Eugenia Bragarencu, o poveste de viaţă cât un secol

Ce înseamnă, în viaţa unui singur om, un secol? Norocul de a fi contemporanul unor transformări fundamentale pentru umanitate. De exemplu, să treci de la trăsură la automobilul fără şofer. Sau de la fotografia alb-negru la iPad. În plan personal, înseamnă 100 ani de întâmplări, trăiri, amintiri, bucurii, ambiţii, planuri, drame, părinţi, copii, aniversări, profesie. Un secol de existenţă a celebrat recent şi profesoara de limba rusă Eugenia Bragarencu, în Vălenii de Munte. De la înţelepciunea şi experienţa rară de viaţă a unei centenare, basarabeanca născută dincolo de Prut a dobândit libertatea de a nara matematic trecutul, pe care l-a abandonat fără revoltă timpului de-atunci, cu toate tristeţile şi bucuriile trăite. N-a rămas prizonieră niciunei perioade, nici măcar clipelor dramatice din anii ’40, când era hotărâtă să moară în Prut decât să trăiască în gulagul sovietic. Sau când şi-a lăsat copilăria şi avutul la Bălţi pentru a relua viaţa de la zero, în patria-mamă.

Prima tinereţe din Basarabia românească

Eugenia Bragarencu s-a născut în 1913, în Republica Moldova, comuna Parcova, judeţul Bălţi, raionul Edineţ, satul natal al mamei Oriehovschi şi locul unde a fost repartizat, după absolvirea şcolii silvice, tatăl său, al treisprezecelea copil al familiei Lehcoduh. Părinţii s-au căsătorit în 1910 şi au avut patru fete: mezina s-a prăpădit când avea 18 ani, iar Natalia, Eugenia şi Valentina s-au regăsit, mai târziu, în România. Familia s-a mutat ulterior la Petroşani. Înscrierea la şcoală a coincis cu un moment care a marcat istoria ţării de dincolo de Prut: după ce Moldova şi-a declarat independenţa şi a revenit la trupul ţării, după 106 ani de dominaţie forţată a Rusiei ţariste, în toate unităţile de învăţământ s-a instituit predarea în limba română. După cursurile primare, surorile au plecat la Bălţi, la Liceul „Domniţa Ileana“, devenind ulterior asistente sanitare, iar în 1926 Eugenia a susţinut examen de admitere la Şcoala Normală de Învăţătoare din Iaşi, („Vasile Lupu“), pe care-l trece cu succes. Urmează şapte ani de viaţă de şcoală-internat în regim aproape cazon. În 1933, ca tânără învăţătoare, primeşte repartiţie la Corpaci – Bălţi. Este localitatea care avea să-i cutremure pentru prima dată viaţa. S-o lăsăm pe Eugenia Bragarencu să povestească: „M-am prezentat la post pe 9 sau 10 ianuarie. Era iarna anului 1933, una cu un ger năprasnic. Ţin minte ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. Am plecat de acasă pe o rută ocolitoare, Bălţi-Iaşi-Dorohoi-Ripiceni. În gară la Ripiceni m-am trezit dintr-o dată singură, mă durea carnea de frig, nu mă aştepta nimeni, nu cunoşteam pe cineva. Într-un târziu a apărut un domn, care-şi adusese rudele la tren şi el s-a oferit să mă însoţească la Corpaci, pe malul stâng al Prutului. Mi-a găsit gazdă şi, după un timp, Victor, aşa-l chema, a început să vină zi de zi la şcoală, să mă vadă. După serbarea de sfârşit de an m-a cerut în căsătorie. Aşa am intrat eu, în 1934, în familia moşierilor Mihăiescu, de la Ripiceni-Botoşani, deţinători ai unei fabrici de zahăr şi a mii de hectare de pădure şi teren arabil.“ La conacul Mihăieştilor, după naşterea unicului fiu, soacra începe să-şi supună nora unor persecuţii greu de suportat: „Eu, care eram o fiinţă robustă, sănătoasă tun, am slăbit de mă sufla vântul.“ Toate întâmplările conduc la despărţire. Fiul este oprit de soţ, iar mama alungată îl va revedea mult mai târziu, când copilul a fost exmatriculat din şcoli de regimul comunist, din motive de apartenenţă la chiaburime.

Patru ani de nedreptate şi tragism

În 1936, Eugenia Mihăiescu, cum se numea după primul soţ, a primit o nouă repartiţie la Frumuşica Veche, din Cetatea Albă. Din 1936 şi până în 1940, viaţa decurge liniştit pentru tânăra învăţătoare. Aici îl întâlneşte pe directorul şcolii, Bragarencu, alături de care trăieşte o frumoasă poveste de dragoste. În Europa izbucnise deja cel de-al Doilea Război Mondial. Cei doi se căsătoresc rapid, civil şi religios, chiar înainte ca bărbatul să fie mobilizat pe front, fără ca niciunul să-şi schimbe documentele de identitate. Între timp, marile puteri pregăteau tratate care aveau să schimonosească harta Europei şi să distrugă vieţile a milioane de oameni. La 23 august 1939, a fost semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, continuat, după război, în nedreptate şi tragism, de Pactul Churchill - Roosevelt - Stalin, când estul Europei a fost cedat lagărului comunist sovietic. În 1940, Uniunea Sovietică a anexat cu forţa Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei: „Sovieticii au luat Basarabia din nou. Iniţial, cum ar fi azi, au spus că graniţa va fi deschisă trei zile, dar dimineaţa, când ne-am trezit, ea fusese deja închisă. S-a creat o panică generală: toată lumea fugea spre Prut, tot Prutul era numai oameni, să treacă în România. Era un tablou de un tragism pe care nu-l pot reproduce în cuvinte, să vezi oameni care se avântă în apă, se zbat, se îneacă. Am fugit şi eu. Dar soldaţii ruşi m-au arestat. M-au declarat spion, din cauză că numele apărea în unele documente fie Mihăiescu, fie Bragarencu. Până să pună mâna pe mine, am vrut să mă arunc în Prut, pentru că preferam să mor decât să merg în Siberia. M-au prins, m-au împins cu baionetele în dubă, în sectorul celor triaţi să fie deportaţi. Am ţipat, mi se părea că a venit sfârşitul... Când l-am auzit pe comandantul român că strigă la portavoce numele meu, am crezut că e Dumnezeu. El i-a înduplecat pe ruşi să mă lase să trec Prutul. A fost ca a doua naştere. Am ajuns la Iaşi, am urcat în trenul de Bucureşti, iar în Capitală am mers la surorile mele, care lucrau la Spitalul Brâncovenesc.“ Acestei drame colective, Eugeniei Bragarencu i se adaugă o alta: în 1940 şi-a pierdut tatăl şi sora cea mică...

A doua tinereţe din patria-mamă

În România a fost repartizată în judeţul Alba, la Geoagiu de Sus. În 1941, după ce armata română a eliberat Basarabia, a fost retrimisă la Frumuşica Veche, Cetatea Albă, să organizeze şcoala. A făcut cale întoarsă în 1943, când soarta războiului s-a schimbat radical, iar nemţii erau împinşi înspre Berlin şi România şi-a schimbat aliatul, pierzând Basarabia la zarul puterilor europene: „Am primit alt ordin, să «împachetăm» şcoala şi s-o relocăm în România. Aşa am făcut. Apoi am ajuns în Prahova. Am lăsat casă, animale, pământ la Bălţi, am luat-o şi pe mama mea, amândouă cu o bocceluţă, o vreme locuind la Podenii Vechi, acolo unde am fost repartizată. În 1950, după ce ruşii au instaurat lagărul comunist, România a fost obligată să introducă limba rusă în învăţământ. Am fost detaşată la Bălţeşti şi după aceea am urmat, până în 1953, Institutul «Maxim Gorki», unde toţi profesorii erau de la Moscova. M-au numit şef de raion, să organizez limba rusă în şcoli.“ Tot în acest interval începuse o adevărată vânătoare împotriva basarabenilor, pe care ruşii doreau să-i ducă în URSS sau direct în lagărele de muncă. Familia Bragarencu, căreia i se adăugase şi soţul, revenit de pe front în 1945, a scăpat, fiind avertizată din timp să părăsească domiciliul. A stat fugită până a trecut noua urgie sovietică. Când lucrurile s-au liniştit, statul român le-a acordat refugiaţilor, care-şi pierduseră toată agoniseala din Basarabia, despăgubiri şi loturi de casă. „Eu am luat împrumut de la stat, pe care l-am restituit în 15 ani, şi mi-am construit casa din Vălenii de Munte, pe o stradă unde au locuit ori locuiesc numai refugiaţi.“ Soţii Bragarencu au predat apoi la Liceul „Nicolae Iorga“ până la pensionare. Eugenia Bragarencu şi-a adus copilul la Bălţeşti şi la Văleni, intervenind pe lângă autorităţi să fie reprimit la studii – liceu şi facultate – după ce acesta, ca fiu de fost moşier, fusese exmatriculat de regimul comunist din şcoală. Mama a trăit la Bucureşti şi Văleni până la vârsta de 94 de ani, sora Natalia a murit când avea 50 de ani, iar Valentina – la 92 de ani. Mai târziu, soţii Bragarencu au avut permisiunea să-şi viziteze rudele din Republica Moldova.

În fine, cu graniţa deschisă

După 1990, dar mai ales de câţiva ani, Eugenia Bragarencu este gazda oaspeţilor săi din Republica Moldova, rude sau nu, care o vizitează în fiecare an, în săptămâna dedicată Universităţii de Vară „Nicolae Iorga“. Cu un astfel de prilej a venit s-o vadă chiar primarul din Parcova, impresionat că o fiică a comunei, alungată de război şi de sovietici, a atins centenarul. Am întrebat-o pe profesoara Bragarencu unde se simte acasă. A răspuns, fără ezitare: „Aici“. Adică în căsuţa din Vălenii de Munte. La 100 de ani, viaţa i-a dat răgazul să uite, să ierte şi să se bucure de fiecare zi: „Zorile mă prind mereu bucuroasă că sunt!“

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2013