Iustin Grigoraș Crețu, un tânăr de 19 ani din Suceava, student la Facultatea de Medicină Veterinară din Iași, în anul I, este un adevărat pasionat de creșterea iepurilor de rasă, exemplare unice. Pentru tânăr, creşterea iepurilor reprezintă pasiunea lui de-o viaţă, iar acum are exponate din țări precum Slovacia, Olanda și Bulgaria. Din cele cinci rase din portofoliu, preferatele lui rămân exemplarele din rasa Berbec german.

Cadoul perfect de la PetShop

Iustin Grigoraș Crețu, un tânăr din Suceava, crește iepuri de rasă pentru expoziție. Pasiunea sa este mai puțin obișnuită și costisitoare, deoarece cheltuielile nu sunt deloc de neglijat, mai ales că un iepure poate să coste peste 100 de euro.

„Această pasiune a început încă din copilărie, când tatăl meu mi-a adus acasă un iepuraș cumpărat de la un PetShop. Nu era un iepuraș de rasă, dar a fost cadoul perfect. De când sunt mic am avut iepuri, dar de aproximativ doi ani cresc iepuri de rasă pură pentru a participa la concursuri și expoziții cu ei“, transmite Iustin Grigoraș Crețu.

Berbec german, varietatea de culoare „rhon“, rasa preferată

În prezent, Iustin deține cinci rase de iepuri: Berbec german, Californian, Rex de talie mare, Rex pitic și Cap de leu.

„Toți iepurii pe care îi dețin sunt exemplare frumoase, dar pentru mine rasa de iepuri Berbec german, pe varietatea de culoare «rhon», este cea mai prețioasă și cea mai îndrăgită, deoarece această varietate de culoare «rhon» este destul de rară și foarte greu de găsit la noi în țară“, adaugă tânărul crescător de 19 ani.

Rex pitic, exemplar adus din Olanda, cel mai scump din colecția tânărului

În acest domeniu, prețurile pot varia foarte mult de la un exemplar la altul. Spre exemplu, un pui din rasa Berbec german, care se trage din părinți campioni poate porni de la 150-200 lei, mai specifică acesta. De curând, exemplarele de iepuri ai tânărului au fost înscrise în Asociația crescătorilor de iepuri de rasa din Bucovina.

„Alte exemplare care au diferite titluri de campion pot ajunge și la câteva sute de euro. Exemplarele mele sunt achiziționate de la unii dintre cei mai buni crescători de iepuri din țară și din alte țări (Slovacia, Olanda, Bulgaria). Cel mai scump exemplar pe care îl dețin face parte din rasa de iepuri Rex pitic și a fost adus din Olanda, încă de când era pui, prețul lui ajungând la 170 de euro. Rasele pe care le dețin nu sunt pretențioase sau sensibile, dar bineînțeles că pot apărea și neplăceri în momentul în care animăluțului nu îi place ceva.“

Terapie cu animale pentru copii

Iustin a ales Facultatea de Medicină Veterinară pentru că iubește animalele și îi place să se ocupe de ele.

„Mă pasionează să învăț cât mai multe despre ele și să încerc să le înțeleg gesturile și manifestările. Mi se pare extraordinar cât de deștepte pot fi aceste vietăți și cum se pot descurca singure în sălbăticie, un lucru pe care noi, oamenii, nu îl putem face. Cred că facultatea mă va ajuta foarte mult pe viitor în legătură cu această pasiune, deoarece încă sunt lucruri neștiute despre iepuri și sunt dornic să le învăț. Pot învăța tratamente noi pentru animale, care pot fi mai benefice decât ceea ce fac acum și, bineînțeles, odată ce înveți cât mai multe despre un subiect, vei putea fi cel mai bun în domeniul respectiv. Recomand tuturor oamenilor să își achiziționeze sau să adopte un animăluț care îi reprezintă. Animalele sunt suflete calde, cu care putem comunica și cu care putem crea o legătură. De multe ori copiii mici interacționează mult mai bine cu un animăluț decât cu un om, tocmai din acest motiv există și terapie cu animale pentru copilașii cu probleme“, încheie Iustin Grigoraș Crețu.

Beatrice Alexandra MODIGA

Spre deosebire de alte rase de iepuri, care pot avea varietăți de culoare, iepurii vienezi sunt rase de sine stătătoare, cu caracteristici morfologice similare, dar de culori ale blănii diferite. Denumirea raselor vine de la orașul Viena, unde au fost create primele două rase ale acestui grup, și anume Vienez albastru și Vienez alb. Celelalte trei rase din grup au apărut mai târziu, având o „naștere“ și o dezvoltare ulterioară cu o istorie destul de controversată, cu perioade de recunoaștere, dar și de scoatere din standarde. În prezent, grupul prezintă cinci rase: Vienez albastru, Vienez alb, Vienez negru, Vienez gri-albăstrui și Vienez gri. Despre istoria lor vom vorbi în rândurile următoare.

Vienez Albastru

vienezul albastru

Iepurii de această culoare fuseseră remarcați încă din secolul al XVII-lea, fiind menționați de către naturalistul olandez Anton Leeuwenhoek (1632-1723), însă le-a fost acordată puțină atenție până la sfârșitul secolului XIX. Cel considerat creatorul rasei este austriacul Johann Konstantin Schultz din Viena-Hetzendorf. Scopul său declarat (crescătorul de iepuri nr. 1/1895, Lepzig) a fost să creeze o rasă de iepuri medie, de o dublă valoare economică, datorată unei producții bune de carne și a unei blăni foarte dense și frumoase. Potrivit spuselor sale, în crearea rasei a folosit Uriaș flamand, Berbec francez și Uriaș de Lorena. În ce măsură la formarea rasei a contribuit și Iepurele albastru de Moravia rămâne încă o necunoscută ce dă loc la discuții. Cert este că, în 1895, Schultz prezintă noua rasă creată. În 1897 este admisă în Austria ca „Uriaș albastru“, probabil și din motivul că fusese creată din rase uriașe. Deja în 1903 o regăsim și în Germania, iar în 1905 sunt expuse primele exemplare. Inițial, a existat un dezacord și o întreagă polemică pe direcțiile de urmat în ameliorarea rasei. A existat un nucleu care promova greutatea în detrimentul blănii, iar altul care milita pentru calitatea blănii și culoare. În cele din urmă au avut câștig de cauză animalele de 3,25-5,25 kg, a căror blană și culoare prezentau cel mai bine scopul propus. De aici, răspândirea și dezvoltarea rasei cunoaște o curbă ascendentă, zeci de ani fiind considerată rasa ideală din punct de vedere economic. Aceasta se datorează în principal caracteristicilor sale excelente privind fertilitatea, precocitatea, conversia hranei, rezistența, precum și randamentului foarte bun la sacrificare sau calității blănii.

Vienez alb

vienezul alb

Cam în aceeași perioadă în care se lucra la crearea Vienezului albastru a apărut dorința de a dezvolta un iepure alb, dar cu ochi albaștri. Mulți crescători au încercat în perioada de început de secol XIX să dezvolte o asemenea rasă, în plus să fie și economică. Cel mai cunoscut este germanul Hermann Ziemer care, vreme de aproape 30 ani, a încercat să aducă la viață un iepure alb cu ochii albaștri. În final, prin 1930 a renunțat la proiectul său în parte pentru că animalele sale prezentau reziduuri de pigment pe urechi, cap și coadă, însă și din cauză că, la acea dată vienezul alb era deja o rasă. În cărțile de specialitate este creditat cu crearea noii rase austriacul Wilhelm Mucke, un funcționar feroviar din Viena. Timp de 15 ani, acesta a lucrat pentru atingerea obiectivului pe rasa olandeză alb-albastru, încercând, după spusele sale, să suprime semnele de culoare. Acum se cunoaște că apariția rasei se datorează unei mutații apărute în crescătoria sa, mutație care provoacă leucism. Spre deosebire de animalele albinoase, leucismul provoacă absența totală/parțială a pigmentului în firele de păr, dar nu și depigmentarea ochilor.

Pentru a ajunge la forma și greutatea dorită (4-5 kg), adică aproximativ ca a Vienezului albastru cunoscut la acea dată, Mucke a încrucișat descendenții cu Uriaș alb și Berbec mare alb. Prima prezentare a noii rase într-o expoziție are loc în 1907. Noua rasă se răspândește rapid în grajdurile crescătorilor pasionați, ajungând în 1910 în Germania prin crescătorul Ernst Ordel din Tangerhutte. Fiind singura rasă medie de culoare pur albă, a fost puternic promovată în perioada interbelică, ceea ce a dus la o răspândire pe scară largă. Abia în anii ’60 ai secolului trecut, odată cu apariția Neozeelandezului alb, importanța și aria sa de răspândire cunoaște un declin.

Vienez albastru-gri

vienezul alb gri

Povestea unui iepure de talie medie de culoare gri-cenușiu începe acum aproape o sută de ani. În anii 1920, creșterea animalelor de blană era pe o curbă ascendentă. Aceasta se datora atât nevoii de asigurare a subzistenței, cât mai ales necesității folosirii blănurilor.

Dacă blănurile prețioase erau destinate celor cu dare de mâna, blănurile iepurilor erau o alternativă pentru cei cu bugete mici. De aici până la ideea de a crea noi varietăți de culoare la iepuri, care să imite blănurile prețioase (în cazul nostru veverița siberiană), nu a mai fost decât un pas.

Cel care este creditat cu reproducerea culorii albastru-gri la iepuri uriași este Martin Walter din Lübeck. Ca urmare a provenienței lor din iepuri uriași, nu surprinde alegerea denumirii de „Grosfeh“ dată în standardul din 1926. Însă, nu a fost ușor de a obține culoarea dorită. Blana era ori prea albastră ori prea gri, perlarea nu era uniformă etc. Deoarece caracterele rasiale ale uriașilor erau clar vizibile, în timp rasa a fost considerată doar o varietate de culoare a iepurilor uriași. Abia ideea de a micșora oarecum greutatea (4-5 kg) prin încrucișări cu Albastru vienez duce la apropierea de ținta propusă. Astfel, în standardele anilor 1940 apare ca Vienez gri-albastru, cu referiri clare la tipul și forma Vienezului albastru. Răspândirea sa, mult mai restrânsă decât cea a vienezului alb și albastru, precum și greutățile de după al Doilea Război Mondial, au făcut ca rasa să dispară oarecum, nemaifiind prezentă în standardul german din 1961. În anul 1990, Dirk Wortmann din Osnabruk și Stefan Jakubek decid relansarea acestei rase. Astfel, în anul 1993, la expoziția din Oldenburg, sunt prezentate 11 animale apreciate ca foarte bune. Rasa era cumva relansată, iar grupul de entuziaști din jurul celor doi crescători reușesc recunoașterea ei în anul 1997. Urmează o perioadă „de aur“ pentru Vienzul albastru-gri, constând într-o largă răspândire și apreciere în toată Europa, până în prezent.

Vienez negru

vienezul negru

Din păcate, sunt foarte puține date despre apariția acestei rase. Originea sa este situată undeva în anii 1920, deoarece este menționată ca prezentă la o expoziție din Germania în 1925. Apoi ating un vârf de recunoaștere la Expoziția din Leipzig din 1931, după care intră într-un „con de umbră“ câteva decenii. Acest lucru sugerează, cumva, că rasa nu a fost consecința unei reproduceri țintite, ci probabil un produs „secundar“ al Vienzilor albaștri sau gri. Un alt motiv de neglijarea a Vienezului negru ar putea fi popularitatea de care se bucura la acea dată rasa Alaska, larg răspândită și apreciată. Cert este că, până prin anii ’70 ai secolului trecut, se cunoaște foarte puțin despre evoluția sa. Atunci se produce o renaștere a rasei, de această dată fiind apreciați și în literatura de specialitate, unde găsim tot mai des imagini cu Vienezul negru. Ce a provocat această renaștere este greu de spus, însă putem specula că dorința unor crescători de a avea un iepure asemănător cu Alaska, dar mai mare și masiv, poate fi o explicație. Încet, încet rasa capătă consistență și recunoaștere, crește numărul de animale și, implicit, de crescători ai acestei rase. Astfel, după unificarea Germaniei, la expoziția din Essen au fost prezenți 160 de Vienezi negri, catalogați în mare măsură ca foarte buni. În ultimii 20 de ani au ajuns constant în expoziții, prezența și calitatea lor fiind aproape de nivelul celorlalte rase vieneze.

Vienez gri

Ca și la Vienzul negru, datele legate de formarea acestei rase sunt puține și uneori contradictorii. Se consideră că rasa a fost dezvoltată pe așa-numitul Iepure german, o rasă de aproximativ 2,5 kg, cuprinsă în standardul german din 1896. Nu se cunoaște cum s-a făcut dezvoltarea rasei și ce încrucișări s-au folosit, însă în 1936 crescătorul Gustav Korn a obținut recunoașterea culorii gri închis, iar apoi, în 1938, și a nuanțelor de gri-fier și gri sălbatic. Însă denumirea era în continuare de Iepure german. Abia în 1962 el a fost recunoscut ca rasă vieneză și introdus astfel în standardul german.

vienezul mic

Vienezul mic

Termenul de Vienez mic nu se referă aici la puii de vienez. În fapt, este o nouă categorie de rase cu fenotip vienez, dar cu o greutate de 2.5-3.25 kg, care le plasează în grupa raselor mici. De altfel, aceste rase nu sunt chiar „noi“, deoarece ele existau încă din 1991 în standardul țărilor scandinave, fiind crescute în Suedia, Danemarca și Norvegia.

Vienezul mic alb cu ochi albaștrii a apărut mai degrabă din întâmplare. Atunci când danezul Arne Nielsen din Assens a încrucișat Olandez alb-albastru cu o femelă de Vienez alb (mai mic decât standardul rasei) se aștepta la pui cu culoare olandeză. Însă, în cuib a apărut pui albi cu ochi albaștri. Așa s-a născut ideea unei noi rase, la care Arne Nielsen a lucrat aproape 15 ani, prezentând-o prima dată la un spectacol din Aars, în 1990.

În aceeași perioadă, danezul Axel Eriksen din Hoeng a început să lucreze la un Vienez mic albastru. Pentru aceasta a folosit iepuri Pitic colorat albastru și un Argintiu mic albastru. Mai apoi, pentru că obținuse rapid greutatea dorită, dar nu și culoarea blănii, a încrucișat cu Vienez albastru.

Între timp, în Suedia, Albert Hedlund s-a angajat în obținerea Vienezului mic gri. Pentru aceasta el a folosit berbeci pitici gri și Vienez gri de dimensiuni mai mici. Rezultatele au apărut destul de ușor, reușind în scurt timp să obțină recunoașterea și pentru gri-fier și negru. Astfel, în prezent, în standardul scandinav găsim Vienezul mic în culorile gri sălbatic, gri-fier, negru, albastru și alb cu ochii albaștri. Din păcate, nu și în standardul european.

Începând din 2019, și în Germania s-a început un proces de recunoaștere a vienezilor mici, dar doar în culorile gri sălbatic, gri închis/gri-fier și alb. Recunoașterea celorlalte vieneze mici este discutabilă, deoarece există rase recunoscute în culorile albastru (Blau Holicer), negru (Alaska), albastru-gri (Perlfeh), atât în standardul german, cât și în cel european.

În istoria lor lungă și nu lipsită de peripeții, rasele vieneze au încântat cu forma și culorile lor crescători de pretutindeni și au contribuit la autosuficiența multor familii în vremuri grele. Pentru că nu trebuie să uităm latura economică a acestor rase. Chiar dacă pare că trăim vremuri de abundență, nu trebuie să uităm că aceste rase au fost create la început pentru blană, carne și abia apoi pentru spectacole. Este necesar să le creștem și să le ameliorăm în continuare, pentru generațiile viitoare!

vienezul mic pui

Valentin FILIP

Puține rase de iepuri, dintre cele aproape o sută standardizate, se pot lăuda cu o istorie de aproape 150 ani, așa cum are rasa Pestriț englez. O istorie presărată cu multe suișuri și coborâșuri, cu multe succese și multe dezamăgiri, dar cu un final fascinant – o rasă de o eleganță și rafinament unic! Un semn al pasiunii cu care s-a practicat creșterea iepurilor de rasă în timp.

Istoria rasei

Creșterea iepurilor se practică de sute de ani. Sunt suficiente dovezi scrise că a fost practicată în timpului Imperiului Roman sau în fermele mănăstirilor franceze din Evul Mediu. Aceste forme de creștere erau pentru producția de carne în special și, într-o oarecare măsură, pentru blană. La începutul secolului al XVII-lea, se pare că oamenii încep să aprecieze și diferitele culori sau „desene“ apărute în blana iepurilor, ca urmare a unor mutații genice spontane. Cam de atunci începe să se cristalizeze și termenul de „rasă“ la iepuri. Astfel, la sfârșit de secol XVII, se cunoșteau cel puțin 7 „rase de iepuri“, a căror culoare a blănii era diferită de culoarea sălbatică sau care prezentau o combinație de culori [„desen“]. Printre acestea se regăseau și iepuri cu desen olandez sau desen pestriț, într-o formă destul de incipientă a ceea ce numim noi astăzi desen. Definirea la „desene“ începe abia în a doua jumătate de sec. XVIII.

Grila de evaluare

  1. Forma corpului și tipul - 20 puncte
  2. Greutatea - 10 puncte
  3. Blana - 20 puncte
  4. Desenul capului - 15 puncte
  5. Desenul trunchiului - 15 puncte
  6. Culoarea - 15 puncte
  7. Sănătatea și îngrijirea - 5 puncte

Total - 100 puncte

Prezența iepurilor pestriți al căror caracter definitoriu era pata de pe bot în formă, oarecum, de fluture cu aripile deschise a fost semnalată în Franța, Anglia și chiar Flandra de început de secol XVIII. Sunt lucrări apărute în Franța [Guide de l’Éducateur de Lapins/Simon Mariot-Didieux – 1854] sau Anglia [1870] care descriau aceste animale, în general în culorile gri-alb.

Primele animale de culoare alb-negru sunt prezentate prima dată în Anglia, în 1885. Doi ani mai târziu, crescătorul englez A.Townsend expune la Leeds animalele în alb-negru dar și Madagascar [thuringer] – alb. În anul 1890, rasa este deja recunoscută și standardizată ca „Iepurele englezesc“, iar în 28 ianuarie 1991 apare la Liverpool primul club pentru iepuri pestriți. Începând de aici, dezvoltarea rasei cunoaște un adevărat boom, răspândindu-se în toată Anglia și mai departe. Deja în anul următor, clubul prezintă, într-o expoziție din Mytholmroyd, 59 de animale în culorile gri, negru, thuringer și albastru-alb.

Dacă primul standard englez nu definește clar desenul, standardul din 1900 impune cerințe clare: fluturele de pe bot, inelele perioculare, punctele obrajilor, urechile, dunga dorsală, punctele laterale [lanțurile] sunt deja descrise în termen de desen. De asemenea, standardul a respins forma scurtă și îndesată, optând pentru o forma zveltă a corpului – ușor întinsă, o greutate mai mică de 4 kg. Aceste cerințe sunt valabile în mare măsură și azi, ceea ce face pe drept cuvânt să considerăm paternitatea rasei ca fiind engleză, merit recunoscut și prin denumirea dată, de Pestriț englez.

În primii ani ai secolului al XIX-lea, rasa se răspândește în mai multe țări din Europa. În Germania anului 1902 apare un prim club de Pestriț englez în Bamberg, care își prezintă propriul standard. Astfel, în termenii germani era stipulată o greutate mai mare, de până la 5 kg. S-a recunoscut foarte repede că acest lucru e o greșeală, cele mai bune desene fiind obținute la animalele mai mici. Astfel s-a adoptat standardul englez al rasei, continuându-se munca de ameliorare cu și mai mult entuziasm. Un punct culminant în munca crescătorilor germani a fost obținerea medaliei de aur la Expoziția Internațională din 1912 din Petersburg. Cel care a obținut-o cu un animal Pestriț englez este Friedrich Joppich.

Cele două războaie mondiale au însemnat un punct de cotitură în dezvoltarea nu numai a acestei rase, ci a tuturor raselor de iepuri. Deoarece în acei ani supraviețuirea era cuvântul de ordine, rasa noastră cu cele cca 3 kg ale ei nu prezenta un interes economic. Astfel că numărul de animale rămase a fost foarte mic, necesitând multe eforturi pentru a reconstrui rasa la nivelul începutului de secol. Adevărata stabilizare și modelare a rasei se petrece abia după anii ’60, când are loc un adevărat boom în creșterea iepurilor de rasă și a animalelor de companie.

Standardul rasei

Criteriile de evaluare în expoziții sunt cele din tabelul alăturat. Pestrițul englez este clasificat în grupa raselor mici, cu o greutate cuprinsă între 2,5-3,25 kg. Corpul este ușor alungit, cu o linie uniformă a spatelui, iar membrele anterioare fine, dar puternice îi conferă o poziție mediu-înaltă. Urechile cu o textură fină, lungi de 10-11 cm și blana cu o densitate bună și lungime medie, duc la o imagine armonioasă a rasei.

Ceea ce face însă frumusețea Pestrițului englez este desenul caracteristic.

Desenul capului este la fel ca la celelalte rase pestrițe: fluturele pe bot, inelele perioculare, punctele de pe obraji și urechile. Dacă dunga dorsală a corpului o găsim, de asemenea, la rasele pestrițe, desenul lateral este caracteristic doar acestei rase. Desenul lateral este format din pete mici [asemănător unui lanț], fin punctate de la rădăcina urechii, coborând ușor până pe șolduri. Desenul ideal este asociat de specialiști cu conturul unei pipe, ca în imaginea de mai jos.

Culoarea de acoperire este descrisă ca alb-pur în standardul rasei. Desenele sunt acceptate în patru varietăți de culoare: negru, albastru, thuringer și tricolor [galben-negru]. Ca și celelalte rase pestrițe, din punctul de vedere genetic este un heterozigot. Aceasta înseamnă că, împerechind două animale cu desen, vom obține trei tipuri: animale unicolor, animale cu desen și așa-numiții „charlie“, care au o viabilitate semnificativ redusă. De aceea, pentru bunăstarea animalelor se recomandă doar încrucișările unicolor cu animale cu desen.

Concluzie

Dacă privim imaginile de acum peste o sută de ani, realizăm că această rasă a avut o dezvoltare extraordinară. Aproape că primii Pestriți englezi nu mai au așa multe în comun cu rasa de azi în ceea ce privește tipul și structura sau chiar desenul! Desigur, la aceasta o contribuție importantă este dată și de condițiile din zilele noastre, atât de creștere cât și de hrănire. Standardele de frumusețe și „moda“ timpului au avut, de asemenea, un impact semnificativ asupra modelării rasei. Însă, aceste lucruri au fost benefice, au dus la evoluția rasei, care cel puțin în ultimele decenii este fantastică. Nu putem spera decât că, și de aici înainte, vor exista crescători dedicați acestei rase, care să ducă mai departe munca celor care au cizelat mai bine de un secol această frumusețe.

Valentin FILIP

Diversitatea raselor și speciilor de animale ne-a fascinat dintotdeauna, chiar dacă doar în ultimii zeci de ani am început să acționăm pentru protecția și păstrarea lor. Conștientizarea impactului fiecărei specii în ecosistemele existente, în viața planetei în final, a dus la crearea de proiecte pentru conservarea și păstrarea varietății sau chiar de apariție a noi rase. În acest context, iepurii nu puteau face notă discordantă. Astfel, asociațiile crescătorilor de iepuri de rasă din toată lumea au drept scop păstrarea biodiversității rasiale și genetice existente, crearea de noi rase și varietăți de iepuri, în deplină concordanță cu principiile biodiversității. În această conjunctură, vom prezenta astăzi una dintre cele mai noi și încântătoare rase de iepuri, Cap de Leu.

Istoria rasei

Ca la multe alte rase de iepuri, originea Capului de Leu nu a putut fi stabilită cu exactitate. Una dintre variante ia în considerare posibilitatea apariției primelor exemplare din încrucișarea iepurilor Fuchs (vulpe) cu iepuri pitici, de către un grup de crescători din Franța și Belgia. Există multe alte variante similare care se referă la diversele încrucișări experimentale care au dus la apariția rasei, însă niciuna nu a putut fi fundamentată. Ce este foarte clar e că în procesul de reproducție a apărut o mutație genică care a dus la apariția părului lung în jurul capului, denumită „coamă“. Această coamă, asemănătoare coamelor de lei, a dus în final la denumirea noii rase. Toate acestea se întâmplau în jurul anului 1960, atunci când a existat o explozie de entuziasm pentru iepurii pitici, cel puțin pentru sectorul animalelor de companie. De altfel, mulți ani de aici încolo, rasa va fi întâlnită doar ca animal de companie, asociațiile crescătorilor de iepuri de rasă nefiind de acord cu standardizarea. Unul dintre motive a fost și existența unui iepure asemănător fenotipic, numit iepure leu (lapin lion) în Franța sau Genter Bartkaninchen (iepurele cu barbă din Gent) în Belgia. Deși este cel mai apropiat ca aspect de Capul de Leu, sunt diferențe mari între cele două rase. În afara faptului că diferă greutatea (5,25/1,9 kg), există o diferență de zonare a părului lung pe corp, rezultat al prezenței unei gene recesive „z“. Dacă Iepurele cu barbă a fost recunoscut începând cu anii 1990 în mai multe țări europene, Cap de Leu a avut de așteptat pentru recunoaștere. Astfel, abia în anul 2002 este recunoscut în Marea Britanie. În 2013 este standardizat și de către ARBA (standardul american), iar în 2014 de către Germania. Probabil îl vom regăsi în noul standard european, care este momentan în lucru.

Profilul rasei

Principala caracteristică rasială este capul asemănător unui cap de leu. Acesta este caracterizat printr-o barbă, smoc de frunte și coamă întinsă pe piept, gât, umeri și zona urechilor. De asemenea, găsim păr lung pe coapse. În aceste zone părul atinge lungimea de aproximativ 6 cm. Atât timp cât a fost crescut doar ca animal de companie a dezvoltat o multitudine de variante de culoare. În procesul de standardizare ca iepure de rasă pură, aceste culori au fost limitate.

Apariția părului lung în rasele hobby a declanșat cercetări privind cauzele. S-a încercat o definire genetică care să poată explica atât formarea coamei, cât și zonarea parților cu blană lungă. Deși încă nu s-a ajuns la o concluzie, cert este că formarea coamei este dată de o genă incomplet dominantă [M], diferită de gena care provoacă zonarea părților cu păr lung. Pentru moment, empiric, se acceptă ca variantă de lucru, pentru a încerca să definim formulele genetice ale blănii.

Standardul rasei

Rasa a fost inclusă în grupa iepurilor cu păr lung. Corpul ușor alungit este la fel de larg pe toată lungimea, iar linia spatelui e uniformă, cu o crupă bine rotunjită. Capul este puternic, cu botul și fruntea bine definite, însă nu tipic de pitic. Urechile sunt diferite de cele ale raselor de iepure pitic, mult mai deschise și purtate în V, cu o lungime ideală de 6-7 cm. Impresionează structura lor și forma lată, ca o lingură! Greutatea iepurilor Cap de Leu este cuprinsă între 1,25-1,9 kg maximum.

Legat de varietățile de culoare trebuie să facem o diferențiere între diferitele standarde acceptate. În standardul englez sunt acceptate toate varietățile de culoare recunoscute la celelalte rase. În standardul american și cel german sunt recunoscute momentan doar trei varietăți de culoare: RhÖn, japonez și alb cu ochi albaștri. Toate cele trei culori sunt, într-adevar, cu un impact vizual puternic. Cum, în general, standardul german este un indicator important pentru europeni, probabil în următorul standard european vom regăsi această frumoasă rasă sub această formă.

Concluzie

Din cauza aspectului lor special, unii ar putea spune exotic, iepurii Cap de Leu au trezit un interes deosebit încă de la apariție. În plus, se pare că au un impact mai mare în rândul copiilor și tinerilor, prin aceasta putând fi atrași în frumosul hobby de creștere a iepurilor de rasă. Un alt atu al rasei este eliminarea din reproducție a așa-numitului factor pitic (Dw), toți produșii rezultați din împerecheri fiind viabili, față de rasele pitice. Răspândirea largă a rasei (chiar înainte de a fi standardizată) în rândul iubitorilor de animale de companie este un alt factor care ne face să fim încrezători în viitorul ei. Chiar dacă este o rasă tânără, faptul că a fost admisă în standardele iepurilor de rasă, că cererea pe piața animalelor de companie este tot mai mare, că cercul potențialilor crescători poate crește cu tineri entuziaști ne fac să credem că viitorul Capului de Leu este asigurat în diversitatea raselor de iepuri.

Valentin FILIP

Ca și multe alte rase de iepuri, rasa Thuringer [thuringian] a apărut printr-o întâmplare. În jurul anului 1985, crescătorul David Gartner, din orașul Walterhausen-Thuringia, a început să lucreze la crearea unui iepure negru argintiu mai masiv. Pentru aceasta el a făcut încrucișări folosind rasele Argintiu mic, Russen și Uriaș belgian. După câțiva ani de reproducere controlată a reușit să-și îndeplinească obiectivul, obținând animale de 3,8-4,5 kg. A expus noile animale la expoziția din Leipzig din 1900. Spre surprinderea și mâhnirea sa, acestea au întâmpinat o rezistență aprigă din partea crescătorilor de Russen și Argintii mici, nefiind recunoscute!

Însă, din toată această muncă, a mai rezultat ceva. Întâmplător, într-unul dintre cuiburi s-a născut un mascul a cărui blană nu semăna cu cele existente, având o culoare interesantă. Gartner a încrucișat masculul cu mama sa, rezultând mai mulți pui din noua culoare. Era practic actul de naștere a unei noi rase!

Culoarea noii rase nu este ușor de explicat. Practic, ținând cont de formula genetică [AAbbCCDDgg], ar trebui să avem un animal galben monocrom. Însă suntem departe de această imagine, nu avem nici culoare galbenă, nici măcar monocromă! Culoarea este galben-maroniu până la galben-roșu, având unele părți acoperite cu un voal asemănător funinginei, de culoare neagră. Acest voal acoperă urechile și capul, precum și o dungă care se întinde pe lateralele corpului și cuprinde coapsele și partea superioară a cozii. Imaginea de ansamblu era foarte asemănătoare cu capra alpină franceză (Chamois alpine), drept care noua rasă a fost denumită Chamois! Noua rasă începe să fie promovată, fiind tot mai mulți crescători entuziaști cooptați. În anul 1905 este fondat primul club numit Chamois Club Waltershausen, iar în anul următor rasa este prezentată în expoziția din Leipzig. Dar și această rasă a fost respinsă. Însă fondatorii nu au renunțat, continuând reproducerea și remediind unele deficiențe de-a lungul timpului. Inclusiv denumirea rasei avea să sufere modificări, numindu-se o perioadă Galben de Thuringia. Abia în 1908, la expoziția din Hanovra, rasa este recunoscută și numită Thuringer!

Chiar dacă a avut o „naștere“ și o recunoaștere cu multe obstacole, rasa s-a impus de-a lungul timpului ca una dintre cele mai crescute și apreciate. Mai mult de atât, în timp au apărut multe rase de iepuri în culoarea specifică Thuringei. Astăzi avem standardizate o multitudine de rase care au incluse în portofoliu și varietatea de culoare thuringer.

Rasa originală, Thuringer, a fost încadrată în grupa raselor mijlocii din cadrul Standardului european, având o greutate de maximum 4,25 kg. Putem observa că în toate recensământurile anuale ale raselor este bine reprezentată și crescută de un număr relativ constant de fermieri. În contextul creșterii accentului pe biodiversitate și a accesului tot mai facil la informații științifice (mă refer în general la genetică), de-a lungul timpului mulți crescători individuali sau asociați au încercat să creeze noi rase sau varietăți de culoare. Astfel avem azi mai multe rase sau varietăți care se raportează la Thuringer, având așa-numitele insigne (marcaje) de tip „thuringian“.

Thuringer orange este o varietate de culoare derivată din culoarea originală, întâlnită mai rar în rasele noastre. Ea se datorează prezenței în genotip a genei C în formă recesivă (AAbbccDDgg). Acest lucru face ca insignele să fie de culoare havana, având ca efect secundar și o culoare de acoperire mai deschisă în ansamblu.

Isabell sau thuringer pe albastru este o altă rasă și culoare derivată din rasa noastră. Culoarea este obținută prin mutația genei D (diluția negrului) în gena recesivă d, aspectul insignelor fiind de culoare albastră (AAbbCCddgg). Ca și în cazul anterior, culoarea de acoperire are de „suferit“ o deschidere.

Separator este cea mai recesivă rasă de iepuri. Asta înseamnă că, în afara factorului de formare a culorii [A], toți ceilalți factori genetici sunt recesivi [AAbbccddgg]. Din acest motiv el poate fi folosit pentru a testa homozigozitatea altor rase. Culoarea de acoperire este galben-nisipiu cu marcaje de albastru pal. Din această cauză, insignele sunt mai puțin pronunțate decât la rasele menționate anterior.

După cum am putut observa, prin apariția în genotipul Thuringer-ului a unei gene recesive în formă dublă s-au obținut trei culori cu marcaje specifice. Doar gena A s-a păstrat în formă dominantă.

Curiozitatea și imaginația crescătorilor nu s-au limitat doar la aceste varietăți de culori derivate. Astfel că s-a încercat și modificarea în genotipul Thuringer a genei dominante A într-o formă recesivă a sa… Și s-a creat o nouă rasă!

Sallander este o rasă de iepuri rezultați din încrucișarea Thuringer cu rasa Schwartzgrannen. În fapt, rasa este un Thuringer la care factorul Chinchila este prezent în genotip [achiachibbCCDDgg]. Acest lucru face ca galbenul să nu se poată manifesta în fenotip, culoarea de acoperire fiind un alb-crem. Insignele de culoare negru-gri apar bine evidențiate.

Mai există o rasă mai nouă cu această culoare, Iepurele secuiesc, o rasă românească creată în ultimii zece ani. Față de rasa Sallander, Secuiescul aduce patru varietăți de culoare: negru, albastru, havana și lila. În plus, este o rasă mai grea decât Sallanderul, ajungând la o greutate de maximum 6 kg.

Iată cum o rasă apărută oarecum din întâmplare, în combinație cu nevoia de a cunoaște și descoperi a oamenilor, a dus la îmbogățirea biodiversității iepurilor de rasă.

Valentin FILIP

Creșterea iepurilor de casă reprezintă o preocupare străveche. Oamenii au ales această specie de animale pentru următoarele avantaje: carnea este bogată în proteine și săruri minerale, săracă în grăsimi și aproape lipsită de colesterol; blănițele argăsite se pot folosi la confecționarea de căciuli, gulere, jachete, mantouri, mănuși etc.; părul este utilizat în industria de fetru (n. red. pâslă fină și deasă, din lână sau din păr de animal, folosită la confecționarea pălăriilor); valorifică foarte bine nutrețurile vegetale existente în gospodărie; pot fi crescuți în spații reduse și în adăposturi ieftine, o iepuroaică poate produce 60-70 kg carne/an, prin produșii ei.

Ramura zootehniei care se ocupă cu creșterea iepurilor de casă se numește cunicultură.

De-a lungul timpului, în România s-au crescut iepurii în țarcuri exterioare, grajduri pentru taurine, cuști dispuse sub cerul liber sau sub șoproane, iar mai recent, în sisteme intensiv industriale.

Înființarea unei ferme de iepuri se pornește cu o serie de adulți care se pot înmulți şi nu cu pui. Pentru un tip de cunicultură semiintensivă se pot selecta 100 de femele și 15 masculi, iar pentru proiecte mai modeste şi cunicultură extensivă se poate porni cu 10 femele și 1-2 masculi.

Pentru o fermă de proporții cu cunicultră foarte intensivă se poate începe cu un număr de 500 femele și 55-60 masculi. Se vor estima 6-7 fătări pe an, inclusiv în decursul primului an.

Se montează din loc în loc adăposturi la nivelul solului, conținând paie (pentru un plus de căldură) care vor fi folosite pe perioada iernii, locuri unde iepurii să se poată retrage și ascunde în cazul vreunei sperieturi, dar şi unde femelele vor da naștere puilor şi îi vor ține cel mai probabil până la înțărcare.

Sfaturi în creșterea iepurilor

Cunicultura în libertate completă este aplicată în crescătoriile extensive ori în afacerile de familie de tip gospodăresc, în care sunt necesare numere reduse de familii de iepuri.

Cunicultura în semilibertate înseamnă cuști şi padocuri în aer liber, dar și posibilitatea de a monitoriza eficient crescătoria. Se amplasează boxele pe terenul disponibil, cu o înălțare de la sol de minimum 15 cm spre a evita acumularea umezelii şi amenințarea sănătății iepurilor de casă. Cuștile sunt sprijinite pe piloni / suport suficient de înalt şi echilibrat astfel încât să nu ajungă umezeala solului şi paraziții (spre exemplu, căpușele) la animale. Se pot etaja pe 3 nivele, uneori chiar 4, dar este contraindicat. De regulă sunt cuști mici şi cuști mari, organizate individual pentru iepurii reproducători şi de grup pentru tineret (puii înţărcaţi).

Cunicultura aceasta este recomandată pentru rasele de iepuri de casă mixte, crescute atât pentru carne, cât şi pentru blană. Animalele beneficiază de condiţiile meteo naturale, nu de lumină artificială, nu de sisteme de încălzire ori răcire, iar acest lucru asigură o dezvoltare excelentă.

Cuştile trebuie poziţionate şi orientate în asemenea mod încât să nu ajungă vântul la iepuri, ei nu reacționează bine nici la zăpadă, acoperişurile făcându-se înclinate şi cu streaşină, şi nici la căldura solară directă. Un alt pericol îl constituie sunetele deranjante. Iepurii sub presiune puternică au puseuri de adrenalină, iar acestea, în cele mai grave cazuri, conduc la porniri canibalice: femelele ajung să-şi mănânce puii. Fermierii trebuie să asigure menţinerea unei temperaturi minime de 5°C chiar şi pe durata iernii.

Cunicultura în captivitate se practică în sistemele industriale unde crescătoriile sunt de tip foarte intensiv, iepurii sunt instalaţi în hale, încăperi special amenajate, în cuşti supraetajate.

Cele mai apreciate sunt cuştile mobile cu podele mobile, respectiv cu tăviţe pentru dejecţii care se extrag cu uşurinţă şi se dezinfectează periodic astfel încât iepurii să nu fie expuşi la riscuride boală, infecţii etc. Sistemele de hrănire şi adăpare sunt semiautomate de cele mai multe ori, iar acest fapt asigură eficienţă. Această practică de creştere în captivitate este indicată pentru producţie de carne; mai puţin pentru rasele exclusiv de blană, fiindcă spaţiul de mişcare şi condiţiile rigide de trai nu garantează o speranţă mare de viaţă şi nici o stare foarte optimistă pentru iepurii de casă.

De obicei, cuştile sunt confecţionate din metal şi plasă de sârmă.

Iepurii se hrănesc cu lucernă, morcov, sfeclă roșie, pătlagină, vetrice, podbal. De asemenea, se dă și un amestec de plante, astfel iepurii își vor putea aleage hrana după plac, diferite cereale cum ar fi grâu, porumb și orz.

Este important ca iepurii să fie hrăniți în fiecare zi la aceeași oră. Hrana se dă în principal seara, când iepurii mănâncă mai liniștit deoarece este mai răcoare și mai puțin zgomot. Iepurii trebuie să aibă permanent apă potabilă. Nu este indicat să li se dea ceapă, arpagic, sparanghel, praz. De asemenea, pot provoca boli gastrointestinale cartofii cruzi, frunza de cartofi, resturile de plantă de roșii. În majoritatea cazurilor iepurii vor muri. Mai sunt interzise plantele conifere, apa în care a nimerit o plantă coniferă, varza (verde, albă și roșie), trifoiul roșu, conopida etc.

Anca LĂPUȘNEANU

FACTORUL RUSSEN

Factorul russen [rus], cunoscut și ca factor Himalaya în standardul englez, este dat de prezența genei recesive în locusul A din genotip. Aceasta duce la un animal parțial albinos cu ochi roșii, doar extremitățile – bot, urechi, picioare, coadă – fiind colorate. Culoarea închisă a extremităților se datorează prezenței unei enzime termolabile. Astfel, pe acele părți ale corpului la care temperatura pielii este sub 35°C [alte surse 28°C] se dezvoltă o colorare a blănii. Din acest motiv, marcajul sau „desenul“ generat este mult mai pronunțat iarna decât vara, obținerea unor desene bune în zonele mai calde fiind dificilă.

Istorie

Denumirea vine inevitabil de la prima rasă cu marcaje tipice, numită iepurele rus în Franța și iepurele Himalayan în Anglia. Găsim în scrierile lui Darwin referiri la doi iepuri primiți din Rusia având acest fenotip, însă el spune că sunt aproape identici cu iepurii Himalaya. Asta înseamnă că fenotipul acesta se găsea deja în insulă! Informațiile fragmentare despre originea lor au dus de-a lungul timpului la diferite denumiri precum iepuri polonezi, africani, egipteni etc.

Oricare ar fi originea iepurelui rusesc, putem afirma cu siguranță că la mijlocul sec. al XIX-lea el era crescut în Marea Britanie și, concomitent, în Franța.

Potrivit mai multor surse, se pare că rasa crescută de francezi are o origine complet diferită de cea engleză, singurul lucru asemănător fiind marcajele care erau negre. De altfel, chiar și după apariția altor varietăți de culoare [albastru, havana, lila] culoarea neagră rămâne cea mai răspândită. Cum s-a întâmplat și în alte cazuri, denumirea rasei a devenit varietate de culoare prin apariția de noi rase bazate pe marcajul dat de factorul rus. În standardul european există în acest moment un număar de 7 rase al căror fenotip se datorează acestui factor.

factorul russen pitic colorat

Pitic colorat russen este cel mai mic reprezentant al raselor cu desen datorat acestui factor. Cu o greutate situată între 1.0-1.5 kg, face parte din grupa raselor pitice. Este recunoscut în două variante de culoare: negru și albastru.

factorul russen pitic russen

Berbecul pitic russen face parte tot din grupa raselor pitice, având o greutate de 1.5-2.0 kg. Standardizați abia în 1975, după aproape 20 de ani de muncă de selecție, berbecii pitici sunt astăzi o rasă foarte apreciată și cu foarte multe varietăți de culoare. În cazul nostru există două varietăți de culoare, russen negru și russen albastru.

factorul russen iepurele russen

Iepurele Russen, considerat prima rasă la care apare desenul tipic, face parte din grupa raselor mici, cu o greutate cuprinsă între 2.0-3.0 kg. Oarecum similar, cu o greutate de 1.5-2.0 kg, în standardul britanic găsim rasa Iepurele Himalayan. De aceea, în literatura de specialitate găsim atât termenul de factor rus cât și de factor himalayan. În afară de greutate, cele două diferă și ca număr de varietăți de culoare. Față de negru și albastru, standardul britanic recunoaște și culorile havana și lila.

factorul russen californian

Californian/Marele rus sunt practic aceeași rasă, chiar dacă standardul european le clasifică diferit, ambele în grupa raselor mijlocii.

Ambele rase au o greutate cuprinsă între 3.5-5.0 kg, având caracteristici comune, până la contopire. De altfel, nu am văzut decât foarte rar în cataloagele expozițiilor internaționale rasa marele rus. La Californian avem standardizate culorile negru, albastru și havana. La Marele rus există doar varietatea pe negru.

factorul russen nitraner

Nitraner este o rasă de iepuri creată în Slovacia, în regiunea Nitra, de unde i se trage și numele. El a fost creat de un colectiv condus de ing. Jaroslav Zelnic, obiectivul fiind un iepure cu bune calitați reproductive și economice, care să poată fi folosit atât în fermele mari, cât și în micile gospodării.

Ca rase de lucru s-au folosit argintiul francez și russen, în prima fază. Apoi, în faza a doua s-au folosit iepuri californieni importați din Slovacia. Rasa a fost standardizată în 1977, are o greutate de 3.5-5.0 kg și există în două varietăți de culoare: albastru și albastru-gri.

factorul russen urias transilvania

Uriașul de Transilvania este printre ultimii intrați în rândul raselor cu marcaje russen. Creat în România de o echipă condusă de Valentin Petrescu Mag, rasa apare în expozițiile de profil începând cu 2009. Ulterior, rasa a fost omologată și a participat la trei ediții consecutive ale expozițiilor europene de profil, căpătând recunoașterea internațională, chiar dacă nu este inclusă încă în standardul european. În anul 2017, cu ocazia editării primului Standard românesc pentru iepurii de rasă, ea a fost introdusă în standard, făcând parte din grupa raselor uriașe, cu o greutate de 4.5-9.0 kg. Deși varietatea neagră este cea mai răspândită, rasa are și varietăți pe albastru, havana și gri.

Satin californian este de asemenea o rasă mai nou creată, chiar dacă iepurii cu factor satin au apărut de multă vreme. Aici, pe lângă gena russen, avem de-a face cu o altă genă recesivă care modifică structura firului de păr, blănile devenind mătăsoase și strălucitoare. Rasa are o greutate de până la 4 kg, fiind încadrată în grupa raselor satin. Observăm aici că rasa este denumită după californian, și nu după iepurele rus. Există o tendință în literatura de specialitate de a denumi marcajele „russen“ la rasele mici și pitice, iar pentru rasele mijlocii și mari „californian“, însă nu este o regulă.

factorul russen rex

Rex Russen este ultimul din lista noastră. Ca și la satin, avem de-a face cu o altă genă recesivă care modifică structura blănii, făcând-o mult mai catifelată și densă, cu o lungime mai mică a firului de păr. Rasa are o greutate de 3-5 kg și se poziționează în grupa iepurilor rex.

Cam acestea sunt rasele „desenate“ de factorul rus, un desen foarte apreciat de crescătorii de pretutindeni tocmai prin prisma faptului că idealul e greu de obținut. Însă, desprea aceasta, în alt articol.

Valentin FILIP

Pentru toți cei care iubesc și îngrijesc iepurii, este greu de crezut și acceptat că aceștia pot fi și o pacoste! Sperioși, timizi, diversificați în zeci de rase și sute de culori, crescuți ca animale de companie, prezenți în expoziții de profil sau pur și simplu în gospodăriile noastre, nu ai zice că pot deveni o adevărată calamitate în unele zone! Și totuși asta s-a întâmplat, cu largul concurs al omului.

Totul a început în anul 1859, când Thomas Austin, colonist englez stabilit în Australia, eliberează în ferma sa din Victoria 24 de iepuri. În concepția sa, iepurii trebuiau să servească la vânătoare, de care era pasionat. Doar în trei ani, numărul iepurilor europeni (Oryctolagus cuniculus) ajunsese la câteva mii! Clima caldă, iernile blânde au făcut ca reproducerea să se poată face cu succes pe toată perioada anului. În plus, lipsa prădătorilor naturali a dus la o explozie a populației de iepuri. Foarte curând iepurii nu au mai fost apreciați deoarece au început să distrugă pământul de pășunat al fermierilor. Astfel, iepurii au început să fie vânați fără milă. Însă, indiferent cât de extinsă a fost vânătoarea, nu a avut succes. Rata de înmulțire a iepurilor era mult prea mare.

În 1896 oficialitățile hotărăsc construirea unui gard de protecție care să limiteze răspândirea și mai mult a iepurilor. Construcția efectivă începe în decembrie 1901 și se încheie în septembrie 1907. În fapt, au fost construite mai multe sectoare de gard a căror lungime totală însumau 3.272 km (fig. 1).

Toate aceste extraordinare eforturi s-au dovedit inutile. În timp, gardurile au suferit diferite deteriorări, iepurii au săpat pe sub garduri și... au continuat expansiunea în zonele apropiate.

În paralel cu gardurile s-a încercat și eradicarea prin metode biologice, pe măsura posibilității timpurilor. Astfel, în 1885 încercarea de infectare cu un acarian care provoacă râia urechii a eșuat lamentabil. Apoi, în 1907, Jean Danysz și Frank Tidswell au experimentat cu bacteria Pasteurella, însă fără succes de durată.

În 1951, compania CSIRO a fost însărcinată cu încercarea de infectare în masă a iepurilor cu virusul mixomatozei. Mixomatoza este cauzată de virusul Myxoma, întâlnit la două specii de iepuri mici din cele două Americi, la care provoacă o boală ușoară, față de iepurii europeni la care boala provocată este severă și de obicei fatală. Răspândirea mixomatozei în populația de iepuri a Australiei a redus inițial numărul acestora de la 600 milioane la cca 100 milioane. Dar... acest succes nu a durat. În timp, animalele rămase au căpătat cumva imunitate și a continuat înmulțirea.

În situația creată, compania CSIRO a început studiile cu un alt virus, din familia Calcivirus, care provoacă boala hemoragică a iepurilor [RHD]. Evoluat, se pare, dintr-un alt calcivirus avirulent preexistent la iepuri, acest nou virus, numit RHDV-1, provoacă o infecție generalizată care se caracterizează prin necroză hepatică, coagulare intravasculară și moarte rapidă. După studii și teste care au durat câțiva ani, s-a introdus noul virus în două valuri succesive în anul 1986. Rezultatele au fost satisfăcătoare, doar un sfert din populația de animale supraviețuind. Însă, cu toate măsurile de precauție luate, virusul nu a putut fi izolat doar în Australia, acesta răspândindu-se în toată lumea. Astfel, în anii ’90 ajunge în Europa, unde face ravagii în fermele de creștere intensivă a iepurilor, nepregătite pentru o asemenea pandemie. Sigur, în timp, situația a fost pusă sub control prin crearea de vaccinuri și vaccinarea în masă. Astăzi, fără aceste vaccinuri, nu am putea vorbi despre o dezvoltarea a cuniculturii.

Însă, în Australia succesul nu a fost deplin. După cum s-a dovedit ulterior, mulți iepuri purtau și virusul înrudit, dar inofensiv RCV-A1, care, din păcate, protejează se pare împotriva RHDV-1. Încet, dar sigur, populația scăpată și în plus adaptată a dus la o nouă explozie a populației de iepuri australieni.

În aceste condiții s-a hotărât obținerea unei noi variante, mult mai virulente a RHD. Astfel, în mai 2015 este testată o variantă mutantă a virusului bolii hemoragice, numită RHDV-2. Analizele preliminare au arătat o scădere rapidă a populației de iepuri de până la 50% în locurile unde a fost eliberat noul virus. Totodată, s-a constatat că, dacă RHDV-1 afecta cu precădere iepurii mai mari de 2 luni, noua tulpină provoca moartea și a puilor de sub 4 săptămâni! De asemenea, vaccinarea cu vaccinul pentru RHDV-1 nu proteja împotriva noii tulpini a virusului. Se pare că noua tulpină a ajuns în Europa chiar înainte de a fi răspândită masiv în zonele australiene. Deci a apărut necesitatea unui nou vaccin pentru iepurii noștri. Astfel, începând cu 2016, suntem nevoiți să vaccinăm pentru două tulpini ale bolii hemoragice și, bineînțeles, pentru mixomatoză.

Din nou în Australia. Ca și în cazurile precedente, noul virus nu a reușit eradicarea iepurilor, ci doar o diminuare drastică a populației, care, din nefericire, începe iar să crească. Începe testarea și experimentarea unei noi tulpini a virusului RHD, cunoscută sub denumirea RHDV-K5. Această tulpină prezintă unele avantaje față de variantele vechi, mai ales în zonele răcoroase și umede, unde virusul inofensiv RCV-A1 proteja animalele de tulpinile precedente. Iepurii infectați cu RHDV-K5 dezvoltă inițial simptome în 24-72 ore după infectare, iar animalele mor din cauza necrozei multiple în organe în 6-36 ore de la primele simptome. În multe cazuri s-a constatat o moarte subită, fără simptome evidente anterioare. În martie 2017 a fost eliberată noua tulpină în peste 500 de zone, cu efecte imediate – scăderea considerabilă a populației de iepuri. Acum deja se lucrează la noi abordări care să completeze măsurile existente și eventual noi instrumente care să poată ajuta la controlul populației de iepuri în Australia

Desigur, eliberarea diverșilor viruși, chiar dacă se iau măsuri de precauție, duce până la urmă la răspândirea lor în întreaga lume. Avem exemplele mai sus menționate cu mixomatoza, RHDV-1, RHDV-2. Întrebarea pe care ne-o punem cu toții este nu dacă, ci când va ajunge noua tulpină RHDV-K5 în Europa. Pentru că va ajunge cu siguranță, transmisă prin animale, păsări, aer, oameni, globalizarea și comerțul internațional făcând restul. În plus, trebuie să conștientizăm că pot exista mutații și fără intervenția omului, poate mult mai periculoase. Cel puțin studiile făcute cu noua tulpină K5 au arătat că iepurii vaccinați pentru RHDV-1 au supraviețuit infectării. Asta ar fi vestea bună. Vestea rea este că trebuie să ne obișnuim cu vaccinarea, fiind singura soluție pentru protecția iepurilor noștri. Trebuie să tratăm rațional și cu seriozitate acest subiect. Acesta este singurul mod prin care, în viitor, putem gestiona creșterea iepurilor.

Valentin FILIP

Unul dintre cele mai așteptate evenimente din Iași a avut loc în perioada 14-16 octombrie 2022 în comuna Holboca, județul Iași. Expoziția de păsări și iepuri EXPO-Iași a fost organizată de Asociația Crescătorilor de Păsări de Genotecă, după o pauză de doi ani, din cauza pandemiei de COVID-19. În cadrul expoziției, cei prezenți au putut face cunoștință cu crescătorii din Iași și nu numai, putând achiziționa exemplarele dorite. În același timp, vizitatorii și-au delectat privirea cu: păuni, iepuri, rățuște ornamentale, porumbei, găini, fazani, turturele râzătoare, reprezentând un număr mare de rase și varietăți de culoare.

S-au marcat 20 de ani de la înființarea Asociației Păsărilor de Genotecă

Peste 600 de exemplare de iepuri şi păsări au fost aduse laolaltă la Iaşi, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la înființarea Asociației Păsărilor de Genotecă. Cei mai îndrăgiţi au fost urecheații. Un singur exemplar a costat de la 50 la 700 de euro, ne specifică organizatorii.

„În cadrul expoziție, reprezentanții iepurilor sunt trei rase, Uriașul german, Berbecul german și Pestrițul englez. Fiecare rasă a fost arbitrată de către arbitrii naționali, specializați, și a primit un punctaj exprimat pe etichetele lor. Printre aceștia avem și niște prețioși campioni cu punctaje maxime. Banii nu sunt foarte importanți pentru crescătorul pasionat deoarece niciodată valoarea materială nu poate compensa valoarea spirituală și plăcerea de a avea un iepure valoros. Prezența în expoziții și obținerea de premii exprimă, de altfel, munca fiecărui crescător în decursul anilor. În ediția de anul acesta, campionul a fost un mascul Uriaș, culoarea aguti. Un alt campion a fost o femelă cu 96,5 puncte. Dar avem și un campion absolut, un mascul de aceeași rasă, Uriaș, de 97,5 puncte, punctaj care s-a adunat din tipul și forma corpului, greutate, blană, cum arată capul și urechile, culoarea de acoperire, culoarea de bază și starea de îngrijire. Avem și reprezentanții Berbecilor germani, respectiv o femelă și un mascul campion, cu un punctaj de 96 de puncte“, a explicat Romeo Condriuc, președintele Asociației Păsărilor de Genotecă din Iași, organizatorul expoziției.

expozitie iepuri Iasi

În cadrul secțiunii de găini au fost prezente în jur de 250 de exemplare de găini de rasă, din mai multe varietăți de rasă și culoare, ne spune Ganicenco Constantin, vicepreședintele Asociației Crescătorilor Genotecă Iași. „Ne aflăm la a XX-a ediție a Expoziției de Păsări de Rasă Iași. Suntem încântați și fericiți că am reușit, după multe încercări, având în vedere situația pandemică care a fost în țară, să aducem un număr mare de exemplare într-o expoziție la nivel zonal în sala de sport a comunei Holboca, undeva la 250 de exemplare de găini de rasă, din mai multe varietăți de rasă și culoare. Aici veți vedea un număr impresionant de porumbei ornamentali și jucători, bineînțeles vă veți delecta atât cu fazani, rățuște ornamentale, cât și cu gâște de carne. Avem expozanți atât din Iași, cât și din Roman, Bacău și Vaslui deoarece am încercat să aducem cât mai mulți crescători de calitate în jurul nostru astfel încât să expunem un număr cât mai frumos de exemplare. Arbitrajul este făcut la nivel înalt, fiind aduși arbitri atât de nivel național cât și internațional. Urmărim calitățile genetice și un anume standard european, la fiecare exemplar în parte.“

Orice hobby este mai costisitor

expozitie pasari Iasi

Un exemplar de găină trebuie să prezinte atât caracter genetic de calitate, cât și tot ce ține de penaj, încălțătură, talie și volum, ne explică crescătorul ieșean.

„Aș putea spune că am exemplare valoroase din mai multe varietăți de rasă, Cochinchina Uriaș, Brahma, Mătase japoneză, dar și rățuște ornamentale, rătuște alergătoare, rătuște moțate. Am încercat să aduc câte puțin din fiecare, astfel încât să fie o paletă cât mai colorată în expoziție și, totodată, omul să poată admira cât mai multe frumuseți. Am avut parte de expoziții la care am reușit să particip în număr limitat, dar într-un cadru de oameni de înaltă calitate și cu exemplare de top. Tot ce fac eu este mai mult pasiune, cheltuielile neacoperind această pasiune. În schimb, pot spune că cea mai mare prețuire este satisfacția în momentul în care reușim să reproducem și să ameliorăm anumite varietăți, ori pe cale de dispariție, ori nou formate, ori în curs de omologare. De curând, de exemplu, am reușit să aduc ouă din rasele de găini Orpington Silver Laced din Marea Britanie și am adus exemplare din Belgia, Germania, Olanda și Italia. Pasiunea – sau microbul, cum îmi place mie să-i spun – o am de 10 ani, perfecționarea a apărut în ultimii ani, iar tot ce ține de expoziții internaționale și târguri, undeva de vreo 4 ani“, încheie Ganicenco Constantin, organizator și crescător de păsări de rasă din județul Iași.

Beatrice Alexandra MODIGA

Factorul pestriț

Fie că au desen format din puncte mari sau mici, fie că este vorba de un model dalmațian sau un așa-zis model „în plăci“, iepurii pestriți sunt o încântare pentru noi, atrăgând priviri admirative în expoziții și nu numai. Prezența așa-numitului factor pestriț – „spotting“, „piebald“, „pinto“ – este considerată o caracteristică de domesticire. Asta nu înseamnă că la iepurii sălbatici nu pot apărea abateri de culoare, însă șansa lor de supraviețuire în sălbăticie este mică din cauză că ar fi foarte vizibili pentru prădători.

Dar să vedem, de fapt, ce înseamnă „factor pestriț“, cum apare și ce tipuri de desen sunt diferențiate astăzi. La iepurii noștri de rasă diferențiem practic două tipuri de desen pestriț: desen olandez – denumit și desen în plăci și desenul prin puncte – denumit și punct de control. Ambele tipuri au în comun faptul că apar foarte diferit în exprimarea caracteristicilor după cum vedem la pestriț englez, pestriț mare, dalmațian, pestriț de Mecklenburg, pestriț renan etc. Deși la pestrițul de Mecklenburg ar părea un desen în plăci, genetic avem de-a face tot cu un desen de tip punct de control. Ambele tipare genetice sunt de tipul Kk, unde gena dominantă K este cea „responsabilă“ de crearea desenului. Chiar dacă percepția noastră este că avem de-a face cu animale albe „împestrițate“ cu un anumit desen, genetic avem de-a face cu animale colorate – negru, albastru, havana etc. –, la care prezența genei dominante K în combinație cu k [Kk] face ca în anumite zone ale blănii culoarea să nu se poată forma, rămânând albă.

Desenul olandez nu are nimic comun cu desenul prin puncte, el este dat de o genă recesivă notată ss, astfel împerecherea a două animale cu desen va aduce în cuib doar animale cu desen. Asta spre deosebire de animalele cu desen prin puncte din a căror încrucișare vor rezulta trei tipuri: monocrom [kk], pestriț [Kk] și așa-numiții chaplins [KK] care au o cantitate mică de culoare, desenul fiind suprimat în mare parte.

În imaginile de mai jos (foto 1) avem principalele animale pestrițe al căror desen este dat de gena ss – olandez –, de Kk – pestriț mare, pestriț mic, pestriț englez, dalmațian, pestriț de Mecklenburger etc., precum și de combinația dintre cele două Kkss – Hotot. După cum vedem, iepurii Hotot sunt singurii la care întâlnim combinația celor doi factori, în plăci și în puncte.

factorul pestrit 2

 

Cei care cresc/au crescut iepuri pestriți știu că reproducerea lor este o provocare. Oricât de bine ai alege perechile nu știi niciodată cât de bun va fi rezultatul. Mai mult, nu toți produșii pot fi folosiți în reproducerea ulterioară. În practica curentă a reproducerii este recomandată împerecherea animalelor pestrițe cu cele monocolore, rezultând teoretic 50% animale pestrițe și 50% monocolore.

La împerecherea a două animale pestrițe (foto 2), teoretic vom avea ca rezultat 3 fenotipuri, genetic împărțite astfel:

factorul pestrit 3

  • 50% Kk – desen pestriț;
  • 25% kk – monocolor (janet);
  • 25% KK – chaplin (cu desen suprimat în mare măsură).

Problema care se pune cu aceste animale „chaplins“ este că nu sunt considerate viabile. Asta deoarece factorul K, având dublă prezență – KK, se comportă ca un așa-numit factor letal sau semiletal, prin aceasta înțelegând că gena poate duce la moartea purtătorului înainte de a atinge maturitatea sexuală. Însă, după cum arată experiența, nu toate animalele „chaplin“ mor înainte de a atinge maturitatea. Astfel sunt destui crescători care folosesc schema de încrucișare „chaplin“ X – „janet“ deoarece cuibul rezultat va fi doar cu pui pestriț. Cât de corect va fi desenul rămâne de văzut, însă se consideră că sunt mai multe șanse de desen reușit din 8 pui decât din 4, de exemplu.

Acest lucru este valabil și pentru animalele cu desen în manta (pestriț de Mecklenburg, berbec mantulat, pitic colorat cu manta etc.) (foto 3). Împerecherea a două animale pestrițe aduce în descendență și animale „chaplin“.

factorul pestrit 4

Cu totul altfel stă problema în cazul desenului olandez (foto 4). Iepurele olandez al cărui desen este produs de o genă homozigotă recesivă (ss) va da la încrucișare doar animale cu desen olandez. Singura problemă, ca de altfel la toți pestriții, este corectitudinea desenului rezultat.

factorul pestrit 5

Cel mai interesant din punct de vedere genetic este, fără îndoială, desenul Hotot (foto 5), acesta combinând cele două tipuri de factori pestriți, în puncte și în plăci. Genetic vorbind, iepurele Hotot este un iepure negru la care culoarea este suprimată până la nivelul inelului periocular. Desenul Hotot este acceptat doar în culoarea neagră a inelelor ochilor, față de ceilalți pestriți care sunt acceptați într-o multitudine de culori (albastru, havana, galben, tricolor etc.).

factorul pestrit 6

După legile genetice, rezultatele împerecherilor ar trebui să aducă 50% animale Hotot, 25% animale olandeze și 25% animale „chaplin“ (foto 6), al căror desen amintește și de desenul olandez, dar și de cel în puncte. Însă crescătorii de Hotot spun că de obicei proporția de animale cu desen Hotot este mult mai mare, doar un procent mai mic de animale au un desen olandez sau „chaplin“.

factorul pestrit 7

Cam acestea sunt tipurile de desene create de factorul pestriț în diversele sale manifestări. Toate acestea sunt recunoscute atât în standardul european, cât și în cel american (ARBA) sau cel britanic (BRC). Mai există un tip de desen pestriț nerecunoscut în standarde, dar întâlnit la crescătorii din estul Europei.

Desenul este dat tot de o mutație a genei K, notată cu Kwo în literatura de specialitate. Animalele Kwok prezintă urechi albe, botul și picioarele albe, piept alb. Urechile pot avea uneori reziduuri de culoare. Ca în toate cazurile de pestriț și aici la încrucișarea a două animale cu desen vor rezulta animale „chaplin“, însă, spre deosebire de alți chaplins, aceștia nu prezintă vitalitate scăzută, deci factorul Kwo nu se comportă ca un factor semiletal (foto 7).

factorul pestrit 8

Acestea sunt principalele rase de iepuri la care se manifestă factorul pestriț. Nu am pretenția că am epuizat subiectul, însă intenția mea a fost să aduc puțină cunoaștere a geneticii iepurilor pestriți, folositoare cred tuturor crescătorilor.

 

Valentin FILIP

A fost o vreme când în România existau ferme de creștere intensivă a iepurilor, ferme deschise pe lângă întreprinderile avicole din unele județe. Se dezvoltase un hibrid de carne românesc-supercuni, care era destul de performant la acea dată. Până în 1992 aceste ferme au dispărut din peisajul zootehnic românesc, baza genetică a hibridului românesc de carne pierzându-se treptat.

După anul 2000, unii entuziaști au încercat prin forțe proprii sau accesând fonduri europene să revitalizeze creșterea iepurilor prin înființarea unor ferme de creștere semiintensive. Chiar dacă unele proiecte s-au concretizat (extrem de puține), ele au sucombat în scurt timp. Motivele sunt diverse, de la lipsa experienței, a personalului calificat, a abatoarelor specializate, la lipsa contractelor de desfacere ș.a.m.d.

O vreme, mediul online era plin de oferte care promovau afaceri cu iepuri, promițând investiții mici cu câștiguri maxime și efort minim într-un timp scurt. La fel ca afacerile cu melci, chinchila, goji, cătină etc. A fost un „val“ și ce e val ca valul trece. Marea majoritate a crescătorilor au înțeles că creșterea iepurilor este o afacere profitabilă atunci când este practicată la scară mare, în ferme de creștere intensivă. Acesta este modelul de succes în țări cu tradiție în creșterea iepurilor de casă, precum Franța, Spania, Italia, Ungaria.

Care sunt, așadar, starea și nivelul cuniculturii în România? Este o întrebare la care cu greu răspundem atât noi, cât și autoritățile statului. Deși în Legea 32/2019 – Legea zootehniei, la art. 2 se precizează și iepurele ca specie de interes zootehnic, la art. 4 al aceleiași legi se precizează că, „în înțelesul prezentei legi, crescătorii speciilor de interes zootehnic sunt persoane fizice și juridice care dețin speciile prevăzute la art. 2.“ Tot aici, art. 9 spune că „Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale asigură un sistem informațional statistic și organizează recensăminte ale animalelor la toți deținătorii.“ În realitate, nu mai avem date statistice despre iepurii de casă de vreo 30 de ani. Ultimele date publice ne parvin de la un francez, Francois Lebas, în 1992. Aflăm astfel că, în 1990, înainte de desființarea fermelor de iepuri, efectivele erau în jur de 1.300.000 capete, din care jumătate în fermele intensive și restul în sistem gospodăresc.Tot de atunci avem și estimarea producției de carne de iepure: 8.000 tone în crescătoriile specializate și cca. 10.000 tone în crescătorii gospodărești.

Deci, unde suntem acum? Din păcate, suntem ca formă organizatorică de creștere a iepurelui de casă la nivelul anului 1979 (înainte de înființarea fermelor intensive), adică 99% din sistemele de creștere sunt crescătorii gospodărești, așa-numitele ferme de subzistență. Cea mai mare parte a acestora cresc iepuri pentru satisfacerea nevoilor familiale. O altă parte, din ce în ce mai consistentă, încadrează creșterea iepurilor ca hobby. Aici trebuie precizat că ultima categorie se concentrează doar pe iepuri de rasă pură, canalizându-și atenția pe ameliorarea raselor în conformitate cu un standard dat și ținând o evidență genealogică strictă. Tot la hobby putem pune și creșterea iepurilor ca animale de companie, mai puțin întâlnită în țara noastră.

Toate aceste forme de creștere pot, cu siguranță, produce și furniza un excedent de carne de iepure pentru piață. Sistemele gospodărești produc fără probleme mai mult decât nevoia familiei, iar creșterea iepurilor cu pedigree produce în mare măsură și animale pentru sacrificare (cele care nu se încadrează în standard sau reformate). Însă problema rămâne desfacerea lor pe piețele locale sau naționale. Este o problemă complicată și de noile legiferări europene în privința siguranței alimentare, dar și de lipsa unei asocieri la nivel național sau regional, care să ofere un plan de creștere și sacrificare, oferind predictibilitate activității și, totodată, făcând rentabilă existența unui abator specializat.

Dintre toate aceste sisteme de creștere din România, singurul pe care îl putem considera organizat este cel al crescătorilor de iepuri de rasă, fiind și singurul care face un recensământ anual al efectivelor. Organizat oarecum piramidal, are la bază, în fapt, sistemul gospodăresc de creștere în cuști individuale. Aceste ferme gospodărești se reunesc în asociații zonale sau pe criterii de rasă care, la rândul lor, fac parte din Federația Națională a Crescătorilor de Porumbei, Păsări și Animale Mici din România (FNCPPAMR). Această federație este membru cu drepturi depline în Entente Européenne d’Aviculture et de Cuniculture.

La recensământul din 2020 erau înregistrați peste 600 de crescători de iepuri de rasă, înscriși în 53 de asociații. Totalul animalelor înregistrate (efective de reproducție) se ridica la aproximativ 18.000 de exemplare, din peste 40 de rase. De menționat este faptul că cele trei rase românești (Uriașul de Transilvania, Iepurele Secuiesc și Iepurele de Cluj) sunt foarte bine reprezentate în crescătoriile noastre. Pe lângă aceste efective oficial înregistrate, mai avem un mare număr de animale crescute în gospodăriile țărănești.

Unii specialiști estimează că anual în România se cresc aproximativ 800.000-1.000.000 de capete, rezultând cam 12-15 tone de carne de bună calitate. Această cantitate ar putea fi mult mai mare, asigurând cel puțin cererea locală, cu condiția existenței unui cadru organizat și planificat al posibilității de abatorizare și, de ce nu, al unui ajutor din partea statului.

Reîntorcându-ne la creșterea iepurilor de rasă (cu pedigree), trebuie precizat că fenomenul s-a amplificat exponențial în ultimii 10 ani, iar calitatea atât a animalelor, cât și a crescătorilor a ajuns pe picior de egalitate cu cea din vestul Europei. Asta se datorează atât importului de animale de prăsilă de calitate, cât și aportului adus de asociațiile de crescători care, prin mijloace specifice (simpozioane, expoziții, prezentări de standarde, prezentări de animale, cursuri de pregătire etc.), au ridicat nivelul de pregătire a membrilor și au atras noi crescători în acest frumos hobby. Mai mult, începând cu anul 2017, sub egida FNCPPAM România a fost elaborat primul Standard românesc la iepurii de rasă care este armonizat cu cel european și cuprinde, pentru prima dată, standardele celor trei rase românești.

În concluzie, putem spune în momentul de față că singurul „sector“ cunicol organizat și cu potențial de dezvoltare este cel al creșterii iepurilor de rasă. În ce măsură în viitor acest sector, împreună cu fermele gospodărești, va putea furniza măcar local carne de iepure depinde de multitudinea de factori amintiți în acest articol. Nu excludem apariția unor ferme mijlocii sau mari de creștere intensivă a iepurilor, însă experiența și istoria recentă ne spun că nu va fi prea curând. De aceea, în colaborare cu publicații specializate am dori să prezentăm mutitudinea raselor de iepuri existente, standarde de rasă, crescători dedicați și chiar modele de miniferme de creștere a iepurilor de rasă. Promovarea, îmbunătățirea, conservarea raselor de iepuri existente, în deplin acord cu protecția mediului și bunăstarea animalelor, pot reprezenta o activitate mai mult decât economică, o activitate de educație și formare a tinerei generații. 

Valentin FILIP

Berbec pitic rex

Țara de origine a berbecului pitic rex este Franța. Aici, la începutul anilor 2000, crescătorul Pierre Periquet creează și ameliorează această frumoasă rasă. În anul 2005 se reușește recunoașterea ei în standardul francez. Cu toate că întâlnim rasa și în alte țări precum SUA, Anglia sau Canada, nu am găsit în standardele țărilor respective [ARBA, BRC] recunoașterea și standardizarea ei. De altfel, nici în standardul european nu este momentan recunoscută. Începând cu anul 2012, ideea de a standardiza această rasă începe să se cristalizeze în mai multe țări, în principal în Germania. În acest moment, cea mai întâlnită varietate de culoare este albastru, însă odată acceptat în standardul european, vom asista probabil la o explozie de varietăți de culoare. Rasa Berbec pitic rex trebuie să facă parte din grupa raselor rex, nu din cea a raselor pitice! Cu o greutate ideală de 1,5-2,1 kg, urechi de 22-28 cm, o blană deosebită specifică raselor rex, aceste frumoase animale vor putea fi admirate din ce în ce mai des în expoziții în anii următori.

Berbec pitic satin

iepuri berbec satin a

Istoria acestei rase începe probabil în jurul anului 2010, când mai mulți crescători entuziaști se hotărăsc să combine caracteristicile iepurilor pitici cu cele ale iepurilor satin. În sens strict genetic, la fel ca și la rasa berbec pitic rex, berbecul pitic satin este o rasă mică și nu pitică deoarece le lipsește factorul recesiv pitic! În consecință, rasa ar trebui să fie mai productivă și cu creșterea mai rapidă decât rasele pitice. Paleta de varietăți de culoare se vrea una largă, cuprinzând toate culorile standardizate la iepurii satin. Însă, procedura de recunoaștere în Germania a unei rase sau varietăți de culoare este destul de riguroasă, necesitând timp. În consecință, abia în anul 2013 se acceptă demararea procedurilor pentru culorile sălbatice. Deși exista interes și pentru alte culori la crescătorii germani, acestea vor căpăta aprobarea de prestandardizare mult mai târziu: thuringer [2015], alb-fildeș [2016], havana și siamez [2019], salander și lux [2020]. Ca urmare a eforturilor făcute de crescătorii germani, în anul 2019 sunt standardizați de ZDRK primii berbeci pitici satin în culorile sălbatice și thuringer. Putem spera ca în noul standard european din 2022 această rasă va apărea la grupa raselor de structură fină a părului. De altfel, această grupă este încadrată în standardul german, având o greutate cuprinsă între 1,5-2,0 kg, cu o dimensiune a urechilor cuprinsă între 22-28 cm.

Închei aici această prezentare a fascinantelor rase berbec, în speranța că am adus un plus de cunoaștere în ceea ce ne pasionează.

Valentin Filip

Berbec englezesc

Istoria acestei rase este fascinantă și plină de evenimente, chiar dacă originile sale sunt încă subiectul multor controverse. Există păreri care susțin că Berbecul englezesc ar fi prima rasă cu urechi atârnânde, restul  fiind „lucrate“ din aceasta. O altă ipoteză este că rasa s-a dezvoltat odată cu Berbecul francez, obiectivele crescătorilor fiind diferite: pe continent se dorea creșterea masivității și a calității blănii, versus un corp mult mai fin și urechi supradimensionate dincolo de Canalul Mânecii. Fapt este că, în jurul anului 1850, existau animale având caracteristici de Berbec, așa cum le înțelegem astăzi, în ambele țări. Între anii 1880-1890 au fost importate primele animale în Germania, întâmpinate de crescători cu mare entuziasm. Multă vreme a fost supranumită „regina“ raselor de iepuri, în 1893 fiind recunoscută oficial în standard. A fost creat un sistem de clasificare în funcție de lungimea urechilor [50cm], abandonat mai târziu din cauza stabilirii altor obiective în reproducere, cum ar fi forma corpului, calitatea și culoarea blănii. În 1914, la expoziția din Leipzig au fost expuși un număr de 49 de Berbeci englezi. Până în 1938, când are loc unificarea celor trei standarde existente pe teritoriul Germaniei, rasa cunoaște o continuă răspândire, deși sunt crescute în mod special exemplare care au culoarea thuringer.

Ca mai toate rasele de iepuri, Berbecul englez suferă o reducere drastică a efectivului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, până aproape de extincție. Friedrich Joppich este cel care a militat după 1945 pentru salvarea și ameliorarea rasei. Având material genetic redus și apelând la importuri, s-a încercat revigorarea rasei, deși într-un ritm scăzut. Problemele inerente cauzate de consangvinizare, pierderea vitalității de dinainte de război i-au făcut pe mulți crescători să se îndepărteze de această rasă. Doar entuziasmul câtorva idealiști a făcut ca rasa să nu se piardă, fiind prezentat  la expoziția din Leipzig din 1971 un efectiv de 11 animale, în culorile negru și thuringer (Madagascar), care de altfel predomină și astăzi. În 1987, la Stuttgart s-au întâlnit crescători ai acestei rase din mai multe țări, scopul fiind relansarea reproducerii Berbecului englezesc la o scară largă, dezvoltând și păstrând pentru generațiile viitoare această rasă istorică.

Rasa face parte din grupa raselor mijlocii, cu o greutate între 4,5-5,5 kg, urechi cu o lungime de 55-61 cm, la care se măsoară și lățimea lor-12-15 cm. Sunt standardizate culorile negru, albastru, havana, galben, gri și combinația lor cu alb (mantulat), precum și alb cu ochii roșii sau albaștri. Din păcate, unele culori sunt regăsite la unul, maximum doi crescători. Ținând cont de efectivele reduse, vârsta unor crescători, precum și distanțele mari între ei, nu ne putem aștepta în viitorul apropiat la salturi mari în reproducerea rasei.

Berbec mic

iepuri berbec mic

Berbecul mic este probabil singura rasă care ar putea, pe drept, purta numele de german deoarece aceasta este în totalitate creația crescătorilor germani. Reproducerea rasei începe în jurul anului 1954, iar cel ce este creditat cu apariția ei este Erhard Diener, din Saarbrucken. După ani de încrucișări și selecții, el prezintă pentru prima dată exemplare de Berbec mic la o expoziție din 1957. Urmează o perioadă plină de entuziasm în rândul crescătorilor care trec la reproducerea noilor berbeci în mai multe varietăți de culoare. Ca urmare, în anul 1968 are loc includerea rasei în standardul Germaniei federale. În Germania de Est recunoașterea rasei vine abia în 1980. Cu o greutate de 3,0-3,5 kg, Berbecul mic este inclus în grupa raselor mici. Cu un corp lat, cilindric și musculos, cu un cap berbecat, cu frunte largă, urechi de 30-36 cm și o blană excelentă este o încântare să-l vezi în expoziții. Sunt standardizate toate nuanțele de gri, culorile monocromatice, thuringer și cu insigne de tip thuringer, culorile menționate cu desen (mantulat), precum și culorile rhon și weissgranen.

Berbec pitic

iepuri berbec pitic a

Istoria rasei începe în Olanda în 1952, aproape în același timp cu demararea reproducerii pentru Bebec mic în Germania, iar Adrian de Cock din Tilburg este cel ce-și propune ca obiectiv crearea unei rase de Berbeci pitici. Pentru aceasta el a folosit pitici colorați și iepuri Berbec. Au urmat 12 ani de reproducere prin care s-a încercat combinarea tipului berbecat cu factorul de nanism. În 1964 au fost expuși primii Berbeci Pitici la o expoziție olandeză din Den Bosch. Însă, rasa era încă departe de ceea ce știm astăzi. Au urmat alți ani de muncă și răspândire a rasei în țări din Europa, în special în Elveția și Germania. În Germania, cel care s-a ocupat foarte mult de reproducerea acestei rase a fost dr. Wener Wein din Ludwigsburg, în special pe varietatea alb. În anul 1973 rasa este recunoscută și standardizată în Germania. Berbecul pitic face parte din grupa raselor pitice, având o greutate ideală între 1,50-2,00 kg și urechi cu o lungime de 22-28 cm. Succesul acestei rase este relevat și de numărul mare de varietăți de culoare standardizate. În standardul european sunt acceptate 44 de varietăți de culoare, inclusiv desenul mantulat. Exceptate sunt desenele tip punct (fluture, englezesc, renan), desenul olandez și Jamora. Numărul crescătorilor de Berbec pitic este în creștere, mulți crescători optând pentru această rasă.

Valentin FILIP

Prezența iepurilor cu urechi atârnânde a fost semnalată și cunoscută de câteva sute de ani. Întâlnim multe picturi sau fresce în care sunt reprezentați iepuri cu una sau ambele urechi lăsate. În 1858, în cartea sa Variația animalelor și plantelor sub efectul domesticirii, Charles Darwin descrie iepuri cu una sau ambele urechi căzute. El consideră, ca și în cazul altor animale [capră, oaie, porc], că urechile atârnânde reprezintă un efect al domesticirii și nu al unei mutații spontane.

Împerecherea acestor animale și selecția adecvată au făcut ca această trăsătură să devină ereditară. Urechile căzute în potcoavă și forma tipic arcuită a capului (asemănătoare cu profilul unui cap de berbec, de unde i se trage și numele) sunt principalele caracteristici ale raselor de iepuri berbec.

Nu există nici azi un consens cu privire la începuturile reproducerii acestor rase. Deși din 1810 sunt dovezi despre creșterea lor, locul de proveniență primară este controversat, unele păreri indicând Franța, altele Anglia. Unii specialiști consideră că putem vorbi la început de berbec francez, ulterior dezvoltându-se din acesta berbecul englez. Alții consideră că cele două rase s-au dezvoltat simultan, obiectivele propuse fiind diferite. Probabil nu vom ști niciodată cu exactitate care a fost locul și momentul apariției sale, însă asta nu reduce cu nimic interesul creat de acești iepuri și modul în care au apărut noi rase cu aceste caracteristici. Vom încerca în rândurile ce urmează să trecem în revistă modul de apariție și dezvoltare a raselor existente de iepure berbec.

Berbec mare

Deși originea rasei este și acum controversată, ținând cont că multă vreme denumirea de Berbec francez a fost cea mai utilizată, putem considera Franța ca locul unde a început istoria acestei rase. Acești iepuri au fost importați în Germania în jurul anului 1869. La început li s-a dat denumiri exotice, gen „iepuri patagonezi“ sau „iepuri andaluzi“. Atât în țara de origine, cât și în Germania s-a pus accent pe dezvoltarea unei rase de carne, masivă, economică. Trebuie să înțelegem că în acea perioadă nu putem vorbi încă de o idee, uniformitate și constanță în reproducere. De aceea nu puține au fost eșecurile cauzate de consagvinizarea repetată, dar și de obiectivele diferite ale crescătorilor. Ca multe alte rase, istoria berbecului mare consemnează perioade mai bune și mai rele. Aportul crescătorilor germani la dezvoltarea rasei în forma actuală este incontestabil. Poate de aceea denumirea standardizată ca Berbec german a fost și este larg răspândită în multe țări europene. Odată cu apariția unui standard european s-a optat pentru denumirea de Berbec mare, tocmai în ideea de a uni diferitele variante din standardele țărilor membre. În opinia mea, istoria denumirii rasei ar fi Berbec francez → Berbec german → Berbec mare! Rasa face parte din grupa raselor uriașe, având o greutate cuprinsă între 5,5 kg și 9.0 kg. Ca și culori sunt admise toate nuanțele de gri (culoarea iepurelui, gri iepure, gri deschis, gri închis, gri fier), culorile monocrome, precum și toate acestea cu alb (desen mantie). Sunt recunoscute culorile thuringer și cele cu desen (insigne) tip thuringer. Nu sunt acceptate culorile argintii, Jamora și toate desenele pestriț în puncte.

Din păcate, ambiguitatea exprimării standardului european lasă loc pentru numeroase interpretări! Astfel, deși desenul olandez nu este un desen în puncte, ci în plăci, el nu este, de asemenea, admis. La fel se întâmplă cu desenul Hotot, care este tot un desen în plăci. Mai mult, exprimarea destul de „largă“ de culori monocrome i-a făcut pe mulți să „adopte“ denumiri de culori ad-hoc.

Pot înțelege necesitatea unei game care să cuprindă paleta de culori din standardele tuturor țărilor UE, în mod deosebit din BRC (standardul englezesc având o gamă mult mai mare de culori standardizate), însă rămân la părerea că toate varietățile de culoare ale unei rase trebuie trecute printr-un proces de standardizare.

Berbec Meissner

Această rasă de iepure berbec este mai puțin cunoscută și, implicit, mai puțin prezentă în crescătoriile noastre. De altfel, ea se regăsește pe o listă roșie, cu rase pe cale de dispariție, deși are o istorie de peste 100 ani. La început de secol XIX industria de prelucrare a blănurilor a înregistrat o cerere crescută pentru piei de iepure de culoare argintie. Văzând în acest lucru o oportunitate, Leopold Reck din Meissner s-a gândit să creeze o rasă mai mare de iepuri argintii. Nu se cunoaște cu exactitate ce rase inițiale a ales, însă se poate presupune că berbecul francez și iepurele mic de argint au fost baza. În ciuda scepticismului întâmpinat, a reușit, după ani de experimente, să obțină primii berbeci argintii, în primăvara anului 1900. El și-a prezentat noua rasă în anul 1902 și, în mod uimitor, aceasta a fost inclusă în standardul german în același an. Au urmat inevitabil perioade mai bune și mai dificile în reproducție, în 1907 rasa fiind neașteptat retrasă din standard. Crescătorii nu s-au lăsat descurajați, înființând în 1909 primul club de berbec Meissner. Deja la expoziția din 1927 din Meissen au fost prezentate toate varietățile de culoare existente și azi în standardul european: negru, albastru, galben, havana, gri-maro. Din păcate, numărul animalelor pe varietăți nu a fost niciodată mare, cum de altfel este și în prezent, cea mai răspândită fiind varietatea negru-argintiu.

Berbecul Meissner face parte din grupa raselor mijlocii, cu o greutate ideală între 4,5-5,5 kg. Caracteristica tipică de rasă este combinația dintre tipul berbec și blana argintată. Forma sa diferă de tipul Berbecului mare prin faptul că are o constituție mai puțin compactă și masivă. Capul are aspectul berbecat, dar mai fin definit, urechile sunt mai scurte decât la rasa mare, încadrându-se între 36-42 cm. În consecință, prezintă premisele unei rase tentante de crescut, chiar dacă cifrele prezente arată că rasa reprezintă doar 0,3% din totalul iepurilor de rasă crescuți astăzi.

Valentin Filip

Pentru participarea la expozițiile specifice orice animal de reproducție trebuie să îndeplinească o serie de cerințe specifice privind rasa, sănătatea, îngrijirea și etichetare clară. În plus, un marcaj clar, ușor de identificat și citit este indispensabil în păstrarea unei evidențe în creșterea și gestionarea crescătoriei. Dacă la păsări și porumbei această etichetare se face prin intermediul inelării, la iepurii de rasă se realizează prin tatuaj specific. Pe baza tatuajului și a certificatului genealogic emis de asociație, originea fiecărui animal poate fi determinată în mod cert. Desigur, putem aduce în discuție o serie întreagă de „inexactități“, de posibile „fraude“ etc. Cei mai vechi dintre crescători își amintesc că în ultimii zece ani s-au încercat diverse forme de tatuare, uniformizarea pe plan național realizându-se acum patru ani. Nu este probabil cel mai bun sistem, dar deocamdată este funcțional!

Cu toate că modul de tatuare este unic în țară de ceva timp, întâlnim încă în expoziții iepuri tatuați incorect, tatuaje indescifrabile, suprapuse, inversate stânga- dreapta, tatuaje făcute „peste noapte“! De aceea scopul acestui articol este să aducă la cunoștința crescătorilor modul de înregistrare și tatuare a iepurilor de rasă.

Crescătorul trebuie să trimită responsabilului cu registrul genealogic pe asociație fișa de reproducere care conține datele părinților, data fătării și numărul de pui de tatuat pe sexe. Acest lucru trebuie să se realizeze între 6-10 săptămâni de la fătare, în momentul când o primă evaluare a puilor a fost făcută și sunt încă neînțărcați. Responsabilul asociației va înregistra puii în următoarea ordine: întâi masculii și apoi femelele.

Reguli de arbitraj privind tatuajele în expoziții

- Animalele fără tatuaj, tatuaj incomplet, nelizibil sau dublu vor fi excluse de la evaluare.

- Animalele cu tatuaj  vizibil „proaspăt“ vor fi excluse de la evaluare.

- Animalele cu tatuaj inversat în ureche, cu inversare a lunii cu anul, fără indicativ clar pot fi arbitrate cu acordul organizatorului și dacă poate fi certificată identitatea animalului.

Modul de tatuare stabilit de FNCPPAM România Indicativ de asociație:

  • se va tatua indicativul de asociație primit de la Federația Națională
  • pentru asociațiile / cluburile deja aderate acest număr va fi distribuit în funcție de ordinea aderării în cadrul Federației Naționale (de exemplu: prima asociație aderată la Uniune va avea indicativul 1, a doua va avea indicativul 2 și a treia va avea indicativul 3 etc.).
  • pentru asociațiile care devin noi membri ai Federației naționale acest număr va fi atribuit de către Federația Națională în momentul aderării.

cresterea iepurilor schema

Tatuajul urechii drepte se va forma astfel: indicativ de țară (RO) urmat de indicativul de asociație. Acest număr este alocat de către Federația Națională în momentul aderării.

Tatuajul urechii stângi se va forma astfel: luna, anul nașterii, nr. curent de înregistrare a animalului din registrul genealogic.

Luna: se tatuează cifra corespunzătoare lunii de naștere a animalului, cu excepția lunilor noiembrie și decembrie care se vor înregistra 11, 12 pentru a nu fi confundate cu luna ianuarie și februarie. Luna octombrie se înregistreaxă cu 0.

Anul: ultima cifră corespunzătoare anului de naștere al animalului.

Valentin FILIP, Vicepreședinte CNA Iepuri

În concursurile dedicate iepurilor de rasă, diversitatea exemplarelor este foarte mare. Crescătorii pasionați au în creștere rase spectaculoase dintre cele mai variate. Guliciuc Dănuț Marius din Ipotești, Suceava, este membru al Asociației Crescătorilor din Bucovina, membru al Clubului de Uriaș Pestriț și are în creștere rasa Uriaș Pestriț German. Este o rasă care impresionează prin statură și prin colorit. Domnul Guliciuc ne-a vorbit despre originea rasei și despre standardele ei. Deși există mai multe teorii cu privire la formarea rasei, se pare că Uriașul Pestriț German a fost creat în 1904 de Otto Reinhardt din Reinfalz, Germania. La relativ scurt timp, cca. 6 ani, rasa a ajuns în America, unde Asociația Americană a crescătorilor de iepuri (ARBA) a recunoscut-o ca fiind o rasă cu drepturi depline.

În ceea ce privește caracteristicile rasei, exemplarele de Uriaș Pestriț German au o lungime de aproximativ 68 de cm, corpul este lung, deopotrivă lat și înalt, cu o puternică constituție osoasă. Greutatea minimă a adulților este de 5 kg, greutatea normală este de 6 kg, iar greutatea maximă atinsă de exemplarele mature este de 10 kg. Corpul trebuie să aibă musculatura la fel de bine dezvoltată și lată atât în față, cât și în spate. Picioarele din spate sunt puternice și paralele cu corpul aflat în mișcare. Coada este lungă și bine lipită corpului. Capul este mare, cu fruntea lată, obrajii plini, cu o mandibulă bine dezvoltată. Urechile sunt puternice, cărnoase și stau în poziție verticală. Lungimea lor este de 15 cm. Desenul corpului este alcătuit din fluture, inelele din jurul ochilor, punctele din obraji și desenul urechilor. Fluturele trebuie să fie bine definit, cu aripi bilaterale bine conturate, care se arcuiesc până deasupra colțului gurii și cuprind mandibula pe laterale. Inelele din jurul ochilor trebuie să încercuiască ochiul printr-o bandă închisă și cât mai regulată. Baza urechii este încercuită puternic la rădăcină. Această încercuire nu are voie să atingă culoarea urechilor sau punctele obrajilor. Acestea sunt rotunde sau ovale și stau independente sub inelele din jurul ochilor. Desenul trunchiului cuprinde dunga spatelui și desenul părților. Dunga dorsală se întinde de la partea din spate a gâtului până în vârful cozii și are o lățime de 3 cm. Desenul părților laterale cuprinde pete independente, nu foarte mari, de aproximativ 3 cm în diametru, împărțite în mod egal pe flancuri și pe coapsele din spate. Pe ambele părți trebuie să fie 6-8 pete. Sunt permise tonurile alb-negru, albastru-alb și alb-havana. Culoarea ochilor este maro la animalele de culoare alb-havana și negru-alb, iar la animalele albastru-alb culoarea ochilor este albastru-gri. Ghearele sunt fără culoare.


La concursurile de profil fiecare rasă este evaluată diferit. Criteriile de evaluare sunt forma corpului și tipul (20 puncte), greutatea (10 puncte), părul (20 puncte), desenul corpului (15 puncte), desenul trunchiului (15 puncte), culoarea (15 puncte), starea de sănătate și îngrijirea (5 puncte). Exemplarul cu cele mai multe puncte este declarat câștigător.


(D.Z.)

Guliciuc Dănuț Marius, membru al Asociației Crescătorilor de Păsări și Iepuri de Rasă din Bucovina și al Clubului de Uriaș Pestriț din România, are în Ipotești, Suceava, o crescătorie de iepuri de rasă. Spune despre sine că a moștenit această pasiune de la tatăl său și că se ocupă de creșterea iepurilor de la opt ani. „Eram pasionat de iepuri și vizitam toate expozițiile care se organizau. Mereu mi-am dorit să particip la o astfel de expoziție și să am animale de rasă.“ Am profitat de experiența domniei sale pentru a afla cât de dezvoltată este cunicultura în țara noastră și dacă există vreo șansă ca în acest sector de nișă să se înființeze fermele intensive de care se vorbea în urmă cu câțiva ani.

Condiții în crescătorie și îngrijire

În crescătoria din Ipotești există astăzi un efectiv de 15 femele și 15 masculi pentru reproducție. Crescătoria este construită astfel încât să existe trei compartimente distincte, respectiv maternitatea (locul unde fată iepuroaicele), locul unde sunt păstrați adulții și locul unde, pe timp de vară, sunt scoși puii. Suprafața totală este de 80 mp, iar crescătorul spune că a investit aici aproximativ 5.000 de euro.

„Permanent am un nucleu de reproducție foarte bine organizat și selectat. Păstrez întotdeauna 15-20 de femele și 5-8 masculi. O femelă poate făta 1-12 pui sau chiar mai mult, dar nu țin toți puii în cuib. Păstrez doar 5-6 exemplare pentru că altfel nu supraviețuiesc toți. Laptele mamei se împuținează pe măsură ce puii cresc și pot rămâne flămânzi, devin vulnerabili în fața bolilor și pot muri. Fătările au loc toamna, iarna și primăvara, iar în această perioadă, dar și vreo trei sau chiar patru luni după, iepuroaicele și puii au nevoie de îngrijiri speciale, în special în ceea ce privește alimentația. Trebuie în acest sens administrată o hrană bogată sau suplimentată cu vitamine și proteine.“

Durata medie de viață a unui iepure este, în funcție de condițiile asigurate, de 1-5 ani. Prin prisma experienței sale, dl Guliciuc spune că iepurii sunt animale pretențioase și că necesită o îngrijire mai specială. În afară de o alimentație corespunzătoare, iepurii de rasă au nevoie de spațiu suficient, ventilație, lumină și, nu în ultimul rând, de curățenie. Statusul de sănătate în crescătorie este foarte important, de aceea respectarea condițiilor menționate este o parte a garanției că iepurii rămân sănătoși. Principalele boli cu potențial de a distruge întregul efectiv din crescătorie sunt boala hemoragică și micomatoza (cauzată de țânțari), dar pentru prevenirea lor există atât vaccinuri românești, cât și produse în afara țării.

În ceea ce privește spațiul, fiecare crescător își poate adapta crescătoria în funcție de posibilități. Dimensiunea poate varia de la o cușcă simplă până la un adăpost cu câteva sute de exemplare, cu o suprafață de 20 mp până la 100 mp.

Crescătorii nu sunt sprijiniți de stat

Crescătoria din Ipotești a fost înființată pe principiul de a crește doar exemplare de rasă care să îi permită dlui Guliciuc șansa de a-și împlini visul din copilărie, acela de a participa la competițiile de profil. La concursurile de profil fiecare rasă este evaluată diferit. Criteriile de evaluare sunt forma corpului și tipul (20 puncte), greutatea (10 puncte), părul (20 puncte), desenul corpului (15 puncte), desenul trunchiului (15 puncte), culoarea (15 puncte), starea de sănătate și îngrijirea (5 puncte). Exemplarul cu cele mai multe puncte este declarat câștigător.

„Pentru noi, crescătorii profesioniști, cel mai mare avantaj este prezența în competiții. Acolo vezi valoarea exemplarelor tale, acolo se vede măiestria fiecărui crescător și locul pe care îl ocupă în ierarhia crescătorilor. Nu comercializez carne de iepure, o folosesc doar pentru autoconsum în gospodăria mea. Cele mai frumoase exemplare le păstrez pentru competiții, iar cele care nu corespund criteriilor din competiții le sacrific. Foarte rar mai dau câte un exemplar celor care sunt pasionați de cunicultură, dar nu cu scopul de a transforma crescătoria într-o sursă de afacere.“

De altfel, în lipsa unor unități de sacrificare specializate, crescătorii nici nu au posibilitatea de a dezvolta cunicultura mai mult decât un hobby.

„Principalul dezavantaj atunci când vorbim despre creșterea iepurilor este absența abatoarelor unde am putea sacrifica iepurii. Mai mult decât atât, în tot acest timp de când sunt crescător de iepuri nu am auzit pe nimeni din acest domeniu să fi fost sprijinit în vreun fel de stat sau să primească vreo subvenție. La noi merge deviza „fiecare se descurcă cum poate“. Ca urmare, nu știu dacă mai există vreo fermă de iepuri în țara noastră, doar crescătorii particulare care funcționează din pasiunea crescătorilor.“

Totuși, în magazine se comercializează carne de iepure, cel mai probabil importată, iar prețul unui kg variază între 20 și 30 de lei.


„În 1993 am început să achiziționez tot felul de iepuri de rasă, Uriașul gri, Uriașul alb, Uriașul negru, Californian, Neozeelandez. În cele din urmă am adus acasă și Uriașul pestriț, varietatea alb-negru (există și varietățile alb albastru și alb havana), rasă pe care o păstrez și acum.“ – Guliciuc Dănuț Marius

„În decursul anilor am câștigat numeroase premii atât la categoria individual, cât și la categoria colecție, aceasta fiind formată din patru exemplare care au fost evaluate și împreună au primit cel mai mare punctaj. Un exemplar care se prezintă în competiții poate costa până la 500 de euro. Eu am cumpărat exemplare ale căror prețuri au variat între 100 și 300 de euro.“– Guliciuc Dănuț Marius


(D.Z.)

Comercializarea cărnii de pasăre în țara noastră se realizează cu respectarea legislației comunitare și a legislației naționale corespondente. În conformitate cu aceasta, carnea de pasăre trebuie să fie obținută în abatoare autorizate de către Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA).

Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 prevede posibilitatea ca, prin legislația națională, statele membre să acorde derogări în cazul furnizării  directe de cantități mici de carne de pasăre de către un producător, care are producție anuală de maxim 10.000 de păsări.

Flexibilitatea pachetului pe igienă în ceea ce privește producerea și comercializarea cărnii de pasăre, pentru a veni în sprijinul micilor producători, se aplică prin permiterea vânzării directe şi a vânzării cu amănuntul.

În acest sens, prin legislația națională elaborată de către ANSVSA, a fost prevăzută vânzarea directă și vânzarea cu amănuntul a cărnii de pasăre sau iepure obținută în ferma proprie, cu o producție de până la 10.000 de capete pe an.

Carnea obținută poate fi vândută direct consumatorului final la poarta fermei sau poate fi comercializată către consumatorul final prin unitățile de vânzare cu amănuntul.

La nivelul fermei sau exploatației, carnea de pasăre sau iepure trebuie să fie obținută într-un centru de sacrificare păsări și/sau iepuri - o unitate cu spații și dotări corespunzătoare în care se desfășoară activități pentru sacrificarea animalelor provenite numai din ferma proprie.  

Aceste unități trebuie să fie înregistrate de către DSVSA județene pe raza cărora își desfășoară activitatea şi să îndeplinească condițiile prevăzute de legislația în vigoare. 

Centrele de sacrificare păsări la nivelul fermei nu necesită autorizare, ci doar înregistrare sanitară veterinară.

În prezent, în România funcționează 24 centre de sacrificare păsări sau iepuri la nivelul fermelor înregistrate de către DSVSA județene conform legislației naționale.  

Regulamentul (CE) nr. 853/2004 exclude din domeniul său de aplicare furnizarea directă de către producător a unor cantități mici de carne de pasăre și de iepure, obținute din sacrificarea acestora în centrele de sacrificare de la nivelul fermei către consumatorul final sau către unitățile de comerț cu amănuntul care furnizează carnea respectivă direct consumatorului final, sub formă de carne proaspătă.

În anul 2020, în cadrul întrunirilor Grupului de experți privind igiena alimentelor și controalele oficiale ale alimentelor de origine animală organizate de Comisia Europeană, Statele Membre, la inițiativa Franței, au susținut prelungirea acestor măsuri tranzitorii după data de 31 decembrie 2020.

În situația în care măsurile de derogare nu ar fi fost prelungite după această dată,  ar fi fost pusă în pericol viabilitatea economică a numeroși  producători pentru care veniturile provin, în principal, din furnizarea directă a unor cantități mici de carne de pasăre și de lagomorfe sacrificate în fermă către consumatorul final sau către unitățile de vânzare cu amănuntul.

Menținerea acestui tip de activitate se înscrie în strategia Comisiei  Europene „De la fermă la furculiță”.

De asemenea, trebuie luată în considerare situația economică generată în contextul pandemiei COVID -19.

ANSVSA a susținut propunerea serviciilor veterinare din Franța cu privire la menținerea derogării privind furnizarea directă de către producători a unor cantități mici de carne de pasăre în cadrul Grupului de experți privind igiena alimentelor și controalele oficiale ale alimentelor de origine animală, în cadrul întâlnirii Șefilor Serviciilor Veterinare (CVO) și în cadrul Consiliului AGRIFISH, 19 – 20 octombrie 2020.

Reprezentanții Comisiei Europene au răspuns solicitărilor Statelor Membre, precizând faptul că derogarea privind furnizarea directă de către producător a unor cantități mici de carne de pasăre și de lagomorfe sacrificate în centrele de sacrificare de la nivelul fermei către consumatorul final sau către unitățile de comerț cu amănuntul care furnizează carnea respectivă direct consumatorului final, sub formă de carne proaspătă va rămâne aplicabilă și după data de 31 decembrie 2020.

În concluzie, centrele de sacrificare păsări și iepuri de la nivelul fermelor vor continua să își desfășoare activitatea  și după data de 31 decembrie 2020.

Sursa: ansvsa.ro

„Berbecul German a fost creat ca rasă de trecere dintre Berbecul Francez încrucişat cu multe alte rase“, ne spune Bogdan Şchiopu, un tânăr crescător din satul Dancu, comuna Holboca, judeţul Iaşi, care are un efectiv de 50 de iepuri. Acesta mai precizează că o astfel de rasă poate ajunge şi la o greutate normală de 5,5 kg sau chiar până la 9 kg.

Tânărul crescător a început cu un efectiv de 8 iepuri, din întâmplare, iar în prezent a ajuns la un număr de 50 de exemplare mature. Începând cu anul 2012 a participat şi la foarte multe concursuri naţionale şi expoziţii locale, toate acestea doar dintr-o pasiune clădită în timp, ne spune acesta. „Pregătindu-mă pentru ziua de 8 Martie am mers la piaţa de animale să achiziţionez un căţel pentru soţia mea. Ajungând acolo am văzut şi iepuri la vânzare. Am luat căţelul, dar şi un iepure, ducându-l mai apoi acasă, fiindcă soacra mea avea mai mulţi iepuri. Apoi m-am ataşat tare mult de ei şi, cu toate că veneam de la serviciu noaptea, mă documentam mult despre această rasă.

A început să îmi placă din ce în ce mai mult şi am ajuns astfel să achiziţionez mai multe exemplare de pe Internet. Aşa a luat viaţă mica mea fermă, ajutat fiind şi de socrul meu. Am început cu un efectiv de 8 iepuri în primăvară, iar spre toamnă am ajuns la 20 de exemplare mature.

În prezent am un efectiv de 50 de exemplare mature, plus pui, dintre care deţin cca 20 de femele şi 15 masculi. Cu o parte din aceste exemplare am participat la foarte multe concursuri şi expoziţii locale, începând cu anul 2012, dar cele mai importante au fost naţionalele. În anul 2014 am luat primul titlu de campion naţional la Expoziţia de la Suceava, apoi an de an am fost chiar dublu campion la această rasă, dar cel mai important trofeu a fost la europene, tot în acel an, în Franţa. Cel mai scump exemplar pe care îl am este campionul Austriei şi l-am achiziţionat cu circa 180 de euro. Această investiţie a ajuns la aproximativ 5.000 de euro, dar tot timpul investesc şi aduc material genetic din altă ţară“, mărturiseşte crescătorul ieşean.

În creşterea acestei rase furajarea împreună cu administrarea vaccinurilor reprezintă cele mai importante aspecte de care trebuie să se ţină cont. „Furajarea lor constă în amestec de cereale, reprezentat de orz, orzoaică, porumb, floarea-soarelui, lucernă şi fân. În timp, am dobândit experienţă şi am ajuns să le combin o mâncare foarte echilibrată în proteină, fibră şi tot ce le trebuie. Ca toţi crescătorii de iepuri mari folosesc și cele două vaccinuri speciale pentru boala hemoragică şi mixomatoză, dar încerc să le administrez tot mai puţine medicamente. Prin experienţă pot să spun că am reuşit să fiu şi micul doctor al fermei“, încheie Bogdan Şchiopu.

Beatrice Alexandra MODIGA

Ca toate celelalte animale domestice, iepurii necesită o atenție deosebită pentru îngrijirea corespunzătoare, în vederea prevenirii sau evitării numeroaselor probleme de sănătate care îi pot afecta, inclusiv cele cauzate de infecțiile parazitare.

Efectele coccidiozei asupra iepurilor domestici

Eimerioza (coccidioza) este una dintre bolile parazitare care afectează în special iepurii tineri și care evoluează cu tulburări digestive sau hepatice, în funcţie de speciile de Eimeria parazite.

Sursele de infecție sunt reprezentate de iepurii bolnavi, de cei trecuți prin boală, dar și de adulții purtători, aceștia contaminând așternutul, furajele și cuștile prin eliminarea ouălor de paraziți. Răspândirea bolii se mai realizează și prin consumul furajelor și al apei contaminate, prin condiţiile necorespunzătoare de igienă, umezeală, curenţi de aer rece, aglomeraţiile şi carenţele alimentare, care sunt factori ce contribuie la apariţia şi menţinerea coccidiozei.

Semnele bolii sunt reprezentate de lipsa poftei de mâncare, constipație, balonare și slăbire exagerată. După câteva zile apar diareea, cu fecale gălbui și miros respingător, deshidratare și murdărirea blănii.

La iepurii mai mari de 3-6 luni, forma cronică se manifestă prin întârzierea creșterii acestora, alternanță diaree-constipație și apetit capricios.

În forma hepatică, la simptomele digestive se adaugă icterul sau subicterul, ascita şi anemia, caz în care mucoasele capătă un aspect palid.

Diagnosticul se stabileşte pe baza semnelor clinice instalate la tineret şi se confirmă prin diagnostic de laborator ante şi postmortem, când se pun în evidenţă oochişti și leziuni specifice.

Tratamentul împotriva coccidiozelor se recomandă a fi făcut cu medicamente anticoccidiene precum SULFACOCCIROM – soluţie buvabilă sau AMPROLROM 20 %.

De asemenea, medicul specialist recomandă ca la medicaţia specifică să se adauge vitamino-terapie cu COMPLEX POLIVITAMINIC BUVABIL şi VITAMINA AD3E – soluție buvabilă.

medicamente Romvac

Pododermatita – afecțiunea membrelor iepurilor

Pododermatita reprezintă o afecțiune în care membrele inferioare prezintă semne de inflamație și/sau infecție. Laba piciorului, care în mod normal este supusă greutății corpului, este locul în care proprietarii observă apariția acestei afecțiuni. Hrănirea în exces a iepurilor este principala cauză care determină pododermatita. Aceasta conduce la supraponderalitate, fiind nevoie ca picioarele din spate să susțină o greutate mai mare. Presiunea suplimentară asupra călcâiului cauzează durere și iritare și conduce la pododermatită.  Suferința se înrăutățește în cazul în care iepurele nu are o suprafață solidă pe care să stea. Podelele din sârmă, cele aspre sau cele cu canturi ascuțite provoacă disconfort animalului și favorizează apariția bolii.

Pododermatita mai este cauzată și de creșterea iepurilor în cuști prea mici, în care nu există suficient spațiu de mișcare, dar și de condițiile insalubre și așternutul umed și murdar. Cuștile în care iepurii sunt crescuți pot fi medii propice pentru bacterii care vor intra cu ușurință în contact cu călcâiele iepurilor. În cazul în care călcâiele suferă răni deschise, contactul cu aceste bacterii poate duce la infecții grave.

Pododermatita este relativ ușor de detectat, aspectele care indică existența acestei afecțiuni incluzând labe roșii și umflate, șchiopătat, refuzul de a se mișca prin cușcă, picioarele din spate extrem de sensibile sau inflamate, letargie.

Cea mai bună metodă prin care se poate preveni pododermatita este asigurarea hranei corespunzătoare, a mișcării și a unei cuști optime. Cușca trebuie curățată frecvent pentru a împiedica dezvoltarea bacteriilor care cresc severitatea pododermatitei, iar așternutul animalelor să fie schimbat periodic și păstrat mereu curat.

Tratamentul împotriva pododermatitei

În vederea tratamentului, medicul va curăța zona afectată și îi va administra animalului antibiotice pentru infecție.

Dr. Gabriela BĂNCILĂ, Romvac Company S.A.

Pagina 1 din 2
Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti