Corina Oprea, o femeie fermier din Voinești, județul Dâmbovița, a dus afacerea familiei mai departe cu sprijinul Corteva Agriscience, compania internațională de cercetare și dezvoltare în agricultură. Corina a obținut locul al doilea în ediția din 2021 a programului de granturi educaționale TalentA, realizând progrese semnificative cu proiectul său „La cules pe Tărâmul Crăiței” și contribuind la dezvoltarea sustenabilă a comunității sale locale.

Proiectul câștigător al Corinei s-a dezvoltat ca un plan strategic pentru îmbunătățirea dinamicii afacerii de familie, introducând o linie de mere deshidratate în facilitatea lor de procesare de la nivelul laboratorului. Grantul primit de la Corteva Agriscience, precum și cunoștințele dobândite în cadrul modulelor programului TalentA, i-au permis să implementeze inițiativa „La cules pe Taramul Craitei” - un proiect educațional și interactiv captivant atât pentru copii, cât și pentru adulți, desfășurat în fiecare an în lunile septembrie și octombrie. Elevii, familiile lor și echipa Corinei petrec o zi întreagă în livadă, dobândind informații valoroase despre istoria regiunii, soiurile de mere, întreținerea livezii, culesul merelor și metodele optime de depozitare. Cu peste 5.000 de vizitatori în doi ani, inițiativa nu doar a sporit vizibilitatea locală, ci a contribuit și la extinderea conceptului binecunoscut "De la fermă la furculiță" în agricultură.

Parcursul câștigătoarei a evoluat semnificativ începând cu 2021, cu accentul inițial pe producția de suc de mere și vânzările online și offline extinzându-se în 2022 prin colaborări cu magazine și cafenele din București. Evenimentele din livadă au prins avânt sub titulatura „La cules pe Tărâmul Crăițe”", iar inaugurarea vilei „Crăița Merelor The Place” a oferit o experiență plăcută oaspeților în mijlocul unei livezi vaste.

În 2023, Corina a diversificat gama de servicii prin adăugarea de mere deshidratate la gama sa de produse, colaborând cu un cunoscut lanț de cafenele din România pentru introducerea acestora în meniul lor sub formă de ceai și punci de mere. Evenimentele din livadă au atras și mai mult atenția, inspirând fermierii vecini să-și deschidă livezile pentru vizitatori. În paralel, investițiile au continuat la „Crăița Merelor The Place", găzduind tabere, activități de well-being, evenimente de tip teambuilding și activități pentru copii.

Planurile viitoare pentru afacere prevăd extinderea conceptului „De la fermă la furculiță”, găzduirea de evenimente educaționale în timpul înfloririi primăverii, verii și recoltelor de toamnă. De asemenea, vor continua dezvoltarea parteneriatelor cu băcănii, restaurante, cafenele, și alte companii care trimit cutii cadou cu mere și suc de mere antreprenorilor români și altor clienți fideli ai acestora. În plus, planurile de afaceri ale Corinei includ promovarea serviciilor de cazare, integrarea unei mici „ferme de animale” în 2024, îmbunătățind astfel experiența din mediul rural pentru oaspeți, în special pentru copii.

„Cu programul TalentA al Corteva Agriscience, am avut oportunitatea să simt că femeile sunt susținute în agricultură, nu doar în România, ci și în alte țări. Am avut șansa să întâlnesc alte femei fermieri din țară care m-au inspirat, cu care am colaborat și alături de care am devenit parte a comunității TalentA de femei care inspiră. Cunoștințele dobândite și specialiștii care au organizat programul au fost de primă clasă, aplicabile încă de la început atât în agricultură, cât și în alte afaceri. Cel mai important aspect pentru mine a fost acela să văd că nu sunt singura femeie care încearcă să dezvolte o afacere în agricultură, că există multe femei de success, m-am simțit înțeleasă și am simțit că facem parte din aceeași familie. Femeile din agricultură care putem conduce azi un tractor în câmp, mâine lucrăm la un laptop creând campanii de marketing, poimâine pregătim comunicate de presă sau livrăm comenzi, iar în ziua următoare suntem pe scenă purtând pantofi cu toc și rochii feminine și participând la discuții relevante cu bărbați din industrie”, a declarat Corina Oprea.

Impactul proiectului Corinei asupra comunității locale este semnificativ prin creșterea numărului de producători locali care și-au extins portofoliul de produse cu mere deshidratate și creșterea interesului pentru turismul rural, reflectând angajamentul Corteva Agriscience de a contribui la îmbunătățirea calității vieții în comunitățile unde fermierii trăiesc și lucrează, încercând să răspundă nevoilor acestora. Mai mult, câștigătoarea TalentA își imaginează un viitor în care femeile în agricultură vor juca roluri din ce în ce mai importante, dărâmând barierele și contribuind semnificativ la creșterea industriei.

„În misiunea unei femei fermier se află o dedicație profundă de a hrăni nu doar familia sa, ci și întreaga comunitate în care trăiește. Fie că gestionează o fermă de cultură mare sau o seră de legume, esența eforturilor noastre la Corteva Agriscience este de a ne asigura că toți semenii noștri beneficiază de o nutriție corespunzătoare. TalentA este un program fundamental în susținerea acestor femei, cultivând o rețea solidă de femei fermier dedicate să susțină și să îmbunătățească nivelul de trai al celor din jur. Continuăm să ne adresăm femeilor din mediul rural, în timp ce ne propunem să sprijinim creșterea nivelului calității vieții în aceste zone. Cu acest program, Corteva le oferă acces la informații și finanțare, precum și suport pentru a-și dezvolta și moderniza afacerile, făcându-le competitive, productive și creative”, spune Maria Cîrjă, Marketing Director pentru România, Republica Moldova și Ungaria, la Corteva Agriscience.

Inițiativa educațională fondată de Corteva Agriscience în urmă cu cinci ani se extinde mult dincolo de poveștile de succes individuale, oferind oportunități femeilor să prospere în sectorul agricol, unde multitasking-ul și abilitățile variate sunt esențiale. TalentA, cu acoperirea sa globală și inițiativele sale, nu oferă doar sprijin financiar, ci are și rolul de a crea o rețea rezilientă de femei antreprenor în agricultură.

Omul sfințește locul. Datorită oamenilor care iubesc pământul și care au păstrat această știință a producerii de hrană la rang de mare cinste, mai avem încă bazine legumicole importante. În octombrie, pe câmpurile din comuna Lungulețu din județul Dâmbovița, recoltatul producției de varză era în toi. Sătenii, agricultori renumiți pentru hărnicia lor, își împărțiseră reponsabilitățile. Unii erau în câmp, la recoltat, în vreme ce alții erau în piața de gros de la Lungulețu. Ștefania Rădoi provine din generații de agricultori cu tradiție și a preluat această muncă mai departe pe umerii propriei sale familii. A început cu un hectar de pământ, dar astăzi, împreună cu soțul ei, cultivă 10 hectare de pământ. Spune că, deși munca pământului este grea, are multe satisfacții și privilegiul de a se bucura de un soi de libertate.

„Eu am renunțat la regula de a cultiva doar varză și cartofi“

În Lungulețu, unii tineri aleg agricultura, alții nu. Ștefania și soțul ei fac parte din categoria celor pentru care agricultura nu este doar o activitate economică, ci chiar un mod de viață.

„Am început cu un hectar de teren când ne-am căsătorit, iar pe parcursul anilor am arendat și am cumpărat pământ. Acum cultivăm o suprafață mai mare și am diversificat culturile din exploatare. Aveam posibilitatea să ne angajăm, dar având în vedere că aveam de la părinți utilaje și pământ, am avut un start în agricultură. Am vrut să avem afacerea proprie. Ne place să muncim și am avut și satisfacții.“

Ștefania spune că pentru proprii copii și-ar dori o altă viață pentru că, totuși, munca în agricultură este grea, dar, dacă lor le va plăcea să facă asta, atunci îi va sprijni.

„Eu zic că în Lungulețu se vor cultiva varză și cartofi și peste 20 de ani. Eu am început prin a sparge regula aceasta de a pune doar cartofi și varză și cultiv și un hectar și jumătate de gogoșari care au mers foarte bine. Sfatul meu pentru lungulețeni este să facă în continuare agricultură pentru că deja faima comunei Lungulețu a ajuns și peste hotare. Nu cred că se va termina povestea comunei Lungulețu curând pentru că sunt sigură că și tinerii, cel puțin trei sferturi dintre ei, vor rămâne aici. Și eu am absolvit Facultatea de Marketing și tot m-am întors la Lungulețu și astăzi fac marketing pentru agricultură pe Tik Tok.“

„A scăzut foarte mult cererea de varză proaspătă“

Comuna Lungulețu este polul cultivării cartofului și verzei. De aici pornesc către piețe din țară, dar și din străinătate camioane întregi de legume. Uneori la prețuri derizorii, cu mult sub munca fermierilor. În pofida tuturor schimbărilor, Lungulețu a rămas un simbol al rezistenței în agricultură. Indiferent de provocări, aici se muncește pământul și se produce hrană.

„Lucrurile evoluează. Gusturile consumatorilor se schimbă. Foarte mulți ani a exista obiceiul de a pune varză murată la butoi, astăzi aproape că a dispărut acest obicei. Noi, de asemenea, am dus anul ăsta varza la o fabrică de murat din Slobozia Moară, o localitate de lângă Lungulețu. În această unitate varza se pune la murat pentru că în această direcție este cererea. Varza proaspătă nu mai este atât de căutată, la noi în târg nu mai este cerere aproape deloc. Oamenii stau lângă remorcă și se plâng de faptul că nu mai sunt clienți. Este foarte cald afară, temperaturile s-au schimbat și, odată cu ele, și obiceiurile consumatorilor. Anul acesta foarte mult din producție a fost gata de recoltat devreme. Avem noroc cu aceste fabrici de procesare care cer cantități mari de varză. Astfel ne-au mai salvat pe noi în aceste perioade în care legumele s-au făcut mai timpuriu decât au nevoie consumatorii, iar pierderile noastre sunt mai mici.“

„Centrele de colectare nu ar ajuta“

Agricultura este în esența ei un fel de joc de noroc. Fermierii, mai ales cei care au avut posibilități restrânse de a investi în sisteme de irigații, sunt la mila Celui de Sus. Anul acesta a fost unul secetos, iar costurile de producție au fost mai mari, dar fermierii nu au de ales. Munca lor trebuie să continue.

„Noi avem cultură dublă, primăvara devreme începem înființarea cu cartof timpuriu a celor 10 hectare de teren pe care le avem. Începând cu sfârșitul lunii mai, datorită foliei de agril, avem o producție timpurie pe care o recoltăm de pe un hectar și jumătate. Imediat începem să înființăm celelalte culturi. După cartofii la agril, vine ardeiul (cultivăm un hectar și jumătate cu gogoșar și capia), apoi urmează conopidă, varză roșie, varză albă, mai mulți hibrizi, plus soiul românesc din semințe produse de noi.“

În ceea ce privește înființarea unor centre de colectare-depozitare în comuna Lungulețu, Ștefania Rădoi spune că este ușor să spui că păstrezi marfa, dar având în vedere că trei sferturi din varza cultivată în Lungulețu este produsă din semințe autohtone, nu are niciun fel de rezistență. „Este foarte greu să combați dăunătorii, bolile care au apărut în ultima vreme. E ușor să spui că vrei să depozitezi, dar în momentul în care varza are un început de boală sau dăunători nu poți să o depozitezi pentru că va afecta și alte produse din jurul ei, iar paguba ar fi mult mai mare. Plus că trebuie temperatură controlată, este destul de greu.“

„Suntem agricultori, nu ghicitori“

Ștefania este nu doar producător agricol, ci și manager al acestei afaceri de familie. Fiecare aspect economic al activității trebuie gândit, analizat, astfel încât banii să fie folosiți în mod eficient. Ștefania trebuie să se gândească la toate scenariile posibile, inclusiv la unul de criză, în care prețul de valorificare este sub limita decenței. La final de an, când se trage linie, trebuie să existe un echilibru în tot ceea ce s-a făcut.

„Datoria noastră este să producem legume, indiferent de consecințe. De fiecare dată când înființăm o cultură avem speranța că va fi un an bun și că poate o să fie ploaie. Anul acesta nu a plouat. Am plantat varza eșalonat începând din luna iunie și nu am avut nici măcar o picătură de apă. Am obținut aceste culturi doar din irigat, cu combustibil foarte scump și, din păcate, prețul nu ne ajută să acoperim costurile de producție. Nu suntem și agricultori și ghicitori ca să știm cum este vremea, datoria noastră este să producem hrană și, dacă Dumnezeu ne ajută să fie un an bun, e bine, dacă nu, asta e. De multe ori se întâmplă ca pe o parte din culturi să prinzi preț prost și să nu fii pe profit, dar la alte culturi profitul să fie foarte bun și atunci se compensează.“

„Profitul de la cartofi l-am reinvestit în varză“

Pentru familia Rădoi anul acesta agricol a fost unul foarte bun. Cartofii, cultură la care a obținut în jur de 40 tone la hectar, spune Ștefania, au avut un preț foarte bun de la început până la sfârșit, iar o parte din profitul obținut l-au reinvestit în cultura de varză. Producția de varză a fost de cca 30 tone la hectar. La gogoșari a avut o producție foarte mare și a obținut un preț mediu de 5 lei/kg la angro.

„Având în vedere că am o varză de calitate superioară, am reușit să elimin pierderile și la această cultură și să nu o vând pe un preț foarte prost. M-a ajutat foarte mult colaborarea cu fabrica de procesare.“ Varza produsă de familia Rădoi este de calitate superioară și acesta a fost un criteriu datorită căruia a reușit să valorifice către fabrica de murat. Este important ca frunzele ei să fie sănătoase, fără boli sau semne ale unei boli, spune Ștefania. Nu se ține, în schimb, cont de dimensiunea verzei. În fabrică se pune la murat și varză de mici dimensiuni, dar și mai mare.

Explicația pentru prețul scăzut al verzei, spune Ștefania Rădoi, este supraproducția. Așa cum există ani foarte buni, cum a fost 2015, spre exemplu, când prețul kilogramului de varză de la Lungulețu a fost de 1,20-1,50 de bani, sunt și ani dificili.

„Fermierii întâmpină tot felul de dificultăți și trebuie să fie permanent atenți. Avem boli și dăunători pe care vrem să îi combatem și, în același timp, să facem și niște produse sănătoase. Îi îndemn pe consumatori să își schimbe obiceiul de a mânca. Să meargă la piață să cumpere varză românească pentru că este foarte bună, să revină la obiceiul de a băga la murat un butoi de varză. Să ne ajute în situații din acestea foarte dificile în care noi suntem pe supraproducție. Afară este foarte cald și nimeni nu cumpără varză.“

Laura ZMARANDA

REPORTAJ VIDEO

Membrii consorțiului de inovare digitală Wallachia eHub au efectuat în județele Dâmbovița și Prahova primele experimente dedicate transformării verzi și digitale, respectiv utilizarea tehnologiilor digitale integrate în drone pentru susținerea practicilor agroecologice.

Experimentele au fost coordonate de clusterul Danube Engineering Hub, USH Pro Business și Asociația Inter-Bio și s-au derulat în localitățile Ion Luca Caragiale și Bucov, vizând plantații ale unor ferme ecologice, precum MerryBerry și pășuni din zona Dealu Frumos. În cadrul experimentelor au fost testați anumiți parametri, precum recunoașterea timpurie prin analiză spectrală a stării de sănătate a plantelor, intervenția precisă cu biostimulatori sau apă în acele zone identificate ca afectate, tratarea cu noi tipuri de fertilizatori a culturilor și pășunilor. La experimente au participat producători de drone sau de servicii digitale aferente testărilor cu drone („Drone profesionale“, „Top Servicii Drone“), producători de fertilizatori și biostimulatori ecologici („Agro Danubius Trading“, membru Inter-Bio), autorități publice (conducerea primăriei Bucov), fermieri, cercetători, ofertanți de servicii financiare.

„Suntem încântați că acest model de testare, înainte de a investi (test before invest), devine o practică a centrului nostru de digitalizare prin contribuția membrilor clusterului Danube Engineering Hub, care vor combina în viitor acest tip de intervenție cu soluții de engineering și geospațiale“, a declarat prof. univ. Irina Rădulescu, manager cluster Danube Engineering Hub.

„Vom urmări evoluțiile în aceste teste prin monitorizarea vegetației din zonele testate și vom continua experimentele noastre, intenționând să dezvoltăm caravane de ofertare tehnologică dedicate dezvoltării rurale, agroecologiei și comunităților inteligente. De asemenea, vom lansa oferte de acest gen la evenimentele noastre de la Jupiter (Forum Smart Village) din iulie 2023 și Sinaia (Conferința Internațională InnopRo) din noiembrie 2023“, a declarat Costin Trandafir, manager compania Heveco și președinte Danube Engineering Hub.

„Tranziția verde și digitală este un obiectiv asumat în cadrul activităților noastre către care converg mai multe proiecte europene. Pe lângă proiectul de transformare digitală Wallachia eHub, derulăm proiecte dedicate agriculturii ecologice, agroecologiei (Agroecology-Transect, Organic Target4EU, Prosme) în care principalii beneficiari sunt structurile de piață (fermieri, asociații, clustere) din domeniul producției, procesării și comercializării agroalimentare, precum și autorități publice locale. Pentru acești beneficiari, noile practici agricole implică nu doar respectarea unor noi norme de agroecologiei, ci și utilizarea în acest scop a tehnologiilor digitale“, a declarat Costin Lianu, președinte Asociația Inter-Bio, director general USH Pro Business și coordonator al proiectelor europene sus-menționate.

(I.B.)

Una dintre cele mai ușoare căi spre succes, asocierea micilor fermieri în grupuri care să le permită să livreze marfă de calitate marilor magazine, funcționează bine la Băleni, în județul Dâmbovița, zonă renumită pentru producția de legume. Desfacerea reprezintă o problemă bine-cunoscută nu doar în legumicultură, ci pentru toți fermierii din țara noastră. În Băleni, 40 de legumicultori s-au asociat sub brandul „Nu oricum“ și au început să producă după standardele de livrare cerute de centrul de colectare din zonă. Mai exact, legumicultorul își lasă acolo marfa și alții se ocupă cu vânzarea către un mare lanț de supermarketuri.

Cornel Ionuț Dumitru este unul dintre fermierii din Bălteni, care reprezintă ferma „Nu oricum“ și, implicit, Grupul de producători „Nu oricum“ din Băleni, județul Dâmbovița. Ferma sa are în exploatare o suprafața de 3 ha de solari și 7 ha de legume în câmp, iar la nivel de grup însumează aproximativ 40 de ha de solarii și 200 de ha legume în câmp, iar toți producătorii din grup în număr de 30 sunt certificați Global G.A.P.

De la fermă de pui la solarii cu legume

„Povestea a început în anul 2004 din dorința de a face o fermă de pui, iar după achiziția terenului destinat fermei și demarării proiectului a venit gripa aviară și am sistat acel proiect. Între timp am început construcția unui solar, iar în 2007 am început să livrăm legume la Auchan, dar nu livram direct. În anul 2015 a apărut o oportunitate de a livra direct ca producător la Mega Image, iar în 2017 am început să livrăm și la Lidl, unde livrăm și în acest moment“, specifică fermierul.

Depozit cu temperatură controlată

În momentul actual, costul unui solar din ferma legumicultorului este de aproximativ 120.000 euro/1 ha. Solariile sunt făcute cu fonduri proprii.

„Legumele se distribuie în momentul de față 95% din producție în toate supermarketurile Lidl din România. Legumele noastre sunt livrate la depozitele lor centrale și de acolo ei le distribuie către toate magazinele lor. Legumele cultivate în grupul nostru sunt destul de diverse, de exemplu: tomate, ardei capia, ardei California, usturoi, ceapă verde, verdețuri, ridichi roșii, salată, varză, rădăcinoase și altele. Cei care vor să investească în acest domeniu pot să o facă cu încredere pentru că România duce o lipsă mare de legume și este loc de creștere. În următorii cinci ani vrem să începem să facem și procesare. În momentul de față avem în construcție un depozit de legume cu temperatura controlată în suprafață de 1.000 mp și în proiectare un alt depozit de 3.000 mp. Anul 2022 a fost unul plin de provocări, începând de la prețul energiei până la îngrășămintele care s-au dublat la preț. Sperăm ca anul acesta să își revină un pic prețurile la cele necesare producției ca să putem evolua acest proces de producție“, încheie Cornel Ionuț Dumitru, fermier din Băleni, județul Dâmbovița.

Cei 40 de producători cultivă doar legume certificate din punctul de vedere al siguranței alimentare, iar marfa așteaptă în camere frigorifice până când ajunge în supermarket.

În Băleni mai există un depozit frigorific, ce dispune de 2.400 metri pătrați de spațiu de prelucrare și 11 camere frigorifice. El face parte din portofoliul cooperativei „Țara Mea“, împreună cu fermierii din zonă, adăugându-se celor cinci bazine legumicole unite sub brandul „Țara Mea“.

Beatrice Alexandra MODIGA

Ce vremuri cu sfințenie păstrează în sinea lor satele românești! Au trecut timpurile și au risipit în goana lor multe dintre tradițiile de odinioară. Dar nu toate și nu de peste tot. Dâmbovicioara din județul Argeș este încă un bastion al obiceiurilor de odinioară. Iarna, satele comunei se transformă în chip de sărbătoare și cinstesc Nașterea Domnului. Bătrânele deschid sipetele și îmbracă cele mai frumoase costume populare pe care le au. Chipul li se luminează sub frumusețea acestor podoabe țesute cu fir aurit și culori vii. În Ajunul Crăciunului, în Dâmbovicioara zilelor noastre, mai sunt și copii care se îmbracă în costume populare. Albe precum neaua și țesute cu fir roșu. E voioșie și emoție în ochii lor, dar și un fel de apăsare. Ei sunt cei care vor vesti Nașterea Domnului și înțeleg pe deplin însemnătatea acestei clipe. Preotul satului va fi primul pe care îl vor colinda.

Brezaia din Ajun

În Dâmbovicioara se păstrează un obicei despre care Ionuț Fințoiu, colecționar de costume populare și promotor al culturii tradiționale locale, spune că este unic în această parte de nord a Argeșului.

„Brezaia este un obicei local care se desfășoară doar în această parte de nord a Argeșului. Acest obicei este similar caprei din alte regiuni ale zonei, doar că Brezaia este împodobită cu baticuri luate de la fetele pe care tinerii le întâlnesc în sat. Nu sunt niciodată baticuri luate din casa fetelor, tinerii nu intră niciodată în casă pentru a lua baticurile. Este un obicei la care iau parte doar bărbații necăsătoriți. În seara de Ajun se pleacă cu Brezaia, se începe de la casa primarului și se merge apoi pe la casele tuturor locuitorilor. Ceata de colindători nu merge și la casa preotului pentru că Brezaia este o asociere cu diavolul. Colindele cântate în timpul Brezăii sunt diferite în funcție de cel căruia le sunt adresate. Există un colind special pentru fete, pentru băieți și pentru casele noi.“

Raluca Busioc, reprezentant al Centrului Turistic Dâmbovicioara și responsabil cu promovarea tradițiilor locale în cadrul primăriei Dâmbovicioara, ne-a descris acest obicei. „În Ajunul Crăciunului tinerii din Dâmbovicioara se organizează în cete şi pleacă la colindat alături de un personaj cu cioc şi solzi, ce plescăie şi joacă pe uliţe. Obiceiul poate fi considerat un fel de teatru popular ale cărui personaje principale sunt Brezaia şi Moşul Brezăii. Cel din urmă se remarcă după hârca din spinare (o piele de oaie sau capră) şi măciuca din mână. Brezaia, recunoscută după ciocul de lemn, asemănător profilului caprei din alte zone ale ţării, şi după pelerina acoperită cu basmale de diferite culori şi modele luate de feciori de la fetele din sat cu câteva zile înainte de Crăciun, este soţia Moşului. Alături de cei doi, despre care se spune că ar simboliza personajele biblice Irod si Irodiada, cetele de colindători pornesc pe uliţele satului în noaptea de Ajun. După colindul din Ajunul Crăciunului, ultima apariţie a Brezăii are loc la hora satului, a cărei organizare revine, de asemenea, brezăiașilor. Pe vremuri, balul se organiza a treia zi de Crăciun, însă astăzi tradiția este chiar pe 25 Decembrie. Se face o horă mare la care iau parte toţi flăcăii şi toate fetele. Brezaia moare, Moşul și brezăiașii o jelesc, iar apoi este dusă pe braţe mai departe, să fie «îngropată». Praznicul de îngropare constă în petrecerea de la căminul cultural al satului.“

Costume pentru zile de sărbătoare

În Ajunul Crăciunului, îmbrăcate în costume tradiționale, femeile din sat și copiii pornesc cu colindul. Cu mic cu mare se adună în biserica satului. Apoi copiii pornesc spre casele celorlalți săteni. Odinioară deschideau doar porțile caselor în ale căror ferestre se vedea arzând o lumânare. Acesta era semnul că stăpânii gospodăriei erau gata să primească ceata de colindători.

Ionuț Fințoiu spune că pentru sărbători se croiau costume tradiționale deosebite. „Costumul popular nu se purta la voia întâmplării, fiecare culoare de pe costum reprezenta fie statutul în societate, fie starea materială, fie cea sufletească… Și atunci avem culori deschise când sufletul celei care îl poartă este pur și asemenea unui trandafir și aici regăsim culorile roz, verde, turcoaz. Spre perioada adolescenței, când majoritatea fetelor își legau destinul de o altă inimă, se purtau costume de culoare roșie, alb, crem. Până în 1950, costumul roșu era de mireasă. Odată cu înaintarea în vârstă, tinerele neveste purtau costume în culori predominante precum grena, albastru, mov. În perioada maturității singurul costum permis era cel de culoare neagră, în general cu ie țesută fără fluturi. Ultimul costum purtat de o gospodină în timpul călătoriei pe pământ era cel de doliu, unde și fota aleasă era doar cu mătase neagră. Toate acestea erau costume purtate în timpul sărbătorilor, la biserică sau evenimente de familie.“

Portul popular este o istorie vie, o hartă a tuturor credințelor pe care femeile ce țeseau costumele le aveau. „Am în colecția mea o cămașă care datează din perioada în care bunicile noastre credeau în zâne, iele, făpturile mistice care nu suportă concurența, care atrag și iau tot ce este perfect, care ard și mistuie sufletul mânat de o iubire prea mare sau un vis prea măreț! Pentru a dezorienta aceste făpturi, bunicile noastre alegeau să pună pe ii câte o cusătură care nu aparținea totului unitar al cămășii, nici ca model, nici ca tehnică de lucru dominate și era așezată întotdeauna asimetric de tot ce se cosea. Așa erau convinse, ziceau ele, că nicio forță nu le va lua ceva ce le aparține. De asemenea, modelele cusute sau țesute erau ținute secret până la o anumită sărbătoare sau eveniment. Ca și acum, atunci fiecare voia să fie diferită, unică, de aceea de cele mai multe ori se coseau în același timp două ii – una pe care o prezenta la clacă, șezătoare și o alta cusută pe ascuns cu lacrimile, dorul și împlinirea fiecăreia.“

Laura ZMARANDA

La Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Piscicultură Nucet, judeţul Dâmboviţa, a fost finalizat cu succes proiectul Crearea Centrului și a serviciilor de gestionare, de înlocuire şi de consiliere pentru fermele de acvacultură, finanţat prin Programul Operaţional pentru Pescuit şi Afaceri Maritime. În acest sens, o clădire aflată în curtea staţiunii, nefuncţională de ani buni, a fost renovată şi amenajată cu scopul de a-i primi pe cei care vor oferi suportul teoretic şi tehnic necesar fermierilor care au nevoie de consiliere de specialitate în domeniul acvaculturii.

Scurt istoric

Staţiunea Nucet are o importanță deosebită atât din punct de vedere istoric, cât și științific. A fost construită la iniţiativa lui Grigore Antipa, iar când a fost inaugurată, prin anul 1944, era unicat în Europa. În anul 1974, când Institutul de Cercetări Piscicole era desfiinţat, Stațiunea de la Nucet prelua întreaga „moștenire“: programele de cercetare şi laboratoarele, biblioteca, precum și marea majoritate a personalului. Pentru o perioadă de 40 de ani, în cadrul stațiunii Nucet activitatea de cercetare s-a axat pe piscicultura practicată în iazuri şi heleşteie.

În cei peste 75 de ani au existat  mai multe etape importante marcate de rezultate științifice care au fost posibile și datorită bazei logistice experimentale, dar și facilităţilor tehnologice legate de reproducerea artificială a peştilor, precum și datorită specialiştilor de la staţiune. O preocupare importantă a staţiunii a reprezentat-o ameliorarea genetică a crapului de cultură, care s-a concretizat în două rezultate remarcabile prin crearea rasei de crap Frăsinet, adaptată condiţiilor din zona de sud a ţării, şi a rasei de crap Podul Iloaiei, pentru nordul Moldovei.

Sturionul care a dus faima stațiunii în Europa

După 1990 nu a fost uşor pentru unitatea de cercetare să facă faţă transformărilor economice, dar activitatea de cercetare a continuat. Astfel, s-a început aclimatizarea sturionului Polyodon spathula, iar adaptabilitatea speciei la condiţiile ecologice şi tehnologice din România a reprezentat un succes, chiar dacă a însemnat un efort continuu și elaborat peste 20 de ani. Este cel mai important rezultat de cercetare obținut în ultimii ani şi situează România pe locuri fruntaşe în Europa şi în lume. Suntem singura ţară din Europa care a reuşit reproducerea sturionului în captivitate. În lume, suntem pe locul al treilea, după SUA şi China. În această comună din județul Dâmbovița se produc anual 1 milion de boabe de icre embrionate, din care ies 200.000 de pui de sturion. Fermieri de pretutindeni vin în județ special pentru sturionul american.

Personalul din centru va sprijini potenţialii beneficiari în vederea accesării de fonduri, elaborarea de studii de fezabilitate și memorii justificative, fundamentarea sprijinului pe proiectele depuse în cadrul Măsurii II 10, rapoarte de evaluare a impactului mediu, elaborarea planurilor de afaceri, stabilirea unor soluţii tehnice în cadrul modernizării fermelor de acvacultură, evaluarea şi cuantificarea serviciilor de mediu în fermele piscicole tradiţionale, stabilirea fezabilităţii unor idei etc.

Prin intermediul Centrului de la Nucet piscicultorii vor fi consiliați și în vederea alegerii zonei, a terenului optim care se pretează pentru derularea investiţiei. Sprijinul oferit de centru va continua inclusiv în timpul implementării proiectelor, dar şi după această perioadă pentru a se asigura că procesele, fluxurile, soluţiile şi serviciile furnizate funcţionează în parametrii stabiliţi, produc efectele dorite şi rezultatul este cel aşteptat.

Anca LĂPUȘNEANU

O galbenă gutuie, cu puf maroniu, privește în zare; e anotimpul ei preferat, acest minunat octombrie, cu miros de frunze plecate la pământul pe care calc acum, din distinsa Curte Domnească a fostei capitale a Țării Românești dintre secolele al XV-lea și al XVI-lea, Târgoviște.

Și încep să mă apropii cu sufletul de ce urmează să văd aici, în fosta casă a multor domnitori cu iubire de țară. Mă gândesc acum, când am ajuns în gară, cum ar fi să savurez o cafea cu aromă domnească, la micul dejun. Merg pe Bulevardul Castanilor, puțină lume în jur, simt că mă întorc în timp, așa am o senzație într-o clipă cu farmec fortificat de tot ce zăresc împrejur.

La un restaurant din Centrul Vechi întreb chelnerul dacă prepară licoarea dimineții așa cum mă gândesc eu, iar el, zâmbind, îmi răspunde că sigur parfumul din Marea Curte e răspândit prin toate colțurile, prin băuturile și mâncarea din vechea piață, așa cum se traduce din limba bulgară denumirea orașului. Stau în tihnă, cu ochii către Biserica Târgului, ctitorită de logofătul Udriște Năsturel, cărturar umanist al secolului al XVII-lea, așezământ ce a aparținut demult negustorilor din Târgoviște.

Intru pe poarta de lemn, în grădină domnitorii Vasile Lupu și Matei Basarab stau solemn înfofoliți într-o mantie de piatră, alături de  trandafirii roșii cu un parfum îmbietor de rugă și, puțin mai în față, trec pragul acestei biserici ridicate de spătarul Stelea, Mănăstirea Stelea. Este diferită în interior față de alte biserici ortodoxe, imediat am senzația că sunt într-una dintre moscheile turcești, picturile de pe pereți cu iz oriental, toate decorurile și motivele mă transpun în tradiția musulmană. Croșetate ca pe-o etamină, arcadele sunt coronițe pentru cei care trec pe sub ele, dar mai ales pentru cei care îngenunchează lângă căldura lumânărilor aprinse.

Găsesc Curtea Domnească acoperită de nori albi precum penajul lebedelor; sensibili, încearcă să se împrăștie, lăsând loc timidului cu raze, pentru a lumina fortificațiile dimprejur, Turnul Chindia, Casa Doamnei Bălașa, acest culcuș construit de soția domnitorului Țării Românești și al Moldovei, Constantin Șerban, Casa Domnească, micul palat al cancelariilor domnești din secolul al XVI-lea și Biserica Domnească ctitorită după modelul bisericilor de tip cruce greacă, ambele din urmă construite de domnitorul Petre Cercel, dar și minunatele grădini.

Pietre mai mici și mai mari, cărămizi lipite între ele de-a lungul vremii cu multă trudă și dorință; mă așez jos, pe un petic de soare, cu privirea în sus, pentru că vreau să cuprind, în câteva clipe, culoarea în care s-a adăpostit istoria din timpul domniei lui Vlad Țepeș, fiul lui Vlad Dracul, prin anii 1400, unul dintre cei mai importanți voievozi pe care i-a avut Țara Românească, vestit pentru tortura sadică cu care îi trăgea în țeapă pe inamici, iar apoi îi expunea pe zidurile cetăților, dând astfel o imagine neagră și dură tuturor celor care treceau prin acele locuri.

Călători prin această zare albastră, la Curtea Domnească, au fost personalități precum Prințul Gheorghe Bibescu, scriitorul Alexandru Vlahuță, Paul de Alep, care au rămas impresionați de măreția turnului și a tuturor comorilor de aici.

În Turnul Chindiei se află o expoziție amplă de documente și hărți de prin anii 1400, din timpul domniei lui Vlad Țepeș. Am găsit aici expuse niște planșe alb-negru de la începuturile construcțiilor, oameni ce săpau la pivnițe, dar și o scenă surprinsă din vizita președintelui Franței, Charles de Gaulle, la Curtea Domnească, în anul 1968.

Picioarele-mi fug la vale, din capătul Parcului Chindiei, ajung în dreptul lui Vlad Țepeș, el, acest erou al neamului românesc, ce domnește și azi, îmbrăcat impunător în negru, stând neclintit pe un postament, cu sabia triumfătoare în mâini și ochii către trecători. De o parte și de cealaltă a aleilor, în statuete gri memorabile, sunt prezenți și ceilalți domnitori ce au condus oștile aici, în Târgoviște. După ploaia de dimineață, norii s-au împrăștiat. Mai dau jos de pe mine o hăinuță și mă odihnesc pe o bancă, admirând o morișcă cum e ghidată de vânt în sensul acelor de ceasornic și iarba proaspăt mirositoare...

Nu am vrut să-mi iau rămas bun de la orașul domnesc până când nu am trecut și pe la frumosul lăcaș întemeiat de Mircea cel Bătrân, Mănăstirea Dealu, fiind foarte aproape de Târgoviște. În interiorul mănăstirii am regăsit sarcofagul cu capul lui Mihai Viteazul și cel al lui Radu cel Mare, ctitorul acestui loc, după reconstruirea ce a avut loc între anii 1499-1501.

Mușcate catifelate roșii se leagănă în voia vântului pe clădirea unde măicuțele stau zi de zi, îngrijindu-se de toate cele de trebuință, ca lucrurile aici să fie într-o perfecțiune duhovnicească, crizantemele galbene te cheamă să le miroși bolta bogată.

Stau sub arcadele mănăstirii, citesc printre versurile brazilor verzi fragmente despre invaziile lui Baiazid, despre tezaurul celor 6.284 de monede de argint găsite în partea saxonă a orașului, ador cu privirea încă o dată, de aici de sus, acest oraș cu aromă domnească, ce șade pe malul drept al Ialomiței, Târgoviște.

Aurora GRIGORE

GALERIE FOTO

Anul trecut, sectorul agricol din România a ajuns într-un real impas, cauza fiind efectele secetei prelungite… Cu toate acestea, tinerii noştri fermieri sunt pe baricade şi ne spun că semne bune noul an are.

Unul dintre tinerii fermieri care sunt pe poziţie şi anul acesta este Iulian Voicu, în vârstă de 20 de ani, din comuna Corbii Mari, judeţul Dâmboviţa, care ne mărturiseşte faptul că „a fi fermier în România nu este deloc uşor. Având în vedere că ne lovim de un sistem complex, pierderi uriaşe la culturi, din cauză că nu avem posibilitatea de a iriga, mai ales că suprafaţa cultivată de acesta este de 1.000 ha“, ne mărturisește Iulian. „Ferma noastră a început să prindă aripi încă de la începutul anului 2008, fiind gestionată de unchiul meu, iar în prezent de amândoi. Am început cu 60 ha şi în prezent avem o suprafaţă de aproximativ 1.000 ha, rotaţia culturilor fiind asigurată de cele trei culturi de bază din ţara noastră, respectiv grâu, floarea-soarelui şi porumb, dar şi ovăz şi orz. Având în vedere că a fost un an secetos în zona noastră, producţiile au fost înjumătăţite, putem spune că la cultura de grâu am scos undeva la 2.300 kg/ha, la floarea-soarelui aproximativ 3.000 kg/ha, iar la cultura de porumb media producţiei a fost de 7.000 kg/ha. Situaţia în acest moment la cultura de grâu putem spune că este una bună faţă de anul precedent și având în vedere precipitaţiile căzute în ultima perioadă, sperăm să fie în continuare la fel“, explică fermierul.

Darius Ştefan este un alt tânăr fermier din judeţul Dolj. El consideră că în acest moment în agricultura românească există o problemă destul de mare, aceea a micilor producători. Din păcate, mare parte din fermele mici, care nu sunt nici măcar ferme de subzistenţă, sunt conduse de nişte oameni lipsiţi de educaţie şi studii în general, de studii în domeniu nici nu putem vorbi. În prezent, acesta se ocupă de aproximativ 300 ha cultivate cu grâu pentru panificaţie, grâu furajer, orz, floarea-soarelui şi mazăre. „Anul trecut a fost destul de greu şi pentru culturile de păioase şi cele prăşitoare din cauza secetei din primăvară. La grâu ne-am închis cu aproximativ 4 t/ha, având sole şi cu 6 t/ha, şi altele cu o medie de 1,5-2 t/ha. La cultura de floarea-soarelui a fost în jur de 2,5 t/ha, iar la mazărea de primăvară aproximativ 3 t/ha. În acest moment, situaţia culturilor de păioase e una bună, au avut parte de ceva precipitaţii în toamnă, atât în luna octombrie după semănat cât şi în noiembrie, iar în prezent avem şi un strat de zăpadă care le-a protejat de temperaturile negative din ultima perioadă. Pentru cultura de grâu am dezmiriştit cu discul, am scarificat şi apoi am pregătit patul germinativ cu combinatorul. Anul acesta, în mare parte am mers pe Rubinsko, pentru că anul trecut am fost foarte mulţumiţi de el atât din punctul de vedere al cantităţii cât şi al calităţii, am avut o medie de 6 t/ha, care pentru condiţiile din primăvara trecută nu înseamnă puțin lucru“, conchide Darius Ștefan.

Beatrice Alexandra MODIGA

Cultura castravetelui amar este una dintre ideile de afaceri cu potențial mare de profit chiar și în cazul unor investiții pe suprafețe mici, de câteva mii de metri pătrați, după cum ne spune și Steluța Munteanu, care a înființat o astfel de plantație în anul 2019 în Fierbinți, județul Dâmbovița.

Inamicul pancreatitei și al diabetului

Familia Munteanu manageriază o firmă ce se ocupă de 10 ani de import și personalizează produse promoționale, dar cu agricultura au început să cocheteze abia în anul 2019, când au înființat o plantație de castravete amar pe o suprafață de 2.000 mp. „Povestea noastră este simplă; ne-a plăcut mereu să lucrăm în aer liber, dar jobul nostru a fost de birou, prin urmare ne doream de mai mulți ani să facem ceva outdoor. În urmă cu 4 ani am făcut o criză de pancreatită, mama și soacra mea au diabet și tot căutând remedii naturale am descoperit castravetele amar. Așa s-a născut ideea de a planta această cultură, dar a existat și dorința de a-i ajuta pe alții. Am plecat la drum cu fonduri proprii, sperând ca anul acesta să putem accesa fonduri europene, însă pandemia a pus stop la orice speranță“, spune cultivatoarea.

Cultura… în regim ecologic

Cu toate că, la nivel de țară, încă nu putem vorbi de suprafețe impresionante cu o astfel de cultură de nișă, producția mare obținută pe suprafețe mici îi inspiră pe toți mai mulți tineri să înceapă o afacere agricolă cu castravetele amar supranumit și insulina vegetală, în regim ecologic, mai adaugă Steluța. „Am avut avantajul de a începe pe un teren ce nu a fost lucrat de ceva timp și cu o plantă care nu are mulți dăunători și cerințe foarte speciale. Folosim un sistem de palisare din două rânduri unite pentru a crea o boltă pe care planta să se poată dezvolta armonios. Desigur că la o asemenea suprafață folosim un sistem de picurare și folie de mulcire pentru combaterea buruienilor. Pentru a proteja plantele de arșița specifică lunilor de vară folosim un sistem de plase de umbrire ce reduce temperatura, dar apără și de păsări. Totul în regim ecologic, fiind deja în conversie ecologică cu cei de la EcoCert.“

Rodeo - singurul soi aclimatizat la condițiile de la noi din țară

În primul an aceștia au avut o varietate de soiuri de la Priya, Konkan,Vivek la Moon Beauty, dar cel mai productiv s-a dovedit a fi Rodeo, specifică cultivatoarea. „Răsadurile sunt certificate și achiziționate de la SCDL Buzău, unde dl ing. Costel Vânătoru a brevetat soiul Rodeo – singurul aclimatizat la condițiile de la noi din țară. Un fruct din soiul Rodeo ajunge cu ușurință la 200-250 g și peste 20 cm. Anul acesta am decis să rămânem doar cu acest soi pentru o producție mai mare. Tot acesta a avut bunăvoința și răbdarea de a ne îndruma pas cu pas de la început, cu tot ce este necesar unei asemenea plantații, dar și cu cărți și materiale de specialitate.“

Anul acesta familia din Dâmbovița a plantat castravete amar pe o suprafață de 5.000 mp; la început preconizau o producție semnificativă, dar planurile le-au fost date peste cap. „Estimam la început o producție de 20 de tone, dar seceta ne-a încetinit foarte mult. Nu folosim absolut niciun fel de produs fitosanitar. Planta, fiind încă nouă pe meleagurile noastre, nu are dăunători și nici boli. Până acum nu am avut probleme majore, doar seceta ne-a afectat anul acesta foarte tare. Lipsa forței de muncă și restricțiile impuse de pandemie au fost singurele notabile“, mai spune Steluța Munteanu.

La fel ca în cazul oricărei culturi de nișă, desfacerea producției este cea care pune cele mai mari probleme, odată cu apariția situației pandemice. „Distribuția ar fi trebuit să se facă către câțiva producători de ceaiuri, doar că anul acesta s-au retras din cauza pandemiei. Prețul către persoane fizice variază între 20-30 lei/kg. Ne dorim certificarea pentru ambalare și distribuție în regim propriu a produselor noastre, valorificarea lor în magazine naturiste și de specialitate, rețele de retail și diverse platforme online. Recomandarea mea este aceea de a avea un plan bine pus la punct de la început, de la răsad până la clientul final. Pandemia are și părți bune în ceea ce privește managementul timpului“, încheie Steluța Munteanu, cultivatoare de castravete amar din Fierbinți, județul Dâmbovița.

Beatrice Alexandra MODIGA

Cu un oraș, am numit Târgoviște, care a fost reședință domnească și capitală între 1396 și 1714, cu o raritate istorică, primul meșter tipograf din Țara Românească, Macarie, județul Dâmbovița ocupă astăzi locul al 3-lea ca forță economică în regiunea Sud-Muntenia, după Prahova și Argeș, dar este situat tocmai pe poziția a 24-a, la nivel național, ca PIB general (17,5 miliarde de lei, în 2019). Singura activitate care clasează județul pe un podium ipotetic ține de agricultură: Dâmbovița deține cea mai mare suprafață de pomi fructiferi și producție de fructe din România și are trei localități campioane, respectiv Lungulețu – la cultura de cartof și varză, Băleni – o comună care se ocupă integral cu legume inclusiv în spații acoperite și Voinești, cel mai mare producător de mere. La acestea se adaugă Crevedia, care are cel mai vechi combinat de creștere a păsărilor din țară. Și Dâmbovița mai are un lucru singular, citat ca atare de Consiliul Județean: primul program de dezvoltare locală din România pentru perioada 2021-2024, lansat pe 4 decembrie 2020!

Cu o suprafață de 4.056 kmp (locul 37 între județele țării) și o populație rezidentă de 486.964 de locuitori (518.645 locuitori, populație după domiciliu – date INS la 1 ianuarie 2020), județul Dâmbovița este organizat în 89 de unități administrativ-teritoriale: 2 municipii (Târgoviște și Moreni), 5 orașe (Răcari, Titu, Pucioasa, Găiești și Fieni) și 82 de comune (cu 353 de sate). După repartiția populației, zona este socotită preponderent rurală, cu 68,21% dintre locuitori domiciliați în sate. Din totalul suprafeței județului, 61,1% reprezintă terenuri agricole (70,7% arabil, 17,2% pășuni, 8,1% fânețe, 3,9% livezi și pepiniere pomicole etc.), diferența însemnând păduri (28,61%), construcții (4,07%), ape și bălți (2,71%) etc. Puterea economică a județului, la nivelul totuși slab la care se află, este dată de industria extractivă, de prelucrare, servicii, comerț și agricultură (inclusiv industria alimentară).

Bugete modeste la nivelul UAT

Vorbind despre performanțele economice scăzute, acestea se reflectă și în bugetul pe care județul l-a avut la dispoziție în 2019 (datele din 2020 nu au fost încă publicate de Direcția pentru Politici Fiscale și Bugetare Locale din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice, Administrației și Dezvoltării): 1,36 miliarde lei, din care, atenție, doar 488, 35 milioane înseamnă venituri proprii, acest din urmă indicator fiind cel care oglindește real nivelul de dezvoltare. Din această sumă, comunelor le-a revenit suma de 670,9 mil. lei (191,55 mil. lei venituri proprii), ceea ce înseamnă 49, 26% din total pe județ; cifra este oarecum mică dacă e să ne raportăm la procentul de ruralizare amintit mai sus. 20 de așezări rurale au avut bugete mai mari de 10 de milioane de lei, însă ca nivel al veniturilor proprii, nicio comună nu depășește acest prag. Cele mai înstărite localități rurale sunt: Crevedia – 6,81 milioane lei venituri proprii, Aninoasa – 6,12 mil. lei, Ulmi – 6,08 mil. lei, Răzvad – 5,57 mil. lei, I. L. Caragiale – 5,26 mil. lei, Dragomirești – 4,59 mil. lei, Băleni – 4,4 mil. lei, Petrești – 4,02 mil. lei, Moroeni – 4,01 mil. lei, Potlogi – 3,97 mil. lei, Tărtășești – 3,9 mil. lei, Dragodana – 3,74 mil. lei, Voinești – 3,6 mil. lei, Contești – 3,53 mil. lei, Gura Ocniței – 3,38 mil. lei, Niculești – 3,22 mil. lei și Bucșani – 3,12 mil. lei. Cele mai sărace localități sunt Râu Alb – 0,79 milioane lei venituri proprii, Vârfuri

– 0,85 mil. lei, Pucheni – 0,87 mil. lei, Vișinești – 0,88 mil. lei, Moțăieni și Pietrari – fiecare cu câte 0,96 mil. lei.

Infrastructură oarecum deficitară

Nivelul sumelor colectate la bugetele locale, aici adăugând și fondurile europene și guvernamentale, se reflectă și în infrastructura județului (date INS valabile la 31 decembrie 2019):

• drumuri: 1.926 km, din care cu îmbrăcăminți ușoare asfaltice- 724 km, pietruite – 233 km (12,09% din total) și din pământ – 56 km (2,9% din total). La acestea se adaugă 415 km de străzi orășenești, din care modernizate – 317 km. În această statistică nu sunt cuprinse drumurile de interes local din sate, iar din acest punct de vedere autoritățile recunosc că situația nu este prea bună, multe dintre ele fiind din pământ sau pietruite;
• rețea de distribuție a apei: este prezentă în 7 orașe și 68 de comune, din 89 de UAT (84,26% grad de acoperire). Populația deservită de sistemul de alimentare cu apă se ridică la 348.978 locuitori, respectiv 71,66% din populația rezidentă;
• rețea de canalizare: este prezentă în 6 orașe și 20 de comune (29,21% grad de acoperire la nivelul județului). Populația conectată la sistemele de canalizare și de epurare a apelor uzate este de 134.852 de locuitori, ceea ce echivalează cu 27,69 % din cetățenii cu rezidență în județ;
• rețea de gaze: prezentă în 7 orașe și 43 de comune (56,17% grad de acoperire);
• educație: 515 unități de învățământ, din care 283 de grădinițe, 34 școli primare, 158 școli gimnaziale, 30 de licee și o universitate cu 10 facultăți. Conform edupedu.ro, 9 școli au toaleta în curte, dar neoficial se vorbește că 31 de unități s-ar găsi în această situație;
• sănătate: 266 cabinete medicale de familie, 268 de cabinete stomatologice + 51 de tehnică dentară, 125 cabinete medicale de specialitate, 49 de cabinete școlare/studențești, 266 de farmacii, 82 de laboratoare, 14 cabinete de medicină generală, 4 spitale. În 34 din cele 82 de localități rurale, numărul persoanelor înscrise pe listele medicilor de familie depășește cifra de 2 500 și chiar de 3 000.

Salvarea ar veni de la... turism!

Toate neajunsurile privind infrastructura sunt văzute ca „puncte slabe” în Strategia de dezvolare a județului pentru perioada 2021-2027. Dar la capitolul „soluții“ deocamdată sunt incuse chestiuni de ordin general, fără a se indica modalități precise de rezolvare, cum ar fi: susținerea mediului de afaceri, înființarea și extinderea rețelei de gaze naturale,  apă potabilă, canalizare, iluminat public, îmbunătățire infrastructură educațională și de sănătate, modernizare drumuri etc. Evident, din această ecuație nu putea lipsi ceea ce găsim în toate documentele din România, miracolul în care sperăm, dar pe care nu putem de 30 de ani să-l facem să și se întâmple, „dezvoltarea si valorificarea potențialului turistic si cultural al județului“. Iar la acest capitol Dâmbovița are două piese de rezistență: Curtea Domnească de la Târgoviște și Parcul Natural Bucegi (sectorul dâmbovițean) din nord, care cuprinde și 11 rezervații, printre care Peștera Ialomiței, Cheile Tătarului, Cheile Orzei, Horoabele, Peșterii, Zănoagei etc. Bineînțeles, nu putem uita de stațiunea balneoclimaterică de interes național Pucioasa, de Vulcana Băi, de Runcu, de Complexul monastic „Peștera“, Mănăstirea Dealu, Mănăstirea Viforâta, Muzeul tiparului și al cărții vechi românești, Muzeul de arheologie, Muzeul scriitorilor târgovișteni, muzeele de Artă și de Istorie, Muzeul Evoluției Omului și Tehnologiei în Paleolitic, Muzeul Romanței (asociat unicului Festival de romanță din România – „Crizantema de aur“).

Maria Bogdan

Când spui Poiana lu’ Șerban, toată lumea se gândește la familia Șerban din Cucuteni, județul Dâmboviţa. Ferma de capre pe care o vom prezenta în cele ce urmează este povestea unei familii unite care mereu și-a dorit să ducă mai departe obiceiurile românești. Este despre doi frați care le-au redat bunicilor și părinților speranța că tradiția și valorile vor merge mai departe în timp. Astfel, în 2017 Alexandru Șerban a cumpărat 50 de capre din rasa Carpatină împreună cu fratele său, Edi, pe care le-a adus în poiana familiei și cei doi au denumit afacerea Poiana lu’ Șerban.

Produsele lactate de capră - o nișă care merită toată atenția

– Moştenire de familie… dar totuşi, când aţi început efectiv să vă ocupaţi de creşterea caprinelor?

– Suntem născuți între dealurile Cucuteniului și crescuți cu dragoste de țară și recunoștință față de valorile românești. Bunicii noștri au avut mereu animale în curte și grija câmpului, iar când eu și fratele meu am apărut, toată familia și-a dorit ca noi doi să le depășim condiția, să fim oameni mari, de succes. Toată energia și resursele familiei au fost canalizate în educația noastră, iar părinții noștri au plecat să muncească în străinătate pentru a avea grijă de toți cei rămași acasă. Apoi, eu împreună cu fratele meu am mers la studii în București după terminarea liceului, însă în fiecare week-end ne întorceam acasă să ne ajutăm bunicii la lucrul pământului. Bunicul mereu „se plângea“ că după ce nu va mai fi el toate terenurile pentru care el a muncit o viață vor rămâne în paragină. Așadar, după ce am terminat facultatea am visat să ne întoarcem acasă și nu doar să ne facem familia mândră, cât și Cucuteniul să îl facem un loc cunoscut pentru frumusețea sa. Ne-am gândit inițial la vaci, însă nu am găsit o opțiune care să se preteze cu bugetul nostru. O altă idee a fost creșterea oilor, dar în zona noastră se practică încă un soi de transhumanță, trebuia să dăm oile la cioban, neavând posibilitatea să le pășunăm în sat din cauza pășunilor necurățate.Așa am ajuns la capre, profitând și de cererea în creștere a produselor din lapte de capră și pentru că este o nișă care merită toată atenția. Am achiziționat, în toamna lui 2017, un nucleu de 50 de capre din rasa Carpatină și așa a început totul. În anii ce au urmat am mai achiziționat câteva, am mai renunțat la o parte dintre ele, pe scurt am început selecția, iar în prezent am ajuns la un efectiv de 100 capete.

Carpatina - rasă rustică, autohtonă, rezistentă la boli

–Ce te-a determinat să alegi această rasă?

– Am ales Carpatină datorită faptului că este o rasă rustică, autohtonă, rezistentă la boli și intemperii care nu are nevoie de o furajare pretențioasă și este o rasă pe care poți face metisări reușite. Inițial, planul era să obținem noi capre care să păstreze caracteristicile Carpatinei, dar să aibă producții asemănătoare cu ale animalelor specializate pe lapte. Însă, am ajuns la concluzia că putem și noi ajunge la producții păstrând rasă curată, dar făcând o selecție riguroasă.

– Ne poți spune câteva cuvinte despre sistemul de furajare?

– Am ales un sistem de creștere semi-intensiv pentru că acest sistem este cel mai apropiat de modul natural de viață al caprelor. Din luna aprilie până la sfârșitul lui noiembrie animalele merg la pășunat pe islazul satului sau pe pășunile luate în arendă. În perioada de iarnă animalele sunt pe stabulație liberă, fiind hrănite cu fân de bună calitate și cereale.

În curând... produse nobile

– Ce produse valorificaţi şi cum are loc distribuția acestora?

Cele mai multe dintre produsele noastre pleacă direct din fermă către consumatorul final. Oamenii ne pot găsi foarte uşor pe rețelele de socializare. Odată cu pandemia ne-am adaptat și facem livrări și la domiciliu, atât în Cucuteni, cât și orașele din zonă. Urmează să lansăm şi propria pagină web şi un magazin online pentru ca oamenii să ne găsească cu şi mai mare uşurinţă. Comercializăm brânză telemea, cremă de brânză, urdă, lapte proaspăt, lapte bătut și iaurt de băut. Încercăm și rețete noi și sperăm că de la anul să aducem pe mesele clienților și câteva  brânzeturi nobile.

Visul care a reunit întreaga familie!

– Poţi să îmi spui la cât poate ajunge o astfel de investiție?

– Costul cel mai mare pentru noi s-a dovedit a fi în avantajul nostru până la urmă – toți membrii familiei și-au dăruit tot timpul, puterea de muncă și atenția asupra visului nostru. Un cost destul de mare pentru o muncă în care nu contează că e zi liberă, că plouă sau că pur și simplu nu îți mai simți mâinile de atâta muncă. Însă, tot acest sacrificiu ne-a ajutat să realizăm cât de puternici suntem împreună și că este visul care a reunit toată familia! În rest, investiții se fac mereu. În afară de cele câteva hectare pe care bunicul ni le-a pus la dispoziție, a trebuit să construim și să achiziționăm totul. La construcția saivanului și a fânarului am folosit materiale reciclate pentru a le da un aspect cât mai autentic și a fi prietenoși cu natură. Acum avem în construcție un microlaborator de brânzeturi, iar aici nu putem face rabat la calitate și deja vorbim de alte prețuri. Așadar, abia așteptăm și noi să terminăm cu investițiile și să putem trage o linie să vedem clar costurile finale.

– Ce sfaturi recomandați celor care doresc să investească într-o asemenea fermă?

– Încurajez pe oricine dorește să investească în zootehnie sau agricultură în general să o facă! E important ca tradițiile și valorile românești să fie transmise mai departe, să dăm ceva înapoi celor care ne-au crescut. Dar, precum în cazul oricărei alte afaceri, trebuie să fie conștienți că, dacă vor venituri imediate, nu le vor avea. Un aspect deosebit de important din punctul nostru de vedere este că trebuie să trateze animalele ca pe membrii familiei, nu ca pe niște obiecte – trebuie să le înțeleagă și să le respecte, pentru că doar așa satisfacțiile vor fi pe măsura muncii depuse. Totodată, le recomand să se documenteze foarte bine înainte să facă investiții și niciodată să nu facă rabat de la calitate.

– Cum vedeți ferma voastră peste 5 sau 10 ani?

– Încercăm să mărim efectivul de animale cât de mult ne permit pășunile și fânețele de la noi din localitate, dar făcând tot timpul selecția animalelor și păstrând calitatea produselor la cele mai înalte standarde. Visul nostru este să ducem Carpatina la nivelul raselor specializate pe producția de lapte și să fim cu toții mândri de rasa noastră autohtonă. Ne dorim foarte tare să intrăm în lanțurile mari de magazine, însă e nevoie ca toți crescătorii să înțeleagă că doar prin asocierea în organizații puternice putem reuși. În rest, sper ca împreună cu familia mea să fim sănătoși și să avem cât mai multă putere de muncă pentru a ne bucură împreună și peste 10 ani de succesul fermei noastre, Poiana lu’ Șerban.

Beatrice Alexandra MODIGA

Iosif Fănel Căpraru, din comuna Ocniţa, judeţul Dâmboviţa, are o fermă de capre de reproducţie, rasa Alpină Franceză, cu o genetică de vârf. Crescătorul dâmboviţean a început cu un efectiv de 20 de capre gestante şi 10 negestante, iar în prezent a ajuns la 65 de capre matcă şi 6 ţapi. Întreaga investiţie l-a costat în jur de 90.000 de euro, iar dacă în primul an a avut o medie a cheltuielilor de 3.000 euro/lună şi cam 700 de euro încasări, în prezent este aproape de zero, adică câştigă tot atât cât cheltuie.

Însămânţări artificiale, cu material seminal adus din Franţa

Iosif Fănel Căpraru s-a întors din Franţa, după 22 de ani lucraţi acolo, şi cu toate că este de meserie sculptor în lemn, a activat acolo şi în domeniul amenajărilor de locuinţe. Dar, dorul de casă l-a adus la Ocniţa, unde s-a apucat de zootehnie. Astfel, ferma sa de animale se vrea a fi o fermă de capre Alpină Franceză, de reproducţie. Toate animalele pe care le deţine acesta provin din Franţa, spune crescătorul. „Aducem din doi în doi ani ţapi ce provin din însămânţări artificiale şi care au certificate de origine. Ferma aceasta s-a născut din dorinţa de a mă întoarce acasă şi de a putea face ceva la mine în ţară, din care să-mi pot câştiga existenţa. Prima dată am vrut să cresc Charolaise, o rasă de bovine pentru carne, dar am realizat că este ceva care mă depăşește deoarece ne trebuia o suprafaţă de pământ foarte mare pe care eu nu o deţineam, comuna Ocniţa fiind situată într-o zonă de deal. Am analizat puţin situaţia şi am constatat că este o deschidere din ce în ce mai mare spre produsele din lapte de capră şi am pornit la drum. Am încercat să cumpăr animale din România, dar am observat că lipseşte cu desăvârşire oferta şi m-am hotărât să le aduc din Franţa. De aici a plecat ideea să mă axez pe reproducţie“, a declarat dâmboviţeanul.

Fermă de reproducţie şi mai puţin de valorificare a laptelui

Crescătorul a început cu un efectiv de 20 de capre gestante şi 10 negestante. În prezent are 65 de capre matcă (care vor făta începând cu 1 martie) şi 6 ţapi. Adăpostul caprelor este construit din lemn, iar acoperişul are o izolaţie care vara împiedică soarele să ardă, iar iarna împiedică pătrunderea frigului. Animalele sunt hrănite ca la carte, iar drept răsplată producţia de lapte poate ajunge chiar şi la 1.100 de litri pe ciclul de lactaţie, specifică Iosif. „80% din animale fată câte doi iezi. Noi vindem în fiecare an atât ieduţe înţărcate la vârsta de trei luni, ţapi pentru reproducţie, cât şi caprele (reformă) care trec de vârsta de şase ani. Fătările sunt foarte uşoare, mai puţin de 10% necesitând intervenţia noastră. În 98% din cazuri fătarea are loc în timpul zilei. Hrana animalelor noastre este compusă din baloţi de lucernă 80%, fân 20%, dar mai adaugăm lucernă granulată (peleţi) într-o cantitate de maximum 40% din totalul necesar de furaj pe zi (3.5 kg), porumb care poate ajunge la cantitatea de 1,2 kg pe zi, în două mese, în vârful perioadei de lactaţie, dar şi minerale şi oligoelemente, ce sunt indispensabile într-o fermă cu stabulaţie permanentă. Cultivăm lucernă pe o suprafaţă de 8 ha, iar diferenţa de porumb şi lucernă granulate o cumpărăm. La noi se pune baza pe reproducţie şi mai puţin pe valorificarea laptelui deoarece pentru a avea animale sănătoase, care pot îndeplini cerinţele unui animal de reproducţie, trebuie hrănite cu lapte. Cu toate acestea, prietenii şi cunoscuţii se bucură de telemeaua şi laptele de capră covăsit“, mai spune crescătorul.

Profit… în cinci ani!

Iosif a început în 2015 cu 30.000 de euro, fonduri proprii, dar în următorii patru ani a mai scos din buzunar de trei ori suma cu care a început, cu toate că în acest moment este mai mult pe zero, acesta sperând ca de anul acesta să intre pe profit. „Nu este ceva din care să ai câştig peste noapte. Eu am socotit 5 ani, în care să pot ajunge la zero, în sensul de a nu mai băga bani din buzunar, iar după cei cinci ani afacerea să meargă în celălalt sens, adică pe profit. De exemplu, în primul an am avut o medie a cheltuielilor de 3.000 euro pe lună şi cam 700 de euro încasări. Acum sunt foarte aproape de zero, adică câştig tot atât cât cheltui, şi teoretic ar fi ca de anul acesta să încep să am profit. Mai trebuie să ştii exact ce vrei, să iubeşti animalele şi să nu fii adeptul unui câştig rapid. Ţinta mea este să ajung să pot vinde undeva la 80 de ieduţe anual, plus caprele reformă, în jur de 20-25 în fiecare an, ceea ce mi-ar asigura un câştig egal sau mai bun cu ceea ce se poate câştiga în străinătate. Asta înseamnă că trebuie să ai tot timpul în fermă un efectiv de cca 125 de animale. Peste cinci ani, dacă suntem sănătoşi, sper să ajung la ţinta pe care mi-am propus-o ca număr de animale şi să reuşesc să am şi o minifăbricuţă pentru procesarea laptelui. Costurile unei astfel de investiţii sunt variabile. Dacă ai bani mai mulţi la început ajungi mult mai repede la profit, dacă nu, aştepţi aşa cum am făcut eu“, a încheiat Iosif Căpraru.

Beatrice Alexandra MODIGA

Situate în județul Argeș, în localitatea cu același nume, Cheile Dâmbovicioarei fac parte din cel mai mare complex de chei din țară, săpate în Munții Piatra Craiului de râul Dâmbovița și afluenții săi, ce însumează 20 de chei, lungi de peste 30 km. Pârâul Dâmbovicioara a creat un sector de canioane (Brusterului, Lungă, Strâmtă) ce însumează 8 km. Luate separat, Cheile Dâmbovicioarei, situate în depresiunile Dâmbovicioarei și Podul Dâmboviței, se întind pe 2 km. Traseul este unul spectaculos, șoseaua șerpuind printre pereți verticali, înalți până la 200 m, în profilul stâncilor putându-se observa calcarele jurasice, de culoare cenușii-albi lucioase. Peisajul prin canion este unul monumental, splendid în oricare anotimp, aproape neștiind ce să admiri mai întâi: stâncile maiestuoase, apa Dâmbovicioarei, crâmpeiele de poienițe verde intens, pădurea...

Tot în această zonă din culoarul Rucăr-Bran se găsește, la 1 km amonte de satul Dâmbovicioara, și Peștera Dâmbovicioara. Bine, versantul sudic din Piatra Craiului numără vreo 50 de cavități, dar cea mai vizitată rămâne Dâmbovicioara. Aceasta a fost descoperită prin anii 1700, mai exact apare citată într-o lucrare științifică în 1767 (J. Fridvalsky), dar prima dată este cercetată amănunțit în anul 1955, când un grup de speologi a lărgit gura de intrare și a deblocat galeria principală. În 1973, Traian Constantinescu, de la Institutul de Speologie, a întocmit prima hartă pentru 244 m de galerii. Cavitatea este explorată în anii 1977-1978 de Ioan Dobrescu, președintele Clubului de Speologie Piatra Craiului, cu sediul în Câmpulung Muscel, prilej cu care se intră în zona superioară a peșterii. La 7 octombrie 1978, echipa compusă din Ioan Dobrescu, Ica Giurgiu, Gabriel Silvășeanu și Grigore Gheorghiță sapă și deblochează alte cavități și cartează, în total, 481 metri de galerii, iar în 1979 același grup, căruia i se alătură alți speologi (Ciuculescu, Iancu, Mihalce și Oprea), au pus pe hartă toți cei 555 m ai peșterii. Accesibile și amenajate sunt însă în jur de 250 m, dincolo de care, pe porțiunea îngustată, a fost montat un grilaj pentru protejarea populației de lilieci care s-a instalat aici. Galeria are lățimi ce variază între 3-4 m și înălțimi de 4-5 m, cu puține ramificații, de dimensiuni mici, interiorul fiind atractiv prin formațiunile geologice deosebite, cunoscute sub numele de „laba de urs“, „aripă de acvilă“, „cap de șarpe“ sau „piele de tigru“. Este de ținut minte și legenda unei ieșiri secrete astupate de localnici sau de un pustnic care ar fi viețuit în grota din Piatra Craiului.

Maria Bogdan

În lucrarea Arhitectura din lemn a județului Dâmbovița, scrisă de Ioana Cristache-Panait, se arată că în anul 1810 aici existau 116 biserici din lemn și 98 din zid. Cele mai multe ctitorii erau concentrate în plasa Cobia, cu 17 lăcașuri din lemn și 16 din zid. Astăzi, se mai păstrează în jur de 11 biserici din lemn, declarate patrimoniu cultural național, iar patru dintre ele se găsesc chiar în comuna Cobia. Localitatea, fără vreo faimă regională sau națională, deci este foarte puțin vizitată de turiști, mai deține o bijuterie arhitecturală, mănăstirea Cobia, supranumită „Voronețul din sud“. În fine, noi suntem maeștri în a acorda superlative, dar de data aceasta trebuie să recunoaștem că avem de-a face cu un unicat.

Comuna Cobia, situată la 7 km nord-est de Găești, se compune din 10 sate: Blidari, Călugăreni, Căpșuna, Cobiuța, Crăciunești, Frasin-Deal, Frasin-Vale, Gherghițești (reședința), Mănăstirea și Mislea. În trei dintre ele, Frasin Deal (cătunele Copăcei și Șerbești), Frasin Vale și Mislea se găsesc cele patru biserici din lemn, declarate monument istoric. Prin 2011 acestea au făcut parte din programul „Circuit cultural religios pe axa Cobia – Târgoviște – Doicești din județul Dâmbovița – Pelerin în județul tău“, despre care nu se mai aude nimic astăzi. Poți fi cel mult „pelerin de unul singur“... Dar bine măcar că grație lui sau cu gândul la acest circuit autoritățile române au selectat trei din cele patru monumente pentru a fi renovate în cadrul „Programului de Reabilitare Integrată și Cercetare a Patrimoniului de Arhitectură și de Arheologie“, desfășurat și finanțat în comun cu UE. Și chiar s-a întâmplat, din fericire, acest lucru, adică să fie bisericuțele din lemn restaurate, între anii 2005-2009. Treaba e că ele pot fi văzute pe dinafară mai mult; nefiind vizitate ca un muzeu, în cea mai mare parte a timpului au lacătul pe ușă. Toate sunt construcții de mici dimensiuni, realizate pe un fundament din lespezi de piatră, din bârne de stejar, au pridvor deschis, o singură turlă deasupra intrării și acoperiș din șindrilă. Farmecul lor este indiscutabil, te poartă prin vremuri de demult, atât cât poate imaginația fiecăruia să călătorească prin Dâmbovița veacului al XVIII-lea, perioadă când au fost ctitorite. Fără discuție, e o rupere de cotidian...

„Voronețul Sudului“

Evadare în timp înseamnă și Mănăstirea Cobia din satul Mănăstirea, situată dincolo de pârâiașul Cobiuța, într-o zonă izolată, străjuită pe o latură de un delușor împădurit. Aici se desfășoară, de câțiva ani, Festivalul Internațional de Toacă. Lăcașul a fost ridicat între anii 1571-1572, sub domnia lui Alexandru Voievod, prin grija stolnicului Badea Boloșin. Legenda spune că, mânat de importanța funcției sale – mâna dreaptă a domnitorului Țării Românești –, stolnicul a hotărât să facă o mănăstire cum nu mai era alta în țară, motiv pentru care a tocmit patru zidari italieni să-i ducă planul la bun sfârșit. Iar aceștia chiar s-au ținut de treabă, terminând construcția într-un timp record. Cărămizile, cele care dau unicitate bisericii, au fost aduse din Peninsulă, fiind apoi șlefuite în trei culori, cărămiziu, verde-brun și ocru-galben, lucru care face ca pe zidurile exterioare să cadă o lumină aproape feerică. Din acest motiv este supranumit lăcașul „Voronețul sudului“; de altfel, este singurul din România cu o astfel de arhitectură. Pe urmă, pereții sunt decorați cu un șir de firide pe toată înălțimea fațadelor, despărțite de pilaștri lați și se încheie în partea de sus cu arcuri semicirculare. Mănăstirea Cobia n-a fost pictată în interior de la bun început. Acest lucru s-a întâmplat abia încoace, târziu, prin 2001, prin grija preotului paroh Ioan Popescu. De altfel acestuia i se datorează integral faptul că așezământul mai este astăzi în picioare. Prin metode numai de el știute i-a determinat pe comuniști (Departamentul Monumentelor Istorice) să înceapă restaurarea, lucrările fiind continuate apoi până prin 1995, prin refacerea pereților, acoperișului și turlelor. Revenind la începuturi, stolnicul Badea Boloșin a ținut ca aici să fie o mănăstire de călugări. Și așa s-a și întâmplat. Ea a fost reparată pentru prima dată de Pârvu Cantacuzino, în 1680, iar apoi, printre războaie, ocupație otomană, instalarea călugărilor greci, așezământul monastic a suferit ba ruinări, ba consolidări, ba lipsă de grijă față de arhitectură. Prin 1792 a fost închinată Eforiei spitalelor, fiind transformată în biserică de mir. Și biserică de mir a rămas și astăzi! O poveste aparte o are și clopotnița. Localnicilor le place să creadă că Mihai Viteazul, poposind prin părțile locului cu oștile venite din bătălia de la Călugăreni, a înnoptat la mănăstire, iar în zori și-a îngropat în pământurile Cobiei eroii. Ca prețuire pentru oșteni, a donat mănăstirii un clopot nemaipomenit, care a rezistat până în al Doilea Război Mondial, când nemții l-au confiscat și l-au dus nu se știe unde.

Maria Bogdan

Maria Durchi trăiește în comuna Moroieni, județul Dâmbovița, și este una dintre puținele femei ale satului care încă mai țes covoare. Nu ca să își câștige existența, ci doar ca o nostalgie a vremurilor când tehnologia nu căpătase atât de multă putere.

„Țesutul covoarelor este o activitate pe cale de dispariție, iar pentru cele care încă mai lucrează la război, a rămas doar o pasiune. Eram copil și pentru mine a fost ca o curiozitate, pe atunci nu exista tehnologie, nu aveam televizor. Nici măcar lumină. Mama mea țesea și voiam și eu să văd cum face. Eram atrasă de faptul că folosea fire colorate.“

Și curiozitatea s-a transformat curând în mai mult. Iar acest meșteșug, al țesutului covoarelor, a mai câștigat astfel timp. S-a schimbat acest meșteșug în vreun fel de atunci? Dna Maria spune că partea tehnologică a rămas la fel, doar lâna, altădată vopsită natural cu plante, este astăzi vopsită cu vopseluri chimice.

Materia primă, lâna folosită la țesutul covoarelor, o cumpără de la un centru de colectare de la Săcele, Brașov. Acolo este prelucrată și toarsă, însă înainte de a intra în războiul de țesut trebuie spălată și vopsită. Apoi începe arta, iar meșterul popular dezlănțuie din lână modele florale sau geometrice, toate în culori vii.

Maria Durchi lucrează covoare cu lungimi diferite, dar lățimea standard este de 65 de cm pentru că războiul pe care îl are nu permite realizarea unor covoare cu lățimi mai mari. Cel mai mare covor pe care l-a făcut este de 5 metri lungime.

„Într-o oră abia dacă reușești să țeși 5-6 cm. Este o muncă extrem de migăloasă, care presupune multă răbdare. Iar la final îl dai pe nimic. Cert este că, dacă nu am comandă, nu lucrez. Eu nu îmi permit să cumpăr lână și apoi să nu îmi recuperez banii. Lâna nevopsită, brută, o iau cu 40 de lei kg. Un pliculeț de vopsea este 1.50 lei și nu poți vopsi decât 100 de grame de lână. Un covoraș de 65 cm/65 cm costă 30-40 de lei. Eu cred că prețul real al unui covoraș de 65 cm/65 cm este de 100 de lei. Bănuiesc că este oricum puțin. M-am uitat pe Internet și am văzut că valoarea lui este undeva la 50-60 de euro. Am fost pe Valea Prahovei la un magazin care comercializează covo­rașe precum cele făcute de mine. Un covoraș cu o lungime de 1,5 m și cu 65 cm lățime se vindea cu 220 de lei. La țesătoarele din Moroieni venea în urmă cu mult timp un agent comercial din acea zonă. Știți cât oferea? Pe două covoare cu dimensiunea pe care v-am spus-o nu ne dădea nici măcar cât lua el pe unul. Și atunci, cu bătaia asta de joc, nu mai bine stai degeaba?“

Fără o piață de desfacere și fără o apreciere corectă a muncii lor, meșterii populari nu au nicio șansă. Iar tinerii înțeleg această situație perfect. De aceea predarea acestei moșteniri culturale de la o generație la alta este aproape întreruptă acum. Rămâne doar în seama bătrânilor să mai facă ceva pentru acest meșteșug. Și nu este simplu deloc.

„Țesutul la război este o pasiune pentru mine. Este amprenta mea pe acest pământ. Însă nu pot face mai mult decât atât. Nu îmi pot promova activitatea pentru că asta ar însemna să nu mă mai pot ocupa și de gospodărie. Îmi amintesc că în urmă cu 10 ani în comună a fost organizat cu bani europeni un curs de țesut la care erau cumva obli­gate să participe tinerele care primeau ajutor social. Însă, după termina­rea cursului, niciuna dintre participante nu a dus mai departe acest meșteșug. Au participat probabil doar pentru că s-au temut că vor pierde ajutorul social. Și atunci ești îndreptățit să fii pesimist cu privire la viitorul acestei îndeletniciri. Cred că în curând o să apună.“

În România munca meșterilor populari este la limita dintre apreciere și indiferență. Însă străinii care ne vizitează țara văd în aceste meșteșuguri străbune ale românilor un „cult“ interesant, o formă de artă arhaică în care pâlpâie identitatea românilor și care ar trebui să treacă de limita timpului

„La un moment dat niște prieteni au venit în vizită însoțiți de niște englezi. Le-am arătat acestora covoarele realizate de mine. Le-a plăcut atât de mult încât m-au rugat să le țes și lor câteva preșulețe. Am simțit atunci că ei apreciază meșteșugul și valoarea produselor pe care le realizez. Și pe mine ca om. Ar fi poate o șansă ca meșterii populari să fie promovați în străinătate. Este foarte important să avem o piață de desfacere. Dacă am avea comenzi, iar lucrurile pe care noi le realizăm ar fi vândute la adevărata lor valoare, nu am avea nevoie de subvenție. Și nici de ajutor social de la stat. Am avea un venit asigurat prin acest meșteșug.“

Laura ZMARANDA

În mediul rural sunt încă multe de făcut pentru a schimba în bine chipul satului românesc. Avem oportunitatea de a face asta prin fondurile europene care ne sunt alocate, însă la nivel individual şansa fiecărei comune depinde de cel care se află în fruntea administraţiei publice. Am fost recent în Finta din judeţul Dâmboviţa, o comună cu aproape 5.000 de locuitori, aflată la aproximativ 50 de kilometri de Bucureşti, 20 de Ploieşti şi 40 de kilometri de Târgovişte. Florentin Oprea, primarul comunei, aflat la al doilea mandat, ne-a vorbit despre strategia de dezvoltare a regiunii şi despre hibele sistemului de administraţie public.

De ce România nu este ca Polonia

Primarul din Finta spune că experienţa de administrator pe care o avea în mediul privat l-a ajutat să reziste în sistemul de administraţie publică şi să găsească nişte soluţii eficiente pentru a dezvolta comuna pe care o conduce. 

„Spre deosebire de mediul privat unde lucrurile sunt mult mai simple, iar deciziile se iau mai rapid și implicit implementarea proiectelor se face mai uşor, sistemul administraţiei publice este destul de greoi din cauza birocraţiei. Pregătirea unui proiect durează ani de zile, se fac multe demersuri şi este foarte greu în momentul de faţă. În mod normal ar trebui să învăţăm de la cei care au o rată mare de absorbţie a fondurilor europene. Polonia, spre exemplu, are un grad de absorbţie a fondurilor europene de 130%. Însă acolo, spre exemplu, se stabileşte clar dacă proiectele ce urmează a fi implementate sunt necesare în regiunea pentru care au fost propuse. Cu alte cuvinte, ce ar fi să ne apucăm să facem într-o comună ca Finta proiecte pe turism? Nu există potenţial pe acest domeniu, aşa că ar fi o risipă de bani. Dar în România se întâmplă asta. Ne trebuie aşadar strategii foarte bine definite şi simţ de răspundere în implementarea proiectelor“, spune primarul din Finta.

Banii europeni vor fi folosiţi până la ultimul

Florentin Oprea susţine că, până la venirea sa la primărie în Finta, nici măcar nu se auzise de bani europeni în comună şi că nu existau foarte multe perspective de dezvoltare. S-a folosit însă de experienţa dobândită ca manager în mediul privat şi a reuşit în primul rând să şteargă nişte datorii pe care comuna le avea. „În momentul acesta mă declar mulţumit pentru că am implementat destul de multe proiecte pe fonduri europene şi locale atât cât ne-a permis bugetul. În plus, avem foarte multe proiecte pentru care am obţinut finanţarea şi pe care urmează să le implementăm. Am gândit o strategie prin care să folosim banii europeni până la ultimul. Spre exemplu, anul acesta avem la dispoziţie un 1 milion de euro prin AFIR pentru realizarea sistemului de canalizare. După ce vom termina acest proiect, vom asfalta. Vrem să arătăm că lucrurile se pot face în ordinea corectă pentru că au fost multe situaţii în care s-a asfaltat şi apoi s-a stricat asfaltul pentru a se realiza canalizarea. La final, toată comuna va fi asfaltată cu fonduri obţinute de la Ministerul Dezvoltării. Alte proiecte vizează  reabilitare şi modernizarea celor două dispensare ale comunei care au fost în afara preocupărilor zeci de ani. Unul dintre dispensare va fi modernizat cu fonduri din bugetul local. Mă preocupă foarte mult viitorul copiilor din comună, aşa că mi-am propus ca şcolile din Flinta şi Gheboia să fie, de asemenea, reabilitate şi modernizate. Avem 13 miliarde de lei vechi pentru fiecare şcoală. Vom construi şi o grădiniţă nouă. La finalul acestor proiecte vom avea apă, gaze, canalizare. Deci Finta va avea infrastructură aproape ca la oraş.“

Oportunităţi de afaceri

Însă dezvoltarea comunei nu este condiţionată doar de implementarea proiectelor cu bani europeni, ci și de existenţa pe teritoriului ei a unor entităţi financiare care să susţină consecvent bugetul localităţii. Cu alte cuvinte, comuna Finta are nevoie de investitori.

„Cel mai important obiectiv al primăriei comunei Flinta acum este să atragă investitori şi să stimuleze societăţile, fermierii mici sau mari să dezvolte afaceri aici. În felul acesta bugetul comunei va fi susţinut şi va exista o dezvoltare armonioasă. Altfel, degeaba se dezvoltă localitatea prin proiectele implementate de primărie, dacă nu există susţinere financiară. Pentru că, ştiţi, proiectele europene sunt cofinanţate, chiar dacă vorbim de procente mici. Pentru o comună cum este Finta 2-3% sunt bani serioşi.“

Întrebat de ce ar trebui să vină investitorii aici, primarul spune că Finta este o comună cu terenuri fertile unde se pot dezvolta afaceri agricole, există infrastructură modernă şi este foarte aproape de oraşe. În plus, administraţia publică va sprijini iniţiativele care se bazează pe o dezvoltare armonioasă. „Avem aproximativ 6 hectare de teren care pot fi folosite pentru dezvoltarea unei zone industriale şi în comună există suficientă forţă de muncă. Aşteptăm doar investitori. Pentru a-i atrage către Flinta, am discutat chiar în consiliul local şi ne gândim să oferim nişte facilităţi celor care vor veni aici. Poate că vom oferi gratuit câţiva ani acest teren. Este important însă să găsim parteneri serioşi, care sunt dispuşi să îşi menţină afacerile în Flinta multă vreme.“

Comuna Finta are 5.000 de hectare de teren şi sunt aici cca. 400 de mici fermieri cu o medie de 2 hectare de teren, dar şi societăţi agricole cu suprafeţe mari de teren arendate. Creşterea animalelor nu mai este o prioritate, deşi comuna dispune de cca. 200 de hectare de islaz. Pentru a stimula dezvoltarea agriculturii şi a zootehniei primarul are în vedere înfiinţarea în viitor a unei asociaţii agricole.

GALERIE FOTO

Laura ZMARANDA

La o suprafață arabilă mai redusă cu aproximativ 18% decât Dâmbovița și Argeș, dar cu 80% mai mică decât Buzăul, Prahova nici nu contează pentru autorități din punctul de vedere al irigațiilor. În fine, a contat cândva, dovadă și cele aproape 25.000 ha de teren amenajate, dar județul nu intră în calculele Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale(MADR), mă rog, ale Autorității Naționale de Îmbunătățiri Funciare (ANIF), în Programul Național de Reabilitare a Infrastructurii Principale de Irigații.

Prahova și Dâmbovița au o suprafață agricolă și arabilă comparabilă, cu deosebirea că, în afară de culturile de câmp, primul a dezvoltat viticultura, al doilea, pomicultura. Ca suprafață arabilă, și județul Argeș se încadrează cam în aceeași categorie cu primele două, de județe mijlocii ca putere agrară. Buzăul se detașează ca potențial agricol din întreagă zonă a Subcarpaților de Curbură și Meridionali. 

Pe hârtie lucrurile ar sta binișor. În realitate...

Ca suprafață amenajată pentru irigații, ordinea între județe respectă cumva mărimea suprafețelor agricole. Potrivit datelor Institutului Național de Statistică, preluate de la MADR (n.n.-AGR102A, suprafața terenurilor amenajate cu lucrări de irigații pe macroregiuni, regiuni de dezvoltare și județe), Buzăul dispunea, în 2016, de amenajări pentru 44.927 ha, Dâmbovița – pentru 38.213 ha, Argeș – pentru 35.630 ha, iar Prahova – pentru 35.630 ha. Probabil lucrurile stau așa doar pe hârtie. În realitate, infrastructura este deficitară, distrusă adică, nefuncțională. În 2016, județele Argeș și Dâmbovița n-au irigat nici măcar un metru pătrat de cultură, iar organizațiile utilizatorilor de apă pentru irigații (OUAI) din Prahova și Buzău au încheiat contracte sezoniere sau anuale pentru 1.897 ha, respectiv, 5.190 ha. MADR spune, în Programul de reabilitare a sistemului de irigații, că viabile din punct de vedere economic – altfel spus, ar merita ca statul să investească bani în infrastructura primară – sunt amenajările din Buzău (Câmpia Buzău Est – 9.941 ha și Buzău Vest – 55.860), Argeș (Ștefănești – Leordeni, 5.675 ha) și Dâmbovița (Titu – Ogrezeni, 40.647 ha). Prahova nici nu este pomenită în strategie, iar în Argeș 30.000 ha amenajări sunt ca și terminate.

Suprafața irigată, mai mare decât cea raportată!

În prima etapă a programului de reabi­litare ar urma să intre o singură amenajare, cea din Câmpia Buzăului-Canal Vest, care acoperă 35.860 ha. Două OUAI (Lipia și Istrița), din trei înființate, au accesat fonduri europene pentru reabilitarea irigațiilor din ferme. Pentru a doua etapă, care nu se știe când anume va începe, sunt programate să fie reabilitate amenajările Câmpia Buzăului Est (9.941 ha), Ștefănești-Leodeni, Argeș (5.675 ha) și Titu-Ogrezeni, Dâmbovița (40.647 ha). Observați că, după reabilitare, Dâmbovița va avea o suprafață amenajată chiar mai mare decât cea raportată de către autoritățile județene din 1997 și până astăzi.

Maria BOGDAN

Astăzi, vom analiza zootehnia din ultimii 27 de ani în trei județe cu aceeași dispunere geografică: Dâmbovița, Argeș și Vâlcea. Economic însă lucrurile diferă. Argeșul se află în Top 10 între județele țării ca PIB/cap de locuitor, bazându-și dezvoltarea pe sectorul industrial, mai puțin pe agricultură, în vreme ce Vâlcea și Dâmbovița au o economie agrarindustrială. Ca performanțe, Dâmbovița ocupa, în 2012, locul I în ierarhia județelor la producția de ouă, iar Vâlcea deținea poziția secundă la producția de miere.

Evoluția efectivelor de animale în cele trei județe a urmat trendul general, cu o prăbușire a numărului până prin anul 2000, perioadă ce coincide cu dezafectarea fostelor unități comuniste, o ușoară redresare până în 2005, o nouă diminuare după anul aderării țării la UE și o a doua creștere pesemne după atragerea banilor europeni. Cu o singură excepție în cazul județului Dâmbovița, unde numărul de caprine din 2015 îl depășește pe cel din 1990, peste tot efectivele scăzând în medie cu 40-50% față de acum 27 de ani.

Dâmbovița: cu excepția creșterii păsărilor, zootehnia a cedat în fața culturilor vegetale

Fondul funciar al județului Dâmbovița cuprinde 61,1% terenuri agricole. Din totalul acestei suprafețe, cea mai mare parte este reprezentată de arabil – 70,7%, pășuni – 17,2% și fânețe – 8,1%. La dispoziția crescătorilor de animale ar fi deci peste 25% din terenul agricol. De altfel, din totalul producției agricole, zootehnia are o pondere de doar 28,7%. Explicabil de ce efectivul de bovine a scăzut cu 71,41% față de 1990, cel de porcine – cu 41,89% și cel de ovine – cu 64,78%. Chiar și în cazul păsărilor, acolo unde Dâmbovița este un important furnizor de ouă, numărul de păsări a scăzut cu mai bine de 50%. Singurul domeniu în care au excelat crescătorii de animale ar fi sectorul caprinelor.

Argeșul nu acordă o foarte mare importanță zootehniei

Jumătate din teritoriul județului Argeș (682.631 ha) este reprezentat de suprafață agricolă, 338.755 ha: arabil – 171.208 ha, pășuni – 98.960 ha, fânețe – 46.790 ha, livezi – 20.761, vie – 1.036 ha. Deși are câteva unități de elită, Argeșul nu se bazează foarte mult pe agricultură în compoziția PIB; profilul zonei rămâne unul industrial. Totuși, dincolo de pomicultură, sector reprezentativ inclusiv în domeniul cercetării, ținuturile deluroase, care ocupă 38,3% din suprafața județului, și cele muntoase, cu o pondere de 29,6%, ar fi propice cel puțin creșterii ovinelor, dar nu s-a remarcat o astfel de tendință cel puțin în anii din urmă. De fapt, impresia ar fi că nu există o strategie de dezvoltare unitară a agriculturii, dovadă și evoluția efectivelor de animale, cumva fără o explicație logică.

De exemplu, la bovine efectivul a scăzut până în 2000, apoi a crescut până în 2007 pentru ca, în 2010 și 2015, să se înregistreze cel mai mic număr de animale din perioada analizată (o scădere, în 2015, cu 45,67% față de 2007 și cu 60,99% față de 1990). Același lucru s-a întâmplat în cazul porcinelor: în 2015 se înregistrează 19,4% din efectivul din 2007 și 18,27% față de 1990. La porcine s-a petrecut un lucru rar, în sensul în care efectivele din 2007 au fost mai mari decât cele din 1990! La ovine, caprine și păsări numărul de animale este mai mare decât în 2007, dar mai mic cu 15-40% decât în 1990.

Vâlcea: resurse suficiente, animale puține!

Dacă ar fi să-și utilizeze resursele, Vâlcea ar trebui să performeze în zootehnie. Județul dispune de o suprafață agricolă de 242.856 ha (42,15% din întregul teritoriu), pășunile deținând 44%, la care se adaugă fânețele, cu 13% din totalul agricol.

În strategia de dezvoltare a județului se spune: „Extinderea pășunilor din zonele montane, deluroase și subcarpatice ale județului a favorizat activitățile de creștere a ovinelor și caprinelor, plasând zootehnia județului Vâlcea pe primul loc în Regiunea Sud-Vest Oltenia.“ Să vedem în ce fel le-a favorizat: efectivul de ovine era, în 2015, de 114.338 capete (date INS), e adevărat, cu 24.569 de capete mai mult decât în anul aderării țării la UE, dar cu 128.362 de capete mai puțin decât în 1990. Unde este „favorizarea“? Nici la caprine nu a fost atins numărul deținut în 1990. În ceea ce privește bovinele, efectivul a scăzut cu 57,04% față de 1990, iar cel de porcine se află la 72,81% față de efectivul de acum 27 de ani.

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 13, 1-15 iulie 2017 – pag. 34-35

În satul Burduca, comuna Dragodana, județul Dâmbovița, cultura dovleacului de plăcintă ocupă loc de cinste în topul culturilor vegetale. Ca să vorbim despre cerințele acestei plante, ne-am oprit la Ion Mihalache, fermier cu experiență de o viață în creșterea animalelor și în sectorul vegetal. Anul acesta, ca și în anii anteriori, a cultivat 1,33 hectare cu dovleci pentru plăcintă. Deși producția va fi mai mică decât anul trecut, când au fost mai multe ploi, fermierul estimează totuși o producție de aproximativ 30 de tone. Este posibil însă ca jumătate din această producție să nu fie conformă cu cerințele pieței, iar dovlecii mai mici ca dimensiune să fie folosiți ca hrană pentru animale.

Dovleacul pentru plăcintă, spune fermierul din Burduca, necesită îngrijire și întreținere la fel ca orice altă cultură. Pregătirea pentru însămânțare începe din toamnă, imediat după recoltare, atunci când terenul trebuie foarte bine curățat de vegetație. Se face apoi arătura de toamnă când se poate încorpora și gunoi de grajd. Dl Mihalache spune că este recomandat ca însămânțarea să se facă la începutul lunii aprilie, după ce solul ajunge la o temperatură de 7-8 grade. Pentru că dovleacul are nevoie de un sol bogat în elemente nutritive și care să fie tot timpul bine drenat, ca și la arătura de toamnă se poate repeta procedeul de fertilizare cu complexe care stimulează creșterea și dezvoltarea plantei. Cel puțin pentru cultura sa, Ion Mihalache spune că este necesară folosirea acestor complexe întrucât nu poate acoperi toată suprafața cu gunoi de grajd. Semințele de dovleac se plantează la adâncimi de 2-3 cm și se pun câte 5-6 semințe într-un mușuroi. Distanța între mușuroaie trebuie să fie de aproximativ 90 cm – 1 m, iar cea dintre rânduri de aproximativ 1,5-2 m.

Este important să se facă lucrări de întreținere și îngrijire, dar și tratamente împotriva bolilor și dăunătorilor. Dovleacul poate fi afectat de mană (pete pe toată suprafața dovleacului), antracnoza (apar pete maro pe suprafața dovlecilor și a frunzelor care se sfâșie), făinarea (pe frunzele dovleacului apare un praf de miceliu). Principalii dăunători ai dovleacului sunt păianjenul roșu comun, păduchele verde sau tripsul tutunului. Recoltarea dovlecilor se face de regulă la sfârșitul lunii septembrie, înainte de căderea primei brume. Este important ca la recoltare dovlecii să fie bine copți. Fermierul din Burduca spune că o confirmare a faptului că dovleacul a ajuns la maturitate este culoarea galben-crem și faptul că unghia nu intră în coaja lui. Greutatea medie a unui dovleac de plăcintă este de 2-3 kg. Ion Mihalache spune că producția obținută pe terenul său nu pleacă niciodată din câmp direct spre piață. Dovlecii sunt aduși acasă unde are spații de depozitare, sunt spălați și puși în plase. Abia apoi pleacă spre piață, unde se vând chiar și până după Sărbători. Prețurile de valorificare direct de la producător sunt de 30-40 de bani, în vreme ce în marile magazine kilogramul se vinde cu 1,50-2 lei.

Laura ZMARANDA

Revista Lumea Satului nr. 20, 16-31 octombrie 2016 – pag. 26

Trei particularități fac din Mănăstirea Viforâta, din Dâmbovița, un unicat în țară: are trei hramuri, trei ctitori și a fost singura lavră din România cu două starețe, una tânără și alta în vârstă.  Numele așezării monahale, împrumutat inclusiv satului, nu se cunoaște de unde vine. Unele surse spun că denumirea se leagă de viforele de peste iarnă, deși zona nu este deloc una expusă curenților reci de aer, altele pun totul pe seama vicisitudinilor vremurilor, cu frecvente năvăliri turcești, incursiuni ale armatelor lui Bathory, incendii, cutremure, jafuri etc.

Viforâta nu poate fi tratată în afara Curții Domnești de la Târgoviște, cetatea celor 33 de domnitori ai Țării Românești, de la Mircea cel Bătrân la voievodul martir Constantin Brâncoveanu. Situată la 4 km nord de Târgoviște, în comuna Aninoasa, satul Viforâta, Mănăstirea Viforâta apare în cronici ca fiind ctitoria din anul 1530 a voievodului Vlad Vodă al V-lea sau Vlad Înecatul (și-a pierdut viața în apele Dâmboviței, undeva,  în teritoriile de azi ale Ilfovului), coborâtor din neamul lui Vlad Călugărul. Tradiția reține însă că pe acel loc a existat un lăcaș mai vechi, din anii în care a domnit Vladislav Voievod Basarab (1447-1456). Vlad Înecatul construiește aici, în cei doi ani de voievodat, o biserică obișnuită, apărată de un zid înalt. Matei Basarab (1632-1654), considerat al doilea ctitor, împreună cu soția sa, Elena Doamna, reia construcția și schimbă destinația din mănăstire de călugări într-una de maici. Ultimii ctitori, voievodul martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714) și soția sa, Maria Doamna, inițiază un program de renovare, pardosind cu lespezi de piatră biserica, înălțând zidul de împrejmuire, construind chilii noi și refăcând vechea pictură. În această perioadă aici funcționează și școala pentru copiii locuitorilor din Viforâta.

Avarii și reconsolidări repetate

Mănăstirea este afectată de mai multe cutremure: după seismul din 1802 s-au executat lucrări de reparații pe cheltuiala marelui ban Grigorie Brâncoveanu, soția sa, Safta, călugărită mai apoi la Mănăstirea Văratec, sub numele de Elisabeta, îngrijindu-se de restaurarea picturii bisericii și construind o alta în cimitirul lăcașului, cu hramul Sf. Apostoli Petru și Pavel; în 1940 se produc avarii serioase, fiind nevoie de reconstrucția turnului - clopotniță și a chiliilor, prilej cu care se electrifică întregul ansamblu, toate realizându-se sub grija Patriarhului Justinian Marina și pe cheltuiala Casei de Pensii a Bisericii Ortodoxe Române și a Arhiepiscopiei Bucureștilor. În consecință, mănăstirea primește, în plus, destinația de casă sanatorială pentru maicile și preotesele pensionare rămase fără sprijin, și tot aici ia ființă un atelier de țesut covoare oltenești pentru export, lucrate de maici și fete din satele vecine; în 1977 sunt afectate biserica, chiliile și clopotnița, iar sub directa supraveghere a patriarhilor Justin Moisescu și Teoctist au fost rezidite chiliile și paraclisul cu hramul Sfântului Prooroc Ilie. Din 1960 și până astăzi, bunul mers al mănăstirii a fost asigurat de preacuvioasele starețe Arsenia Opriș, Mihaela Grăj­deanu și Macaria Mavrodin. În anul 2000, după ce se desființează Casa de Pensii (1993), M. Viforâta trece de la Patriarhia Română în jurisdicția Arhiepiscopiei Târgoviștei.

Catapeteasmă din tei aurit

Biserica principală are două hramuri, unul închinat Nașterii Maicii Domnului și altul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Spre deosebire de alte așezări muntenești, interiorul, construit după rigorile creștinătății răsăritene (plan triconc, cu o navă principală, segmentată în două încăperi și în două abside colaterale cu turle pe naos și pronaos), este de dimensiuni modeste, poate și din această cauză aducând o căldură aparte. Toate construcțiile ansamblului (paraclisul,  biserica din cimitir, turnul-clopotniță) sunt decente ca mărime a construcțiilor. Câteva elemente diferențiază din nou acest așezământ de altele: catapeteasma din lemn de tei aurit, realizată în 1864, într-o combinație gotică și bizantină, realizată de renumitul sculptor român de origine germană Karl Stork și icoana făcătoare de minuni a Sf. Mare Mucenic Gheorghe. Icoana,  o splendidă pictură venețiană îmbrăcată în argint aurit, reprezentându-l pe Sf. Gheorghe călare pe cal, omorând balaurul, este dăruită bisericii în anul 1631 de voievodul Leon Tomșa. Complexul mănăstiresc de la Viforâta conține și un muzeu, organizat în 1971, care are, printre altele, bogate colecții de icoane, cărți de cult și obiecte bisericești. Între ele se remarcă un epitaf brodat în mătase cu fir de aur, cusut pe pluș roșu, donat de Ana Rotth, o evreică din România, convertită la ortodoxism, veșminte preoțești din secolul al XIX-lea, candele din sec. al XVIII-lea, o cruce de sidef adusă din Țara Sfântă, paftale din sidef etc.

Maria Bogdan