Academicianul Cristian Hera. Incursiune în culisele unui mare destin

M-am întrebat, în preajma bilanţului de final de an, dacă nu cumva este vremea, timpul însuşi, cel mai mare cadou pe care ni l-a făcut bunul Dumnezeu. Se zice că „nu anii de viaţă contează, ci viaţa din ani“. Astăzi vom vorbi despre viaţă, despre cum trec anii şi cum unele personalităţi, unii oameni între oameni, au reuşit să surâdă în faţa presiunii timpului şi să-şi realizeze visurile. Discutăm cu domnul academician Cristian Hera, vicepreşedinte al Academiei Române, preşedinte de onoare al ASAS.

– Îmi aduc aminte că, în urmă cu 40 de ani, alergam pe câmpurile de la Fundulea şi mă întrebam de unde are omul acesta atâta energie. Aceeaşi întrebare mi-o pun şi astăzi. Îmi permiteţi, domnule Hera, să încep cu această nedumerire: de unde atâta energie?

– Sigur că timpul este un dar. Energia aceasta este şi ea un dar, unul genetic dar ţine, în mare măsură, de modul în care orientezi acest dar genetic, îl valorifici. Pentru că, dacă energia este consumată în binele omului, în interes constructiv, cred că aceasta nu se epuizează, ci se amplifică.

Deoarece există nişte dorinţe pentru mai bine, pentru mai omenesc, pentru lucruri care, de fapt, ţin de firea noastră. Şi, având în vedere ceea ce menţionaţi despre „legendarul“ institut de cercetări pentru cereale şi plante tehnice de la Fundulea, am trăit toată viaţa în mijlocul naturii şi aceasta este dătătoare de energie.

– Permiteţi-mi să vă urez „La mulţi ani“ cu prilejul celor 80 de ani pe care îi împliniţi. Pe scara realizărilor, un om înseamnă nu doar o viaţă, ci o viaţă de muncă.. De pildă, maestrul Radu Beligan intră în Cartea Recordurilor pentru că la 95 ani încă este pe scenă. Deci, se poate. Dumneavoastră veniţi iarăşi cu o asemenea demonstraţie. Vârsta nu mai este un impediment.

– Mă bucur că menţionaţi numele marelui artist Radu Beligan şi mă bucur că este membru de onoare al Academiei Române. Într-adevăr este extraordinar ca la această vârstă să fie pe scenă. Sigur, eu sunt pe scena ştiinţei în momentul de faţă, prin bunăvoinţa colegilor de la Academia Română, de vreme ce, cu 3 ani şi jumătate în urmă, am fost ales vicepreşedinte al Academiei Române şi deci, în această calitate, am obligaţia să am forţă şi putere să îmi îndeplinesc îndatoririle, pentru că asta am făcut o viaţă întreagă şi nu pot şi nici nu vreau să renunţ acum. Aşa că toată forţa şi energia le pun, în momentul de faţă, în interesul Academiei Române, al ASAS, al ştiinţei în general şi în interesul ştiinţei agricole şi cercetării ştiinţifice în special.

– Părinţii mei au fost învăţători şi mi se pare că acelaşi lucru s-a întâmplat în familia dumneavoastră – sunteţi fiu de dascăli.

– Da şi sunt mândru că părinţii mei au fost învăţători pentru că, indiferent ce-ar spune oricine, realizarea fiecăruia în viaţă depinde, aşa cum se spune la noi, de cei 7 ani de-acasă. Şi eu cred că în acei ani de la începutul vieţii am primit de la părinţii mei, amândoi învăţători în comuna Brazi, satul Băteşti, judeţul Prahova, mult mai mult decât cei 7 ani de-acasă: o educaţie, o insuflare a unei dorinţe de a cunoaşte mereu mai mult. Să încerci să cunoşti, să înveţi să studiezi şi să fii om între oameni. Cu cât eşti mai drept şi omenos, cu atât poţi să reuşeşti mai mult în viaţă.

Vă mărturisesc, este o mândrie pentru mine să vă aduc la cunoştinţă că, aproximativ cu trei luni în urmă, la deschiderea anului şcolar, şcoala în care părinţii mei au fost învăţători, iar tatăl meu a fost director mulţi ani (noi am locuit în casa şcolii din curtea şcolii), a fost inaugurată ca Şcoala gimnazială „Dumitru Hera“, numele tatălui meu. Sunt şi acum plin de emoţie.

Am participat la deschiderea festivă a şcolii sunt impresionat de faptul că a fost prezent şi ministrul învăţământului, o delegaţie parlamentară din străinătate şi cea de la noi. Evenimentul acesta constituie pentru mine un lucru aparte pentru că cei din satul Băteşti îşi aduc şi acum aminte de tatăl meu şi apreciază munca pe care a depus-o.

– Cum v-aţi apropiat de agricultură? De ce?

În afară de faptul că am crescut la sat, mărturisesc că această atracţie pentru agricultură a venit în primul rând de la bunicul meu, care era ţăran în satul Băteşti. Dispunea de o suprafaţă de pământ pe care o muncea de dimineaţă până seara. În timpul vacanţelor mergeam cu dânsul şi răsăritul soarelui ne găsea în căruţă către câmp, iar apusul soarelui ne găsea în căruţă către casă. Era un om care muncea mult. Pe mine mă proteja, aveam 10-12 ani, mă ducea la umbra pomilor… Dar s-a ivit în mine curiozitatea de a cunoaşte ce se întâmplă, pentru că vedeam cum, pe aceeaşi suprafaţă de teren, cresc plante foarte bine dezvoltate şi, la câţiva metri mai încolo, plantele erau mai puţin dezvoltate sau era invazie de buruieni.

Bunicul se străduia să mă lămurească. Având părinţi învăţători, cu o educaţie deosebită, încercau toţi să mă lămurească. Dar şi tatăl şi mama îmi spuneau: „Dacă vrei într-adevăr să cunoşti tainele pământului, tainele creşterii plantelor trebuie să te duci la Facultatea de Agricultură.“ Şi aşa am plecat de la şcoala primară la liceu şi, după liceu, am urmat sfatul părinţilor şi m-am dus la Facultatea de Agricultură a Institutului Agronomic „Nicolae Bălcescu“ din Bucureşti, facultate care tocmai în anul acela înfiinţase o secţie de pedologie şi agrochimie.

Am reuşit să intru la această secţie a facultăţii. Acolo am întâlnit oameni deosebiţi, pe profesorul David Davidescu, care atunci era şi decanul facultăţii, şi pe doctorul Gheorghe Pavlovski, cu care am lucrat nemijlocit în laboratoarele catedrei. Iată, aşadar, că începutul a fost favorabil pentru atracţia pe care o aveam. Mai mult decât atât, la sfârşitul primului an universitar, s-a făcut o selecţie pentru studenţi care urmau să meargă la studii în fosta Uniune Sovietică. Printre cei selectaţi am fost şi eu. Am avut dificultăţi cu mama mea, care nu voia să mă lase să plec, dar s-a lăsat convinsă de mine şi de tatăl meu şi am plecat la studii la academia din Moscova, care avea o facultate specială de pedologie şi agrochimie. Aceasta a fost o şansă enormă pentru mine de a continua specialitatea de ştiinţă a solului şi nutriţie a plantelor, fiindcă, în anul în care am plecat, acea secţie de pedologie şi agrochimie de la Institutul Agronomic „Nicolae Bălcescu“ din Bucureşti, care abia se născuse, s-a şi desfiinţat!

– Cum aţi ajuns la Institutul de la Fundulea?

– Am ajuns în 1962 la Institutul de cercetare pentru cereale şi plante tehnice de la Fundulea şi i-am dedicat apoi aproape trei decenii. Obligaţia mea, ajuns acolo ca cercetător ştiinţific principal la laboratorul de îngrăşăminte, era aceea de a studia diferenţierea sistemului de fertilizare, de aplicare a îngrăşămintelor la plantele principale de cultură din România, în funcţie de proprietăţile solului.  

Datorită marii diversităţi de soluri din România, în 1966 am iniţiat şi am organizat o reţea experimentală de îngrăşăminte, o reţea geografică, cu experienţe cu îngrăşăminte de lungă durată. Aceste experienţe au avut o concepţie proprie, unitară, aplicată în funcţie de mediu şi sol. Aceasta a fost una dintre cele mai mari realizări profesionale ale vieţii mele.

– Domnule Hera, cunoaşteţi bine agricultura mondială, cu atât mai mult pe cea românească. Putem sta cu fruntea sus?

– Agricultura României deţine un potenţial extraordinar, dar acesta nu este nici pe jumătate valorificat. Fără o cultivare coordonată după principii ştiinţifice, pe care le deţinem, nu avem şansa de a ne apropia măcar de producţiile fabuloase la hectar obţinute de alte state din Uniunea Europeană.

Gheorghe VERMAN