Viața pe muchie de… kilowatt

De la o vreme știrile despre ce este și ce va fi să fie curg râu, comentatorii dau din casele mari, iar guvernanții se dau de ceasul morții încercând să-și apere fotoliile calde aducătoare de un plus la CV, ori de poziții care să poată ține lumea la picioare. O lume docilă ce se tot lasă târâtă în noroi de ageamii de-aici și de oriunde, scurși printre noi cu doi bani în buzunare, cu minte uneori prea ascuțită, ori cu ea tocită de prostie. O Românie ce încă stă la foc mic așteptând parcă marea vâlvătaie care să o întețească până la fierbere. Doamne, ce va fi să fie atunci!

Mă întreb de multe ori, cum putem sta pe muchie de cuțit, cum spune românul, când țara asta are la îndemână atâtea resurse încât să facă kilowatt-ul, atât de vinovat de crize, de tot ce ni se întâmplă, mai ieftin decât aerul pe care-l respirăm?!

Ei bine, se pare că ea, criza deci, a fost globalizată ca să nu avem către cine arăta cu degetul. Ne consolăm la gândul că, ei bine, a crăpat și capra vecinului. Nu ne mai rămâne decât să ne plângem pe umăr. Acum. Mâine, arătătorul, cine știe, va arăta către cei care au validat… devalizarea țării. Patrimoniul statului de câteva mii de miliarde de dolari a fost dat pe câțiva bănuți, cum spuneam, ageamiilor de oriunde, sub masca așa-zisei privatizări, că de, „statul este cel mai prost administrator“. Păi, dacă-i așa, de ce mai trebuie să existe? Halal zicere, halal inși ce-au zis.

Nu, nu statul este prost administrator, ci cei care l-au păstorit, mulți încă aflați în capul trebii ori ascunși prin sutele de structuri mânuitoare de hârtii, plătiți cu bani de împrumut că de, noi nu mai știm să-i facem. Mâncăm, ne îmbrăcăm, cât o mai putem face azi și zicem că ne merge bine. De produs, o fac alții, noi consumăm. „Trai neneacu, pe banii babachii“. Dar cât și până când? Sacul, se știe, nu-i lipsit de fund.

Doar pământul pe care-l mai avem produce cât poate și el sub povara vremii și vremurilor, kilowaților tot mai scumpi ce generează la rându-le povară celor ce se încumetă să-i taie brazdă și să-i pună sub ea ceea ce urmează a da pâine. Restul pământului, cel mai important mijloc de producție al unui popor, produce, dar nu pentru români și România.

Spusele înscăunaților în vârful piramidei ignoră se pare opiniile, grijile și greutățile obidiților de la baza ei, lăsându-le viața pe muche de… kilowatt. Afurisitul de kilowatt ce a crescut într-un an cât altădată în cinci. O fi oare întâmplător?

Se spune că istoria se repetă. Secetă a mai fost, crize de asemenea, chiar și prostie, dar cea pe care o petrecem le întrece pe toate. Să ai „pe ce pune mâna“ și să mori de foame, parcă este împotriva naturii.

Țară săracă și îndatorată, gata de pus la mezat. Asta-i România de azi, după doar treizeci de ani începuți fără un leu de dat altora.

Dar, cum spune tot el, românul, să fim sănătoși și să dea Domnul bine!

Ion Banu