Este obișnuit astăzi, în toate discursurile despre descreșterea economică sau despre schimbări climatice, să dai vina pe agricultură, fără a înțelege pe deplin ce înseamnă aceasta și care ar putea fi consecințele pentru societate, în ansamblu. În special, acest tip de argument neglijează relația strânsă dintre energie și agricultură și faptul că „rațional sau nu, fără energie nu va exista agricultură...“.

Datorită utilizării energiei abundente și ieftine, țările OCDE au cunoscut o transformare radicală a calității vieții, inclusiv a sănătății umane, după cel de-al Doilea Război Mondial. Combustibilii fosili – prea des subestimați sau denigrați – care au făcut posibilă această revoluție au crescut și speranța de viață. Ca urmare, populația acestor țări a crescut substanțial. Prin urmare, a fost necesar ca aprovizionarea cu alimente să țină pasul cu această creștere.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, oamenii de știință preocupați de riscul penuriei de alimente au căutat modalități de a crește randamentul producției. Geneticistul american Norman Borlaug, de exemplu, a dezvoltat noi soiuri de cereale hibride care pot crește recoltele la hectar și pot facilita recoltarea mecanică.

Pentru contribuția sa la eradicarea riscului de foamete, Borlaug a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace în 1970. Acest progres, împreună cu utilizarea pesticidelor și îngrășămintelor, a fost exportat în întreaga lume, cu excepția Africii, care rămâne încă mult în urmă, parțial din cauza guvernării și a lipsei de energie abundentă și ieftină.

Datorită metodelor științifice (de exemplu, selecția semințelor, inclusiv OMG-urile) și a utilizării inputurilor în agricultură, în anii 1960 și 1990, productivitatea agricolă a crescut atât de puternic încât foametea este acum o amintire îndepărtată.

Cu toate acestea, această revoluție verde nu ar fi fost posibilă dacă ar fi fost necesară continuarea lucrării pământului ca înainte. Fermierii se confruntă din ce în ce mai mult cu lipsa forței de muncă, cu venituri scăzute și costuri mari ale inputurilor care au adesea un impact negativ asupra profitabilității producției. Recoltarea mecanizată, în care intervenția umană este redusă la minimum, ajută la susținerea agriculturii europene și nu numai.

De îndată ce motorul cu ardere internă a devenit disponibil, agricultura a fost mecanizată, tocmai pentru a evita munca manuală grea; petrolul a stat la baza acestei revoluții. Primele tractoare industriale au fost construite în Statele Unite în 1892, dar nu erau foarte manevrabile. În 1917, Henry Ford a construit faimosul Fordson, tractorul care a dus la mecanizarea globală a agriculturii. Ford a dominat rapid piața datorită costurilor reduse de producție, care a fost succesul mașinii Ford T. Lamborghini – mașina sport de lux, dar își datorează succesul faptului că a început prin a inova motoarele diesel pentru tractoare.

Un simplu calcul va fi suficient pentru a măsura ridicolul propunerii de abandonare a tractoarelor, așa cum au cerut ecologiștii naivi. Conform celor mai recente date ale Băncii Mondiale pe care le-am găsit, în 2002 erau 24 de milioane de tractoare agricole utilizate în întreaga lume. Douăzeci de ani mai târziu, este rezonabil să se estimeze că acum există 30 de milioane. Puterea tractoarelor variază de la câțiva cai putere (CP) până la 600 CP pentru cele folosite în fermele gigantice (cum ar fi în Statele Unite). Dacă presupunem, în mare parte implicit, o putere medie de 100 CP per tractor, ajungem la peste 22 de miliarde de echivalent putere umană. Puterea tractoarelor din lume  este echivalentă cu aproape de trei ori populația totală a lumii, inclusiv bătrânii și copiii.

Eliminarea muncii grele – adică puterea musculară! – a contribuit în mare măsură la îmbunătățirea sănătății și a speranței de viață a lucrătorilor agricoli. Hotărârea unor ecologiști de a reveni la energia musculară nu poate fi explicată decât prin viziunea lor malthusiană, întrucât este evident că abandonarea energiei hidrocarburilor în agricultură nu poate duce decât la malnutriție fatală.

În ciuda acestui succes incontestabil, unii ecologiști europeni pretind că le spun fermierilor cum să-și conducă fermele. Le spun chiar africanilor să nu ne copieze. Ei se opun progreselor tehnologice în agricultură, ajungând chiar atât de departe încât să descurajeze folosirea tractoarelor în favoarea „forței musculare“ – un neologism ecologic pentru transpirație și biciuirea animalelor.

De fapt, la fel cum multinaționalele au fost denigrate în Africa, ONG-urile de mediu, bisericile, guvernele și agențiile ONU s-au opus adevăratei revoluții verde. Rezultatul, din păcate, este că „agro-ecologia“ se dezvoltă în Africa subsahariană, mai degrabă decât agricultura verde care a permis Europei să aibă suficiente produse materii prime. Așa cum se întâmplă adesea, atunci când credem că facem ceea ce trebuie, rezultatul este invers. În iulie 2020, revista Nature Food a publicat un studiu intitulat „Limits of agroecology to overcome low crop yields in Sub-Saharan Africa“, care, pe baza a 933 de observații din 16 țări, a concluzionat că „deși agroecologia poate aduce beneficii în ceea ce privește solul, aceasta nu permite micilor fermieri africani să depășească productivitatea scăzută a culturilor și insecuritatea alimentară pe termen scurt“.

Organizațiile de caritate au o mare responsabilitate. De fapt, agroecologia nu va elimina deficitele și penuria alimentară. Avem nevoie de un studiu pentru a demonstra acest lucru? De ce am abandonat agroecologia în Europa și Statele Unite? Să mulțumesc companiilor petroliere cumpărând motorină de la ei? Nu există nicio comparație între agricultura mecanizată și fertilizată și micile creșteri ale randamentului noilor tehnologii promovate de constelația ONG-urilor de mediu și presupus umanitare însă îndestulându-se cu banii contribuabililor europeni.

Din 2020, UE trăiește într-o frenezie energetică a hidrogenului. Pentru a limita emisiile de CO2, Comisia Europeană a acordat o prioritate financiară ridicată producției de hidrogen. Cu toate acestea, progresele nu ar fi fost posibile fără intervenția a peste 150 de ani de chimie în agricultură. Plantele au nevoie de trei elemente principale pentru a se dezvolta pe deplin: azot, fosfor și potasiu. Plantele obțin acești nutrienți din surse organice prezente în mod natural în sol, dar cu fiecare recoltă solul se epuizează și recoltele sunt reduse. Oamenii au trăit astfel de mii de ani. Strămoșii noștri au descoperit că gunoiul de grajd și compostul au îmbunătățit productivitatea pământului. Chimiștii de la începutul secolului al XIX-lea, precum Marcelin Berthelot, au descoperit în cele din urmă că îngrășămintele azotate (nitrat de sodiu, azotat de amoniu, sulfat de amoniu, clorură de amoniu...) „fertilizează“ solul.

Potrivit FAO, între 2002 și 2019, producția de îngrășăminte a crescut de la 87 de milioane de tone (Mt) la 123 Mt. Principalul producător este China cu 32 Mt, sau un sfert din producția mondială. Acest lucru nu este surprinzător, având în vedere că China are 1,4 miliarde de oameni de hrănit. Potrivit unui studiu, va dura până în 2065 pentru ca populația Chinei să scadă la 1,2 miliarde. China va rămâne gigant în ceea ce privește cererea de alimente, îngrășăminte și energie. Potrivit Comisiei Europene, consumul de îngrășăminte pe bază de azot în UE este estimat la 59 kg la hectar, cu variații mari în funcție de tipul de agricultură și producție. Creșterea prețurilor la gaze, care reprezintă 90% din costurile lor de producție, este de așa natură încât în 2022, comparativ cu 2021, livrările de îngrășăminte către fermieri au scăzut cu 10% într-un an. Acest lucru are impact asupra randamentelor.

De fapt, amoniacul este necesar pentru a face îngrășământ, iar amoniacul este obținut din azot din aer și hidrogen, care, la rândul său, este făcut din hidrocarburi sau cărbune, folosind procesul Haber-Bosch. În cartea sa din 1922 despre chimia industrială – veche de un secol! – Paul Baud afirmă că în 1912 un metru cub de hidrogen produs prin electroliza apei costa între 0,55 și 0,95 franci francezi, iar din cărbune între 0,15 și 0,19 franci. Deoarece chimia nu s-a schimbat, acest lucru explică de ce hidrogenul, baza îngrășămintelor, nu este încă produs prin electroliza apei folosind energie electrică, fie din surse nucleare sau regenerabile. Această realitate chimică va rămâne pentru totdeauna.

Pe de altă parte, turbinele eoliene și panourile solare pot produce electricitate verde pentru rețea sau hidrogen verde pentru transport curat (deoarece Comisia Europeană își propune să facă sectorul transporturilor mai ecologic). Nu este posibil să le faci pe amândouă în același timp. Acesta este motivul pentru care ecologiștii cărora nu le place energia cu hidrogen au denunțat politica hidrogenului care spun ei „canibalizează“ frumoasa producție de electricitate verde.

Având în vedere că 130 de milioane de tone de hidrogen sunt produse în fiecare an pentru industria chimică și că pe o piață globalizată nu poate exista decât un singur preț, orice gram de hidrogen care este produs ipotetic prin electroliza apei cu energie regenerabilă va merge pe piața indispensabilă pentru producție și nu pe piața de lux a energiei electrice verzi. Cu excepția cazului în care acest import este subvenționat cu noi taxe justificate de EnergieWende, Germania nu va importa hidrogen din Maghreb sau Angola pentru a-l arde ca energie primară banală. Belgia va trebui să cheltuiască o mulțime de bani publici pentru a importa posibilul hidrogen produs în Namibia. Ar fi, de asemenea, ecocolonialism, deoarece această țară din sud-vestul Africii își importă toată energia electrică din țările învecinate, iar Eskom, compania de energie din Africa de Sud, este nevoită să taie electricitatea în propria țară pentru a-și îndeplini obligațiile de furnizare către Namibia. Arderea hidrogenului este ca și cum ai arde o geantă Louis Vuitton pentru a produce căldură și a pune în pericol producția agricolă.

Rusia are cele mai mari rezerve de gaze naturale din lume, cu costuri de producție scăzute și este un producător major de îngrășăminte pe bază de azot atât de necesar. Potrivit FAO, între 2002 și 2019, exporturile de îngrășăminte vor crește de la 24 de milioane de tone (Mt) la 46 Mt. Rusia este principalul exportator, reprezentând 12% din comerțul mondial.

De la vârful din 2013, fermierii și-au redus utilizarea de îngrășăminte. UE trebuie să fie preocupată de producția de îngrășăminte chimice și să revină la bunul simț, evitând îngrășămintele scumpe. Acestea evident că nu pot fi produse de turbine eoliene și panouri fotovoltaice.

Datorită hidrocarburilor, generațiile anterioare au construit o lume a prosperității care a eradicat foamea, a abolit sclavia și a crescut speranța de viață. Revoluția verde – cea adevărată – a fost unul dintre instrumentele cheie. A fost posibilă doar prin petrol. Fără hidrocarburi abundente și ieftine, progresul ar fi fost rezervat bogaților și privilegiaților. Petrolul, în ciuda tuturor dezavantajelor sale, va rămâne indispensabil pentru progresul continuu în agricultură și în toate celelalte activități ale noastre. Fără hidrocarburi fosile ieftine și abundente, foamea mondială va reveni și agricultura europeană va dispărea pentru că restul lumii nu visează la tranziție energetică.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU