Mănăstirea Dobrovăț, ultima ctitorie a voievodului Ștefan cel Mare

În codrii Dobrovățului se spune că ar fi trăit un sihastru rus. Venit prin părțile locului în fruntea oștilor, Ștefan cel Mare l-a vizitat într-o seară pe pustnic. Acesta l-a salutat pe voievod în limba sa, „dobrâi vecer.“ Atât de surprins a fost marele Ștefan de binețea sfântului încât, atunci când a ridicat mănăstirea, a numit-o Dobroveci, nume transformat mai apoi în Dobrovăț, pe care l-ar fi preluat toată așezarea. Această legendă apare în scrierile episcopului Melchisedec Ștefănescu, care ar fi auzit povestea prin anul 1851 de la egumenul Nathanail, care la rândul lui o preluase de la călugării de la Mănăstirea Zografu din Sf. Munte Athos.

Trebuie să recunoaștem că povestea nu face altceva decât să confere aură şi să dea deopotrivă forță ultimei ctitorii a domnitorului moldav, Mănăstirea Dobrovăț, din sudul județului Iași. Se pare însă că denumirea exista dinainte dat fiind faptul că prima atestare documentară a comunei Dobrovăț, pe teritoriul căreia se află mănăstirea, datează din 1499. Or, lăcașul a fost ridicat între anii 1503-1504, cum scrie în pisanie: „Bine cinstitorul Domn Io Ștefan voievod, cu mila Lui Dumnezeu domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a înălțat acest hram cu numele «Pogorârea Sfântului Duh» care a început a se zidi la anul 7011 (1503) luna lui april în 27 zile și s-a săvârșit în anul 7012 (1504) al domniei lui, anul patruzeci și șapte și o lună din al optulea curgător.“ Indiferent cum ar sta lucrurile, că preferăm legenda sau datele istorice, un lucru este cert: biserica Mănăstirii Dobrovăț și o parte din construcțiile ulterioare (mai puțin clădirea chiliilor) sunt printre cele mai vechi și mai frumoase din această parte a țării.

Cum a supraviețuit mănăstirea peste veacuri

Prima atestare documentară a lăcașului de cult datează din anul 1503, când Ștefan cel Mare a înzestrat mănăstirea cu cinci sate. Marele Ștefan n-a mai trăit însă să-și vadă ultima dintre ctitorii gata; în vremea sa a fost zidită doar biserica. Lucrările au fost finalizate de Bogdan al III-lea, iar pictura a fost executată între anii 1527 și 1531, în timpul domniei lui Petru Rareș. Foarte important este că o mare parte din pictura interioară se păstrează până în zilele noastre, ceea ce conferă așezării monahale o mare valoare istorică, iar din cea exterioară au supraviețuit timpului două mici fragmente. Lăcașul a fost înzestrat cu păduri, sate, moșii, iazuri până în anul 1650, când Vasile Lupu l-a închinat Mănăstirii Zografu, de la Muntele Athos. Restul clădirilor au fost adăugate ulterior: o bisericuță construită în 1607, refăcută după ’90; o casă boierească, ridicată în 1663, care servește acum de chilii; turnul clopotniță, care datează din anul 1743.

Mănăstirea a avut o viață zbuciumată. A fost prădată de tătari în 1658, de muscali în 1739, de participanții la mișcarea Eteriei, în anii 1821-1822. După secularizarea averilor mănăstirești din anul 1863, incinta zidirii lui Ștefan a fost transformată, lucru de neînțeles pentru cei care-și spuneau patrioți în acele vremuri, în „vestita închisoare de la Dubrovăț“, destinație păstrată 35 de ani (1865-1900). Așezarea a fost apoi orfelinat de fete, școală de agricultură, obște monahală, din nou școală, apoi biserică de mir. Abia după 1990 își reia folosința de lăcaș monahal. Între anii 1975-1981 au fost efectuate săpături arheologice, obiectele descoperite fiind expuse la Palatul Culturii din Iași. Din odoarele Mănăstirii Dobrovăț se păstrează, dar în alte locuri: cărți de slujbă din timpul lui Ștefan – la Academia Română și la Mănăstirea Rila, din Bulgaria; pomelnicul cu ctitorii – la Mănăstirea Căpriana, din Republica Moldova; o psaltire de la 1503 – la un muzeu din Moscova. La Dobrovăț au rămas integre, din vremuri de demult, doar zidirea în sine a bisericii și pictura. Și au mai rămas peste veacuri, să ne spună istorii neștiute, stejarii seculari ai lui Ștefan cel Mare și Sfânt...

Maria BOGDAN