Monitorizarea hibridizării, vitală pentru protecția raselor și ecotipurilor locale de albine

Păstrarea Apis Mellifera în rasă pură trebuie să fie o prioritate pentru că vorbim despre o albină cu caracteristici unice. Aceasta a fost concluzia discuției purtate acum ceva vreme cu dr. ing. Eliza Căuia (ICDA-București) și dr. ing Adrian Siiceanu. Pentru a confirma importanța acestui lucru, cei doi oameni de știință, împreună cu alți doi cercetători, Adam Tofilski și prof. ing Gabriela Oana Vișan, au întreprins un studiu care să arate nivelul de hibridizare a Apis Melifera. În rândurile următoare redăm din cercetările lor.

„Albina meliferă (Apis mellifera) este o specie importantă din punct de vedere ecologic și economic, care oferă servicii de polenizare sistemelor naturale și agricole. Biodiversitatea albinei este pusă în pericol de importul în masă al mătcilor. În multe regiuni este neclar modul cum au fost afectate populațiile locale prin hibridizarea dintre rase și nu sunt multe informații despre schimbările apărute în timp. În România, în mod natural se găsește A. m. carpatica, iar unele studii arată că există și două subpopulații separate de Munții Carpați. În acest studiu am investigat modificările apărute la nivelul nervurii aripilor la albina românească în ultimele patru decenii. Am constatat că în populația contemporană există încă diferențe clare între subpopulațiile intra și extracarpatice, ceea ce indică faptul că variabilitatea naturală a albinelor din România se află încă într-o stare bună de conservare. De asemenea, am identificat diferențe semnificative între albinele colectate înainte de și după anul 2000. Modificările observate sunt cel mai probabil cauzate de încrucișarea dintre albinele autohtone și cele din afara țării, introduse sporadic de către apicultori. Pentru a susține conservarea și monitorizarea albinei locale am dezvoltat o metodă care să-i faciliteze identificarea. Albinele melifere (Apis mellifera) sunt polenizatori importanți pentru plantele cultivate și cele din flora spontană. Distribuția naturală a albinelor melifere cuprinde teritorii vaste, între Scandinavia în emisfera nordică și Capul Bunei Speranțe în emisfera sudică și din Portugalia (în vest) până în China (în est). În arealul lor de origine și evoluție s-au identificat peste 20 de rase naturale (geografice) [2, 3, 4, 5, 6], care sunt grupate în 4-6 linii evolutive. În general, este acceptat faptul că anumite rase sunt în pericol de supraviețuire ca urmare a fenomenului de hibridizare. Acest fenomen este, în principal, rezultatul importului de rase din afara arealului de origine (este vorba în special de rasele A. m. carnica, A. m. ligustica și hibrizi ai acestora) și al înmulțirii intensive a acestora prin creșterea și difuzarea de mătci. Hibridizarea introgresivă cauzată de introducerea de albine din alte rase este o problemă serioasă deoarece împerecherea naturală nu poate fi controlată de apicultori. Împerecherea are loc în locurile de adunare a trântorilor, unde se adună mătci și trântori de pe areale relativ mari, în mai multe zboruri de împerechere cu până la 28 de trântori (în medie 17). În consecință, o familie de albine din altă rasă poate produce hibrizi cu familiile de albine locale, gestionate de apicultori sau din fondul genetic din afara stupinelor (cuiburi sălbatice), în arealul său de împerechere de până la 15 km. Această problemă este una stringentă, în special în Europa, unde există o densitate mare, apicultura fiind una intensivă, iar populațiile de albine sălbatice, negestionate de om, sunt relativ mici.

În multe zone din Europa există problema hibridizării dintre rasele locale și cele non-locale. Prin urmare, comunitatea științifică pledează în mod constant pentru conservarea diverselor resurse genetice ale albinelor adaptate la nivel local deoarece probabilitatea de a supraviețui în prezența diferiților factori de stres este mai mare în cazul raselor și ecotipurilor adaptate local. Acest lucru este deosebit de important pentru activitățile de ameliorare, în special având în vedere principiul de conservare prin Monitorizarea hibridizării între rasele endemice și non-endemice este vitală pentru protecția raselor și a ecotipurilor locale. Este important să știm nu numai dacă hibridizarea este prezentă, dar și cât de repede progresează. Din păcate, există foarte puține informații despre dinamica hibridizării. Chiar dacă s-au monitorizat în mod repetat de-a lungul timpului aceleași areale geografice, trebuie menționat că metodologia diferă foarte mult între studii. Studiile mai vechi s-au bazat adesea pe aspecte ce țin de morfologie, în timp ce studiile mai noi se bazează din ce în ce mai mult pe markeri moleculari. Chiar dacă, prin diverse abordări, se detectează o anumită hibridizare, este dificil de tras concluzia dacă nivelul de introgresie a genelor străine progresează sau nu.“

Laura ZMARANDA