Visul oricărui apicultor este ca stupina sau stupinele pe care le administrează să obţină recolte maxime de produse apicole şi astfel profitul său să fie cât mai mare.

Printre dezideratele care trebuie să conducă la împlinirea acestui vis este și utilizarea unei rase de albine corespunzătoare biotopului apicol unde se desfășoară activitatea apicolă și, referitor la acest aspect, părerea celor mai mulți cercetători științifici din România este că cea mai potrivită rasă de albine este albina românească Apis mellifera carpatica aclimatizată din timpuri străvechi pe teritoriul României și pe unele teritorii învecinate.

Cercetările asupra acestei albine româneşti au fost inițiate de un grup de cercetători sub directivele ing. Nicolae Foti, stabilindu-i-se caracteristici proprii şi făcându-se studii biometrice asupra ei.

Apoi, în urma susţinerii materialului ştiinţific şi documentar privind omologarea rasei de către reprezentanţi din cadrul Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură, Consiliul tehnico-ştiinţific al ANARZ a aprobat omologarea albinei româneşti cu CERTIFICATUL DE OMOLOGARE nr. 1 eliberat la data de 28.10.2009, în conformitate cu Legea zootehniei nr. 72/2002 şi cu OM nr. 383/2009.

Omologarea s-a făcut ca rasă sub denumirea de Apis mellifera carpatica, împlinindu-se astfel visul înaintaşilor noştri în apicultura românească de a avea o rasă autohtonă recunoscută oficial.

Cercetările în domeniu arată că Apis mellifera carpatica s-a format în condițiile specifice climei, reliefului și bazei melifere de la noi din țară și prezintă trei varietăți: de câmpie, deal și de munte. Se aseamănă cu albina caucaziană sură de munte (Apis mellifera caucasica Grob.), iar varietatea din Câmpia Dunării, cu albina italiană – Apis mellifera lingustica Spin.

Din punctul de vedere al caracteristicilor biometrice, albinele autohtone românești au lungimea trompei cuprinsă între 6,30 mm, la albinele din Podișul Moldovei și Câmpia Dunării, 6,35 mm la cele din Câmpia Vestică a țării și 6,44 mm la populația din Podișul Transilvaniei, indicele cubital 40-45% și dislocarea discoidală pozitivă 70% sau neutră 30%.

Regina Apis mellifera carpatica

Culoarea este, în general, brună-închisă, putând apărea și exemplare cu inele sau puncte galbene pe abdomen. Greutatea reginelor împerecheate se încadrează între 160 și 200 mg și acestea trebuie să aibă o profilicitate de 1.600-2.000 ouă/24 de ore.

Această rasă se caracterizează printr-un comportament deosebit de liniștit pe faguri în timpul inspecției apicultorului, permițând în general intervenția acestuia chiar și fără folosirea afumătorului. Este puțin predispusă la furtișag, prezintă instinct moderat de roire și, în caz de roire naturală, construiește 30-50 botce (numai în cazuri excepționale 200). Căpăcește celulele cu miere preponderent uscat, mai rar umed și prezintă, în timpul culesurilor, predispoziție accentuată pentru blocarea fagurilor cu miere, ceea ce îngreunează întreținerea, impunându-se deblocarea pentru asigurarea spațiului pentru ouat reginei. Propolizarea este moderată.

Familiile cu albine din această rasă sunt destul de productive și sunt bine adaptate la condițiile de schimbări frecvente și rapide ale condițiilor meteorologice din țara noastră, având și însușirea de a sesiza venirea ploilor, situație în care albinele se întorc la stup fără a fi surprinse de ploi pe câmp și preîntâmpinând astfel depopulări.

Examinând cele afirmate mai sus putem trage concluzia că apicultorii români dispun de o rasă de albină românească pe care ar trebui s-o conserve şi s-o îmbunătăţească, ea fiind perfect adaptată condiţiilor celor cinci zone bioapicole de pe teritoriul României.

Totuși, nu pot trece cu vederea faptul că actualmente, în condițiile schimbărilor climatice, apariției unor lungi perioade secetoase severe, monoculturilor și tratamentelor tot mai masive cu pesticide, albinele noastre fac din ce în ce mai greu față acestor condiții, dar trebuie să sperăm că, așa cum cu mii de ani în urmă s-au readaptat și au supraviețuit, și acum se vor adapta noilor condiții.

O problemă spinoasă apărută pe teritoriul României este faptul că rasa noastră autohtonă este puternic depreciată prin faptul că tot mai mulți apicultori încearcă să introducă în stupinele lor regine din alte rase mai pure sau mai puțin pure sperând la creșterea randamentului exploatațiilor apicole pe care le dețin.

Deprecierea amintită se produce prin faptul că toate reginele care au ca mame reginele din alte rase, aduse de stupari pentru îmbunătățirea randamentelor stupinelor exploatate, se vor împerechea cu trântori din rasa locală din alte stupine de pe o rază de 5 la 15 km și astfel se vor obține hibrizi. Altfel spus, se va produce o încrucișare între fiicele obținute de la reginele importate în stupine și trântorii veniți în locurile unde au loc fecundările reginelor.

Rezultatul este obținerea unor metiși care în primă generație pot să dea rezultate bune și foarte bune din punctul de vedere mai ales al producțiilor de miere, dar apoi în generațiile următoare aceste calități se diminuează drastic și importul de regine trebuie repetat.

Un alt aspect de luat în discuție este necesitatea ca la anumite intervale de timp să se schimbe reginele familiilor de albine din stupinele de producție.

Viața și viabilitatea unei regine este de 4 la 5 ani dar, pe măsură ce vârsta ei înaintează peste 2-3 ani, cantitatea de spermatozoizi depozitați în spermateca ei se împuținează și astfel prolificitatea ei scade.

Practicienii în apicultură recomandă imperios ca în stupinele care practică stupărit staționar, cu cel mult 2-3 culesuri de producție, reginele să fie schimbate la 2 ani și în stupinele care practică stupărit pastoral intensiv, cu 5-6 culesuri de producție, reginele să fie schimbate anual.

De unde își vor procura apicultorii reginele de schimb și de ce voi relata pe larg într-un material viitor.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Ministerul Agriculturii, prin Asociaţia Crescătorilor de Albine din România, Ministerul Transporturilor, Ministerul Mediului prin Departamentul pentru Administrația Locală au luat o serie de măsuri pentru protecţia familiilor de albine împotriva intoxicaţiilor cu pesticide.

Conform Protocolului de colaborare cu nr. 328.432 semnat la data de 31.03.2015, producătorii agricoli, utilizatorii profesioniști (fermierii), unitățile silvice, alte societăți care execută (prestatorii de servicii) sau beneficiază de tratamente fitosanitare cu pesticide au următoarele obligații:

- Să înştiinţeze în scris cu cel puţin 48 de ore înainte de începerea tratamentului cu ppp: consiliile locale, primăriile pe teritoriul cărora se găsesc suprafeţele ce urmează a fi tratate, precum şi cele ale căror limite teritoriale se află la mai puţin de 5 km de aceste suprafeţe.

- Să efectueze tratamente cu produse de protecția plantelor numai pe timp liniştit, fără vânt şi numai asupra culturilor agricole entomofile sau pomilor fructiferi care nu se află în stadiul de înflorire.

- Măsura specială și pentru această primăvară este marcarea în câmp prin Plăcuţe de avertizare a solelor unde se seamănă culturi de floarea-soarelui și/sau porumb ale căror semințe (necesare însămânţării) au fost tratate cu unul dintre produsele neonicotinoide: Cruiser 350 FS, Nuprid Al 600 FS, Poncho 600 FS, Seedoprid 600 FS.

- Semănătorile folosite la însămânţarea acestor culturi vor fi dotate cu echipamente adecvate (deflectoare) pentru incorporarea în sol și reducerea la minimum a emisiilor de praf (din aer) generate.

- Fermierii au obligația de a anunța primăriile și apicultorii din zonă de perioada în care se va derula acțiunea de semănat a semințelor tratate cu unul dintre produsele menționate mai sus.

- Toți utilizatorii de ppp vor ţine și vor completa la zi „Registrul de evidență a tratamentelor pe culturi.“

- În perioada înfloririi culturilor, a pomilor fructiferi a căror polenizare se face cu ajutorul insectelor, tratamentele se execută numai cu produse de protecția plantelor „selective pentru insectele polenizatoare“, albine, bondari.

- Este interzisă aplicarea pesticidelor cu excepția celor care poartă mențiunea: nu sunt toxice pentru albine la culturile entomofile, pomii fructiferi sau la speciile forestiere melifere (salcâm, tei).

- Dacă tratamentul împotriva dăunătorilor – viespi, gărgăriţe, molii, alți dăunători specifici – este absolut necesar în această perioadă (specii a căror polenizare se realizează cu ajutorul insectelor) atunci alegeți obligatoriu un insecticid care este selectiv sau cu potențial de risc redus pentru albine.

Mavrik 2 F; Calypso 480 SC; Mospilan 20 SG; Biscaya 240 OD (pomi fructiferi, culturi de cereale și rapiță).

Respectați eticheta produsului folosit; doza omologată, fenologia plantei, momentul aplicării (activitate minimă a albinelor), condițiile meteo: viteza și direcția vântului, buruienile înflorite, culturile din câmpurile învecinate, duze performante pentru reducerea devierii pulverizărilor în zonele nevizate.

Obligaţiile apicultorilor: asociații și apicultori cu stupine personale

- Amplasează în maximum 24 de ore de la instalarea vetrei de stupină a Panoului de Identificare a stupinei și comunică în scris autorităților, consiliului local și proprietarilor de terenuri agricole ori silvice de teritoriul pe care se află stupina.

- Să închidă, după caz, sau să îndepărteze la o distanţă de peste 5 km de suprafeţele supuse tratamentului familiile de albine atunci când au fost înştiinţaţi. Intervalul de timp în care este necesar ca familiile de albine să fie îndepărtate poate fi de 24-48 ore la erbicide; 24 de ore la unele fungicide și acaricide; 72-48 de ore la unele insecticide.(Ord. 45/1991)

- Să sesiseze imediat circumscripţia sanitar-veterinară în cazul producerii intoxicaţiilor la familiile de albine.

Angelica BACIU, coordonator Oficiu Fitosanitar Cluj

După o evoluție care a culminat cu chimizarea excesivă a aproape tuturor produselor pe care le folosim în alimentație, omenirea încearcă acum să inverseze polii. A început să se pună accent pe agricultura bio și pe mâncarea sănătoasă. Și nu numai pentru oameni, ci și pentru albine. Yanko Yanev, un cercetător bulgar, profesor al Institutului de Cercetări de Soia din Bulgaria, a reușit anul trecut să omologheze în țara natală un produs bio pentru hrănirea albinelor. L-a prezentat și românilor în cadrul unui târg apicol organizat în Câmpina

„Oamenii încearcă în ultima vreme să mănânce tot mai multe produse naturale, iar produsele apicole sunt cele mai prețioase.“ De la această premisă, spune dl Yanko Yanev, au pornit și experimentele sale concentrate pe realizarea unui produs care să fie folosit în hrănirea albinelor. Cercetările s-au concretizat în cele din urmă în obținerea unei hrane bio pentru albine care are în compoziția sa făina de soia nemodificată genetic, cu o finețe de 60 de microni, zahărul pudră inversat, enzime (invertrază, neutrază, amilază, xilanază fosfoliza), lactobacterii, extracte din Colții babei, cicoare și minerale. Nu are în ingredientele sale niciun fel de stimulent de creștere sintetic, iar cercetătorul bulgar spune că această compoziție, în special prezența enzimelor, face ca stomacul albinei să absoarbă mai repede nutrienții. Practic, digestia se face mai ușor, iar albinele își folosesc energia în zboruri și nu în procesul de asimilare a hranei. În experimentele sale a constatat că folosirea acestei hrane face ca în stup să fie puiet mai mult, albinele sunt mai puternice, mai viguroase și cu durată de viață mai mare. Acest produs este folosit ca hrană pentru stimulare primăvara, în perioada martie-aprilie, și vara, ca instigator în lunile iulie și august.

Pastoral stupi albine salcam

Un alt produs apicol bio obținut de cercetătorul bulgar Yanko Yanev este folosit pentru tratarea și prevenirea diareei și a nosematosis. Acesta are aceeași perioadă de administrare, adică martie-aprilie și iulie-august, iar ingredientele din compoziția sa sunt zahărul pudră, izolatul de soia nemodificată genetic, bacteriile lactice și extractul de aronia.

Laura ZMARANDA

Apicultorii români sunt optimiști în privința producției de miere din acest an, chiar dacă în unele zone din țară temperaturile au fost destul de scăzute, în această perioadă, mizând pe o producție de cel puțin 80% din media anuală de 22.000 - 24.000 de tone, potrivit reprezentanților Asociației Crescătorilor de Albine din România (ACA).

Anul trecut, seceta și depopulările familiilor de albine au redus producția de miere până la cel mult 16.000 — 17.000 de tone.

"Vremea a fost destul de ciudată în această perioadă pentru că a nins în Moldova și în Ardeal. Temperaturile au fost scăzute și au înghețat primii piersici și caiși, iar din acest punct de vedere albina nu poate valorifica nectarul timpuriu. În iarnă au fost mortalități în limita normală, între 3 și 5%, și de aceea speram să avem dezvoltate albinele pentru rapiță. Dacă se încălzește vremea, așa cum s-a anunțat, iar albina poate valorifica nectarul cât de cât și apicultorii mai suplimentează hrana, putem spera la un an mai mai bun decât în 2015, respectiv la o producție de cel puțin 80% din media anuală de 22.000—24.000 tone, adică să facem în jur de 19.000 de tone, față de 60—70% cât am raportat în 2015. Într-adevăr se anunță și o vară secetoasă și dacă va fi afectată floarea soarelui, care acoperă mai mult de 35 — 40% din producția de miere s-ar putea să avem probleme. Prognoza este însă prognoză și ne rugăm ca și meteorologii să greșească", a declarat președintele Asociației Crescătorilor de Albine din România (ACA), Ioan Fetea.

Acesta a precizat că anul trecut în sector "a mers rău" la rapiță și tei, iar în sudul țării, parțial, au fost înregistrate depopulări masive ale familiilor de albine din cauza tratării culturilor agricole cu pesticide, în special la floarea soarelui.

"Am încheiat anul 2015 cu o producție de 16.000-17.000 tone. Au fost zone în Moldova care au dat miere foarte bine, dar și în centrul sau vestul țării. Salcâmul a fost foarte valoros, exceptând estul țării. În schimb, anul trecut la floarea soarelui au murit 120.000 — 140.000 de familii de albine, a fost o depopulare masivă din cauza tratării cu neonicotinoide. Am aflat că s-ar fi primit deja derogarea pentru anul 2016 la floarea soarelui și la porumb pe neonicotinoide, iar rapița de anul trecut este oricum tratată. Tot ceea ce a fost anul trecut de-a lungul Dunării, de la Timiș, până la Tulcea și Brăila, a fost tratat. Este cea mai urâtă problemă a noastră, dar am înțeles că în toamnă va fi în Parlamentul European o reuniune pentru scoaterea definitivă a neonicotinoidelor și nu se mai acceptă nicio derogare. Ar fi bine foarte bine pentru apicultori", a explicat Fetea.

În ceea ce privește mierea falsificată de pe piața autohtonă, despre care au apărut în ultima perioadă numeroase informații în spațiul public, șeful ACA a precizat că a sesizat Parlamentul și Ministerul Agriculturii, iar în prezent se conturează o soluție pe partea de etichetare, însă este nevoie și de schimbarea legislației europene.

"Am sesizat Parlamentul, în speță Comisia de Agricultură din Camera Deputaților. Am primit un răspuns și chiar s-au făcut ceva controale. De asemenea, am solicitat ministrului Agriculturii, Achim Irimescu, să nu se mai permită amestecul de miere românească cu alta adusă din alte țări, din China sau chiar din Italia, să nu scrie pe etichetă miere non UE sau UE, iar consumatorul să poată alege ceea ce vrea să consume. Cine vrea să consume miere din China, din Argentina sau miere românească să fie informat, să aibă certitudinea că așa este, pentru că sub masca asta de non UE sau UE se poate ascunde orice. Cum poți să iei miere la prețul de 7-8 lei kilogramul când anul trecut s-a luat la cel mai slab preț cu 12 lei pe kilogram? Sigur că se aduc aceste surogate din afară, se amestecă cu miere românească să îi dea un pic de buchet și calitate și astfel își permit să scadă atât de mult prețul. În schimb, pe noi ne obligă să asigurăm trasabilitatea până la vânzare. Pentru ceea ce exportăm noi facem analize la laboratoarele din Germania inclusiv pentru Organisme Modificate Genetic. Cred că o soluție ar fi schimbarea legislației europene", a menționat președintele ACA.

De asemenea, referitor la Programul Național Apicol pentru perioada 2017 — 2019, Ioan Fetea a subliniat că o variantă a fost transmisă deja la Bruxelles, însă ACA a avut câteva obiecțiuni.

"PNA trebuie să apară de la Bruxelles, MADR a trimis deja o variantă. ACA a avut unele obiecțiuni și sperăm ca forma trimisă să fi ținut cont de ceea ce am cerut. În primul rând s-a dorit să se ia 400.000 de euro din cele 7 milioane euro alocate anual ca să doteze cu aparate de analiză laboratoarele statului, deși banii din program sunt pentru apicultori. Au dorit, de asemenea, să crească pragul privind efectivele pentru cei care cumpără stupi sau material biologic, de la 50 la 75 de familii de albine, deși în România mai mult de 50% din stupine sunt cu mai puțin de 50 de familii de albine și așa nu-i ajutăm pe cei mici. Am cerut ca apicultorul să meargă direct la APIA cu cererea de finanțare, nu prin forme asociative, pentru că sunt deja 20 de procese cu APIA pentru nereguli care nu ne aparțin nouă. Ne transferă aceste responsabilități și chiar ne iau și banii", a adăugat președintele ACA.

Suma estimată a fi alocată în perioada 2017 — 2019 prin PNA este de peste 7 milioane de euro pe an, respectiv 21 de milioane de euro pe trei ani.

România produce, în medie, 22.000 — 24.000 de tone de miere anual, clasându-se pe locul patru în Europa, și deține un efectiv de 1,47 milioane de familii de albine. La nivel național sunt înregistrați în jur de 40.000 de apicultori, peste 60% dintre aceștia fiind membrii ACA, cu un efectiv de 900.000 de familii de albine.

ACA este o asociație înființată în 1958, singura cu acoperire națională, care are 40 de filiale județene și societăți comerciale de desfacere pentru aprovizionarea apicultorilor cu toate echipamentele și materialul genetic necesar.

AGERPRES

După ieşirea din iarnă, efectuarea reviziei de fond, evaluarea numărului și a stării familiilor de albine ce alcătuiesc stupina, fiecare apicultor trebuie să ia în considerare ce metode trebuie aplicate în managementul stupinei pentru ca aceasta să-și îndeplinească principala sarcină, aceea de a obține producții maxime de miere de la culesurile melifere de producție, deziderat pe care de altfel se sprijină rentabilitatea stupinei.

Se știe că sunt foarte multe stupine, destul de mari care, deși situate în zone foarte bune din punctul de vedere al ofertei melifere, au o rentabilitate scăzută sau foarte scăzută. Cauza este că cel care conduce stupina, fie din lipsă de timp, nepricepere sau neglijență, lasă familiile de albine să se dezvolte în voia sorții și rezultatul este că 20-30%, cel mult, dau producții de miere mari, alte 20-30% dau producții mijlocii sau slabe, iar restul nimic, se depopulează și o parte dintre ele mor. În aceste condiții de management defectuos și necorespunzător, în anii secetoși dezastrul acestor stupine este foarte mare, fiind în prag de dispariție.

De asemenea, există și o altă categorie de apicultori care, deși depun mult efort și bunăvoință în managementul stupinelor pe care le conduc, totuși rezultatele nu sunt prea bune, cauza fiind aplicarea unor metode greșite și neverificate.

Înainte de orice trebuie precizat că numai familiile de albine foarte populate dau producțiile de miere cele mai mari, deci toată atenția noastră trebuie îndreptată în această direcție, de a avea familii de albine foarte populate în ajunul marilor culesuri de producție și de a le menține în această stare pe toată perioada culesurilor. A îngriji familii de albine care să devină populate după culesurile de producție înseamnă a irosi munca și timpul fără folos.

Îngrijirile de dat unei stupine sunt foarte simple, ușoare, precise și nu cer prea mult când avem la îndemână, pentru manipulare, un material corespunzător, însă condiția este ca acele îngrijiri să se facă la momentul oportun. Amânările sunt foarte dăunătoare și se răsfrâng întotdeauna negativ asupra rentabilității.

Acțiunile corespunzătoare de îngrijire trebuie aplicate tuturor familiilor de albine, dar mai ales celor identificate la revizie ca fiind slabe. Acestea se vor transforma în familii bine populate egale cu cele desemnate ca puternice și astfel ar trebui să se ajungă ca cel puțin 90-95% din familiile stupinei să fie la fel de dezvoltate în pragul culesurilor de producție.

Principalele acțiuni de aplicat pentru atingerea acestui deziderat trebuie să urmărească ca:

1. Familiile de albine să aibă regine tinere (de maximum 2 ani) și viguroase, bune ouătoare

Reginele mai bătrâne de doi ani pot fi unele bune, dar majoritatea lor ne lasă tocmai în mijlocul drumului, astfel că la mijlocul lui aprilie activitatea lor de ouat slăbește tot mai mult, iar populația familiei nu crește, ci abia se menține și astfel recolta va fi slabă sau pierdută. Mai mult, aceste regine bătrâne vor fi înclinate spre roire naturală, făcându-și familiile improprii culesurilor.

Deci este bine ca într-o stupină să se schimbe reginele din doi în doi ani, iar pentru ușurință acestea se vor schimba numai la jumătate din numărul familiilor într-un an și la cealaltă jumătate în al doilea an.

2. Familiile de albine să aibă în permanență cel puțin 2-3 kg de provizii

Modul cum trebuie așezate aceste provizii are mare importanță, astfel că la începutul lui martie, când temperatura scăzută poate dura săptămâni la rând, proviziile trebuie să se găsească aproape de cuib, la îndemâna ghemului, ce poate fi imobilizat de perioade reci, prea mari câteodată. În aprilie, când timpul se încălzește, cuibul nu trebuie să fie stânjenit în extinderea lui de depozite prea mari de miere. Cei doi faguri de la marginile puietului sunt suficienți.

Dacă familia de albine nu are provizii, trebuie să se dea imediat ori faguri cu miere păstrați la rezervă din toamnă, ori sirop de zahăr, fie turnat direct în fagure dacă timpul este rece, fie în hrănitor dacă timpul e mai cald.

Totodată, dacă în natură nu este cules se vor face hrăniri de stimulare care se încep cu 50-60 zile înainte de declanșarea culesurilor de producție.

3. Familiile să aibă cât mai multă căldură

Pentru concentrarea căldurii asupra cuibului vom reduce numărul de faguri din cuib la atâția cât pot fi bine acoperiți de albine ale familiei, chiar dacă aceasta se simte puțin strâmtorată.

Totodată, sub podișor se poate pune o folie, iar între podișor și capac se așază o pernuță termoizolantă pentru păstrarea căldurii cuibului și urdinișul se strâmtorează corespunzător circulației albinelor.

Este de precizat că, pe măsura apariției de noi generații de albine care umplu la maximum ramele familiei, cuibul acestora se lărgește treptat folosind rame cu faguri clădiți cu celule de lucrătoare și de culoare închisă.

Dacă familiile de albine s-au dezvoltat cu mult înaintea declanșării culesurilor de producție, vom profita de ocazie pentru a face roi artificiali, pentru mărirea efectivului stupinei sau pentru comercializare.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

GALERIE FOTO

Programul Național Apicol 2017 - 2019 va fi transmis Comisiei Europene pentru aprobare în cursul lunii martie 2016, a anunțat, luni, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

În acest context, ministrul Agriculturii, Achim Irimescu, a avut luni o întâlnire de lucru cu reprezentanții crescătorilor de albine pentru agrearea programului în vederea transmiterii la Bruxelles.

"Țin foarte mult la o discuție constructivă și încercăm să preluăm recomandările dumneavoastră. Eu însumi sunt un mare consumator de miere de albine și cred că stă în puterea noastră să valorificăm producția cât mai bine dar, în același timp, să și educăm românii să consume miere de calitate și astfel să reușim să creștem consumul de miere în România", a subliniat ministrul Agriculturii, la întâlnirea cu apicultorii.

Discuțiile s-au axat pe modul de decontare a cheltuielilor prin PNA și condițiile de eligibilitate pentru a beneficia de sprijinul oferit prin intermediul acestui program, îmbunătățirea calității produselor în vederea unei mai bune valorificări a produselor pe piață, fiind analizate și măsurile de asistență pentru repopularea șeptelului apicol etc.

Programul Național Apicol 2017-2019 se adresează atât apicultorilor care dețin până la 75 familii de albine cât și celor care dețin peste 75 familii de albine (cu condiții diferite de eligibilitate) și vizează măsuri precum achiziția de medicamente, de familii de albine, de mătci ori de utilaje pentru apicultori.

Potrivit MADR, apicultorii pot achiziționa produsele și depune dosarele la APIA direct sau prin intermediul formei asociative.

Potrivit datelor Asociației Crescătorilor de Albine din România (ACA), producția de miere din 2015 s-a diminuat în medie cu 30% față de o producție medie anuală de 22.000 de tone, din cauza secetei și a depopulărilor familiilor de albine.

Datele statistice arată că românii consumă, în medie, 450 — 500 de grame de miere pe an pe locuitor, un consum în creștere față de acum 10 ani, dar, comparativ cu cele două kilograme consumate în Germania sau 1,5 kilograme în Olanda și Belgia, ei se situează încă în coada clasamentului european.

România deține, la ora actuală, locul patru în Europa din punct de vedere al producției de miere, după Germania, Franța și Ungaria, cu circa 20.000 de tone anual, și locul șapte la numărul de familii de albine cu 1,47 milioane.

AGERPRES

De cele mai multe ori efectuarea unei apiculturi profitabile impune, pe lângă efectuarea unui stupărit staţionar, efectuarea unui stupărit pastoral care implică deplasarea stupinelor în diferite zone cu un mare potenţial melifer într-o anumită perioadă, urmând ca, după expirarea perioadei optime de cules melifer, stupina să se deplaseze în altă zonă propice culesului. Astfel, prin stupărit pastoral se pot valorifica succesiv mai multe culesuri intense melifere de producţie și de întreţinere.

În cazul stupăritului pastoral acesta se poate face folosind mai multe tipuri de mijloace de transport care fiecare implică avantaje și dezavantaje.

O primă categorie o constituie mijloacele de transport în care stupii trebuie încărcați la plecare și descărcați la sosirea pe vatra aleasă și acestea pot fi: autocamioane fără sau cu remorci, vagoane de marfă, vapoare, bacuri și barje fluviale și chiar elicoptere.

O a doua categorie, foarte des utilizată în transportul stupinelor de apicultorii români, o constituie stu­pinele pavilionare mobile tractate sau autotractate, care sunt constituite din remorci special amenajate în care stupii rămân tot timpul, respectiv pentru întreținerile curente, transport și, în cazul existenței unui compartiment special amenajat, valorificarea culesurilor de producție.

În cazul utilizării autocamioanelor fără sau cu remorci pentru transportul stupilor, acestea trebuie să fie prevăzute cu pereți (obloane) laterale înalți, care vor permite încărcarea unui număr cât mai mare de stupi în condiții de siguranță maximă și, în camion și/sau remorcă, stupii se așază pe două sau mai multe rânduri, fără a depăși înălțimea maximă admisă de lege pentru deplasarea lor pe drumurile publice.

De asemenea, indiferent de tipul mijlocului de transport folosit, stupii se vor așeza astfel ca ramele cu fagurii familiilor de albine să fie paralele cu direcția de mers și ele trebuie să formeze un bloc bine închegat astfel încât ramele să nu se balanseze strivind albinele. Totodată, stupii se fixează cu sisteme de chingi și coarde elastice astfel ca să nu se miște independent între ei pentru o bună siguranță pe timpul transportului.

Transportul pe calea ferată cu vagoane de marfă nu prea este folosit pe teritoriul țării noastre, fiind economic numai în cazul distanțelor foarte mari și atunci când este vorba de un număr mare de stupi, iar transportul cu vaporul, bacul sau barja pe ape se folosește în cazul când nu există altă posibilitate de a ajunge la o anumită destinație, de exemplu undeva în Delta Dunării.

În România pavilioanele mobile apicole reprezintă una dintre principalele categorii de mijloace de transport al stupilor în pastoral și pe parcursul timpului acestea au evoluat foarte mult din punctul de vedere al numărului de stupi și al confortului pe care-l oferă apicultorilor. Actualmente există pavilioane apicole mobile pentru 40, 60, 80 și chiar mai mulți stupi, fiind dotate cu compartimente de odihnă și procesare primară a mierii, generatoare de curent, rezervoare de apă și, uneori, chiar panouri solare și/sau celule fotovoltaice. Astfel s-a îmbunătățit substanțial viața apicultorilor pe durata pastoralului.

Pastoralul apicol cu ajutorul pavilioanelor mobile prezintă o serie de avantaje, dar și de dezavantaje care ar trebui cântărite cu grijă înainte de a alege mijlocul de transport pentru a efectua deplasarea în pastoral.

Avantajele efectuării pastoralului apicol cu pavilioane mobile sunt:

- mobilitatea ridicată prin deplasarea rapidă a pavilionului apicol autotractat sau tractat de la un masiv melifer la altul la momentul oportun;

- reducerea cheltuielilor de transport deoarece nu necesită descărcarea stupilor la destinație, fără a necesita personal suplimentar în acest scop;

- locația stupinei nu are nevoie de suprafață mare;

- mărirea duratei de folosire a lăzilor de stupi și a restului de inventar apicol prin păstrarea acestora sub protecția pavilionului;

- în timpul lucrărilor curente de exploatare și îngrijire a familiilor de albine apicultorii sunt protejați de intemperii (ploi, vânturi, arșițe);

- dezvoltarea rapidă a familiilor de albine în sezonul de primăvară întrucât ele se adăpostesc în pavilion protejate de efectele negative al intemperiilor (ploi, vânturi și temperaturi scăzute) frecvente în acest anotimp;

- posibilitățile intervențiilor rapide pentru îndreptarea stărilor anormale ivite în familiile de albine și

- confort sporit deoarece, de cele mai multe ori, pavilionul are în structura sa și spațiu de cazare pentru personalul de deservire a stupinei și pentru executarea unor lucrări apicole cum ar fi extracția mierii și altele.

Dezavantajele efectuării pastoralului apicol cu pavilioane mobile sunt:

l în cazul familiilor de albine adăpostite în stupii așezați unul lângă altul și suprapuși pe mai multe rânduri, albinele tinere se rătăcesc foarte ușor, astfel că familiile de albine din rândurile superioare se depopulează și reginele ieșite la împerechere la întoarcere se rătăcesc nimerind deseori în alte familii unde sunt ucise;

- în cazul bolilor molipsitoare acestea se extind foarte repede la toate familiile pavilionului dacă nu sunt observate și nu se intervine la timp;

- existența posibilităților de declanșare a unor furtișaguri lente ca urmare a existenței unui număr mare de familii pe o suprafață redusă;

- creșterea temperaturii în interiorul stupilor datorită posibilităților mai reduse de ventilație;

- numărul de familii de albine pe care le poate conține un pavilion apicol este restricționat la capacitatea maximă a acestuia și de posibilitățile legale de circulație pe drumurile publice și, în fine,

- necesitatea unor cheltuieli de investiții destul de mari pentru construcția și amenajarea corespunzătoare a pavilionului apicol.

La procurarea și, respectiv, proiectarea și construcția pavilioanelor apicole mobile trebuie avut în vedere că acestea vor trebui să circule pe drumurile publice și, în consecință, acestea trebuie să fie în bună stare de funcționare și, în mod special, să fie dotate, din construcție, cu instalații de iluminare, frânare, semnalizare și avertizare sonoră, verificate și certificate de Registrul Auto Român, în baza cărei certificări se eliberează Cartea de identitate a pavilionului apicol mobil.

De asemenea, întrucât deplasarea pavilionului apicol mobil, care nu este autotractabil, la o nouă locație se face prin tractarea acestuia de către un autovehicul trăgător (tractor rutier, autocamion sau autotractor) trebuie precizat că formarea unor ansamble de vehicule prin cuplarea unui vehicul cu remorcă, în cazul de față mijlocul de tractare și pavilionul apicol, se poate face numai dacă:

- elementele care compun sistemul de cuplare sunt omologate și compatibile;

- ansamblul de vehicule poate realiza raza minimă de virare a autovehiculului trăgător;

- dimensiunile ansamblului de vehicule nu depășesc limitele prevăzute de lege (lungimi maxime admise: autovehicul 12 m, remorcă 12 m, vehicul articulat tractor + remorcă 16,5m, trenul rutier 18,75 m și lățimile maxime să nu depășească 2,55 m);

- elementele de cuplare a echipamentelor de frânare, de iluminare și semnalizare luminoasă, ale celor două componentele ansamblului de vehicule sunt compatibile și funcționează iar,

- caroseriile celor două componente ale ansamblului nu se ating la trecerea peste denivelări și la efectuarea virajelor.

Pentru viitor se pare că exploatarea stupilor în pastoral în regim intensiv va impune metodele de transport cu descărcarea stupilor și așezarea lor afară cu spațiu între ei sau pe paleți în grupe de câte 4 sau 6 grupare care prezintă avantajul manipulării cu utilaje moderne de ridicare și transport.

Material prelucrat şi completat de Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE
(după cartea „Unelte, utilaje și construcții apicole“)

Aflaţi într-o vizită în România pentru a descoperi peisajele virgine ale ţării noastre, câţiva apicultori profesioniști din Franţa au urcat la 1.200 m altitudine în Apuseni pentru a face cunoștinţă cu stuparul Mihai Grama, dar mai ales pentru a vedea cum arată stupii unui pavilion aflat în pastoral la munte. Mare le-a fost uimirea când vânătorul de albine i-a provocat pur și simplu, punându-i pe străini să-și aleagă orice ladă și să se uite în ea.

Reacția a fost incredibilă: la început ochii mari, puține cuvinte și, în final, multe întrebări. Ceea ce i-a fascinat cel mai mult pe francezi a fost longevitatea mătcilor, stupii cu mătci din 2012, 2013 și 2014, între care nu exista nicio diferență, ci la fel de multă miere, puiet, faguri căpăciți; toate păreau pentru străini de domeniul irealului. Se întrebau cu toții cum este posibil așa ceva, când ei schimbă mătcile la 6 luni?

Sigur, se întâmplă toate acestea pentru că există diferențe uriașe între albina lor și regina noastră – albina carpatină. „După ani de sacrificiu și mulți bani băgați în apicultură, în tot ce înseamnă cercetare și ameliorare, și-au dat seama că hibrizii de albine pe care îi au nu le pot aduce satisfacții așa cum o face albina românească. Nu sunt mulțumiți deloc, este o problemă gravă, pentru că schimbă matca de două ori într-un an. La ei nu există o linie genetică care ar putea concura cu Apis Melifera Carpatica, care la noi poate rezista și 4-5 ani într-o scorbură, dacă nu umblă nimeni la ea“, povestește Grama după vizita francezilor.

Pavilionul apicultorului român a fost pentru francezi ca mierea pentru albină și, ademeniți de productivitatea lucrătoarelor, aceștia nu s-au abținut de la a face propuneri. Reprezentanții asociației de apicultori francezi ar fi fost dispuși să plece cu câteva mătci acasă, însă „ursul Grama“, cum îl alintăm noi, nu s-a lăsat înduplecat. Deși francezii plătesc cam 27 de euro pe o regină, de data aceasta ar fi deschis punga să plătească chiar și 50-70 de euro pe un exemplar. Când Mihai Grama a auzit de 27 de euro a sărit ca ars și a explicat străinilor că el nu și-ar da gâzele pentru care a umblat prin păduri pentru a obține exemplare valoroase la prețul unui hibrid realizat industrial. „Regina pentru care mi-am rupt picioarele prin păduri nu aș putea să o dau nici în ruptul capului la prețul unui hibrid. Eu nu pot să cobor la nivelul ăla, să-mi bat joc de munca mea de ani de zile. Sărut mâna, mă scuzați, vedeți-vă de treabă“, a spus Grama explicând gestul.

Totuși, cu toată mândria unui moț adevărat și a riscului că rămâne fără miere, Grama admite că ar putea da mătci spre vânzare în viitor, dar la un preț corect. „Rămâne să negociem, să ne înțelegem, pentru că, ok, eu risc să nu mai fac miere în următorii ani, doar le produc lor albină, dar să știu pentru ce o fac. Ei vor să fiu un fel de bancă de gene pentru ei, sunt de acord să se ocupe de tot ce înseamnă hârtii, acte, birocrație, iar eu să le asigur matca“, afirmă apicultorul român.

Unul dintre apicultorii francezi a crezut că va găsi totuși un element de care să nu fie mulțumit și, crezând că îl va pune în încurcătură pe Grama, l-a rugat să-i desfacă un stup ales de el. „Al patrulea de jos, pe acesta vreau să-l văd“, a spus acesta. Iar eu i-am spus: „Aici am ramă clăditoare cu puiet numai de trântori, unde este în mod normal la mulți apicultori maternitatea de varroa. Am scuturat rama, am scos-o afară, iar doi francezi, pe două părți, cu furculițele, au scos de acolo puiet, apilarnil și nu a găsit nimeni niciun păduche. Au spus francezii că la ei nu există așa ceva. La ei sunt zeci de păduchi varroa într-o larvă“, povestește Grama în urma vizitei grupului de apicultori francezi.

După o evaluare corectă, stuparul din Apuseni este așteptat de asociația apicultorilor francezi să comunice un preț mulțumitor pentru munca de 27 de ani realizată în stupina lui. Experiența de lucru în Italia l-a făcut să prețuiască banul și munca depusă, vorba lui: „Eu nu lucru degeaba, altfel fac eu miere de zmeură, de zburătoare, de mană, o dau în Elveția, îmi umplu buzunarul și voi rămâneți fără albine și vând eu miere unde trebuie“.

Întrebarea este: se aclimatizează albina românească pe alte meleaguri, cum este Franța, și cât trăiește în condițiile de acolo? Ei bine, Mihai Grama susține că cel puțin trei ani albina își va face treaba. „Dacă îi bat eu capacul în cuie aici, îl sigilez și nu umblă nimeni la el 3 ani e ok, stupul nu are nicio treabă. Vorbim de adaptarea la mediu, există niște explicații, eu le știu, dar le spun la momentul potrivit, cui trebuie.“

După vizita în România apicultorii francezi au plecat convinși până în măduva oaselor că trebuie să schimbe ceva în activitatea lor. Diferențele sunt mari între ceea ce au ei și ce au văzut în stupina unui apicultor de munte din țara noastră. „Practic, trebuie să se întoarcă la o linie genetică care este selecționată, ameliorată, ceea ce eu am făcut în regim propriu, nu pe banii Statului, nu pe fonduri europene. Vă garantez că în următorii 5-10 ani o matcă Mihai Gramă va deveni un brand pentru care garantez calitatea și eficiența ei“, încheie Grama.

Fermecați de albinele românești și, ca ultimă distracție, în stil apicol, francezii au cerut ghidului lor, Alina Varadi de la Casa Bio, câteva albine românești pentru a-și face microînțepături cu care să-și amelioreze durerile reumatice.

Patricia Alexandra POP

Mătci de calitate înseamnă familii puternice, sănătoase, produse ale stupului în cantităţi mai mari.

Mihai Grama este unul dintre apicultorii cunoscuţi ai României. S-a pregătit pentru asta, a avut apicultori în familie, a urmat cursurile Liceului Apicol din București și de peste 20 de ani practică această minunată meserie.

Deși a fost și în străinătate – a practicat apicultura și în Italia –, iar cu ceva ani în urmă se deplasa cu stupina sa în pastoral la punctele melifere cu renume din țară, Mihai Grama nu vrea să mai părăsească Munții Apuseni, acolo unde își are de fapt și originile.

Iată ce îi place de multe ori să spună: „Fug de tot ce înseamnă aglomerație de albine pentru a evita pericolul hibridării. Atunci când matca merge și se împerechează cu trântori aflați la 2-3 km în alte stupine, cu trântori de nu știu unde, nu știu din ce familie provin, din nu știu ce hibrizi de toate felurile, nu cred că trebuie să speri la succes.“ Mihai Grama, „vânătorul de albine“ cum este cunoscut, își selectează albinele din cele mai bune familii capturate din pădurile Apusenilor. Le aduce în stupina sa, le urmărește un timp și din cele care dovedesc însușiri deosebite selectează permanent. Le multiplică pe acelea care dovedesc cea mai bună producție, cea mai bună adaptabilitate, pe cele care au instinct spre roire cât mai diminuat, care sunt mai blânde, mai rezistente la boli, mătcile care primăvara încep ponta mai devreme și care toamna o prelungesc cât mai mult și alte însușiri pe care le dorește în stupina sa.

Cât mai aproape de natural

Obținerea mătcilor prin transvazare este una dintre metodele cunoscute apicultorilor. Mihai Grama însă face acest lucru în felul său. Dorința sa de a întreține albinele cât mai aproape de natural l-a determinat să-și confecționeze singur botcile, fără a apela în niciun fel la trusa NICOT sau JENTER. A confecționat câteva cepuri dintr-un lemn de esență tare cu un diametru de 8,5-9 mm pe care, după ce le udă în apă rece, le introduce în ceară topită de 3-4 ori. Apoi, desprinde acest început de botcă din ceară naturală și îl lipește pe leațul mobil al unei rame dinainte pregătite. Aceste botci sunt întotdeauna montate pe o foiță de ceară (din cele ce se dau la clădit albinelor) pe care în prealabil a lipit-o pe leațul ramei cu botci.

Vânătorul de albine nu vrea să facă o dublă transvazare pentru că, spune el, e pierdere de timp. Dintr-un stup în care familia a fost obligată să pornească clădirea de botci recoltează 3-5 din acestea din care cu lanțeta ia o cantitate mică de lăptișor de matcă pe care îl pune pe fundul fiecărei botci.

Alegerea larvelor

Cu 4 zile înainte introduce o ramă clădită și mai închisă la culoare, stropită cu nectar, în cuibul familiei dinainte stabilite ca fiind cea cu însușirile cele mai bune și care va da larve pentru viitoarele mătci. Această larvă, după ce a fost ouată de matcă, se ridică cu atenție și, într-un moment al zilei în care nu este prea cald, dar nici frig, va fi dusă la locul unde se află rama cu botcile pregătite. Larvele nu trebuie să fie mai mari de 3 zile. Cu ajutorul unei lupe montate pe un dispozitiv special și al unei lanterne tip miner puteți şi dumneavoastră să vedeți ouăle și larvele mai tinere. Pentru a transvaza direct ouă, Grama spune că trebuie să ai multă experiență, un ochi bun și o mână sigură. Așa că, pentru a evita un eșec total, puteți transvaza larve de până în 3 zile.

Transvazarea propriu-zisă

Cu ajutorul lanțetei dinainte pregătite, udând-o permanent în gură începe să recolteze larvele. Mihai devine în acest moment un mic prestidigitator. Introduce cu rapiditate și cu mare precizie capătul curbat al lanțetei sub larvă, răsucește ușor spre stânga sau spre dreapta, extrage larva din celulă și cu aceeași siguranță, printr-o mișcare inversă celei prin care a luat-o, o așază pe patul de lăptișor de matcă pregătit anterior. O ramă conține 50-60 de botci pentru că spune el: „Îmi pot permite să introduc așa multe (aproape ca la botcile de roire) fiindcă am ales pentru creștere o familie puternică, cu forță biologică deosebită.“

Familia crescătoare

Rama cu botcile în care au fost transvazate larvele este introdusă într-o familie ce le va prelua și crește până aproape de eclozare, dar nu mai mult de 9-10 zile. Termenul e foarte important pentru a evita o eventuală ieșire a unei mătci provenite dintr-o larvă ce ar fi putut avea la transvazare mai mult de 3 zile. Ar putea fi un dezastru pentru că tânăra matcă ce iese prima le poate ucide pe celelalte înainte de a ieși din botci. Mihai face acest lucru într-un alt mod decât cel clasic, fără izolarea mătcii existente în familia crescătoare. Aduce și această familie în pragul roitului, ea va începe construirea propriilor botci și numai atunci introduce rama cu botcile transvazate. Ideal este ca familia să fi început un schimb liniștit de matcă, pentru a transmite și tinerelor mătci acest sentiment, familiile care acceptă schimbul liniștit de matcă fiind apreciate de apicultori. Când va veni timpul potrivit mătcile sunt fie introduse în bigudiuri, fie date unor tinere roiuri sau familii care au nevoie de matcă tânără pentru a-şi continua evoluția: eclozare, împerechere și începerea pontei în noua lor familie.

Marin DOROBANȚU

VIDEO

În România, datorită condiţiilor pedoclimatice și a bazei melifere favorabile, a tradiţiei istorice de pe vremea dacilor și, de ce nu, a facilităţilor economice apărute odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, apicultura s-a dezvoltat într-un ritm accelerat.

Foarte mulți români au devenit stupari din pasiune, din dragoste pentru albine și, având în vedere că îngrijirea familiilor de albine este plăcută, recreativă, îți pune probleme de interpretare pentru administrarea corectă a familiilor de albine, iar această îndeletnicire poate fi practicată atât de cei din mediul rural, cât și de cei din mediul urban.

Alți români au devenit stupari de conjunctură datorită fondurilor europene promise pe diverse măsuri și crezând că apicultura le va aduce profituri imediate și cu muncă puțină. Aceștia fie că deja au dispărut, fie vor dispărea sau „se vor lumina“ și vor îndrăgi apicultura rămânând apicultori adevărați, acceptând această meserie și cu bune și cu rele.

Din nefericire, în ultimii ani apicultura, la fel ca și întreaga agricultură, a înregistrat pierderi economice importante și un slab interes din partea celor care conduc destinele acestei țări, aceasta suprapunându-se peste obținerea unor culesuri melifere de producție slabe conjugate și cu depopulări masive ale familiilor de albine.

Organizarea și înzestrarea unei activități apicole comportă eforturi de documentare și materiale mari și îndelungate ce se întind pe durata a câțiva ani buni, ceea ce ar impune ca această activitate să fie menținută de mai multe generații: străbunici, bunici, copii și nepoți.

Exemple de astfel de familii de români la care activitatea apicolă se întinde pe mai multe generații ar fi multe și spre exemplificare voi aminti de familia Hanganu a cărei istorie o cunosc mai îndeaproape. Străbunicul, preotul Vasile Hanganu, inițial cu stupi primitivi, bunicul, ing. Constantin Hanganu, cu stupi sistematici pe care îi realiza în făbricuța proprie și care a fost promotorul înființării uneia dintre primele asociații naționale apicole din România, tatăl, Florin Hanganu, un mare erudit în apicultură și, în fine, fiica, Francisca Hanganu (Balind), actuala continuatoare a activității apicole.

Crucial pentru a obține o astfel de continuare a activității apicole de familiile este educația copiilor în spiritul îndrăgirii acestei frumoase activități. Această educație se poate face în familie dar și de școli, asociații apicole și de autoritățile statului.

Printre activitățile educaționale apicole se pot aminti amenajarea de stupine școlare, organizarea de concursuri pe teme apicole la târgurile apicole pentru tineri, întâlniri naționale și internaționale pentru tineri ș.a.m.d.

Un exemplu de acest tip de educație este participarea a trei tineri români prahoveni, copii de apicultori, la cea de-a șasea ÎNTÂLNIRE INTERNAȚIONALĂ a TINERILOR APICULTORI din SLOVACIA în perioada 9-12 iulie, în localitatea Banska Bystrica.

Cei trei elevi, Mihai Gabriel Militaru, elev în clasa a VIII-a la Școala Gimnazială Gura Vitioarei, Ioana Dobre, elevă în clasa a IX-a la Colegiul Național „Nichita Stănescu“ Ploiești și Andrei Stanciu, elev în clasa a VIII-a la Școala Gimnazială „Moise Vasilescu“ Teișani, au participat la competiții pe teme apicole, pe echipe și individual. Echipa României a obținut locul 10 (din 20 echipe ), iar la individual Mihai Gabriel Militaru a obținut locul 16 (din 58 de participanți).

De amintit că promotoarea participării la această competiție a fost Federația Asociațiilor Apicole din România ROMAPIS care a organizat în perioada 15-17.04.2015, la Izvorani, stagiul de pregătire și preselecție a echipei române de elevi, iar aceștia au fost conduși și îndrumați în Slovacia de ing. Ion Mirea și ing. Adrian Enescu

Pentru a avea idee de amploarea manifestării iată țările participante cu delegații de tineri apicultori: Albania, Anglia, Austria, Belarus, Cehia, Danemarca, Germania, Irlanda, Izrael, Kazastan, Liban, Liechtenstein, Lituania, Moldova, Olanda, Polonia, România, Slovacia, Slovenia și Ucraina.

Acțiunile de genul celei din Slovacia pot crea un interes deosebit mai ales în rândul tinerilor din familii cu activități apicole, formându-i pentru ca la momentul oportun să preia ștafeta bătrânilor apicultori și să le ducă munca cu succes mai departe.

Cred că ar fi salutară o acțiune de acest gen cu etape la niveluri județene, național și internațional. Invit asociațiile apicole să ia în considerare o astfel de acțiune.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Fundaţia World Vision Romania, birou zonal Ialomiţa, sprijină în primul an de proiect 60 de familii în domeniul apiculturii. Ialomiţenii vor primi în total 300 de stupi, echipamente tehnologice şi pregătire de specialitate în acest domeniu.

Participanţii vor beneficia de asistenţă tehnică şi instruire în tehnologia creşterii albinelor până în anul 2016.

Valoarea totală a donaţiilor se ridică la suma de 49.000 de dolari şi au loc în cadrul proiectului economic „Agricultura şi dezvoltarea rurală“. Scopul proiectului este încurajarea investiţiilor în mediul rural pentru dezvoltarea economiei locale şi pentru a crea sustenabilitate, oferind astfel un trai mai bun agricultorilor şi familiilor lor.

Pentru a înţelege mai bine cum funcţionează domeniul apiculturii şi pentru a fi cât mai bine pregătiţi în creşterea albinelor cele 60 de familii au beneficiat de o sesiune de instruire în zilele de 21 şi 22 iulie organizată la singura stupină certificată ANARZ din Slobozia, unde au avut ocazia să vadă un laborator complet de producere a mătcilor, cum sunt întreţinute pe timp de iarnă şi multe alte secrete din acest domeniu oferite de apicultori cu experienţă din Slobozia precum Virgil Boldarim şi Ştefan Costea.

„De mic copil apicultura mi s-a părut fascinantă. Trebuie în primul rând să îţi facă plăcere şi să studiezi foarte mult timp cum trăiesc albinele ca să le înţelegi. Mă bucur că am primit această şansă şi sper să devin un apicultor profesionist“, ne-a povestit Mihai Teodor Marian, beneficiar din comuna Manasia.

Proiectele economice pe baza donaţiilor se derulează de aproximativ doi ani în judeţul Ialomiţa prin intermediul World Vision. Până în prezent au fost donate în cadrul altui proiect economic în total 560 de capre la 112 familii din cinci comunităţi ialomiţene de la începutul anului 2014 şi până în prezent.

În toamna anului 2013 filmam pentru emisiunea Din Lumea Satului de pe AGRO TV și scriam în revista Lumea Satului despre vânătoarea de albine, o îndeletnicire deloc agresivă, ba chiar nobilă, care aduce periodic în stupina lui Mihai Grama mătci valoroase pe care apicultorul le foloseşte în activitatea de ameliorator al familiilor de albine din stupine proprii. Experienţa de atunci, una fabuloasă pentru mine, m-a făcut să urmăresc cu mare atenţie activitatea acestui stupar.

De ce apicultură în munți

De data aceasta am bătut peste 500 km pentru a-l găsi în Apuseni, la peste 1.200 m altitudine, acolo unde își ține albinele peste vară, pentru a afla de ce face această alegere an de an și ce înseamnă un an apicol bun.

Revederea a fost una de-a dreptul prietenească, așa că mi-am permis chiar să-l „botez“ cu o poreclă care cred că-i face cinste – URSUL GRAMA. Motivul este lesne de înțeles, doar l-am văzut cu ochii mei cum bagă mâna în scorbură după albine. Îmbrăcat într-un combinezon galben aprins, cu masca de apicultor agățată de umeri, ne aștepta în fața pavilionului cu aproape 200 de familii de albine.

Deși se lăsase seara, bâzâitul intens din preajma pavilionului indica o muncă asiduă. Albinele încă erau la cules. Îngreunate de povara nectarului cules peste zi, multe dintre ele cădeau răpuse de istoveală chiar pe tabla din fața urdinișului sau la câțiva metri pe iarba grasă din fața pavilionului. E clar că pentru unele albine se risipeau ultimele clipe de viață. Altele intrau grăbite în stup, ducând cu greu pe piciorușe polenul şi în guşă nectarul, astfel împlinindu-și menirea.

Peisajul era de vis, o gură de rai nu doar pentru albine, ci pentru toți cei care iubesc Țara Moților. Dacă în sudul țării căldura sufocantă răpune orice inițiativă, aici, la 25 de grade, respiri și trăiești după alte coordonate. „Locația este extraordinară“, confirmă Mihai Grama, ceea ce deja simțeam prin toți porii, „dar pentru albine depindem de condițiile de mediu, de climă, să nu plouă, să nu fie frig. Dacă în sud este caniculă, aici se face miere. Nu se poate compara. Suntem în plin cules la zmeur, urmează zburătoarea, mana, apoi murul.“

Profit de subiectul discuției și întreb cu curiozitate gazetărească care este diferența între culesul de la munte și cel de la șes. Parcă am dat apă la moară, pentru că argumentele s-au prăvălit imediat peste mine cu menirea să mă convingă fără a lăsa vreo urmă de îndoială. „Vreau să subliniez că aici albina are viață pentru că nu există chimizare, nu există insecticide, erbicide. Aici albina moare de bătrânețe sau de la prea multă muncă sau din cauza aripilor roase de la turația prea mare. Anul acesta nu am văzut urmă de păduche. Motivul este simplu: nu am vecini cu stupine de jur-împrejur pe câțiva kilometri. Vin aici pentru că sunt departe de orice altă sursă care ar putea să mă contamineze cu trântori sau boli. Ca să îmi mențin linia genetică eu trebuie să stau aici, cât mai izolat.“

Altă zonă, alte provocări

Deși există toate motivele ca pastoralul să aibă ca destinație zona montană, nu toți apicultorii pot face acest lucru, asta este clar. Chiar și Mihai Grama o recunoaște. „Nu poate sta oricine aici. Anul trecut ursul a distrus 12 familii de albine. Fără gard electric nu ai ce căuta. Aceasta ar fi prima măsură de siguranță, este o investiție necesară.“

Apoi, dacă la şes lumea se luptă cu căldura, la munte frigul este cea mai mare problemă, mai ales pe timpul nopţii. Iar o stupină performantă este şi una bine dotată. Ei bine, la acest capitol

Mihai Grama nu a făcut rabat. „Am ultima generație de stup din poliuretan care asigură o temperatură constantă atât iarna cât și vara. Aici, la munte, am avut săptămâna trecută, noaptea, 4-5°C și, dacă nu ai o izolație termică foarte bună la stup, ai surpriza să apară locă americană și europeană, puiet varos. Deci riscurile sunt foarte mari. Fiecare încearcă diverse variante. Am avut și stupi orizontali și verticali, mi-am făcut și din lemn de brad și de tei, dar am considerat că asta mi se potrivește. Am cumpărat 170 de bucăți pe care am plătit aproape 16.000 euro. O ladă echipată complet costă aproape 100 de euro, dar e o treabă foarte bună, pentru că vara, când e foarte cald, stupul este protejat, iar iarna se reduce consumul la 5-6 kg de miere pe familie, ceea ce înseamnă că îți rămân ție 10 kg de miere. Plus ușurința de a lucra, de a face tratamente, de a-i manipula“, argumentează cu patos Grama.

La momentul vizitei noastre în Apuseni, de pe crenguţele tinere de brad „ploua“ cu mană. „De aceea aş vrea să atrag atenția stuparilor din zonele montane, semimontane că, dacă nu va fi scoasă afară mierea de mană, vor fi pierderi, va fi o catastrofă la iarnă. Apare Nosema, albina e tot mai puțină și până la urmă rămâne lada goală. Mierea de mană trebuie scoasă acum în august și, dacă nu este cules, trebuie începute hrănirile stimulative ca să-și refacă din timp stocul pentru iarnă“, spune Mihai Grama.

Secretul performanţei: masa, rasa, casa!

În condiţii ideale, aşa cum s-au înregistrat anul acesta în Apuseni, şi rezultatele sunt de excepţie. „La munte este un an foarte bun. Te întâlnești cu așa ceva o dată la 5-7 ani, spun bătrânii, care au zeci de ani de apicultură. Acum, și eu am vreo 27 de ani de muncă printre albine și pot să spun că, o dată la 5-6 ani, parcă te întâlnești cu Moș Crăciun care vine cu tolba plină la tine. E mai greu să te întâlnești la munte cu asemenea condiții prielnice: să fie timpul bun, să ai albine bune. Eu am avut mătci tinere pregătite de anul trecut și toate acestea își spun cuvântul acum. E plină lada, construiesc foarte bine, încă nu am văzut păduche. De aceea de 12 ani nu mai fac pastoral în marile masive, nu mă mai bag în aglomerații de albine. Sfatul meu, pentru cine are posibilitatea, este să se tragă pe lângă munte, la fâneață, la o zmeură, la mure sau mană pentru că merită să o facă“, afirmă convingător Grama.

Şi se ştie, pentru apicultori cuvântul „merită“ se traduce în producţie, despre care am aflat, pe când ne întorceam la Bucureşti, că a fost una bună, nu mai puţin de 1.800 kg de miere la o primă tranşă.

„Secretul este: masa, rasa, casa. Masa o vedeți, au din belșug, rasa știți bine că la mine este o muncă de ani de zile de selecție și ameliorare. În toate ramurile din zootehnie se pune tot mai mult accent pe genetică, pe ameliorare. Acesta este viitorul. Au apărut tot felul de anunțuri pe Internet cu tot felul de hibrizi aduși din diverse colțuri ale lumii. Gândiți-vă cum ar fi să vin aici în munte și să înființez o plantație de portocale sau măsline, credeți că ar merge? Același principiu se aplică și la albine. Aici merge albina aclimatizată zonei noastre. Și vă garantez că, în 2-5 ani, nu știu cât mai durează, România va exporta material genetic. Dacă până acum eram recunoscuți pe plan mondial ca exportatori de miere, de acum vom exporta albine. Cine știe să stea departe de hibridare, acela va avea albine care vor fi căutate de străini și va avea succes. Albina este un patrimoniu de care trebuie să avem mare grijă, păcat că nu avem o legislație care să ne protejeze Apis Melifera Carpatica“, îşi încheie Mihai Grama pledoaria.

Patricia Alexandra POP

În ţara noastră, la sfârșitul lunii iulie – începutul lunii august, după ultimul cules la floarea-soarelui, este imperios necesar să se facă tratamente cât mai eficace împotriva varroozei.

Tratament varrooza – varachet: Substanţa activă, răspândită prin fumigaţii, acţionează asupra paraziţilor prin contact molecular. Este un medicament de sinteză, cu un bun randament care, administrat corect, duce la reducerea masivă a paraziţilor. Un dezavantaj: prin modul de administrare (fumigaţii), nu acţionează şi asupra puietului căpăcit. De aceea cele mai eficiente tratamente sunt cele de toamnă, când în stupi nu mai există acest puiet căpăcit. Reţineţi acest lucru pentru că este foarte important.

Modul de administrare: Toamna, la sfârşit de septembrie (sau în funcţie de vreme), când puietul căpăcit a dispărut, se fac 3 tratamente. Este permisă existenţa unei cantităţi mici de puiet la primele două tratamente, însă cel de-al treilea se face neapărat fără prezenţa acestuia. Intervalul între tratamente este de 7 zile, iar temperatura exterioară trebuie să fie peste 12°C. Prin urdiniş, aşezată pe o tăbliţă, se introduce o bandă specială, aprinsă, pe care picurăm substanţa activă: 2 picături pentru un corp multietajat, 3 picături pentru un corp Dadant şi 4 picături pentru un stup orizontal. Atenţie la aprinderea benzii: nu inhalaţi fumul şi, mai ales, supravegheaţi stupii, pentru că este pericol de incendiu! Tratamentele se fac dimineaţa devreme sau seara, când majoritatea albinelor sunt în stup. Nu măriţi doza de substanţă activă pentru a nu intoxica albinele. Astfel tratate şi scăpate de majoritatea acarienilor, familiile vor ierna în bune condiţii. În primăvară se mai face un tratament (o singură administrare), profitând de faptul că puietul este puţin extins. Unii autori mai indică şi un al treilea tratament după extragerea mierii de salcâm, însă, având în vedere eficienţa scăzută şi pericolul mare de contaminare, rămâne la latitudinea fiecăruia dacă e bine sau nu.

Tratament varrooza – mavrirol: Mavrirolul este destinat atât combaterii varroozei cât şi a braulozei la albine. Substanţa activă este „mavrik“ şi se administrează sub formă de benzi textile impregnate, acţionând prin contact. Prezentarea este în role de 5 m, o cutie fiind folosită la 10 familii. După terminarea tratamentului cu Varachet şi înainte de strângerea albinelor în ghemul de iernare, se introduc fâşii de Mavrirol în mijlocul cuibului, având grijă ca acestea să nu intre în contact cu fagurii (pe cât posibil). Acestea vor rămâne 3-4 luni în cuib, acţionând latent prin contact. Mare atenţie însă la începutul primăverii să scoateţi benzile (şi pe cele căzute pe fundul stupului), pentru că riscaţi să contaminaţi mierea. Se poate afirma că tratamentul cu Mavrirol este o prelungire fericită a celui cu Varachet, astfel fiind eliminaţi şi paraziţii care, eventual, au scăpat în toamnă.

Tratament varrooza – acid formic: În Occident, pentru a limita cât mai mult efectul nefast al medicamentelor de sinteză asupra produselor stupului, se practică aşa-numita „chimie biologică“. Acidul formic, fiind o componentă care se găseşte în multe alimente, a devenit un produs preferat. Folosirea lui de către stuparii români este însă la scară redusă. Tratamentul cu acid formic nu se face înainte sau în timpul culesului, cea mai bună perioadă de aplicare fiind la sfârşitul verii, după ce ridicăm mierea din stupi. Conform literaturii de specialitate, şi tratamentele de primăvară duc la creşterea procentului de reziduuri din miere şi ceară.

Modul de administrare: O plăcuţă de carton de 20/30 cm şi 1,5 mm grosime se îmbibă cu acid formic în concentraţie de 60%. Pentru un fagure standard se folosesc 2 ml de acid formic diluat, deci pentru un corp Dadant aproximativ 20 ml. Este recomandat ca plăcuţa de carton să fie aşezată pe fundul stupului şi acoperită cu o plasă de sârmă cu ochiuri mici, pentru ca albinele să nu intre în contact cu substanţa activă. Ţinem plăcuţa în stup 5-7 zile, facem o pauză de alte 7 zile şi apoi repetăm operaţiunea de 3 ori, în total fiind făcute 4 tratamente. Temperatura la care se face tratamentul este de 12-25°C. Ca o recomandare suplimentară: restrângeţi pe cât posibil cuibul pentru a mări efectul şi fiţi atenţi la manevrarea acidului pentru că este puternic coroziv. În urma folosirii acestui tratament se obţin rezultate bune, fiind distruşi chiar şi paraziţii din celulele căpăcite. Aşezarea plăcuţei pe fundul stupului şi nu pe partea superioară a ramelor protejează matca.

Tratament varrooza – metoda bio: Am mai vorbit că acarianul varooa are o mare preferinţă, puietul de trântor; apicultorii trebuie să profite de această „slăbiciune“ a parazitului şi să procedeze astfel pentru a-l înlătura. O primă variantă ar fi aceea de a folosi rama clăditoare pe tot parcursul anului şi, după ce fagurii cu celule de trântor sunt construiţi, însămânţaţi şi căpăciţi, să fie recoltaţi. Cealaltă variantă constă în introducerea unei rame cu celule de trântor în toamnă, la marginea cuibului, şi ridicarea acesteia în primăvară, după ce a fost însămânţată şi căpăcită. Trebuie spus că aceste metode nu ne scapă de acarieni, însă pot fi un mijloc eficient de a mai reduce din ei.

Varrooza este o boală parazitară cauzată de un mic acarian vizibil cu ochiul liber, a cărui denumire știinţifică este Varroa jacobsoni (Varroa destructor). În limbaj popular acarianul amintit se numește păduche sau căpușa albinelor pentru că se hrănește cu hemolimfa indivizilor adulţi ai familiilor de albine (trântori, albine lucrătoare și regine), a larvelor și nimfelor, pentru care se localizează pe suprafaţa exterioară a corpului acestora (ectoparazitoză).

Parazitul Varroa jacobsoni, care provoacă varrooza, a fost semnalat în anul 1904 de către E. Jacobson și de atunci a avansat spre Vest, infestând încetul cu încetul familiile de albine din întreaga Europă și continentul american astfel că, în prezent, el există în toate stupinele din România, unde a fost semnalat prima dată în 1978.

Concluzii: lupta cu acest adevărat distrugător este una de durată. Bineînţeles că mijloacele de combatere în lume sunt mult mai largi. Există o serie de medicamente şi metode despre care românii doar au citit. Simpla lor enumerare nu ar ajuta cu nimic. Ceea ce trebuie să ştim este că, aplicând cu discernământ şi la timp ceea ce avem, putem obţine rezultate bune.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Continuând ideile expuse în numărul trecut al revistei Lumea Satului, studiile știinţifice arată fără echivoc că introducerea altor rase de albine duce la degradarea ireversibilă a fondului genetic autohton. Astfel, literatura de specialitate consemnează faptul că asemenea situaţii au existat în multe ţări, printre care Germania, Polonia, Franţa etc.

În cazul acestor introduceri de noi rase încrucişările interrasiale sunt inevitabile şi acestea au efecte nedorite. Condrea Drăgănescu, coordonator naţional pentru managementul resurselor genetice, afirma că „o încrucişare înterrasială sau între hibridul Buckfast şi albina carpatină ar putea avea efecte nedorite“. Rusia a trecut printr-un fenomen asemănător în urmă cu ani buni. Astfel, după 50 de ani de cercetare şi încrucişări interrasiale, ce au dat la început rezultate bune, s-a format o masă de albine pestriţă cu productivitate scăzută. Cercetătorii români susţin că şi România s-ar putea trezi în faţa unui fenomen asemănător. „Introducerea unei rase străine în aria albinei carpatine este o cale aproape sigură de a o distruge pe ea sau poate pe amândouă, ajungând la rezultatele sesizate în Rusia“, mai precizează Drăgănescu. Cea mai mare problemă o constituie însă neadaptarea hibrizilor rezultaţi la condiţiile locale. Aceasta pentru că, odată cu transferul unei asemenea rase, trebuie transferat şi mediul ei, şi sistemul de administrare; în caz contrar, rasa dispare. „Din cele 34 de rase dispărute în ultimul secol din România, multe, peste 21 de rase, erau importate. Cauza dispariţiei a constituit-o tocmai neputinţa de a crea condiţiile de viaţă în care ele s-au format“, argumentează profesorul Drăgănescu.

Îmbucurător în cadrul acestei tevaturi privind oportunitatea introducerii de hibrizi sau rase de albine în locul albinei noastre româneşti este că cercetătorii în domeniul apiculturii, dar şi majoritatea apicultorilor români susţin că o încrucişare între hibrizi sau rasele introduse ar fi inevitabile, având efecte nedorite ireversibile asupra fondului genetic al albinei noastre, în condiţiile în care ar împărţi acelaşi areal.

Referitor la aceste afirmaţii, Kelemen Ferencz, un maramureşean pentru care stupăritul pastoral anual în sudul ţării până la gurile Dunării cu pavilioanele pline cu peste 80 de stupi cu albine este un mod de viaţă, spune: „Albinele acestea au de obicei productivitate scăzută, o poate spune oricine creşte albine. Pentru că nu poţi să fii apicultor fără să ai minime cunoştinţe în domeniu. Au mai fost în timp experimente cu încercări de introducere de noi rase de albine, care s-au dovedit a fi neinspirate. Cei care vor să facă acum acelaşi lucru ar putea citi lucrări de specialitate şi s-ar convinge. Sunt pur şi simplu interese economice la mijloc, destul de obscure. Sper să nu se ajungă la acest lucru. Albina românească ar trebui să ajungă un brand, nu să devină un metis.“

Preocuparea unor apicultori de a încerca să îmbunătăţească calităţile familiilor de albine în scopul obţinerii unor profituri mai mari are o motivaţie reală deoarece în ultimii ani se constată o diminuare a recoltelor de produse apicole.

Cauzele acestor diminuări pot fi:

- manifestările fenomenului de încălzire globală, care au dus la schimbări ale condiţiilor climatice ce au cauzat sincope în dezvoltarea familiilor de albine şi chiar în condiţiile de secreţie a nectarului de către flora meliferă;

- continuarea tratamentelor cu substanţe neonicotinoide pe teritoriul României, deşi majoritatea ţărilor UE le-au interzis;

- înmulţirea suprafeţelor acoperite de culturi monoflorare, unde prin chimizare s-a distrus flora spontană. Practic acolo, în afară de planta cultivată, există numai pământ negru, uscat şi curat, fără altă sursă de hrană pentru albine;

- încercările de completare a rezervelor de hrană energetică şi proteică cu diverse substanţe ale căror componente nu se regăsesc în miere şi polen şi aici nu mă pot abţine să-l citez pe Rudolf STEINER, care în 1923 spunea: „În cazul în care umanitatea continuă să întreţină albinele prin mijloace artificiale vom fi martori în decurs de 50-80 de ani la dispariţia în masă a albinelor“ – astăzi vedeţi Sindromul Depopulării Coloniilor de Albine (SDC - CCD);

- cultivarea, mai ales la floarea-soarelui, a unor soiuri şi hibrizi cu autopolenizare care au un slab potenţial melifer şi, nu în ultimul rând,

- slaba implicare a cercetării româneşti în apicultură în găsirea unor soluţii practice pentru depăşirea fenomenelor neplăcute care apar în exploatarea stupinelor româneşti.

În final îmi exprim speranţa că părerile mele privind protejarea albinei româneşti Apis mellifera carpatica vor fi corect înţelese şi aici trebuie să precizez că, referitor la fenomenele uneori nefavorabile care i se opun, această albină românească copiază repede evoluţia sezonului, se adaptează mult mai bine şi dă rezultate mai bune decât rasele şi hibrizii străini produşi în alte zone geografice şi pedoclimatice.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

În articolul „De ce dacă Apis mellifera carpatica în România“ am încercat să aduc argumente pentru necesitatea protejării rasei de albine româneşti Apis mellifera carpatica. Astfel de materiale au mai apărut în ultimii ani în mass-media şi chiar pe forumurile care se ocupă de apicultură au fost discuţii ample, e adevărat, uneori contradictorii.

Totuşi, ne confruntăm cu o adevărată emulaţie privind dorinţa unor apicultori români care doresc să încerce să lucreze şi cu alte rase de albine sperând, în primul rând, la obţinerea unor mai mari recolte de produse apicole.

Venind în întâmpinarea acestor dorinţe, o serie de comercianţi de regine autorizaţi sau nu fac oferte de vânzare de regine din diferite rase de albine şi hibrizi. Printre aceste oferte predomină ofertele cu hibridul Buckfast şi rasele carnica – Apis mellifera carnica, italiană – Apis mellifera lingustica, caucaziană – Apis mellifera caucasica. Aşa cum evoluează alergarea după obţinerea profitului cu orice preţ, mizând pe naivitatea unor apicultori-cumpărători, n-ar fi exclus să ne trezim – Doamne fereşte! – pe teritoriul României şi cu albina africană – Apis mellifera scutellata, care creează acum atâtea necazuri pe continentul american.

Rasele străine, în condiţiile ţării noastre, nu pot depăşi din punctul de vedere al calităţilor rasa românească Apis mellifera carpatica deoarece aceasta, trăind din generaţie în generaţie, de mii de ani în condiţiile de climă şi floră caracteristice ţării noastre, ca rezultat al selecţiei naturale, este cea mai bine adaptată acestor condiţii, deci trebuie să ne orientăm numai pentru creşterea, înmulţirea şi îmbunătăţirea albinei noastre locale Apis mellifera carpatica.

În lucrarea ştiinţifică „Consecinţele hibridării interrasiale“, elaborată de prof. univ. dr. ing. Marian Bura şi colectiv, se arată referitor la consecinţele hibridării următoarele:

„La o analiză atentă a literaturii de specialitate se desprind următoarele concluzii:

- rasele de albine sunt în principal un produs al selecţiei naturale, al climei şi al resurselor florale în care s-au format;

- eficienţa economică a unei stupine este determinată de potenţialului genetic al albinelor (rasă), de mediu (climă, resurse florale) şi de preocuparea pentru perfecţionarea tehnologiei de creştere şi de ameliorare a albinelor;

- producerea de hibrizi are costuri ridicate ca urmare a cheltuielilor pentru crearea şi menţinerea unor linii consangvinizate corespunzătoare (Laidlaw şi Page, citaţi de C. Drăgănescu, 2006);

- datorită efectului heterozis, hibrizii F1 pot fi mai productivi şi cu o vitalitate mai ridicată, dar nu întotdeauna la albine s-au dovedit a avea efect benefic;

- crescătorii vor deveni dependenţi de mătci hibride;

- va trebui să creăm rezervaţii pentru conservarea rasei româneşti (Apis mellifera carpatica) sau a hibridului crescut (Siceanu şi Cecilia Rădoi, 2006);

- există pericolul de a pierde rasa autohtonă, contravenind Convenţiei de la Rio (1992) pentru conservarea biodiversităţii;

- în cazul în care scapă de sub control, unii hibrizi interrasiali ai albinelor pot reprezenta un real pericol biologic şi economic.“

Ţinând cont de concluziile mai sus arătate şi de semnalele primite de la unii apicultori care au introdus în stupinele lor hibridul Buckfast pot să afirm că, chiar dacă iniţial, în primul an, acesta a dat rezultate favorabile, după un an rezultatele nu au mai fost atât de bune, familiile cu acest hibrid având rezultate mediocre, chiar schimbându-şi liniştit reginele şi nerăspunzând la măsurile de selecţie.

Concluzionând, hibridul Buckfast nu-şi păstrează caracterele în descendenţă şi astfel se impune achiziţionarea altor exemplare de hibrizi Buckfast, făcându-i pe apicultori dependenţi de hibrizi, de rase, de nişte corcituri care nu mai răspund la selecţie.

De asemenea, şi cercetătorii români consideră că scopul aducerii acestui hibrid în ţara noastră nu este altul decât unul strict economic. Aceasta este metoda clasică prin care apicultorul român va deveni dependent de importul de regine din Germania, ţara de origine a hibridului. Mai mult decât atât, ei susţin că distrugerea fondului genetic al albinei carpatine va fi iminentă. Toate acestea în condiţiile în care Uniunea Europeană acordă programe de subvenţionare pentru conservarea raselor locale de animale. Albina carpatină ar intra şi ea în categoria prevăzută pentru subvenţionare de către Uniunea Europeană.

Aceste introduceri ale hibridului Buckfast s-au produs în ultimii ani şi în sudul Germaniei, unde acesta a atins o amploare de 30-50% din efectivul total de familii de albine. Hibridarea practicată a reprezentat o parazitare a rasei locale deoarece se ştie că, prin utilizarea diferenţelor genetice dintre două rase, se ajunge la degradarea ireversibilă a bazei genetice a acestora.

S-a semnalat şi aspectul că albinele hibride introduse acolo în alte condiţii geografice şi pedoclimatice decât cele în care au fost create consumă 2 kg de miere pe lună în timpul iernii, în timp ce albina autohtonă 600-700 de grame. Astfel albinele respective rămân fără rezerve de hrană şi mor. În plus, îşi încarcă intestinele în timpul iernii repede şi astfel ajung la diaree şi nosemoză. (va urma)

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

În perioadele favorabile activităţii apicole de multe ori capacitatea stupului vertical devine neîncăpătoare pentru dezvoltarea normală a familiilor de albine.

Pe de altă parte, trebuie ştiut şi faptul că albinele depozitează mierea de calitate superioară în fagurii din magazine cu rame 435 x 165 mm şi acest lucru dă multă bătaie de cap apicultorilor cu organizarea cuiburilor pentru iarnă prin completarea proviziilor în perioada de toamnă pe rame 435 x 300 mm.

În cazul metodei de faţă, pentru înlăturarea acestor neajunsuri magazinul sau magazinele sunt înlocuite cu un al doilea corp de stup, ajungându-se astfel la întreţinerea familiilor de albine în stupi cu două corpuri cu rame Dadant (435 x 300 mm) şi în felul acesta familia de albine se întinde pe un spaţiu suficient atât pentru ouatul reginei, cât şi pentru depozitarea mierii proaspete, prevenindu-se şi eventuala intrare a familiei de albine în frigurile roitului.

Stupii verticali cu două corpuri suprapuse dau o producţie mai mare de miere şi ceară, în comparaţie cu producţiile celor cu magazine şi în afară de aceasta uşurează munca apicultorului în ceea ce priveşte organizarea cuibului pentru iarnă cu provizii de calitate, prin folosirea ramelor cu miere şi păstură din corpul superior.

Când se suprapun corpurile, distanţa care desparte ramele din corpul superior de cele din corpul de jos nu trebuie să fie mai mare de 8,5 mm, altfel în cazul unor spaţii mai mari albinele vor clădi faguri (punţi de trecere) care vor îngreuna manevrarea corpurilor.

Corpul al doilea se aşază atunci când albinele din corpul inferior ocupă 9 la 10 rame, dintre care 7 la 8 cu puiet, caz în care, dacă se întârzie cu suprapunerea celor două corpuri, familia poate intra în frigurile roitului.

Aşezarea celui de al doilea corp şi organizarea fagurilor se realizează astfel:

l se duce corpul de stup gol lângă familie, aşezându-l provizoriu pe un fund;

l în corpul superior se mută doi sau trei faguri cu puiet de toate vârstele împreună cu albinele acoperitoare, cu sau fără regină;

l cuibul de jos se reface cu fagurii rămaşi şi se împachetează;

l se aşază corpul al doilea peste primul corp şi în el se adaugă doi faguri clădiţi de preferat cu provizii şi, dacă familia beneficiază de cules de întreţinere, încă un fagure artificial;

l se organizează fagurii din corpul de sus astfel: la peretele dinspre răsărit o ramă cu fagure clădit şi cu puţină miere, cei doi sau trei faguri cu puiet, care trebuie să se găsească în dreptul ramelor cu puiet din corpul de jos, apoi rama cu fagure artificial şi, în final, rama cu fagure clădit.

Timp de o săptămână familia nu se deranjează şi în acest timp corpul al doilea este populat de albine şi, atrasă de căldură, regina începe să depună ouă în fagurii de sus, dar, uneori, aceasta depune ouă şi în primul corp.

Când toţi fagurii din corpul de sus au fost ocupaţi cu puiet se trece la lărgirea cuibului prin introducerea de faguri clădiţi şi artificiali şi, atunci când numărul de rame din corpul de sus devine egal cu cel din corpul de jos şi majoritatea sunt ocupaţi cu puiet, se coboară doi faguri cu puiet necăpăcit în corpul de jos, iar în locul lor se introduc faguri clădiţi şi, în continuare, cuibul din corpul de sus se lărgeşte treptat cu faguri clădiţi şi artificiali.

În vederea valorificării culesurilor de producţie, cu câteva zile înainte de declanşarea culesului intens, cuibul se restructurează astfel: din corpul de jos se mută în corpul de sus fagurii cei mai buni pentru depozitarea mierii, cei câţiva cu păstură şi porţiuni cu puiet căpăcit şi în corpul de jos se trec câţiva faguri cu puiet necăpăcit şi faguri goi clădiţi regulat, buni de ouat.

Cu prilejul acestei lucrări, în cazul familiilor foarte puternice, se extrag doi faguri cu puiet căpăcit şi albine acoperitoare care vor fi folosiţi pentru formarea unui nucleu cu o regină împerecheată de la rezervă sau cu o botcă gata de eclozionat.

După mutările şi extragerile descrise mai sus, corpurile familiei se completează cu rame având faguri clădiţi şi/sau artificiali.

Dacă timpul este călduros şi familia activează intens se deschide şi urdinişul de la corpul de sus şi în felul acesta regina este silită să coboare în corpul de jos sau, mai sigur, aceasta se caută, se trece în corpul de jos şi corpurile se separă cu o gratie Hanemann.

Când culesul este abundent şi albinele au ocupat cu provizii şi puiet ambele corpuri, se poate introduce între cele două corpuri un magazin sau un al treilea corp.

După epuizarea culesurilor de producţie se face reorganizarea familiilor de albine prin ridicarea corpului de sus şi cuibul familiei se structurează în corpul de jos unde se mută toţi fagurii cu puiet şi păstură, care se pun în mijloc, iar pe laterale se pun 5-6 faguri cu miere ca rezervă pentru iarnă, reajungându-se astfel la exploatarea familiei de albine pe un singur corp.

Sau, dacă familia de albine este foarte puternică şi mai poate beneficia de culesuri de întreţinere, aceasta se poate împărţi în două şi în acest caz puietul şi fagurii cu provizii se repartizează egal în cele două corpuri, rezultând două familii de albine şi stupii acestora se aşază alăturaţi cu urdinişurile de o parte şi de alta de locul unde a fost anterior urdinişul stupului pe două corpuri. În felul acesta, albinele culegătoare se împart aproape egal la cele două familii.

Peste două zile de la împărţire se caută regina, stabilind-se în ce familie se găseşte, şi celeilalte familii, fără regină, i se dă regină împerecheată, neîmperecheată sau o botcă gata de ecloziune după procedurile cunoscute.

Apoi stupii celor două familii rezultate se distanţează cu câte 10 la 25 cm pe zi, până îşi ocupă locurile definitive din stupină.

În final, trebuie specificat că succesul metodei familiilor de albine exploatate pe două corpuri verticale, cu rame Dadant (435X300 mm), depinde de asigurarea familiilor cu rame de rezervă (18-20 rame cu faguri la fiecare familie) şi de momentul prielnic ales pentru aşezarea celui de al doilea corp peste primul, întârzierea putând duce la intrarea familiei în frigurile roitului, ceea ce duce la compromiterea acţiunii.

Prin acest tip de exploatare a familiilor de albine, dacă metoda este aplicată corect şi dacă condiţiile de cules sunt prielnice, producţia de miere va fi cu 40-50% mai mare comparativ cu producţia familiilor exploatate în stupi verticali pe un singur corp şi magazin.

În final, trebuie specificat că metoda cere intervenţii prompte şi repetate, o supraveghere permanentă şi eforturi suplimentare, care reduc simţitor posibilităţile de a o aplica unui număr mare de stupi, aceasta şi ţinând cont de faptul că necesită corpuri şi rame cu faguri clădiţi şi artificiali suplimentari.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Se înţelege că la ieşirea din iarnă apicultorii doresc să aibă certitudinea că toate familiile de albine pe care le au în stupină sunt dezvoltate corespunzător şi indemne de boli, fiind gata să intre în sezonul activ fructificând cu succes ofertele melifere şi să fie folosite pentru obţinerea de miere şi a altor produse apicole, precum şi pentru producerea de roiuri şi regine.

Sunt cazuri când, observând cu atenţie familiile de albine, apar următoarele simptome:

– albinele se mişcă diferit decât în mod obişnuit, se târăsc sau sar, nu mai zboară normal sau deloc, sunt ameţite, tremură şi cad pe urdiniş;

– albinele au abdomenul umflat;

– pe peretele frontal şi pe scândura urdinişului apar pete cafenii de fecale;

– în familiile de albine sunt multe albine negre, fără perişori, cu aripi rupte, zdrenţuite şi abdomen curbat;

– în faguri există larve sau pupe moarte, puietul pe faguri este împrăştiat şi este posibil ca pe una dintre rame regina să depună câteva ouă fără să extindă suprafaţa ouată;

– pe fundul stupului şi pe scândura urdinişului se găsesc albine moarte şi puiet calcificat.

Existenţa unuia sau a mai multora din simptomele mai sus enumerate indică o familie posibil bolnavă. O familie bolnavă la ieşirea din iarnă, cu o populaţie puţină formată din albine îmbătrânite şi anemiate, se va manifesta ca un organism slăbit, ca o unitate biologică incapabilă să desfăşoare cu am­ploare activităţile enunţate.

Evident, pentru a cunoaşte starea de sănătate a familiilor de albine din stupină, în afară de observaţiile proprii ale apicultorilor la reviziile de primăvară executate, este imperios necesar a trimite probe la laboratoarele specializate în depistarea bolilor de care, eventual, pot suferi familiile de albine din stupină.

Cu ajutorul acestor analize, principalele boli care pot fi decelate, în această perioadă, sunt varoza, nosemoza şi puietul văros.

Modalitatea de prelevare, împachetare, păstrare, expediere şi nominalizare a beneficiarilor rezultatelor analizelor este reglementată prin Ordinul nr. 25 al ANSVSA de emitere a normei sanitar-veterinare din 19 martie 2008 privind metodologia de prelevare, prelucrare primară, ambalare şi transport al probelor destinate examenelor de laborator în domeniul sănătăţii animalelor, care reglementează pentru albine următoarele:

● Materiale necesare prelevării de probe de albine sunt: echipament apicol de protecţie, trusă entomologică; aspirator apicol pentru prelevare de probe; perie apicolă, daltă apicolă, cuşti Foti – pentru probe de albine vii, recipiente de sticlă cu capac perforat, cu capacitate de 150 ml, pentru prelevare de probe de albine vii, recipiente din material plastic, de preferat de polietilenă, PTFE, PVC, PET, cu posibilitate de închidere etanşă, cu capacitate maximă de 800 ml, pentru prelevare de probe de albine şi probe asociate acestora pentru examen toxicologic, cutii de carton cu dimensiuni de maximum 450 mm x 310 mm, optim 150 mm x 150 mm, cu capac, pentru prelevare de probe de fagure cu conţinut; pungi din hârtie de 500 g, pentru prelevare de probe de albine moarte, pungi de plastic cu sistem de etanşeizare; marker permanent; etichete de identificare şi cutii termoizolante.

● Prelevarea de probe de la speciile de albine din genul API se realizează cu îndeplinirea următoarelor condiţii:

– pentru supraveghere sanitar-veterinară şi, în caz de necesitate, pentru diagnosticul bolilor infecţioase şi parazitare la albine, numărul probelor prelevate trebuie să reprezinte cel puţin 5% din efectivul unei stupine de producţie şi 15% din efectivul unei pepiniere de mătci;

– pentru prelevarea probelor de albine se poartă în mod obligatoriu echipament de protecţie specific;

– probele de albine vii se prelevă prin măturare cu peria apicolă ori acestea se aspiră cu un dispozitiv special de pe rame şi de la urdiniş;

– fragmentele de fagure se prelevă prin decupare între zonele de inserţie metalică ale ramei, cu ajutorul unui bisturiu, după îndepărtarea albinelor de acoperire;

– ramele întregi cu conţinut se extrag din stup şi se scutură albinele de pe fagure deasu­pra stupului deschis;

– pentru prelevarea probelor se foloseşte numai instrumentar steril;

– prelevarea se poate realiza concomitent, pentru monitorizarea atât a bolilor infecţioase, cât şi a celor parazitare.

● Probele prelevate trebuie să fie într-o cantitate reprezentativă de material biologic din aceeaşi specie, astfel:

– pentru boli bacteriene ale albinelor sau ale puietului se prelevă o probă de 25 g albine vii, prele­vate de la urdiniş, sau un fragment de 20 cm2 de fagure cu puiet căpăcit ori necăpăcit, cu modificări, sau o ramă întreagă cu puiet şi rezervă de hrană ori miere căpăcită;

– pentru boli parazitare ale albinelor sau ale puietului se procedează astfel:

1. pentru acarapioză se prelevă o probă de 15 g de albine vii din stup;

2. pentru nosemoză, amibiază şi alte endo­parazitoze digestive se prelevă o probă de 10 g de albine vii sau moarte de la urdiniş;

3. pentru varrooză se prelevă o probă de 25 g de albine vii din stup ori 25 g de albine moarte de pe planşeul stupului ori un fragment de 10/15 cm fagure cu puiet căpăcit de trântor sau de albină lucrătoare ori o ramă întreagă cu puiet căpăcit sau detritus de pe planşeul stupului;

4. pentru tropilelapsoză, atacul gândacului mic de stup, galerioză şi alte ectoparazitoze ale puietului se prelevă o probă de fragment de fagure cu puiet căpăcit de 10/15 cm2 sau o ramă întreagă cu puiet căpăcit ori detritusul de pe planşeul stupului;

5. pentru boli micotice ale albinelor şi puietului se prelevă o probă de 10 g de albine moarte de la urdiniş, de pe planşeul şi de pe oglinda stupului sau un fragment de fagure cu puiet căpăcit de 10x15 cm2.

● Transportul probelor de insecte utile la laborator

a) Pentru materialul biologic prelevat viu, probele sunt transportate la laborator în maximum 24 de ore din momentul prelevării, la temperatura mediului ambiant. Aceasta nu trebuie să depăşească maximum 38°C.

b) Pentru materialul biologic prelevat după survenirea morţii, probele se transportă la laborator în cel mai scurt timp posibil, nu mai târziu de 72 de ore de la moartea insectelor. Transportul acestor probe se realizează pe gheaţă naturală sau artificială, în recipiente izoterme care menţin temperatura de refrigerare.

c) Probele prelevate pentru examenul toxicologic şi care nu pot fi transportate în timp util la laborator se congelează până la expediere.

d) Probele prelevate sunt însoţite de documente de însoţire tipizate, conform legislaţiei sanitar-veterinare în vigoare. Se analizează cererea de ofertă şi, în funcţie de scopul prelevării probelor, se completează formularele prezentate la anexele nr. 3 şi 4.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

La ieşirea din iarnă, de obicei în perioada martie-aprilie, în funcţie de starea vremii, se impune efectuarea reviziilor familiilor de albine în scopul pregătirii acestora pentru a începe sezonul activ apicol în deplinătatea puterilor pentru o bună şi sănătoasă dezvoltare astfel încât să fie în stare a fructifica la maximum culesurile de producţie apicole.

Revizia sumară de primăvară este o lucrare care se poate efectua în zile calde, calme şi însorite în care temperatura se ridică peste 12-13°C.

Dacă se constată că există puiet căpăcit de albine lucrătoare, ouă corect depuse de regină şi puiet necăpăcit de vârste diferite este un prim semn că activitatea din stup se înscrie în parametrii de normalitate. Tot cu această ocazie se apreciază, tot sumar, dacă există hrană suficientă, de calitate şi accesibilă albinelor şi în cazul absenţei se vor face hrăniri de completare.

De asemenea, se scot fagurii goliţi de miere sau cu miere puţină şi se apropie de zona puietului fagurii mai plini cu miere şi păstură de la marginea cuibului şi, în lipsa acestora, se introduc faguri cu miere din rezervă.

Fagurii goi care se scot din cuib, plini cu albine atât la suprafaţă cât şi în celule, nu se scutură pentru a nu se provoca pierderi de albine şi chiar şi a reginei, ci se aşază cu grijă mai spre marginea cuibului, de unde albinele, datorită temperaturii ridicate din cuib, se vor retrage încet spre zona puietului.

Deosebit de importantă în această perioadă este combaterea umezelii şi a mucegaiurilor din stupi, acolo unde este cazul.

Aici trebuie ţinut seama că eliminarea umidităţii se face şi printr-o bună ventilaţie şi cu ocazia împachetării suplimentare ar fi de dorit să se asigure stupului o înclinare spre înainte de 6-8°, caz în care are loc o mai bună aerare (ventilaţie) a cuibului şi, totodată, albinele îndepărtează mai uşor cadavrele albinelor moarte şi alte gunoaie care apar în această perioadă pe fundul stupilor.

Totodată, datorită posibilelor variaţii mari de temperatură de la zi la noapte din această perioadă şi existenţei unui număr încă mic de albine pentru acoperirea puietului, care este din ce în ce mai mult, se impune o protecţie termică suplimentară pentru păstrarea căldurii mai ales în spaţiul ocupat de zona cuibului unde temperatura generată de albine pentru creşterea puietului este de aproximativ 34 la 35°C şi pentru aceasta, acolo unde este cazul, trebuie suplimentate materialele termoizolatoare.

Revizia de fond de primăvară se poate efectua în zile însorite, fără vânturi puternice şi cu temperaturi de peste +14°C, notând în fişele familiilor de albine şi în carnetul de stupină constatările legate de: puterea familiei, cantitatea de hrană în kg miere şi/sau păstură, numărul de rame parţial ocupate cu puiet de diferite vârste, prezenţa reginei şi starea de sănătate a familiei.

De asemenea, cantitatea de miere din rame se poate evalua considerând că 6 dm2 de fagure cu miere căpăcit conţine 1 kg de miere, iar o ramă mare de stup vertical, 1/1 (cu înălţime de 30 cm) plină cu miere are 4 kg de miere şi cea de stup multietajat, 2/3 (cu înălţimea de 23 cm) plină cu miere are 3 kg de miere.

În funcţie de constatările ocazionate de revizia de fond se vor stabili diferenţiat, pentru fiecare familie de albine, lucrările obligatorii în conformitate cu realitatea văzută şi notată: familiile orfane vor primi o regină de la rezervă, familiile excesiv de slăbite vor fi unificate, cele lipsite de hrană, cu hrană insuficientă sau de calitate necorespunzătoare vor fi ajutate de urgenţă, realizându-se aşa-numitele hrăniri de necesitate.

Totodată, în cuib se lasă doar fagurii cu hrană şi puiet bine acoperiţi de albine, astfel încât acesta să fie cât mai bine strâmtorat cu putinţă. Trebuie avut în vedere că în această perioadă, deşi a început apariţia albinelor tinere, schimbul de generaţii se face încă destul de încet, mortalitatea albinelor de iarnă prevalând apariţiei albinelor tinere, deci puterea familiei fiind încă în descreştere.

De asemenea, fagurii puternic murdăriţi de pete de diaree se îndepărtează din cuiburi, chiar dacă sunt ocupaţi cu cantităţi mici de puiet, iar în cazul în care pe asemenea faguri sunt cantităţi mai mari de puiet, se curăţă petele de diaree prin răzuire urmând ca, mai târziu, după ieşirea puietului, fagurii respectivi să fie scoşi şi topiţi.

Nu e rău ca, tot acum, să se refacă şi să se cureţe aşa-numita „oglindă a stupului“ în faţa acestuia, în acest mod putându-se urmări mai uşor gunoaiele (resturile) aruncate afară de albine, trăgând concluzii şi dându-se, în acelaşi timp, un aspect mai curat şi plăcut stupinei.

Şi, în fine, pentru a se cunoaşte starea de sănătate a familiilor de albine din stupină, în afară de observaţiile proprii ale apicultorilor la reviziile de primăvară executate, este imperios necesar a trimite probe la laboratoarele specializate în depistarea bolilor de care, eventual, pot suferi familiile de albine din stupină.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Pe parcursul activităţii apicole de gestionare a dezvoltării familiilor de albine din stupina pe care o administrăm, din cauze variate apare necesitatea ajutorării familiilor de albine cu hrană.

Hrănirile albinelor pot fi de mai multe feluri, astfel că putem categorisi: hrănirile de necesitate, numite şi de completare, ce se aplică familiilor de albine care, neavând suficiente rezerve de hrană, sunt în situaţia de a muri de foame; hrăniri stimulative care au scopul de a amplifica efectivul de albine; hrăniri medicamentoase prin care se efectuează administrarea unor medicamente şi hrăniri pentru dresaj efectuate în scopul de a determina albinele să viziteze cu predilecţie anumite plante, a căror polenizare sau al căror cules de nectar se doreşte cu prioritate.

În scopul unei dezvoltări complete şi armonioase, familiile de albine au nevoie de aşa-numita hrană energetică reprezentată de miere şi aşa-numita hrană proteică – hrană plastică, reprezentată de polen şi păstură (păstura reprezintă o modalitate de conservare de către albine a constituenţilor polenului în urma unor procedee mecanice şi biochimice).

Hrana energetică reprezintă hrana folosită la obţinerea energiei. Astfel, mie­rea conţine molecule de glucoză şi fructoză şi prin arderea acestora organismele albinelor obţin energie.

Hrana proteică este hrana din componenţa căreia albina extrage substanţe care vor intra în alcătuirea corpului ei, respectiv vor acţiona la formarea celulelor, ţesuturilor şi organelor sale. Conţinutul esenţial al polenului îl constituie proteinele, de unde şi denumirea de hrană proteică.

Proteinele obţinute din polen sunt necesare albinelor în primul rând pentru creşterea puietului, astfel, pentru prepararea hranei necesare larvelor, albinele doici au nevoie să consume polen. Dar, ar fi greşit să credem că rolul polenului se reduce numai la aceasta. Tinerele albine, timp de câteva zile după ecloziune, trebuie să consume polen, în caz contrar ele vor rămâne debile, cu durata de viaţă scurtată substanţial. Totodată, în perioada de toamnă albinele au nevoie de polen şi păstură, prin consumarea cărora îşi formează corpul gras care constituie o rezervă de proteine şi grăsimi necesare pentru o bună iernare.

Hrănirea albinelor trebuie făcută pe cât posibil cu produse naturale ale stupului, adică cu MIERE, POLEN şi PĂSTURĂ şi numai în absenţa acestora, respectiv numai în situaţii de excepţie, se va recurge la înlocuitori ai acestor produse naturale.

În caz de necesitate şi de urgenţă pentru înlocuirea mierii se pot folosi zahărul de masă, numit în limbajul chimiei sucroză, şi zahărul invertit.

Zahărul (sucroza) este un dizaharid, în sensul că molecula de sucroză constă dintr-o moleculă de glucoză şi una de fructoză legate chimic împreună.

Pentru a putea folosi zahărul de masă, albinele trebuie să îl transforme rupând legătura chimică dintre glucoză şi fructoză şi astfel molecula de sucroză este desfăcută, zahărul devenind un conglomerat de molecule de glucoză şi fructoză numit zahăr invertit pe care albinele îl pot folosi pentru producere de energie. Această transformare are loc pe baza secreţiei de către albine a enzimei numite invertază.

Din păcate, producerea invertazei implică un efort serios din partea albinelor, fapt care duce la uzura prematură a acestora, scurtându-le drastic durata de viaţă.

Pe lângă zahărul de masă neinvertit se mai poate folosi ca înlocuitor al mierii şi zahărul gata invertit, găsit la comercianţi, care eliberează albinele de efortul secretării enzimei denumite invertază, evitându-se astfel uzura lor prematură.

Totuşi, zaharul – fie neinvertit sau invertit – este un produs rafinat, în timp ce mierea este un produs natural, adică un produs care este dat consumului albinelor aşa cum se prezintă el în natură, fără nicio modificare.

Dimpotrivă mierea, fiind un produs natural, neprelucrat mecanic sau termic, conţine, pe lângă fructoză şi glucoză, mai multe tipuri de vitamine, o serie de enzime şi elemente minerale care sunt absolut necesare pentru sănătatea organismului albinelor. Lipsa vitaminelor şi elementelor minerale din organismul albinelor poate duce la boli grave sau chiar la moarte.

Concluzia celor relatate mai sus este aceea că trebuie evitată, pe cât posibil, folosirea zahărului în locul mierii pentru hrănirea albinelor, iar, dacă totuşi împrejurările impun folosirea zahărului, trebuie avut grijă ca, la evaluarea rezervelor, cantităţile de miere obţinute din zahăr să nu depăşească 30-40%, restul fiind miere.

Pentru înlocuirea polenului au fost încercaţi ca substituenţi laptele degresat, gălbenuşul de ou, făina de soia degresată, drojdia de bere dezactivată ş.a.m.d.

Trebuie precizat că, dacă mierea din stupi procesată din zahăr este un fel de miere naturală sărăcită, înlocuitorii polenului conţin doar câteva elemente în comun cu polenul, pe lângă acestea aflându-se şi substanţe care nu se găsesc în mod obişnuit în hrana familiilor de albine.

Se încearcă şi s-au încercat numeroase reţete de hrană pe bază de zahăr şi înlocuitori ai polenului, fără ca vreuna dintre ele să-şi demonstreze viabilitatea.

Aşadar, recomand ca în cazul hrănirii albinelor să nu se folosească înlocuitori de polen, ci numai polen şi păstură provenite din familii sănătoase sau polen recoltat direct de om din natură, de exemplu din panicule de porumb sau din inflorescenţele alunului.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Asigurarea, la intrarea în iarnă, a unor cantităţi de hrană suficiente şi de bună calitate este primordială pentru trecerea cu bine a acestui anotimp şi pentru crearea premiselor de dezvoltare a familiilor de albine, astfel încât acestea să-şi reia în primăvară activitatea susţinută de înmulţire şi strângere de provizii din resursele oferite de natură.

Apar totuşi cazuri când toamna, la pregătirea familiilor de albine pentru intrarea în iarnă, natura este vitregă, astfel că albinele nu pot înmagazina suficientă miere şi păstură necesare trecerii iernii şi nici apicultorii nu le-au lăsat, cu ocazia culesurilor de producţie, suficiente rezerve şi nu au intervenit la timp şi cu discernământ, pentru îndreptarea acestor situaţii, cu hrăniri de completare.

Mai mult, cu ocazia hrănirilor de completare din toamnă, unii apicultori realizează aceste hrăniri cu produse numai pe bază de zaharuri fie pentru că la rezerva stupinei nu mai au miere şi polen fie pentru că, din zgârcenie, reţin aceste produse pentru comercializare.

Trebuie precizat că iernarea pe rezerve de hrană numai pe bază de zahăr se reflectă negativ asupra traversării sezonului rece şi a dezvoltării familiilor de albine la desprimăvărare pentru că din hrană lipsesc macroelementele, aminoacizii şi vitaminele absolut necesare dezvoltării armonioase şi complete a puietului.

Cu ocazia aprecierii stării familiilor de albine din stupină spre sfârşitul iernii (în perioada celei de a doua jumătăţi a lunii ianuarie, luna februarie şi, uneori, chiar şi în prima jumătate a lunii martie) se poate constata că sunt familii de albine bănuite a-şi fi epuizat parţial sau total rezervele de hrană, ceea ce prezintă un mare pericol privind ritmul de dezvoltare sau, mai grav, supravieţuirea familiilor de albine respective.

În cazurile prezentate mai sus, dacă starea timpului o permite, trebuie făcută o constatare suplimentară, şi anume: se va ridica podişorul cu atenţie, astfel încât albinele să nu se neliniş­tească şi se va observa vizual interiorul stupului printre rame, caz când pot apărea două aspecte:

• albine mărginaşe ghemului se află mai jos de partea superi­oară a fagurilor, ceea ce înseamnă că familia de albine respectivă mai are rezerve de hrană sau

• albinele mărginaşe ghemului au ajuns la partea superioară a ramelor stând deasupra stinghiilor orizontale ceea ce, de asemenea, poate implica două cazuri distincte: astfel, dacă familia este slabă, se poate concluziona că rezervele sale de hrană sunt pe sfârşite şi deci aceasta trebuie hrănită sau, dacă familia este puternică, nu putem trage nicio concluzie clară. Sau e posibil ca familia să nu mai aibă multă hrană, dar se poate de asemenea ca ea să aibă suficientă mâncare, albinele stând în partea de sus deoarece ghemul este atât de mare încât partea superioară ajunge deasupra stinghiilor superioare ale ramelor.

După identificarea cu siguranţă a familiilor de albine ale căror rezerve de hrană sunt epuizate total sau parţial se va trece neîntârziat la completarea acestora.

Hrana administrată poate fi energetică sau proteică în funcţie de prognozele evoluţiei vremii; astfel, dacă nu se preconizează o vreme care să permită zboruri de curăţire ale albinelor, acestea se vor hrăni cu hrană energetică, iar dacă se preconizează zboruri de curăţire se poate administra şi hrană proteică.

Completarea rezervelor cu hrană energetică poate fi făcută cu faguri cu miere, fluidă sau cristalizată, sau cu turte cu miere cristalizată, cu pastă de zahăr pudră şi miere, cu şerbet din zahăr, cu şerbet din zahăr cu miere sau cu plăci din zahăr candi şi cu diverse turte conţinând zaharuri preparate industrial sub formă de pastă şi omologate, respectiv, notificate ca fiind acceptate pentru hrăniri de completare sau stimulative ale familiilor de albine.

În principal, completarea rezervelor de hrană se face în a doua jumătate a lunii ianuarie, în luna februarie şi începutul lunii martie în funcţie de necesităţi şi evoluţia vremii.

Administrarea hranei se face în stupină într-o zi mai călduroasă, fără vânt şi precipitaţii, şi se recomandă ca turtele cu hrană să aibă în medie 1-1,5 kg, să fie bine întinse şi introduse în pungi de plastic cărora li se fac câteva perforaţii pentru a facilita pătrunderea albinelor. Aplicarea turtelor se face deasupra fagurilor din zona în care se găseşte ghemul de iernare şi se acoperă bine cu naylon şi podişorul pentru a nu pătrunde frigul.

De asemenea, spre sfârşitul perioadei, în zilele mai calde, se poate folosi cu rezultate bune şi siropul călduţ administrat direct în faguri amplasaţi imediat lângă ghem sau în hrănitoare amplasate în acelaşi loc.

Când zilele călduroase facilitează zborurile de curăţire şi avem certitudinea că mai urmează şi alte zile călduroase se pot introduce în turtele cu hrană energetică şi elemente proteice cum ar fi polenul şi păstura.

A doua jumătate a lunii februarie este caracterizată prin fenomenul de creştere a puietului pe suprafeţe din ce în ce mai mari, iar rezervele de proteine din organismul albinelor se epuizează, apărând aşa-numita „foame de proteină“. Deci, fără prezenţa păsturii şi a rezervelor de miere în cuprinsul ghemului nu este posibilă intensificarea creşterii de puiet, iar completarea rezervelor cu hrană energetică şi proteică are şi un pronunţat caracter de stimulare a ouatului reginei şi a activităţilor albinelor doici.

În final, trebuie să precizez că este important ca apicultorii să urmărească ca în fagurii familiilor de albine să existe suficiente rezerve de hrană de bună calitate, aceasta contribuind la intensificarea creşterii de puiet în perioada de iernare şi, implicit, la scurtarea perioadei de înlocuire a albinelor iernate cu albine tinere. Cu cât se vor creşte mai multe albine tinere în timpul iernii cu atât se va creşte puietul în continuare şi prin aceasta va începe creşterea puterii familiilor de albine mai devreme .

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti