Gardurile vii – fantezie, ornament, utilitate

Într-o definiţie succintă, gardurile vii reprezintă un element de arhitectură peisageră, cu rolul de a decora o zonă, de a dimensiona spaţiul şi de a defini perimetre. În acelaşi timp, ele sunt folosite pentru a camufla obiective inestetice ori pot avea scop defensiv sau utilitar. Despre acest subiect ne vorbeşte ing. Ion Roşu, specialist în peisagistică, absolvent al Facultăţii de Horticultură, Iaşi.

Tipuri de garduri

Gardurile vii sunt aranjamente speciale, prezente în parcuri, grădini, alei, ronduri, curţi, cu înălţimi diferite, contur drept ori sinuos, amenajate geometric, atunci când sunt supuse tunderii sau neordonat, în varianta opusă, a creşterii libere. Din aceste plante, în funcţie de specie, se obţin forme decorative ingenioase, de la comunul aranjament liniar până la cilindru, paralelipiped, semicerc, piramidă, cerc etc. În categoria gardurilor vii intră şi cortinele (masiv de arbori sau arbuşti din cuprinsul unui spaţiu verde, dintr-o singură specie), palisadele (zid, care poate fi şi din arbori ori arbuşti) şi labirinturile (perete verde, dispus în alei întortocheate).

După înălţimea lor, gardurile vii pot fi foarte mici, cu o talie de 40 cm, cu rol ornamental, format din specii decorative prin frunze şi flori, cu lăstarii subţiri şi frunziş abundent inclusiv la baza plantei; scunde – cu înălţimea până la 100 cm; mijlocii – cu talia până la 200 cm; înalte şi foarte înalte – cu o înălţime care poate ajunge la 400 cm sau chiar mai mult.

Din punctul de vedere al funcţiei, formarea părţii aeriene şi al ritmului de creştere, sunt garduri decorative şi utilitare, cele care suportă tunderea sau nu se tund, cele cu creştere rapidă, modestă sau înceată.

Specii utilizate

La realizarea gardurilor vii se folosesc specii de foioase (grupa Angiospermatophyta) şi de conifere (grupa Gymnospermatophyta), cu frunze caduce sau persistent verzi (sempervirescente, adică veşnic verzi), decorative prin frunze, flori sau fructe. Cele mai utilizate specii pentru gardurile vii sunt: cu frunze permanent verzi – Thuja sp., Juniperus sp., Chamaecyparis sau chiparosul, din categoria coniferelor, şi Buxus, Lonicera, Berberis, din gama foioaselor; cu frunze caduce – Spiraea, Hybiscus, Ligustrum, Philadelphus, Forsythia etc. Ar mai fi de reţinut că, pentru gardurile vii de talie înaltă, sunt utilizate coniferele.

Conifere

Thuja, specie asimilată în vocabularul curent sub formă de tuia, este un conifer cu un aparat foliar dens, folosit ca barieră de zgomot şi gard natural. Creşte foarte repede, este suplu şi de formă conică, un copac matur putând ajunge la 18 metri, în 30 de ani.

Chiparosul albastru poate fi considerat cel mai cunoscut, decorativ şi plăcut conifer utilizat ca gard viu. Este dens ca masă foliară, creşte ca o tufă şi suportă tunderea la orice dimensiune.

Ienupărul (Juniperus communis) creşte 1-2 m, are frunze dispuse sub formă de verticile, câte trei la un loc.

Foioase

Buxus este cea mai răspândită specie pentru gardurile vii. Dispune de o coroană compactă, cu frunze mici, ovale, verde închis, se pretează excelent la tundere. Buxusul este folosit pentru garduri de talie mică, este puţin pretenţios faţă de sol.

Berberis este o foioasă cu aproximativ 500 de specii, cu frunze veşnic verzi, prezintă o talie între 1-5 metri. Impresionează prin culoarea pe care o capătă toamna, roz până la roşu, iar la unele specii frunzele sunt albe, strălucitoare. Florile, galbene sau portocalii, sunt dispuse în racem, iar fructele devin la coacere albastre sau roşii.

Spiraea vanhouttei (floarea miresei sau cununiţa) este un arbust originar din China şi Japonia, răspândit în toată lumea, prezintă tufe dese, înalte până la 2 metri, cu lujeri arcuiţi, frunze de culoare verde închis pe partea superioară şi verde albăstrui, pe dos. Florile sunt albe, abundente. Suportă bine tunderea.

Ligustrum (lemn câinesc) este un arbust indigen, înrudit cu frasinul, poate atinge înălţimi de 3-4 metri, are lujeri verzui, brun-verzui, care degajă un miros neplăcut prin rupere, de unde şi numele. Frunzele sunt alungite, acestea putând rămâne uneori verzi şi peste iarnă. Fructele sunt mici, negricioase, moi, sferice.

Lonicera (caprifoi sau mâna Maicii Domnului) are peste 200 de specii, unele cu frunzele permanent verzi, altele - căzătoare.

Frunzele sunt ovale, colorate în verde strălucitor. Florile, albe sau galbene, se deschid din primăvară până în toamnă, în funcţie de specii, au forma de tub, reunite în grupuri de câte 2-3, care răspândesc un parfum absolut special.

Forsythia este un arbust înalt de 3 metri, cu scoarţă maro spre negru, flori simple, opuse şi flori de culoare galben intens.

Alte specii utilizate: ulmul, fagul cu frunze roşii sau verzi, teişorul, Hibiscus, liliacul, iasomia, pinul, Deutzia, Weigela.

Plantarea şi îngrijirea

Plantarea are loc toamna şi primăvara, mai rar în ferestrele iernii. Terenul se desfundă cu 30 de zile înainte şi va fi îmbunătăţit cu îngrăşăminte. Se execută şanţuri, de dimensiuni şi adâncimi diferite, în funcţie de plantă şi de talia gardului: de la 20 x 20 pentru gardul viu mic, progresiv, până 80 x 60 cm, pentru gardurile înalte. Pentru cele foarte înalte este de preferat plantarea la groapă individuală.

Gardurile pot fi cu un singur rând, caz în care arbustul se dezvoltă foarte bine, cel mai des sunt cu două rânduri, dar pot fi şi cu trei ori patru rânduri, variantă în care exemplarele slab dezvoltate se plantează la mijloc. La un metru liniar, pe două rânduri, vor fi distribuite până la 10 bucăţi, în triunghi (materialul săditor de pe al doilea rând se intercalează la mijlocul distanţei dintre arbuştii de pe primul rând), dar densitatea poate fi mai mică în cazul speciilor cu talie înaltă.

Materialul se fasonează (sunt îndepărtate rădăcinile rănite, restul fiind scurtate la 10-20 cm), se mocirleşte şi se udă imediat. Se poate interveni şi asupra părţii aeriene, prin nivelarea la dimensiunea dorită.

Ca lucrări de îngrijire, tunderea se poate efectua iarna, iar în timpul perioadei de vegetaţie au loc două intervenţii, primăvara şi vara.

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.13, 1-15 IULIE 2013