Ultimul zeu fierar din Chirpăr

Pierdută în ceţurile veacurilor, de la prima modelare a fierului şi până azi, meseria de fierar n-a fost una trecătoare pe scena economică, socială sau istorică a vremii, ci una temeinică, aşezată pe norme bine stabilite. Se poate spune că fiecare lovitură de ciocan pe nicovală nu a fost decât un pas adăugat civilizaţiei. Căci, fără fierari şi bărbăteasca lor meserie lumea nu ar fi arătat cum este astăzi.

„Precum în cer, aşa şi pre pământ“

Au fost zei fierari în ceruri şi bresle ale fierarilor pe pământ. Dar într-o bună clipă zeii s-au făcut nevăzuţi în văzduhurile lor eterate. Bubuitoarele lovituri de ciocan, ce făceau să se cutremure tăriile înalturilor, au încetat. Căruntul Hefaistos şi-a încheiat menirea, căci pesemne caii de foc ai lui Hellios de mult deveniseră nevolnice gloabe, ce nu mai puteau fi potcovite. Golul lăsat de zei în ceruri a trebuit să fie suplinit de braţele vânjoase şi de efortul sporit al fierarilor pământeni. Mii de ani aceştia au fost obligaţi „să bată fierul cât e cald“ şi-n numele lor.

Atelierul diavolului

Ca să ajung la Chirpăr, un sat situat cam la 30 km de Sibiu, am apelat la un prieten care avea un „atelaj“ Audi cu peste 100 de cai putere, nepotcoviţi! Ca într-un abecedar răsfoit cu mirarea copilăriei, afară ningea cu fulgi mari, cadenţat şi muzical, după partitura unei simfonii numai de Moş Crivăţ ştiută. La Chirpăr, amicul are primul contact vizual cu gospodăriile. „Cred că ăsta e sat numai de saşi“, judecă el. Însă la prima intersecţie apar două „săsoaice“ cam la 100 kg, tuciurii la faţă. „De saşi zici că e, nu“?, îl persiflez râzând. Adevărul e că Chirpărul are cam 80% populaţie de etnie rromă. „Săsoaicele“ ne îndrumă îndată spre atelierul lui Nicu Hunuzău, ultimul potcovar din zonă. Ajungem la marginea satului. „Descălecăm“ din maşină şi ne îndreptăm spre atelier. Coşmelie. În prag ne întâmpină potcovarul. Ne invită în atelier, unde, între cărbunii aprinşi, se rumenea la foc mic o potcoavă nefinisată. Mic de înălţime, îndesat, vesel, un drac de om, Nicu dirija focurile cum numai Scaraoţchi putea dirija flăcările iadului. După cleştii, ciocanele şi ferăstraiele pe care le avea atârnate pe pereţi ai fi zis că „instrumentele de tortură“ sunt aidoma celor care se găsesc la talpa iadului. Lipseau cazanele cu smoală. Focul însă era viu ca-n măruntaiele Gheenei. Scoate potcoava roşie din foc şi-i dă, demonstrativ, un ciocan pe nicovală. Sar scântei şi bucăţi incandescente de metal. Mai dă unul cu putere. Mă uit la braţul lui. „Bre, facem un scandenberg“? Mă măsoară lung din ochi şi zâmbeşte, aşa, a şagă.

Fierar la 10 ani

Dacă se năştea acum aproape un mileniu şi jumătate în altă parte a lumii, nea Nicu poate bătea cu sârg săbiile Cavalerilor Mesei Rotunde şi nu nişte potcoave amărâte. Căci meserie ştie, după cum mărturiseşte. „Au fost vremuri când am lucrat cu tata, când sudura o făceam fără aparate, fără electrozi, direct în foc. Nu existau aparate de control al temperaturii, sudam în foc şi ştiam când e gata, atunci când focul făcea steluţe. Ca dezinfectant, foloseam pământ galben. Am aici nişte scule foarte vechi şi să ştiţi că am găsit nişte lucrări făcute de moşu’, care nici azi, cu cele mai moderne aparate, nu mai pot fi făcute. Spun sincer, îţi dau de gândit! Tata a făcut fierărie de la 15 ani. Eu aveam 10 ani când mă suia pe butuc şi mă punea să dau cu barosul. Noroc că am plecat la şcoală până am scăpat de-a opta. Însă mereu îl ajutam la potcovit, chit că nu întotdeauna mi-a plăcut asta. Dar în potcovărie trebuie să ştii că eşti de ajutor. Şi ajutorul, oricât de mic, în meseria asta contează. Acum am 57 de ani şi lucrez în atelier de 37 de ani. Vă spun sincer: o meserie ca fierăria e foarte grea, dacă nu-ţi place, n-ai ce căuta aici.“

La potcoava cu noroc

Ca Prometeu, nea Nicu aţâţa mereu focul. Flacăra albăstrie dansa în ziua luminată. „Bre, zic în glumă, ai făcut şi mici aici pe flacără“? Se schimbă la faţă, îmi răspunde grav şi uşor jignit: „Vă arde de glume? Păi, eu vorbesc de o bună dezinfectare a metalului şi dumneavoastră… Păi eu fac potcoave, nu mici!...“ Vine omul cu materialul de potcoavă, de exemplu, o platbandă tăiată la ştanţă de 40 cm. Pun cărbuni, pun materialul pe foc şi-l las să se încălzească la temperatura de unde pot să-l prelucrez. Apoi se taie falţul, după ce ghidez găurile de cuie. Cu un ciocan imprim găurile şi, din materialul ăsta, rezultă o potcoavă. Însă potcoava o faci după dimensiunea copitei. Bineînţeles că există şi o platbandă mai mică, pentru cai mai uşori, însă un bun fierar trebuie să se orienteze exact după copita calului. Nu poţi să pui o greutate mare pe o copită micuţă. Sunt cai semigrei, care necesită şi o platbandă de 50 cm. Acolo intervine coeficientul de frecare, e greutatea calului care are contact cu solul, trebuie mai multe cuie. De exemplu, am un prieten care are un cal de tracţiune şi am fost nevoit să-i bat şi 16 cuie. Nu lui. Calului, de! Ca să se aşeze potcoava mai bine, am ars înainte un pic copita calului. Apoi am început să bat cuiele şi să ajustez. Colţurile de la copită se fac tot în foc, iar cuiele trebuie bătute exact în schema asta. În trei sferturi de oră eu pot potcovi un cal. Am făcut şi zece cai pe zi.“

Regretele lui nea Nicu

Lui nea Nicu i-a părut rău că, fiind ninsoare, nu mai venea nimeni cu bidiviii la potcovit. Că ne-ar fi arătat el cum stă calul cuminte, strunit de mâinile lui cunoscătoare. „Mai ai clienţi, nea Nicule?“ „Mai am deocamdată, dar oamenii încep să nu mai apeleze la cai. Le-au luat locul maşinile. Din cauza asta m-am şi reorientat, pot să şi vulcanizez. S-a dus vremea când tata, moşu’ şi moşu’ lu’ moşu’ potcoveau cai pe jumătate sălbatici, struniţi doar de pintenii ascuţiţi ai călăreţilor.“ Meseria de potcovar începe să devină poveste. Vremurile când şi puricii se potcoveau cu 99 de ocale de fier nu mai pot fi rememorate. S-ar putea ca Nicu Hunuzău (deşi are doi băieţi) să fie ultimul din familia sa care să mai practice meseria moştenită. Ultimul care să spună, ca la sfârşitul basmelor, „şi-am încălecat p-o şa…“

Paul Rogojinaru