Trei plante minune din flora spontană

Se spune că nimic nu e mai bun ca pelinul de mai. Sau ca cimbrișorul cules din pășuni naturale. Ori ca sunătoarea culeasă din poienile neatinse de chimicale. Zestrea populară românească e nesecată chiar și atunci (sau mai ales) când vine vorba despre sănătate; ceea ce deseori noi numim, în explozia de azi a științei, empiric, s-ar putea dovedi, cu timpul (de altfel s-a mai întâmplat), remedii nesperate pentru diverse afecțiuni. De altfel, aceste mici adevăruri vin dintr-o experiență milenară a relației om-natură.

Pelinul (Artemisia absinthium) este planta pe care o găsim în flora spontană oriunde pe teritoriul României. Atenție însă, vorbim despre pelinul alb sau pelinul de mai fiindcă la noi mai cresc și alte specii precum pelinul mic, de mături, negru sau de mare. Cel mai mare uz terapeutic îl are pelinul de mai, plantă erbacee perenă, cu frunze com­puse, păroase, spintecate, verzi-cenușii pe față, argintii-cenușii pe dos și flori galbene (înflorire în iulie-septembrie), grupate în capitule mici, aromate. Această plantă-medicament are nenumărate proprietăți terapeutice dezinfectante, diuretice, depurative, laxative, vermifuge, antiinflamatoare, stimulente gastric, tonic-amare și cicatrizante (intern și extern). De la pelin se utilizează frunzele și vârfurile înflorite, când planta are un miros puternic aromat și gust foarte amar. Atenție însă, este de preferat ca el să fie recoltat prin suprimarea vârfurilor, și nu prin smulgere! Asta ca să nu contribuim și noi la distrugerea lui din flora spontană.

Cimbrișorul (Thymus serpyllum) este o plantă perenă, erbacee, cu o tulpină ramificată, de cel mult 3-5 cm înălțime și care înflorește începând cu sfârșitul lunii mai și până toamna târziu. Florile sunt purpurii, roz sau violet, rar albe, grupate în capitule sau raceme, formând covoare în vatra de creștere, iar frunzele sunt mici, liniare, eliptic-ovate sau rotunjite, opuse și pubescente. Planta este bogată în ulei aromat, taninuri, substanțe amare, flavone și numeroși acizi organici. Cimbrișorul este mult folosit în medicina tradițională, în cazul afecțiunilor ORL, migrene, dureri de dinți, colici intestinali, tuse convulsivă. Infuzia de cimbrișor se prepară cu 1-2 lingurițe de plantă uscată la o cană cu apă; se bea îndulcit cu miere, de trei ori pe zi, înaintea meselor principale.

Sunătoarea (Hyperium perforatum) este una dintre cele mai iubite plante din flora spontană, despre care se spune că ar avea remedii în 80 de afecțiuni, dar cel mai important, este antidot natural împotriva depresiei, motiv pentru care se mai numește „buruiana de năduf“ sau „planta sufletului“ ori „planta fericirii“. Specia este cunoscută popular sub o mulțime de denumiri: pojarniță, drobișor, fălcățea, harnică, închegătoare, zburătoare, şovârvariţă, crucea-voinicului, floarea-lui-loan, lemnie etc. Într-o descriere sumară, sunătoarea, pe care o găsim oriunde în țară, în fânețe și pășuni, este o plantă erbacee, perenă, cu tulpină ramificată în partea superioară, ușor lignificată în partea de jos, frunze dispuse opus și flori grupate în vârful tulpinii și a ramurilor, de culoare galben-aurie. Florile se culeg în zilele însorite, din iunie și până în septembrie, prin tăiere cu foarfeca (atenție, nu se smulg, asta pentru a proteja pe cât se poate populația naturală). Se usucă la umbră, în loc aerat, întinse în strat subțire, pe hârtie sau pânză. Se păstrează în pungi de hârtie ori săculeți de pânză. Dintre afecțiunile pentru care este recomandat ceaiul de sunătoare, în afară de stările depresive, anxietate și insomnii, enumerăm: dureri de stomac, probleme digestive, afecțiuni ale sistemului hepato-biliar, gripă și răceală, migrene etc.

Maria BOGDAN