Se spune că poporul român are patru mituri fundamentale, unul dintre ele, după părerea multora şi cel mai edificator, referindu-se la transhumanţă. Activitatea ce datează încă din Evul Mediu înseamnă acea mişcare sezonieră de a urca turmele de oi în munte, dar nu însoţite doar de ciobani ci şi de câini, după cum şi literatura populară ne-a arătat, de-a lungul timpului, care au o menire esenţială – păzirea mioarelor. Cine nu a auzit măcar o dată de mândrii câini ciobăneşti? Cunoscută ca fiind una dintre cele mai frumoase zone de munte, Bucovina are o tradiţie străveche legată de această activitate şi, cum câinii nu au fost neglijaţi, astăzi putem admira Ciobănescul Românesc de Bucovina, un exemplar „temerar, mândru, semeţ (…), calm şi disciplinat sub mâna stăpânului în centrele populate.“

Un câine masiv, echilibrat şi devotat

Câinii ciobăneşti sunt fără doar şi poate o emblemă a ţării, indiferent de rasă sau canisă, iar acest lucru este confirmat de specialiştii din domeniu. „În general, câinii ciobăneşti s-au format în cadrul nevoilor poporului român şi poate cea mai mare nevoie a fost păstoritul. Ei au fost selectaţi de către ciobani după modul în care se comportau alături de turme. De aici se desprinde ideea că un câine ciobănesc însoţeşte turma, îşi apără stăpânul, îşi cunoaşte foarte bine teritoriul, dar niciodată nu va intra în spaţiile altor oameni pentru a-i ataca, poate deveni agresiv doar în propriul spaţiu“, susţine Petru Mustea, președintele Mioritic Club România.

Cu siguranţă caracteristicile de mai sus sunt îndeplinite şi de vedeta canină a Bucovinei. Şi, totuşi, cum arată Cibănescul de Bucovina? Ei bine, este cel mai înalt dintre ciobăneştii româneşti, are culoarea bălţată – fond alb cu pete de culoare neagră, cenuşie sau tigrată, este echilibrat, calm, foarte devotat şi neîncrezător faţă de străini, fapt ce îl face un excelent câine de pază pentru turme. Şi atunci când latră parcă-l recunoşti deoarece are un lătrat puternic, nu-i chip să se apropie picior străin de teritoriul lui fără să-i dea de veste stăpânului.

Meritul crescătorilor

Rasele de câini autohtone nu s-ar fi putut păstra fără contribuţia iubitorilor de animale care şi-au dedicat din timpul lor pentru selecţionare şi ameliorare. Un astfel de exemplu este Dorin Ghiuţă, unul dintre crescătorii de ciobăneşti din Gura Humorului. Acesta a moştenit dragostea faţă de animale de la bunicul şi de la tatăl lui, ambii crescători de câini. După cum ne-a povestit, are aproximativ 40 de ani de când creşte această rasă şi 30 de ani de când face selecţionări. „Creşterea câinilor este un lucru, selecţia altceva. În urma selecţionării exemplarelor reprezentative rezultă câinii de elită care ajung să participe la expoziţii şi concursuri. Împreună cu alţi crescători de câini din zona Bucovinei, acum 30 de ani, am început să selectez din rasele autohtone de câini pentru oierit care s-au găsit tot timpul pe aceste plaiuri. Am început selecţia cu un grup mai reprezentativ de câini şi nu a fost o treabă uşoară. În momentul de faţă am 12 câini, mulţi obţinând titluri la concursurile de specialitate“, susţine Dorin Ghiuţă.

Mare iubitor de animale, acesta este de meserie asistent sanitar veterinar şi spune că îngrijirea şi selecţionarea câinilor este un hobby şi nu poate fi numită profesie pentru că nu poate trăi în urma acestei activităţi. Tot de la el am aflat şi o diferenţă importantă care ţine mai mult de terminologie, aceea între Ciobănesc de Bucovina şi Ciobănesc din Bucovina. Primul este acel câine cu acte, cu certificat de origine care arată strămoşii pe 4 generaţii, în timp ce în cea de-a doua categorie sunt incluşi toţi câinii din zona Bucovinei, cei de la stâni şi din curţile oamenilor care nu deţin acest act oficial, cu toate că a avut la un moment dat şi înaintaşi din rasa pură. În acest moment Dorin Ghiuţă este membru al Asociaţiei Chinologice Suceava şi deţine Canisa de Humor. L-am întrebat dacă vinde exemplare şi a răspuns afirmativ pentru că e nevoie de o amortizare a costurilor. „Câinii se iau din curte, din canisă, pentru că aşa cumpărătorul poate verifica părinţii, bunicii şi aşa mai departe. Trebuie să mai şi vând, chiar dacă şi donez de multe ori, deoarece e nevoie de amortizare a costurilor pentru a putea menţine o asemenea canisă. Întreţinerea unui câine nu constă doar în a-l peria, a-i cumpăra hrană şi a-i face curăţenie, ci presupune multe altele: examinări medicale, participări la expoziţii şi aşa mai departe“, conchide Ghiuţă.

Scurt istoric

Ciobănescul de Bucovina s-a format în arealul Carpaţilor Orientali şi a beneficiat de o atenţie specială în ceea ce priveşte selecţia şi ameliorarea, motiv pentru care astăzi nu doar păzeşte turmele, ci şi proprietăţile, în general ale acelora care stau la sate, dar a devenit în timp foarte iubit şi de turişti, iar proprietarii de pensiuni din zonă au conştientizat faptul că exemplare din această rasă nu trebuie să le lipsească din ogradă.

„Primul standard al rasei a fost teoretizat în 1982, apoi reactualizat în 2001 de Asociaţia Chinologică Română, iar în 2009 Ciobănescul Românesc de Bucovina este recunoscut provizoriu de Federaţia Chinologică Internaţională ca urmare a demersurilor făcute atât de crescători, cât şi de forurile chinologice şi asociaţiile chinologice“, susţine Cristian Moroşanu, preşedintele Asociaţiei Chinologice Suceava. Tot de la el am aflat faptul că, „începând cu data de 9 iunie, România are două rase de câini omologate pe plan internaţional – Ciobănescul Românesc Carpatin şi Ciobănescul Românesc Mioritic. Această realizare este o mândrie a chinologiei române, trebuie menţionat faptul că sunt singurele rase de animale româneşti recunoscute oficial pe plan internaţional. Acesta este rodul muncii pe care am depus-o ani de zile toţi cei din domeniu. Sperăm că în viitor vom putea omologa şi Ciobănescul Românesc de Bucovina.“

Loredana Larissa SOFRON