Țara Vrancei, un model de organizare unic în România

Țara Vrancei, ca și Muscelul ori Țara Bârsei, dar la alte dimensiuni, se detașează prin forma sa de organizare din timpuri străvechi, un fel de uniune de obști izolate de influențele exterioare, lucru valabil cel puțin până la infuzia de modernism, cel care a creat breșe așa cum nu reușise nici măcar agricultura socialistă, zona scăpând de cooperativizarea forțată. Obștea cea Mare a Vrancei a fost multă vreme organismul administrativ și juridic care a guvernat această Românie sătească, creând legături extrem de puternice între membrii societății rurale. Despre acest ținut mirific ca peisaj, dar și ca tip de organizare cu rădăcini arhaice ne-a vorbit Valentin Popa, președintele GAL „Țara Vrancei“.

– Vorbiți-ne un pic despre locul în care ne aflăm.

– Țara Vrancei este „o Românie în mic“, cum spunea Nicolae Iorga, o Românie în miniatură. Dacă vrei să vezi România, vii aici și o să o admiri de la munte până la șes și invers. Ne aflăm pe dealul Nărujei, fix în mijlocul Țării Vrancei. De jur-împrejur se vede hotarul fizic, cu limita dinspre Buzău în zona în care se află Mănăstirea Valea Neagră, prima așezare monahală obștească, spre nord – perimetrul Tulniciului și al Sovejei, iar înspre Covasna suntem mărginiți de munți. Vrancea se identifică prin felul ei unic de organizare – Dimitrie Cantemir o numea „republică“, cum era și Muscelul – bazat pe obști, un model unic de autonomie; vrâncenii și-au păstrat relația cu administrația plătind dări, dijme etc. În schimb, tot ce înseamnă administrare locală, sătească se baza pe obște, o formă democratică, cu rădăcini încă de prin anii 1.400, care există și acum.

– Cum am putea defini aceste obști și cum funcționează ele astăzi?

– Obștea reprezintă practic întreaga populație a unei așezări rurale. Ea poate fi tratată ca o asociație, dar este mai mult decât atât, fiindcă reprezintă temelia satului vrâncean și continuitatea lui în istorie. Obștea era formată din membrii comunității, iar acest statut a fost întărit prin lege, în 1930, printr-o modificare adusă Codului Silvic din acele timpuri, specifică doar pentru Vrancea, unde se spunea că obiceiul pământului va prima față de legile comune de atunci. Iar legea pământului era așa: „vrânceanul se naște cu drept și moare cu drept“. Ce înseamnă acest lucru? Că acel teren – în cazul nostru această suprafață pe care o denumim Țara Vrancei, mai ales munții și pădurile – nu va fi împărțit niciodată de o persoană fizică sau nu se va transmite de la o familie la alta. El va rămâne proprietatea unui sat indiferent câți locuitori trăiesc în acesta. Cei care pleacă pierd dreptul de obște, iar cei care revin în sat îl recapătă.

– Funcționează acest mecanism și astăzi? Cât de receptivi sunt oamenii la această formă de organizare?

– Practic, obștea nu s-a întrerupt niciodată, ea a fost doar istoric suspendată între anii 1945 și 2000. Legile nr. 1 și 169 ale fondului funciar au permis refacerea modelelor vechi de organizare a satelor noastre vrâncene. Această orânduială mai există și în alte zone, cum ar fi Vâlcea, Dâmbovița, Bran, avem și composesoratele din Transilvania, dar regula unică „vrânceanul se naște cu drept și moare cu drept“ numai în Vrancea se întâlnește.

– Ar putea fi extins acest model de organizare?

– Da, chiar sunt persoane interesate de acest model. Scapă lumea de o mulțime de bătăi de cap. Nu se personalizează proprietatea, iar forma asociativă poate să dureze în timp, fără intervenții din afară.

– Ce le-ați putea spune celor care sunt în momentul acesta proprietari şi s-ar gândi la o astfel de formă de organizare, dar ar trebui să renunțe la dreptul de proprietate? Cum reușiți să le răsturnați această paradigmă a proprietății?

– Chiar putem face o paralelă cu terenul agricol. Obștile noastre au în proprietate foarte mult teren forestier, însă modul de organizare și de repartiție a bunurilor este unul profund democratic, și anume prin adunarea generală. Noi am încercat și cu terenul agricol de la câmp să facem același lucru, practic oamenii să-și constituie niște instrumente de gestionare, iar proprietatea să rămână individualizată, că nu merge ca la pădure. Se pot realiza forme de gestionare a terenurilor agricole similare cu obștile prin care membrii să beneficieze de uzufruct, dar să rămână și proprietari acolo. Ceea se ce întâmplă acum în Bărăgan nu concordă cu principiile noastre, ale celor din zona de munte.

– Dvs. reprezentați GAL „Țara Vrancei“. Aș vrea să ne vorbiți despre obiectivele pe care le aveți pentru că știu că acest grup este un pic diferit față de alte grupuri de acțiune locală, cel puțin prin prisma proiectelor pe care le desfășurați.

– Practic, și denumirea de GAL este artificială, însă la noi s-a constituit pe structura obștilor vrâncene. Încă din 2004-2005 avem contacte cu formele asociative dezvoltate la nivel de țară, cu parteneri din străinătate și am zis că trebuie să facem ceva și ne-am implicat mult în programul Leader. Dar sunt un pic dezamăgit pentru că începe să se transforme întregul mecanism într-un sistem. Vedeți, în România totul trebuie să fie într-un sistem, că altfel nu merge. Din punctul nostru de vedere, programul Leader nu trebuie să fie parte dintr-un sistem, el fiind gândit tocmai ca un mod inovativ de dezvoltare, coerent, în parteneriate, dar în același timp cu o mare libertate de mișcare și de gândire a membrilor săi.

– Vorbiți despre o componentă modernistă adusă formei de organizare obștească a vrâncenilor și nu a reușit?

– Noi ne-am pliat pe forma noastră de organizare care este similară cu programul Leader. Am beneficiat foarte mult de sprijinul obștilor noastre; în fiecare etapă au contribuit la susținerea morală și materială a acestui GAL. Am stat mai departe de finanțările legate de zona publică. Ne-am bazat mai mult pe bănci și pe sprijinul partenerilor noștri din obști.

– Cine sunt beneficiarii proiectelor și cum promovați dvs. GAL-ul în această zonă?

– Beneficiarii se înscriu pe o plajă largă, de la cei publici, la cei privați. Vorbim despre tinerii fermieri, fermele de semisubzistență, până la proiectele accesate de primării. Tot ceea ce sperăm noi este ca pe noua programare să avem o libertate de mișcare mai mare. Țara Vrancei suferă, ca orice zonă, de depopulare. Mulți tineri pleacă, dar s-ar putea întoarce la fel de bine la vatră dacă am veni în întâmpinarea dorințelor lor de a trăi, lucra și dezvolta afaceri acasă la ei.

Patricia Alexandra Pop şi Maria Bogdan