Ultima ctitorie a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mănăstirea Dobrovăţ

În salba de mănăstiri care fac din Iaşi, cum spunea Nicolae Iorga, „oraşul bisericilor din piatră cărora domnitorii şi părinţii noştri au însemnat de-a pururea nestrumutata lor smerenie“, se includ şi lăcaşurile zidite în împrejurimi de mari oameni ai acestui neam, printre care se numără şi Mănăstirea Dobrovăţ. Ultima ctitorie a celui căruia, potrivit cronicii lui Grigore Ureche, poporul îi acordase cinstire imediat după moarte, socotindu-l în rândul sfinţilor „pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile nimenea din domni, nici mai înainte, nici după aceea, l-au ajuns“ – Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Aşezată într-o poiană înconjurată de codri seculari pe malul pârâului Dobrovăţ, se înalţă şi astăzi ctitoria marelui domn, mănăstirea având hramul Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile).

Începută la 27 aprilie 1503, dar neterminată în momentul trecerii la cele veşnice a voievodului, biserica a fost pictată şi înzestrată de către Ştefan cel Tânăr, nepotul de fiu al ctitorului.

Intrarea în mănăstire se face pe sub bolta unui turn unde, pe lângă încăperea pentru clopote, se află un paraclis cu hramul Sfântului Gheorghe şi o tainiţă pentru odoarele bisericeşti în vreme de primejdie.

Biserica este o construcţie tipică a stilului moldovenesc, lipsită de turle, dar cu gropniţe, intercalate între pronaos şi naos, ca la biserica Mănăstirii Neamţ. Sunt remarcabil realizate elementele de arhitectură gotică occidentală – contraforţi, ancadramente la uşi şi ferestre cu vignete şi muluri.

Pictura interioară emoţionează şi astăzi prin prospeţime şi expresivitate. În pronaos este pictată, pentru prima dată în Moldova, scena aducerii moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava în 1415 de către Alexandru cel Bun şi alte compoziţii cu caracter demonstrativ monastic, cum ar fi Scara virtuţilor a Sfântului Ioan Sinaitul.

Tabloul votiv din naos, realizat în timpul lui Petru Rareş, îi prezintă pe Ştefan cel Mare şi fiii săi Bogdan al III-lea şi Petru Rareş închinând cu mâinile lor biserica la picioarele Mântuitorului.

În biserică se află mormântul Nastasiei, doamna lui Bogdan al III-lea, şi alte şase pietre tombale din secolul al XVII-lea aparţinând familiei Racoviţă care a ctitorit lucrările de refacere a mănăstirii după 1660.

Tot în incinta mănăstirii se află un paraclis ridicat în 1607 de fostul domn al Ţării Româneşti, Simion Movilă, pentru a-l înhuma pe fiul său Pavel, decedat în acel an. Spre deosebire, însă, de alte lăcaşuri de cult care au în păstrare adevărate comori, Mănăstirea Dobrovăţ a fost văduvită de cea mai mare parte a manuscriselor, cărţilor şi altor odoare după secularizare, când egumenul Nathanail, stareţul de atunci, le-a dus la Muntele Athos, unde era închinată mănăstirea.

Aşadar la Dobrovăţ, în mijlocul codrilor care altădată se întindeau până la Nistru, vei simţi, stimate cititorule, evlavia celor care nevoiesc aici, cu liniştitele ei expresii şi jertfelnicele împliniri ce însufleţesc zidurile vechi ale sfântului lăcaş, satisfacţia tainică a rugăciunii la care se adaugă frumuseţea „cum nu se mai află“ a locului.

Stelian Ciocoiu