Pestrițul englez, eleganță și rafinament

Puține rase de iepuri, dintre cele aproape o sută standardizate, se pot lăuda cu o istorie de aproape 150 ani, așa cum are rasa Pestriț englez. O istorie presărată cu multe suișuri și coborâșuri, cu multe succese și multe dezamăgiri, dar cu un final fascinant – o rasă de o eleganță și rafinament unic! Un semn al pasiunii cu care s-a practicat creșterea iepurilor de rasă în timp.

Istoria rasei

Creșterea iepurilor se practică de sute de ani. Sunt suficiente dovezi scrise că a fost practicată în timpului Imperiului Roman sau în fermele mănăstirilor franceze din Evul Mediu. Aceste forme de creștere erau pentru producția de carne în special și, într-o oarecare măsură, pentru blană. La începutul secolului al XVII-lea, se pare că oamenii încep să aprecieze și diferitele culori sau „desene“ apărute în blana iepurilor, ca urmare a unor mutații genice spontane. Cam de atunci începe să se cristalizeze și termenul de „rasă“ la iepuri. Astfel, la sfârșit de secol XVII, se cunoșteau cel puțin 7 „rase de iepuri“, a căror culoare a blănii era diferită de culoarea sălbatică sau care prezentau o combinație de culori [„desen“]. Printre acestea se regăseau și iepuri cu desen olandez sau desen pestriț, într-o formă destul de incipientă a ceea ce numim noi astăzi desen. Definirea la „desene“ începe abia în a doua jumătate de sec. XVIII.

Grila de evaluare

1. Forma corpului și tipul - 20 puncte
2. Greutatea - 10 puncte
3. Blana - 20 puncte
4. Desenul capului - 15 puncte
5. Desenul trunchiului - 15 puncte
6. Culoarea - 15 puncte
7. Sănătatea și îngrijirea - 5 puncte

Total - 100 puncte

Prezența iepurilor pestriți al căror caracter definitoriu era pata de pe bot în formă, oarecum, de fluture cu aripile deschise a fost semnalată în Franța, Anglia și chiar Flandra de început de secol XVIII. Sunt lucrări apărute în Franța [Guide de l’Éducateur de Lapins/Simon Mariot-Didieux – 1854] sau Anglia [1870] care descriau aceste animale, în general în culorile gri-alb.

Primele animale de culoare alb-negru sunt prezentate prima dată în Anglia, în 1885. Doi ani mai târziu, crescătorul englez A.Townsend expune la Leeds animalele în alb-negru dar și Madagascar [thuringer] – alb. În anul 1890, rasa este deja recunoscută și standardizată ca „Iepurele englezesc“, iar în 28 ianuarie 1991 apare la Liverpool primul club pentru iepuri pestriți. Începând de aici, dezvoltarea rasei cunoaște un adevărat boom, răspândindu-se în toată Anglia și mai departe. Deja în anul următor, clubul prezintă, într-o expoziție din Mytholmroyd, 59 de animale în culorile gri, negru, thuringer și albastru-alb.

Dacă primul standard englez nu definește clar desenul, standardul din 1900 impune cerințe clare: fluturele de pe bot, inelele perioculare, punctele obrajilor, urechile, dunga dorsală, punctele laterale [lanțurile] sunt deja descrise în termen de desen. De asemenea, standardul a respins forma scurtă și îndesată, optând pentru o forma zveltă a corpului – ușor întinsă, o greutate mai mică de 4 kg. Aceste cerințe sunt valabile în mare măsură și azi, ceea ce face pe drept cuvânt să considerăm paternitatea rasei ca fiind engleză, merit recunoscut și prin denumirea dată, de Pestriț englez.

În primii ani ai secolului al XIX-lea, rasa se răspândește în mai multe țări din Europa. În Germania anului 1902 apare un prim club de Pestriț englez în Bamberg, care își prezintă propriul standard. Astfel, în termenii germani era stipulată o greutate mai mare, de până la 5 kg. S-a recunoscut foarte repede că acest lucru e o greșeală, cele mai bune desene fiind obținute la animalele mai mici. Astfel s-a adoptat standardul englez al rasei, continuându-se munca de ameliorare cu și mai mult entuziasm. Un punct culminant în munca crescătorilor germani a fost obținerea medaliei de aur la Expoziția Internațională din 1912 din Petersburg. Cel care a obținut-o cu un animal Pestriț englez este Friedrich Joppich.

Cele două războaie mondiale au însemnat un punct de cotitură în dezvoltarea nu numai a acestei rase, ci a tuturor raselor de iepuri. Deoarece în acei ani supraviețuirea era cuvântul de ordine, rasa noastră cu cele cca 3 kg ale ei nu prezenta un interes economic. Astfel că numărul de animale rămase a fost foarte mic, necesitând multe eforturi pentru a reconstrui rasa la nivelul începutului de secol. Adevărata stabilizare și modelare a rasei se petrece abia după anii ’60, când are loc un adevărat boom în creșterea iepurilor de rasă și a animalelor de companie.

Standardul rasei

Criteriile de evaluare în expoziții sunt cele din tabelul alăturat. Pestrițul englez este clasificat în grupa raselor mici, cu o greutate cuprinsă între 2,5-3,25 kg. Corpul este ușor alungit, cu o linie uniformă a spatelui, iar membrele anterioare fine, dar puternice îi conferă o poziție mediu-înaltă. Urechile cu o textură fină, lungi de 10-11 cm și blana cu o densitate bună și lungime medie, duc la o imagine armonioasă a rasei.

Ceea ce face însă frumusețea Pestrițului englez este desenul caracteristic.

Desenul capului este la fel ca la celelalte rase pestrițe: fluturele pe bot, inelele perioculare, punctele de pe obraji și urechile. Dacă dunga dorsală a corpului o găsim, de asemenea, la rasele pestrițe, desenul lateral este caracteristic doar acestei rase. Desenul lateral este format din pete mici [asemănător unui lanț], fin punctate de la rădăcina urechii, coborând ușor până pe șolduri. Desenul ideal este asociat de specialiști cu conturul unei pipe, ca în imaginea de mai jos.

Culoarea de acoperire este descrisă ca alb-pur în standardul rasei. Desenele sunt acceptate în patru varietăți de culoare: negru, albastru, thuringer și tricolor [galben-negru]. Ca și celelalte rase pestrițe, din punctul de vedere genetic este un heterozigot. Aceasta înseamnă că, împerechind două animale cu desen, vom obține trei tipuri: animale unicolor, animale cu desen și așa-numiții „charlie“, care au o viabilitate semnificativ redusă. De aceea, pentru bunăstarea animalelor se recomandă doar încrucișările unicolor cu animale cu desen.

Concluzie

Dacă privim imaginile de acum peste o sută de ani, realizăm că această rasă a avut o dezvoltare extraordinară. Aproape că primii Pestriți englezi nu mai au așa multe în comun cu rasa de azi în ceea ce privește tipul și structura sau chiar desenul! Desigur, la aceasta o contribuție importantă este dată și de condițiile din zilele noastre, atât de creștere cât și de hrănire. Standardele de frumusețe și „moda“ timpului au avut, de asemenea, un impact semnificativ asupra modelării rasei. Însă, aceste lucruri au fost benefice, au dus la evoluția rasei, care cel puțin în ultimele decenii este fantastică. Nu putem spera decât că, și de aici înainte, vor exista crescători dedicați acestei rase, care să ducă mai departe munca celor care au cizelat mai bine de un secol această frumusețe.

Valentin FILIP