În ceea ce mă priveşte, cred, sunt convins că dintotdeauna satul, satul românesc, a dat măsura veşnicirii unui neam.

Se şi spune, de altfel, că nu poate fiinţa o ţară bogată cu ţărani săraci.

Şi totuşi, în timp, s-a păstrat aproape nealterată spusa bădiţei Creangă: „Săraci ca anul aista, ca anul trecut şi ca de când ne ştim n-am fost parcă niciodată.“

Vorbe axiomă pentru megieşii noştri. Vremea a vremuit şi pământul împrumutat, spusa altcuiva, de la cei ce vor să vină dă semne de oboseală.

Pe de o parte se împuţinează văzând cu ochii.

Statisticile spun că ogorul bun de arat şi semănat e acum mai sărac cu aproape 4 milioane de hectare.

S-a confundat, glumea cineva, averea naţiei cu o plăcintă. Cine poate, la plăcinte înainte. Şi ciolane de ros au tot fost şi bag seama că tot mai sunt.

Averea unora macină bruma de bunăstare a altora.

De aici alte şi alte dureroase adevăruri.

Peste 40% dintre români, cei mai numeroşi de la ţară, trăiesc sub pragul sărăciei.

Unul din cinci semeni de-ai noştri e, cum se zice, sărac lipit.

Dintre trei copii, unul nu merge la şcoală.

Satul a devenit un fel de moşie a câtorva băieţi deştepţi. Ei fac şi desfac aici legea.

Dacă luăm în seamă numai procesul de retrocedare a proprietăţilor, pentru care se mai află în curs 27.000 de acte în instanţă, avem deja măsura acelei zicale că dreptatea umblă cu capul spart.

Se trăieşte aşadar de azi pe mâine, dar mereu cu speranţă că la anul va fi mai bine.

Suntem, fireşte, într-un an nou. Mă aşteptam ca decidenţii, oamenii politici să gândească la o necesară înnoire.

Cum s-a şi spus – „punct şi de la capăt!“

Dar de unde! Ambiţiile politice alimentate de veşnica patimă de înavuţire nu fac decât să rotească din nou caruselul puterii.

E un fel de convingere că oamenii ăştia cocoţaţi cu impertinenţă pe val sunt un fel de perpetuum mobile deşi, în fapt, amintesc mai degrabă de „hopa mitică“.

Fără ei, adică, nu se poate!

Cetăţeanul de rând e un fel de pacoste, bună să-şi dea votul, dar cam atât.

Cineva a avut curiozitatea să vadă ce naţii ale lumii sunt mulţumite de traiul lor. Au luat în calcul 65 de naţiuni. Şi România! Ghiciţi unde ne situăm? În frunte! În fruntea cozii adică.

Mai apoi. Cunoaşteţi din ce a trăit şi-şi mai trage sufletul românul? Din împrumuturi!

Peste o sută de miliarde de euro. Aşa se face că în 2015 40% dintre români au intrat cu datorii pe care nu le mai pot achita.

Ce se întâmplă cu cei din capul trebii acum, după un sfert de secol de democraţie?

S-au perindat pe la guvernare 91 de miniştri.

25 la transporturi, 21 la educaţie, 21 la sănătate etc.

Cum s-ar putea zice – „anul şi beizadeaua“.

În Parlament moţăie peste 500 de aleşi.

În 2014, spun statisticile, au lucrat în total 70 de ore.

Vacanţa parlamentară are trei luni. În rest, „trai pe banii românilor“.

Adunaţi la toate acestea fel de fel de comitete şi comisii şi veţi avea lista qvasicompletă a bugetului românesc.

În schimb, nu avem infrastructură. La ţară abia 20% dintre comune au apă şi canalizare.

Refacerea pagubelor de pe urma proastei gospodăriri a teritoriului e un proiect sine die.

Şi totuşi, parcă vă aud, chiar nu s-a făcut nimic în ţara asta.

Ba da! Vă răspund fără ezitare.

Acolo unde oameni cu minte, curaj, cu dragoste de român au demonstrat că se poate şi „la noi“ ca şi „la ei“; ei bine, asemenea insule ale rodniciei rămân în continuare exemple particulare. Pe care însă statul, că pentru aia e stat, are grijă să le jumulească, doar, doar le-o pieri şi altora cheful să facă.

Fiindcă la noi, la noi la români, e un obicei.

E pedepsit cel care face. Cine îndrăzneşte mai şi greşeşte, nu?

Ce-mi doresc aşadar de la noul an?

Să dispară dihonia. Ura, cearta, invidia!

Îmi mai doresc oameni potriviţi la locul potrivit. Prea mult amatorism, ca să nu zic prea multă prostie!

Bunica mea avea o vorbă – „sărăcia nu vine niciodată din prea multă minte!“

Luaţi aminte!

Gheorghe VERMAN