reclama youtube lumeasatuluitv
update 27 Jun 2022

Județul Sibiu - zonă atractivă și sigură pentru iubitorii de cultură și turism

Judeţul Sibiu, zonă aşezată în centrul ţării, oferă contraste geografice şi o varietate peisagistică deosebită, datini, obiceiuri şi portul tradiţional, monumente istorice şi de arhitectură, vechi tradiţii în plan economic, de cultură şi civilizaţie.

Relieful judeţului, cu înălţimi cuprinse între 2.535 m (vârful Negoiu) şi 28 m (lunca râului Târnava Mare), este caracterizat printr-o mare varietate de forme naturale.

Aproximativ 30% din suprafaţă este dominată de Munţii Făgăraş, Lotru şi Cindrel, iar 50% este acoperită de platourile Târnave, Hârtibaci şi Secaşe care sunt străbătute de văi adânci. Cursurile de apă sunt egal distribuite pe toată suprafaţa judeţului şi includ râurile. Cele mai importante sunt: Olt, Târnava, Cibin și Hârtibaci, lacurile naturale glaciare şi sărate, lacuri artificiale pentru irigaţii, hidroenergie şi recreere.

Dintre resursele naturale ale judeţului, gazele naturale sunt cele mai importante; mai există resurse de nisip, argilă, pietriş etc. folosite ca materiale de construcţii. O resursă naturală importantă o constituie pădurile care acoperă 37% din suprafaţa judeţului, apoi păşunile, fâneţele, terenurile agricole cu floră şi faună bogată constituie o importantă resursă naturală pentru practicarea păstoritului.

Munţii acoperiţi de păduri de foioase şi conifere, dealuri acoperite de fâneţe şi livezi, câmpii, râuri, lacuri cu ape proaspete şi lacuri sărate, toate aceste daruri date de natură acestui judeţ constituie o atracţie a turismului din această regiune.

În localităţile montane precum cele din masivul Făgăraş lacurile glaciare Bâlea Lac, Bâlea Cascadă, staţiunea Păltiniş, Crinţ, alte staţiuni cum ar fi Ocna Sibiului, Bazna şi Miercurea Sibiului, obiectivele istorice şi culturale pe care le oferă municipiul Sibiu, în special Turnul Sfatului, Muzeul Brukental, Dumbrava Sibiului – care adăposteşte Muzeul Satului – şi alte minunate locaţii sunt atracţii speciale pentru turiştii români şi din toate colţurile lumii.

O zonă specială este Mărginimea Sibiului cu cele 18 localităţi de la poalele Muntelui Cindrel, acoperind o suprafaţă de 200 km pătraţi, unde locuitorii sunt cunoscuţi ca oieri şi păstrători ai obiceiurilor tradiţionale, costumelor populare şi ai arhitecturii românești.

Mai trebuie menţionat agroturismul, cu posibilităţile de cazare în hoteluri, hanuri, pensiuni, case ţărăneşti şi tabere şcolare, activitate bine conturată în judeţul nostru.

Judeţul Sibiu oferă turiştilor şi obiective de alimentaţie publică înregistrate la DSVSA județeană, reprezentate de un număr însemnat de restaurante, pensiuni, cofetării – patiserii, pizzerii, unităţi de tip fast-food, cabane montane, precum şi baruri, tonete şi chioşcuri, locaţii care oferă o gamă largă şi variată de produse şi meniuri alimentare cu specific tradiţional sau din bucătăria naţională şi internaţională.

Având în vedere volumul mare de activitate în acest domeniu, precum şi categoriile diferite de turişti, responsabilitatea asigurării unor sortimente alimentare de calitate şi salubre revine operatorilor economici din unităţiile furnizoare, administratorilor unităţiilor beneficiare, dar şi personalului de specialitate care supraveghează şi controlează respectarea legislaţiei în domeniul siguranţei lanţului alimentar (respectiv personalului din cadrul Direcţiei Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, Direcţiei de Sănătate Publică şi Comisariatului pentru Protecţia Consumatorilor).

În acest sens, operatorii din unităţile de alimentaţie publică sunt atenţionaţi că, în conformitate cu legislaţia din acest domeniu, au obligaţia:

  • să deţină documentul de autorizare / înregistrare sanitară veterinară şi pentru siguranţa alimentelor eliberat de DSVSA judeţeană;
  • să respecte condiţiile generale de igienă referitoare la aspectele structurale şi la facilităţile privind dotarea obiectivului;
  • să dovedească prin documente calitatea şi salubritatea materilor prime, precum şi faptul că au fost achiziţionate din unităţi autorizate / înregistrate sanitar veterinar şi pentru siguranţa alimentelor şi respectă programul de autocontrol prin afluirea de probe la laboratorul DSVSA judeţeană;
  • să asigure condiţii de depozitare a produselor alimentare, în special a celor care necesită condiţii deosebite de temperatură, congelare sau refrigerare (carne, peşte, produse lactate, ouă etc.) şi menţinerea neîntreruptă a lanţului frigorific;
  • să existe sursă de apă potabilă care să fie utilizată atât la procesarea alimentelor, cât şi la menţinerea stării de igienă;
  • să utilizeze ustensile de lucru care pot fi uşor curăţate şi igienizate (blaturi de plastic, cuţite de inox, tăvi de inox etc.);
  • să se folosească echipamente de protecţie sanitară a personalului angajat, precum şi să existe documente care să ateste starea de sănătate a personalului angajat;
  • să asigure prepararea şi expunerea spre comercializare a alimentelor, astfel încât să se evite orice risc de contaminare şi depreciere a acestora;
  • servirea alimentelor să se realizeze numai în recipienţi igienizaţi corespunzător sau în recipienţi de unică folosinţă, după caz;
  • în cazul alimentelor livrate sau distribuite la alte adrese pe bază de comandă, acestea trebuie să fie ambalate sau preambalate, după caz etichetate, iar transportul să se realizeze cu mijloace de transport autorizate şi dotate corespunzator pentru a asigura protecţia pe timpul transportului;
  • să verifice şi să respecte permanent încadrarea alimentelor în termenele de valabilitate;
  • să efectueze periodic acţiunile de dezinfecţie, dezinsecţie, deratizare prin contract cu unităţi specializate şi autorizate pentru această activitate;
  • deşeurile şi subprodusele rezultate să fie gestionate corect, să se asigure neutralizarea rapidă a acestora astfel încât să nu constituie o sursă de contaminare.

Activitatea obiectivelor cu profil alimentar din zonele turistice este în permanenţă sub controlul sanitar veterinar şi pentru siguranţa alimentelor realizat de către personalul din cadrul serviciilor de specialitate din DSVSA judeţeană şi de la unităţile de profil teritoriale, intensitatea controalelor fiind corelate cu încadrarea în gradul de risc a obiectivelor în urma evaluărilor oficiale efectuate, precum şi de sezonul turistic cu activitate de vârf specific judeţului nostru.

Calitatea şi salubritatea materiilor prime şi a produselor finite sunt expertizate în laboratorul de diagnostic acreditat, din probe afluite pentru examene microbiologice, fizico-chimice, precum şi din probe specifice, ori de câte ori situaţia o impune, pentru determinarea calităţii apei şi teste pentru verificarea eficienţei dezinfecţiilor în unităţile de profil.

De asemenea, populaţia, în cazul constatării unor neconformităţi, se poate adresa medicului veterinar arondat pentru a se interveni operativ cu personal de specialitate.

Dr Ioan Viorel PENŢEA

Secretar al Colegiului Medicilor Veterinari Filiala Sibiu

Ținutul Zimbrului, destinație turistică premiată la Berlin

Avem o țară frumoasă, știm asta, dar, atunci când ne-o spun străinii, nu doar că ne mândrim, dar parcă ne convingem o dată-n plus. Este exemplul și Ținutului Zimbrului care în luna martie a fost desemnat ca fiind cea mai „verde destinație“ din lume în cadrul competiției Sustainable Destinations, categoria People’s Choice Award, o inițiativă Green Destinations, a cărei ceremonie de premiere are loc an de an, în perioada când se desfășoară Târgul Internațional de Turism de la Berlin.

Bison Land – un loc unic

Bison Land, așa cum este cunoscut la nivel internațional Ținutul Zimbrului din județul Neamț, este singurul loc din Europa unde zimbrii se află concomitent în libertate, semi-libertate și în captivitate. De fapt, nu vorbim doar despre zimbri atunci când ne referim la această regiune, ci la mai mult de atât deoarece este o destinație ecoturistică din care fac parte Parcul Natural Vânători Neamţ, oraşul Târgu Neamţ, comunele Agapia, Bălţăteşti, Crăcăoani şi Vânători Neamţ.

În data de 11 martie s-a desfășurat virtual ceremonia de decernare a Green Destinations Story Awards 2022, organizată de Green Destinations, în parteneriat cu GLP Films și ITB Berlin și găzduită de Visit Portugal.

Ce este această competiție și de ce este importantă? Ei bine, acest concurs este o inițiativă a unei organizații non-profit ce are ca scop, printre altele, susținerea turismului durabil, dar și schimbul de experiență datorită exemplelor de bune practici între participanți. Nominalizările pentru acest top sunt evaluate de experţi internaţionali în turism şi dezvoltare durabilă, reprezentanţi ai Green Destinations, QualityCoast, TravelMole, Vision on Sustainable Tourism, Travelife, ITB Berlin, Asian Ecotourism Network și Ecotourism Australia. Fiecare destinație în competiție trebuie să îndeplinească o serie de criterii pentru a participa, printre care: conservarea moștenirii culturale și protejarea naturii, existența peisajelor deosebite, implicarea comunității în dezvoltarea zonei, promovarea produselor și tradițiilor locale etc.

În cadrul competiției din acest an s-au înscris areale din Asia, America, Oceania, dar și mai multe destinații din Europa – Croația, Germania, Malta, Suedia și Spania. Au fost premiate 17 destinații din șapte categorii. Locul 1 obținut în acest an la categoria „votul publicului“ este cu atât mai important cu cât și în anii trecuți Bison Land a fost înscris în concurs, iar anul trecut s-a clasat pe cea de-a doua poziție. De fapt, de mai mult timp figurează ca fiind singura microregiune din România care se menține în acest top exclusivist. Pentru această categorie au fost înregistrate peste 10.000 de voturi, iar 1.726 de persoane au votat în favoarea Ținutului Zimbrilor, un număr impresionat, după cum se arată și în cadrul ceremoniei de decernarea a premiilor, care este disponibilă în mediul online.

În cadrul ceremoniei de decernare a premiilor, reprezentanta destinației Ținutului Zimbrului, Viorela Chiper, a prezentat importanța reintroducerii zimbrilor în pădurile din zona Neamț și modul în care acest demers a fost posibil. Dovada reușitei acestui program, spune Viorela, constă tocmai în faptul că jumătate dinte zimbrii existenți în prezent au fost născuți în acest regim. De asemenea, îi invită pe cei care au votat să și viziteze zona și să susțină în continuare acest demers, de altfel, unul deloc ușor.

Ce vizitezi în acest „ținut“

Până nu demult, cei mai mulți dintre turiștii care alegeau județul Neamț ca destinație turistică vizitau în principal mănăstirile, cetatea sau Casa memorială „Ion Creangă“, însă în ultimii ani observarea zimbrilor în mediul natural a devenit o prioritate. Ce-i drept, odată cu implicarea asociației „Ținutul Zimbrului“, au fost evidențiate și alte motive pentru care turiștii pot alege această zonă, după cum reiese și din descrierile puse la dispoziție pe site-ul oficial ori de pe pagina de Facebook. Turiștii sunt îndemnați să se bucure de tot ceea ce oferă Parcul Natural Vânători Neamț, ce are o întindere de aproape 31 mii hectare. Pe teritoriul acestuia se află comunele Crăcăoani, Agapia, Vânători-Neamț și stațiunile Băltățești și Oglinzi, dar și patru arii protejate: „Pădurea de Argint“, „Codrii de Aramă“, „Rezervația de stejar Dumbrava“ și „Rezervația de zimbri Dragoș Vodă“.

Mai mult decât atât, turiștii sunt invitați să cunoască zona și de pe bicicletă pentru că sunt amenajate circuite speciale de cicloturism ori să facă drumeții sau să observe păsările. Iar dacă aceste sugestii nu vi se par suficiente, ce spuneți de safari cu zimbri? Ei bine, da, puteți pot opta pentru un traseu cu mașina de teren sau chiar pe jos pentru a vedea animalele în mediul natural. Cel mai scurt traseu este de 2 ore și are o dificultate medie, iar pentru a beneficia de această experiență trebuie să luați legătura cu reprezentanții Administrației Parcului Natural Vânători Neamț cu 3 zile înaintea vizitei.

Mai mult decât atât, reprezentanții asociației propun și ideea de a vizita un meșter popular la el în atelier, tocmai pentru a-i cunoaște mult mai bine povestea și a-i înțelege meșteșugul. Și această activitate necesită programare, de aceea este bine să consultați site-ul oficial înainte de a vă planifica excursia.

De fapt, experiența în zona Neamțului poate deveni unică pentru orice turist dacă ține cont de recomandările reprezentaților asociației pentru că nu îndeamnă doar să vezi cu proprii ochi zimbrii în libertate, ci, așa cum au făcut și în cadrul competiției amintite mai sus, țin cont de tot ceea ce are de oferit mai frumos zona și o promovează pe măsură, asigurându-se ca și celelalte obiective turistice și tradiții locale să fie la fel de cunoscute.

bison land romania

Sursa foto: Facebook – Ținutul Zimbrului – ecoturism în Neamț

Larissa DINU

  • Publicat în Turism

Cele trei Guyane - colțul magic al Americii de Sud (VIII). Pe urmele lui Dreyfus și Papillon în Iadul Verde

Ca să ajungem în Insulele Salvarii (Îles du Salut) ne-am îmbarcat dis-de-dimineață pe un catamaran cu dorința de a descoperi tainele și istoria lor.

Acestea au fost denumite așa după ce, în anul 1760, acolo s-au refugiat misionarii francezi pentru a scăpa de ciuma de pe continent.

Arhipelagul include trei insule mici, vulcanice, toate foste colonii penitenciare: Île Royale, Île Saint-Joseph și Île du Diable, aflate la vreo 14 km de coasta Guyanei Franceze.

Despre Iadul Verde sau Insula Diavolului știam câte ceva din romanul autobiografic Papillon pe care l-am cititit pe nerăsuflate în adolescență, dar, odată ajunsă acolo, am avut efectiv senzația de întoarcere în timp. La prima vedere, arhipelagul arată ca un paradis, presărat cu palmieri și înconjurat de ape albastre și limpezi. Însă acest loc pitoresc are o istorie tulburătoare pentru că, timp de un secol, zeci de mii de oameni au pierit în colonia penitenciară înființată aici.

Am aflat că cele trei insule au devenit temnițe în anul 1852, fiind înființate de Napoleon al III-lea. Primii prizonieri au fost vreo două sute de republicani care se opuseseră loviturii de stat organizate de împăratul francez.

Pe fiecare insulă am văzut ruinele închisorilor, care astăzi au devenit o populară destinaţie turistică, așa cum au fost descrise în detaliu de Henri Charrière (Papillon), cel care a fost prizonier aici timp de 9 ani. Imediat ce a ajuns pe insulă, acesta a început să-și plănuiască evadarea. După trei ani de la încarcerare a avut prima tentativă. A reușit să părăsească insula, dar a fost prins rapid și condamnat la doi ani de izolare. Apoi a mai încercat să evadeze de șapte ori, însă fără succes. La cea de-a opta încercare a reușit să fugă, construind o plută din nuci de cocos.

Am aflat și am văzut cu ochii noștri în ce condiții groaznice de viață și de muncă au trăit cei întemnițați acolo. În celulele comune, în timpul nopții deținuții dormeau pe spate, pe priciuri și nu se puteau ridica sau întoarce pentru că aveau picioarele prinse în fiare. Aproape trei sferturi au murit, iar gardienii le aruncau cadavrele în apă, bătând într-un clopot care alerta rechinii să se apropie. Singurele dovezi ale trecerii deţinuţilor pe aceste insule erau capetele celor condamnaţi la moarte, care erau culese de la ghilotină, puse în formol şi trimise la Paris.

Pictorul Francis Lagrange a fost un deţinut oarecum privilegiat pe insulă. El a fost condamnat în anul 1931 la 10 ani de închisoare pentru falsificare de bilete bancare şi timbre rare. Lagrange a pictat pereţii penitenciarului şi ai capelei cu chipurile deţinuţilor pe post de sfinţi, pentru a rămâne ca mărturie a trecerii lor pe acolo.

Un alt caz celebru, ajuns în 1894 pe Insula Diavolului, a fost Alfred Dreyfus, un tânăr ofiţer condamnat pe viaţă pentru trădare. Timp de 4 ani acesta a locuit într-o cabană izolată, legat de pat, hrănit cu carne de porc râncedă, deși era evreu şi i s-a interzis să vorbească cu alţi prizonieri. Într-o scrisoare deschisă intitulată J’accuse! scriitorul francez Emile Zola a acuzat guvernul francez, care în cele din urmă a cedat şi l-a graţiat pe Dreyfus.

Începând cu anul 1938 guvernul francez a încetat oficial să mai trimită prizonieri pe insulă, dar abia în 1953 ultimii au părăsit-o definitiv.

Am vizitat doar insula Royale și insula Saint-Joseph, iar insula Diavolului am văzut-o de la distanță deoarece valurile sunt periculoase şi nicio ambarcațiune nu poate acosta. Am avut chiar prilejul de a ne relaxa pe una din plajele de pe insulă, iar la întoarcere am fost preluați, pe rând, cu o barcă pneumatică până la catamaran, acesta neputând acosta aproape de țărm.

Și de această dată călătoria a fost o aventură cu multă adrenalină și o experiență de neuitat, însă povestea mea despre Guyana franceză nu s-a terminat. Așadar țineți aproape, călătoria continuă.

Teofilia Banu

  • Publicat în Turism

Atena și legendele zeilor la poalele Acropolei (I)

Învăluită de legende cu zei și zeițe, părtașă la nașterea marilor filozofi ai lumii precum Platon și Aristotel, metropola cosmopolită Atena, capitala Greciei din anul 1834, mă primește cu coloanele deschise, iar eu vreau să-i citesc câteva fragmente din istoria de peste 3.400 de ani, curioasă, ca prin ochii unui copil ce ascultă o poveste nouă.

Piața Syntagma, un bun loc de întâlnire și totodată punct de referință pentru vizitarea orașului, este o mărturie a independenței față de Imperiul Otoman, aici desfășurându-se de-a lungul timpului marile evenimente, atât triste, cât și fericite. Piața se află în fața Palatului Regal Vechi ce găzduiește azi Palatul Parlamentului Greciei.

Grecia3

Cu ceva noroc, am ajuns înainte de schimbarea Gărzii Prezidențiale în fața Mormântului Soldatului Necunoscut. Lumea și porumbeii s-au adunat, așteptând cu nerăbdare acest moment în care soldații Evzones, după o oră în care stau nemișcați indiferent de ce se întâmplă în jur, încep ceremonia, un adevărat spectacol, de la costumele tradiționale, ritmul pașilor, încălțămintea haioasă pe care nu ai cum să nu o remarci, până la aranjarea meticuloasă a armelor și poziției de stat pe care un jandarm o face cu mare dragoste, în semn de recunoștință pentru pace și independență.

Din anul 515 î.e.n. rezistă Templul lui Zeus Olimpianul sau Olympieion. După 700 de ani, finalizarea construcției a fost făcută de împăratul Hadrian. Mă plimb pe lângă cele 16 coloane rămase din cele 104 câte au fost inițial, iarba puțin crescută și păpădiile ce-și iau rămas bun de la cel din urmă puf țin de urât marmurei unei coloane căzute la pământ. Mă întreb dacă doarme adânc într-un vis... Pe vremuri, aici se aflau două statui din aur și fildeș ale lui Hadrian și Zeus. După un ocol prin acest mare parc, las în urmă cel mai mare templu din perioada romană a Atenei, trecând pe sub Arcul (Poarta) lui Hadrian, unde sunt inscripționate mesaje dictate de împăratul Hadrian, care spun că „o parte a orașului este Atena lui Teseu, iar cealaltă parte este orașul lui Hadrian, nu al lui Teseu“.

Grecia2

Pe pantele sudice ale dealurilor Acropolei a fost construit în formă de semicerc cel dintâi teatru din lume, Teatrul lui Dionis. Încă se mai aud ecourile aplauzelor celor 17.000 de spectatori, pentru că da, chiar atât era capacitatea de locuri de pe vremea lui Lycurgus, orator antic, filozof la școala lui Platon. Mai întâi construcție din lemn, apoi din piatră, în acest loc se țineau spectacole în cinstea zeului vinului și al fecundității, Dionis, dar și piese de teatru în care actorii erau îmbrăcați cu costume fastuoase și cu măști dichisite sub care se aflau vocile ce istoriseau cu drag despre mitologia greacă, dar și dramele, adevărate ghemuri de cultură și istorie. Azi, sunt și eu spectatorul ce admiră zidurile, din ultimul rând, uitându-mă în jos și doar imaginându-mi cum răsunau aici cântecele interpreților din coruri și recitalurile poeților.

Construit în anul 161 d.Hr. de către filozoful și politicianul Herodes Atticus, în amintirea iubitei sale soții Aspasia Annia Regilla, Odeonul lui Herodes Atticus din Atena a fost locul în care concertele de muzică și spectacolele de teatru se țineau în aer liber. Prin anii 1950, întreg Odeonul a fost reabilitat, iar în zilele noastre repertoriile sunt date cu prilejul Festivalului de Artă al Atenei.

Pe aleile și străzile pietonale din Piața Monastiraki mă strecor printre vânzătorii ambulanți de tot felul de suveniruri, băuturi și dulciuri. E forfotă continuă, zi și noapte.

În fața fostei mănăstiri private a lui Nikolaos Bonefatsis, iar acum Biserica Sfânta Maria Pantanassa, lumea s-a adunat de jur împrejur. Un acord de flaut acompaniază gândurile tuturor, chiar și ale porumbeilor și baloanelor colorate ce vor să-și ia zborul către frumoasa Acropolă din zare.

Vechea Moschee Tzistaraki, construită de voievodul turc Tzistarakis în anul 1759, e atent supravegheată de semiluna ce-i șoptește, strălucitor de dramatic, povestea pe care atenienii o spun mereu. Este despre blestemul ce trăiește aici, pentru că al 17-lea stâlp al Templului lui Zeus Olimpianul a fost aruncat în aer pentru a i se prelua bucățile de marmură pentru construcția moscheii, iar legenda spune că poporul a suferit de nesomn și foamete.

Atena este orașul încărcat de o nesfârșită istorie, dar am întâlnit aici și locuri în care te poți relaxa sau face cumpărături ori pur și simplu contempla priveliști spectaculoase. Văzută de pe dealul Acropolei, metropola pare un drum ce nu se mai termină niciunde. Apusul pe care-l văd acum în zare, năpustit cu dragoste peste clădiri, este visul pe care vrei să-l ai în somnul nopții, tabloul perfect cu care închei această primă parte a parcurgerii mele prin centrul civilizației elene. 

Aurora Grigore

  • Publicat în Turism

Cele mai atractive locuri din Republica Moldova

Călătoriile ne inspiră, ne oferă emoții și ne creează amintiri pe viață. Chiar dacă pandemia de Covid-19 ne-a schimbat modul de activitate obișnuit, din fericire, în 2022 putem călători și descoperi în continuare locuri noi. Atunci când aud cuvântul „călătorie“ probabil mulți dintre noi se gândesc la mare sau la munte, dar ce spuneți dacă de data aceasta călătorim în Republica Moldova? Aflată la doar cca 500 km de București, Republica Moldova te va cuceri cu locurile sale pitorești și atracțiile turistice. Cu siguranță, deși este o țară micuță, dacă o vizitezi o dată vei dori să te reîntorci la peisajele ei minunate.

Complexul de Meșteșuguri „Artă Rustică“

Covor moara rustic art 1024x681

Republica Moldova este o țară care ține la tradiție și obiceiuri. De aceea, pentru a intra în „inima“ Moldovei primul lucru pe care ar trebui să îl vizitezi este Complexul de Meșteșuguri „Artă Rustică“. La 37 km de Chișinău, în satul Clișova Nouă vei descoperi arta rustică și istoria covorului moldovenesc și a costumului popular. Tot aici poți afla informații despre evoluția portului basarabean. În incinta complexului de meșteșugari vei avea posibilitatea să vizitezi: o sală de expoziție, Muzeul țesăturilor autentice, Casa Mare – un model de odaie din casele țărănești, un centru de instruire în domeniul meșteșugurilor populare. Pentru a recrea cât mai original stilul de viață al basarabenilor, în incinta complexului aveți șansa să vedeți cum gospodinele realizează în timp real covoarele și porturile moldovenești.

Conacul lui Manuc Bei

conacc

Un alt obiectiv turistic de interes pentru turiștii care vin în Republica Moldova este Conacul lui Manuc Bei. Acesta este amplasat la cca 40 km de Chișinău, în orașul Hâncești. Palatul Manuc Bei, are două niveluri. Puteți vizita aici Clădirea contesei, Castelul vânătoresc, Casa vechilului, Turnul de veghe, Biserica armenească, fântâna arteziană, grajdurile și galeriile subterane care încep din apropierea conacului și se extind sub tot orașul Hîncești.

Istoria Palatului Manuc Bei începe încă din 1812, atunci când, după terminarea războiului ruso-turc din 1806–1812, Manuc Bei părăsește Bucureștiul și își lasă numeroasele sale afaceri pe mâinile unor oameni de încredere. Se mută pentru o scurtă perioadă la Sibiu, apoi, în anul 1815, Manuc se mută cu familia sa la Chișinău, în Basarabia, unde cumpără cu 300.000 de lei de aur moșia Hîncești. Construcția conacului a început sub conducerea fiului său Murat (Ivan) și a fost terminată abia între 1858 și 1861 de către nepotul său, Grigore. Cei doi au construit un castel în stil francez de o frumusețe uimitoare, cu o grădină de iarnă, turnuri de pază și un parc imens. În anul 1986, în urma unui cutremur fatal, conacul a fost distrus. De la începutul anilor 1970 și până în 2013 conacul a suferit o serie de schimbări și renovări, iar la ora actuală este deschis turiștilor. Palatul a fost construit după proiectul arhitectului Alexandru Bernardazzi și se presupune că ar fi fost decorat pe interior în patru stiluri: armenesc, turcesc, moldovenesc și european și că podurile unor încăperi au fost pictate de pictorul Ivan Aivazovski. De asemenea, multe obiecte de mobilier au fost aduse din Odessa, unde Manuc Bei mai avea un palat. O altă parte din mobilier a fost realizată în Italia, după câteva modele originale. Pentru a reda din nou în detaliu stilul autentic perioadei secolului XIX au muncit peste 60 de specialiști, atât meșteri din Moldova, cât și din România.

Castelul MIMI

castel mimiiid

Un alt monument istoric care te va face să pătrunzi într-o lume de basm este Castelul MIMI, singurul din Republica Moldova. Acesta este amplasat la 40 km de Chișinău, în satul Bulboaca, și face parte din categoria celor mai frumoase atracții turistice din Moldova. Construcția conacului, inițiată din ordinul politicianului basarabean Constantin Mimi, a fost finalizată în anul 1900. Arhitectura acestuia este inspirată din arhitectura franceză deoarece Constantin Mimi studiase viticultura și vinificația la Montpellier. Se consideră că acest conac a fost primul „chateau“ adevărat din Basarabia. În anul 2011 a început renovarea întregului conac, iar în 2016, după finisajele realizate, a căpătat numele de castel. În prezent, în incinta Castelului Mimi se află un muzeu cu obiecte moldovenești, o galerie de artă cu tablouri contemporane, o sală de conferințe, un hotel, un restaurant, câteva ateliere de creație de arte populare și pentru gătit, precum și săli pentru evenimente. De asemenea, castelul dispune de două săli de degustări pentru turiști (pot servi mâncare tradițională) și șase hale în beci printre care se pot plimba vizitatorii. Totodată, la Castelul Mimi au loc și prezentări ale istoriei vinificației. Se spune despre Constantin Mimi că și-a dedicat viața vinului. Acesta a descoperit și a aplicat cunoștințe dobândite în Europa de Vest și astfel a reușit să producă vinuri excelente la standarde înalte, iar tehnologia acestuia s-a păstrat și astăzi. De aceea Castelul Mimi este inclus în top 15 cele mai frumoase vinării din lume, iar vinul Mimi, cu siguranță, merită încercat.

Liliana Postica

  • Publicat în Turism

Focșani, orașul Unirii, de la vlădică până la opincă

E frig de nu vrei să scoți nici măcar un deget din mănuși, iarna o simt altfel aici, la granița dintre munteni și moldoveni, în Orașul Unirii, Focșani. Negreșit, clădirile vechi își arată nuanțele rănite, rămase scorojite odată cu trecerea timpului…

Chipul Sfântului domnitor Ștefan cel Mare, cel care a stabilit aici granița dintre Moldova și Țara Românească, este sculptat într-o statuetă, în curtea Muzeului de Istorie și Arheologie. Regăsesc la muzeu mărturiile trecutului, care sunt valorificate îndeosebi în documentele ce relatează despre Unirea Principatelor Române și alegerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, dar și în exponatele arheologice din regiunile Mănăstioara sau Coroteni.

Un colorit exterior cum rar am mai văzut mă introduce în „pansamentul“ spiritual al lăcașului bisericesc Ovidenia Armeni, ce poartă hramul Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Aici preotul Miron Ioan îmi povestește cu glas cald, privind către altar, despre acest sfânt loc ce datează din anul 1798 și care era întreținut de boierii armeni în trecut. Picturile pereților cu nuanțe predominante de maro, albastru și galben au adus pământul mai aproape și au coborât aici soarele și cerul.

Prin anii 1800 a fost clădirea Prefecturii Putna, iar azi este Palatul Administrativ al orașului Focșani. Arhitectura construcției a fost realizată în stil românesc tradițional de meșteri ai vremii, instruiți la școala lui Ion Mincu. Trecute prin incendii și cutremure, cele peste 80 de încăperi ale Palatului au fost renovate de multe ori pentru a nu se pierde prestigiul locului pe unde au călcat personalități precum Nicolae Iorga și Nicolae Titulescu. Pe țigla acoperișului iese în evidență un desen care a fost realizat precum cele de la mănăstirile din Suceava.

Am ajuns în Piața Unirii, acest cerc în care simți furnicături prin piele și nu îți dai seama de unde vin, din bucuria reînfrățirii neamului sau din aburul celor care au oftat înainte de a-și da ultima suflare în lupte, de la vlădică până la opincă. Borna de Hotar dintre Moldova și Muntenia, opera sculptorului Ion Jalea, este simbolul unității românilor. Pe laturile ei Grigore Ureche, Vasile Alecsandri, Mihail Kogalniceanu au lăsat moștenire mesaje despre biruință, credință și fraternitate.

Focsani 2022

Maiestuosul Monument al Eroilor proiectat de Ion Jalea sub forma unui obelisc înalt de 19,64 metri are la bază ilustra scenă a Unirii Principatelor de la Focșani (Țara Românească și Moldova) din 24 ianuarie 1859, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Domnitorul, împreună cu Moș Ion Roată, susținătorul țărănimii, apare în scena de la baza monumenului. Ateneul Popular, Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, ctitorită de Gheorghe Ghica, domnitorul Țării Românești, umplu pământul din acest perimetru cu o încărcătură istorică, spirituală, dar și culturală și arhitecturală.

Un alt obiectiv reprezentativ din Focșani este Teatrul „Maior Gheorghe Pastia“, construit la inițiativa Maiorului Pastia, inaugurat în anul 1913, arhitectura fiind în stil Art Nouveau. M-am așezat să savurez un ecler cu ness și un suc natural de mere specific locului, de la Garoafa de Vrancea, la cofetăria Teatru, care se află vizavi. Soarele bate perfect pe albul balcoanelor, dar și pe detaliile minuțioase ale figurinelor sculptate, ce par să joace drama și comedia umană.

Am intrat în Muzeul Unirii. Miroase a lemn, este atât de îngrijit... o curățenie perfectă. Pe ici-colo mai trosnește parchetul când calc… Sunt expuse obiecte precum un pian Grotrian Steinweg (5 exemplare în toată lumea), oglinzi venețiene, masa unde s-a semnat Unirea Mică, tabloul lui Mihail Kogălniceanu, o masă-scară, camera lui Duiliu Zamfirescu, o farmacie și alte documente de valoare istorică.

Nu ai cum să nu îl observi dacă ești pe strada Cezar Bolliac, cu ziduri maro, întins pe mai multe aripi și cu o curte spațioasă. Colegiul Național „Unirea“ este instituția ridicată la inițiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Dotat cu laboratoare, amfiteatru, bibliotecă cu peste 30.000 de cărți, unele foarte vechi, colegiul este azi monument istoric. Inginerul Anghel Saligny, cel care a proiectat podul Fetești-Cernavodă, cel mai lung pod din Europa în acele timpuri, geograful Simion Mehedinți, fondatorul geografiei românești moderne, romancierul Duiliu Zamfirescu sunt doar câteva nume de personalități care au absolvit prestigiosul liceu.

Deasupra ușii de la intrare sunt inscripționate în zid cuvintele „Pro Patria“. Îmi fac curaj și trec pragul Mausoleului Eroilor de la Focșani, ridicat pentru românii din Primul Război Mondial, unde sunt înhumați 2.422 de eroi. Construcția, inclusă pe Lista Monumentelor Istorice, a durat 5 ani și a fost finalizată în 1931. Am o senzație de teamă, griul pereților din exterior circulă acum prin venele mele, îmi întipăresc rapid în minte ce văd, mă uit în jos o clipă și ies. Cumpăr niște vederi și îmi iau rămas-bun de la doamna ce are grijă de ani buni ca locul celor adormiți să fie impecabil. Am lăsat-o în urmă privind-o cum dă cu mătura în curtea plină de sufletele celor care s-au jertfit pentru neamul nostru românesc.

Fac cale-ntoarsă către gară. Mi-a rămas întipărită în minte imaginea albastră a Casei Damian, construită prin anii 1900 de Manuc David, strănepotul lui Manuc Bey, cel care a construit vestitul han din București, Hanul lui Manuc. Numele casei vine de la proprietarul acesteia, negustorul Damian Nicolae, cel care a cumpărat casa de la urmașii lui Manuc. Acum e în paragină, prin arcadele de la intrare și geamurile sparte se strecoară azi doar gândurile celor adormiți din Mausoleu și, uneori, o urmă de soare. Istoria zbuciumată e scrisă și simțită, respiră prin instituții, eroii trecutului și încă mai dăinuie în orașul de pe Milcov, Focșani.

Aurora Grigore

  • Publicat în Turism

Kotor, comoara fortificată a Muntenegrului

Brazi ca niște țepușe îmi sunt însoțitorii de drum, trec prin Igalo, un orășel de munte, asemănător cu Sinaia, un paradis al ploii care își croiește potecă printre aburii ce se tot ridică. Am făcut un mic popas la Perast, în Golful Kotor... E răcoare și multă culoare gri. Uimită de calmul întregului decor, sorb din priviri micul port, unde vapoarele de croazieră acostează. Dar mai ales remarc, Biserica Maica Domnului a Stâncilor, o carte poștală vie de pe Insula Gospa od Skrpjela, singura insulă de aici construită artificial.

Din balconul unei vile de la capătul satului Muo, unde ciripitul păsărilor ce au ieșit din cuiburi țin companie plantelor cățărătoare, pisicuțelor jucăușe, începe mica mea poveste despre Kotor, orășelul fortificat de sub muntele Lovcen, ce face parte din Patrimoniul Mondial. Se mai numește Regiunea Naturală Cultural-Istorică Kotor, cea mai veche așezare de pe coasta Adriatică a Muntenegrului.

Fondat de vechii romani cu numele de Acruvium, Kotor s-a încăpățânat să rămână aici peste veacuri, trecând prin nenumărate atacuri turcești, cutremure, ciumă. Kotor a făcut parte din Albania Venețiană, aceasta însemnând posesiunile venețienilor din jurul Golfului Kotor. A fost, pe rând, oraș liber al Serbiei medievale, oraș venețian, maghiar, republică independentă.

Miros de pateuri proaspete și plăcinte dau târcoale nasului meu, intru negreșit să cumpăr din patiseria de la stradă o delicatesă, doamna care servește îmi zâmbește, e aranjată frumos cu șorțul alb la brâu. Traversez drumul și mă așez pe o buturugă trândavă, mănânc și rămân cu gura căscată, uneori cât să mestec, admirând silențiosul Golf Kotor. Aici marea găzduiește, în limpezimea ei, încremenitele bărci ce stau ca-ntr-o gravură, agățate de strălucirea fără sfârșit a razelor solare din apă.

Măsline, smochine, uleiuri și delicatese sunt vândute de comercianții din fața orașului vechi, numit Stari Grad, iar vaporașele din port trag cu ochiul la cei care admiră gingășia lor, pictată în culori calde, în acest pitoresc cadru de lângă munte.

Poarta Mării, ce datează din 1555, este locul pe unde intri în lumea mirifică a centrului vechi; de pe ea, Maica Domnului cu Iisus, Sfinții Trifon și Bernard îi privesc ocrotitor pe oaspeții ce vin, trimițându-le lumina impregnată cu binecuvântare pură.

Prin Piața Armelor, cea mai mare piață din oraș, construită în secolul al XVI-lea, m-am lăsat condusă de gândurile obloanelor verzi ce-mi apăreau pretutindeni în cale. Turnul cu ceas, emblemă a locului, a avut la construcția inițială, în anul 1602, un singur cadran cu ceas, iar apoi, în timpul ocupației franceze, i s-a mai adăugat unul cu orientare către sud. E aproape ora 12, o ferigă s-a întins la soare, până la marginea casei cu numărul 268, unde afișul de pe o tăbliță, scrisă cu creta, te invită la o sangria sau la un ceai local de ghimbir.

Primăria Veche, înființată în anul 1762, era folosită în scop militar, ca loc pentru depozitarea alimentelor, iar după ocupația franceză a devenit teatru, Teatrul lui Napoleon. La orice cotitură muntele intră în cadrul acestui labirint ornat de terasele în aer liber cu scaune din metal, de pisicile roșcovane cu ochi căprui și de rufele ce stau atârnate pe sârme, care mai de care mai colorate.

Palatul Prințului era la începuturi localizat în Piața Sfântul Trifon, iar după cutremurul din 1667, când aceasta a fost distrusă, a fost mutat în Palatul Princiar și folosit ca închisoare. Alte două palate, Bizani din secolul al XVI-lea înfățișat în stil baroc, cu iz renascentist, Bezkuca având portal gotic, completează cu o aură regală străduțele înguste cu aleile pietruite ce poartă cu ele eternitatea.

Crucifixul mansardei ce stă între cele două turnuri mă cheamă să-i trec pragul și să admir cu dragoste Biserica Sfântul Nicolae, cea mai importantă biserică ortodoxă dn Kotor, construită pe la 1900; ea a continuat să funcționeze chiar și în comunism, etalându-și frumusețea prin stilul pseudo bizantin, prin icoanele pictate minuțios de meșterii de odinioară.

Apoi, am remarcat Muzeul pisicilor, un loc plin de suveniruri, monede, medalii, cărți poștale și diverse alte imagini în care este pictată grația lor. Te-mpiedici de ele la propriu, au căsuțe amenajate și sunt protejate de iubitorii de mustăcioase mici, se tot cotesc pe la picioarele tale, cerșind o mângâiere sau o bucățică de pește. Pisicile din Kotor sunt admirate și, din respect pentru ele, acest muzeu există aici.

În apropiere de Kotor se deschide evantaiul zidurilor de apărare ale orașului Budva, locul de naștere al lui Cristoforo Ivanovici, primul istoric al operei venețiene. O plimbare pe malul Rivierei, între noapte și zi, a fost alegerea perfectă pentru a-mi regăsi în gânduri casele ce duc în spate muntele precum melcul își duce cochilia, imaginea clădirilor fortificate înrădăcinate pe veci, tremuratul plantelor, poza bărcilor și a pescarilor ce m-au întors în timp, și unde mai vreau să revin într-o bună zi, în orășelul pisicilor dintre munți.

Aurora Grigore

GALERIE FOTO

  • Publicat în Turism

Călător în Zări Albastre. Zidurile din Dubrovnik și tainele lor

Mă furișez în culoarea zidurilor pentru a descoperi frumusețea interioară ce poartă privirile tuturor adunate ca un buchet de flori bougainvillea, de-a lungul atâtor ani, dar și a momentelor de răscruce din timpul războaielor... Sunt nuanțele griului deschis și închis, amestecate cu alb și maro, ale zidurilor din Dubrovnik, orașul din Marea Adriatică fondat de refugiații din Ragusa Vecchia prin secolul al VII-lea.

Dacă mi-am dorit să văd panorama orașului de sus și să admir Cetatea, m-am ales și cu un antrenament de coborât și urcat câte 480 de scări, dar, din tot adâncul meu de spirit sportiv, a meritat efortul. Aerul e altul, aici sus, iar ochii sunt fericiți.

Cobor dimineața pe strada Matije Gubca și mă opresc puțin să-mi trag respirația în dreptul casei cu numărul patru. Gardul este împodobit cu o brazdă coloristică de flori roze și galbene. Mă îndrept către Orașul Vechi, această comoară protejată de UNESCO.

Dubrovnik2

Traversez podul de piatră și intru pe Poarta Ploce, deasupra căreia se află o statuetă a lui Sveti Vlaho, hramul din Dubrovnik. Mănăstirea Dominicană îmi spune „Bun venit!“ și mă introduce în povestea gotică a coloanelor ce stau înșirate ca niște palme deschise, iar arcadele mă conduc spre a-l vedea pe Sfântul Dominic, preaslăvit acum printr-o statuie parcă însuflețită.

Stradun este locul de promenadă pe unde umbra și soarele revin mereu pentru că le place să atingă brațele Palatului Rectorului, acest muzeu în care sunt expuse piese de mobilier unice din epoca medievală.

Biserica Sfântul Blaise, protectoarea orașului Dubrovnik, binecuvântează ochiul prin stilul său baroc, statuetele și îngerii de pe exterior stau ca niște păzitori ce dau speranță și încredere celor care intră în acest lăcaș, construit după modelul bisericii venețiene San Maurizio.

Mă așez comod lângă Fântâna Mare Onofrio, construită prin anii 1400 pentru alimentarea cu apă a orașului, unul dintre simbolurile din Dubrovnik care stă neclintită în fața Bisericii Mântuitorului. Fântâna este punctul final al unui sistem de apeduct ce ține de la Sumet până aici, la picioarele mele.

Butoaie pline cu acadele de toate sortimentele și culorile, înghețată cu fistic și ciocolată pe care trebuie neapărat să o încerci, mileuri cusute manual și expuse cu drag pentru vânzare, păpuși îmbrăcate tradițional, în culori mov aprins, săpunuri cu esențe naturale sunt doar câteva din lucrurile pe care le vezi pe străzile înguste, învăluite de parfumul amețitor de lavandă pe care vrei să-l miroși și, de ce nu, să cumperi un săculeț ca suvenir.

Merg pe lângă ziduri, nici nu știu cum de s-a strâns atâta frumusețe la un loc, clopotele bat rând pe rând și se aud din toate direcțiile, acoperișurile se văd ca o plajă cu nisip maroniu de aici de sus. E o sărbătoare continuă pe fețele oamenilor pe care-i întâlnesc în cale. Ajung la Turnul Minceta, cetatea construită în anul 1319 de Nichifor Ranjina, om simplu al locului, de meserie constructor. Denumirea Minceta vine de la familia Mencetic, aceștia având în proprietate terenul pe care a fost zidit Turnul. Azi, steagul croat flutură glorios în voia vântului la înălțime, semn că este liber și triumfător, apărător de nădejde al orașului.

Dubrovnik

Catedrala romano-catolică din Dubrovnik, ce poartă hramul Adormirii Maicii Domnului, a răsărit, ca o floare de crin în grădină, prin creația extraordinară a maeștrilor arhitecți Andreea Buffalini și Paolo Andreotti prin anii 1600, însă finalizarea a fost realizată de arhitectul Katicic, în anul 1713. Regele Richard Inimă de Leu și-a dorit să contribuie financiar la ridicarea lăcașului pentru că a supraviețuit unui naufragiu de lângă Insula Lokrum, pe când se întorcea de la Cruciada din 1192, mulțumind astfel divinității pentru minunea împlinită.

În capătul străzii Stradun stă cu spatele drept, chipeș, de 31 metri înălțime, cu ochii negri deschiși și vorbește cu tine la orele exacte și jumătățile lor printr-o tonalitate duioasă antică. E Turnul cu Ceas, născut în secolul al XV-lea, vecin cu Palatul Sponza. În această Clopotniță a orașului observ niște statuete de omuleți verzi care lovesc clopotul greu de aproximativ două tone.

Bat tobele, merg la pas de soldat și atrag atenția prin tradiționalele costume cu care defilează pe lângă trecători; acești frumoși localnici s-au deghizat la sfârșit de zi, anunțând că zidurile din Dubrovnik au nevoie de puțină odihnă, plantele agățătoare cu rădăcini împletite vor să se reculeagă, iar ecoul muzicii din clopote va cânta, în surdină, doar Mării Adriatice, până la venirea zorilor.

Aurora Grigore

  • Publicat în Turism

Islanda, o țară... „departe de lumea dezlănțuită“

Cu unul dintre cele mai vechi sisteme democratice și o populație alfabetizată în procent de 100%, Islanda este o țară a contrastelor. Și tocmai aceste contraste o transformă într-o destinație ce merită văzută, chiar dacă nu este la fel de ieftină că Bulgaria, Grecia sau Turcia.

Departe de lumea dezlănțuită, dezlipită de bătrâna Europă, Islanda este o insulă cu foc, gheață, troli, elfi, cascade cu nume greu de pronunțat și de scris, plaje cu nisip negru, ape termale, muzee, galerii de artă, teatre, restaurante, viață de noapte, hoteluri ospitaliere și deosebit de curate. De altfel, cât vezi cu ochii, oriunde, în Islanda este o curățenie desăvârșită. Poate o fi și datorită gradului înalt de educație.

Buget de călătorie: minimum 1.500 de euro

O călătorie în Islanda nu este la fel de ieftină ca una în Bulgaria sau Grecia, însă merită toți banii. Câteva zile de călătorit prin Islanda poate costa între 1.500 și 3.000 de euro, în funcție de pretențiile fiecăruia, dar experiența va fi una de neuitat. În Islanda, chiar și din greșeală poți face poze absolut minunate. Oriunde te uiți este frumos, spectaculos, inedit, altfel. Iar culorile, ei bine culorile sunt absolut unice.


Cea mai veche așezare a vikingilor

Recent, arheologii au descoperit în Islanda cea mai veche așezare vikingă cunoscută până în acest moment. Potrivit analizelor chimice, aceasta ar fi fost construită în jurul anului 800, cu mult timp înaintea primelor așezări permanente din această țară. Descoperirea a fost făcută la Stöd, în apropiere de satul și de fiordul Stödvarfjördur, în estul insulei. Legendele străvechi vorbesc despre coloniști vikingi care s-ar fi refugiat pentru a scăpa de regele norvegian Harald Fairhair.


Apă fierbinte la discreție

De la orele de geografie din școala generală știm de gheizerele din Islanda, aceste simboluri ale naturii, dovada intensei activități vulcanice de pe cuprinsul insulei. Deși oferă un spectacol unic și fascinant, ca să nu mai vorbim de cât de utile sunt pe perioada iernii, gheizerele nu pot fi admirate de oricine îndeaproape. Cei care sunt mai sensibili sau au anumite alergii s-ar putea confrunta cu usturimi la nivelul ochilor. Poate că este mai bine ca cei mai sensibili să le admire de la distanță pentru a nu avea probleme, chiar dacă acestea sunt doar temporare. Impresionantul gheizer Strokkur (Agitatul) oferă un spectacol unic celor care vin în vizită, aruncând câte un jet de apă fierbinte la fiecare 4-5 minute. Jetul de apă poate atinge o înălțime de 30-35 metri, gheizerul fiind menționat prima dată în 1789 în urma unui puternic cutremur. Se crede că activitatea acestuia a început ceva mai devreme însă. Strokkur se află în estul Capitalei, într-un areal vulcanic activ de mai bine de o mie de ani. Pentru cei care au probleme cu apa caldă și căldura, o vizită în țara gheizerelor ar putea fi destul de frustrantă.

„Cascada de aur“ a aparținut unui fermier

Cei care iubesc cascadele vor fi satisfăcuți pe deplin aici, Islanda fiind destul de ofertantă în ceea ce privește căderile de apă spectaculoase. Una dintre acestea este cascada Gullfoss sau „cascada de aur“, un adevărat simbol al islandezilor. Cascada Gullfoss pare să fie o nouă dovadă a forței și frumuseții naturii insulei. Împărțită în două, de 11 metri și 20 de metri înălțime, cascada se găsește în partea de sud a țării, la mai puțin de o sută de kilometri de Capitală. Apa cade într-un canion ai cărui pereți sunt destul de înalți, ajungând la aproximativ 70 de metri înălțime, iar deschiderea este de 2.500 metri lungime. Aici este locul unde se pot admira cele mai multe curcubee splendide și, în plus, are o poveste interesantă. Apropo, această cascadă a aparținut unui fermier care, prin 1907 (ce an interesant, nu-i așa?), a primit o ofertă de cumpărare din partea unui om de afaceri englez care dorea să valorifice puterea cascadei prin producerea de electricitate. Fermierul nu a fost de acord să vândă cascada, dar a decis să o închirieze. Chiar și așa, construcția nu a demarat niciodată din cauză că fiica fermierului s-a opus, aceasta angajând un avocat pentru a fi sigură că nicio construcție nu va strica ceea ce natura a dăruit cu atâta generozitate.

Laguna Albastră, un adevărat „terapeut“ pentru spirit, minte și corp

O altă atracție inedită a insulei este Laguna Albastră, unde se recomandă să facem baie pentru proprietățile deosebite ale apelor. Datorită ingredientelor active, apele lagunei ajută la vindecarea unor boli grave de piele, cum ar fi, de pildă, psoriazisul. Apa are o temperatură medie de 40 de grade Celsius, indiferent de anotimp, iar o baie pe timp de iarnă aici poate fi o experiență absolut minunată. Cei interesați se pot bucura de o ofertă bogată ce include baie în lagună, masaj, tratament cu nămol și alte modalități de răsfăț pentru minte, trup și spirit. De altfel, pe lângă laguna formată în 1976, s-a dezvoltat un complex ce cuprinde centru spa, hotel, cafenele, baruri, restaurant, clinică specializată în tratarea afecțiunilor pielii și magazine de unde se pot cumpăra suveniruri. Și băile naturale Myvatn merită încercate nu numai pentru efectele asupra pielii, ci și ca terapie pentru spirit. În timpul băii, cei care aleg un astfel de răsfăț se pot bucura de priveliștile absolut superbe, culorile contrastante și de liniște, multă liniște. Poți sta ore în șir acolo fără să auzi vreun claxon ori pe cineva ridicând tonul vocii. Cum spuneam, o fi și de la educație...

Simona Nicole DAVID

GALERIE FOTO

  • Publicat în Turism

Stari Most, semiluna Bosniei și Herțegovinei

Fiecare pas cu care înaintezi înseamnă o alunecare, un ghețuș pietral ce te trage înapoi, dar vocea din inima ei nu te lasă să renunți, e o încununare să ajungi în mijlocul acestei mândre semilune, Stari Most, denumit și Podul Vechi, inclus în Patrimoniul UNESCO, construit în secolul al XVI-lea în orașul Mostar din Bosnia și Herțegovina.

Într-o după-amiază de toamnă colind prin Mostar, nume luat de la păzitorii de poduri de prin anii 1400 care se numeau mostari. E sâmbătă, soarele pișcă puțin pielea, bărbații stau la mesele restaurantului Cevabdzinica Korzo din cartier, beau ceai și cafea, alături de dulcele rahat cu diverse arome, împărtășindu-și ultimele noutăți. Pe femei le zăresc făcând cumpărături de la aprozarele cu fructe și legume din stradă.

E liniște, dar nu și pe zidurile blocurilor pe lângă care trec, ele poartă încă strigătul durerilor din timpul conflictului croat-bosniac ai anilor ’90. Stă picior peste picior, îmbrăcat elegant, cu cămașă, sacou, cravată, dar legat de mâna dreaptă cu un lanț, nu-i pot zări privirea pentru că nu are cap, nici măcar gât. Cu siguranță cel care a pictat simțea lipsa cuiva drag, poate că nu a vrut să îi redea ultima imagine zguduitoare a feței, însă ne spune, printr-o măiestrie a artei murale stradale, că a plecat prizonier dintr-o lume în care a simțit acest crunt genocid. Dar totuși speranța nu a pierit întru totul, pe alți pereți flori de culoare roz au înflorit, soarele își deschide larg gura lângă o inimă curtată de o albinuță ce zâmbește, viața curge lin, precum râul Neretva, iar din ce a fost urât ori greu trebuie să culegem frumosul, ridicându-ne din mocirla lipicioasă.

Ajung în bazar, e forfotă, aud din treacăt frânturi de limbă franceză, turcă și altele pe care nu le înțeleg, sunt veniți turiști de peste tot ca să-l vadă pe Stari Most, mândria locului. Încă puțin și ajung acolo, deja îl zăresc din depărtare. Căsuțe vechi, ibrice din cupru, șaluri atârnate, lampadare colorate și muzica orientală fac din acest vechi cartier un decor șic ce-ți învie pofta de a zăbovi mai mult aici.

Traversez podul, am ceva emoții să nu alunec pe pavajul ce a fost pus cu grijă pentru a-i reda exact forma, culoarea și faima inițială și spun asta pentru că el a fost reconstruit între anii 2001-2004, piatră cu piatră. Stari Most, acest arc arhitectural islamic, comandat de Suleiman Magnificul în anul 1557 și proiectat de arhitectul Mimar Sinan, spre deosebire de restul podurilor din Bosnia și Herțegovina, a rezistat războielor mondiale, însă în 1991 a fost bombardat cu șaizeci de lovituri de tunuri în timpul conflictului bosniac și a cedat, a îndurat până în ultima clipă cruzimea celor făr’ de suflet ce și-au dorit să ștergă această zestre culturală.

La mijlocul podului un bărbat strigă cât îl ține gura, dând un mic spectacol, ca să se audă până jos că se aruncă, dar numai dacă este plătit. Apa râului Neretva ce se revarsă pe sub pod este foarte rece, din această cauză fiind necesare antrenamente speciale, dar și mult curaj pentru a sări de la așa înălțime... Și sare, spre deliciul tuturor curioșilor, iar jos îl așteaptă recompensa oferită de către turiști.

Îmi întorc privirea în partea stângă și, printre arborii ce au crescut alături de ea, se regăsește așezământul Moscheii Koski Mehmed Pașa, construită prin anii 1600 în raza semilunei, pe stâncile râului Neretva. Ca și Stari Most, în timpul războiului bosniac moscheea a fost bombardată de forțele militare croate. O regăsesc acum, după restaurare, cu pace în inimă, gata să îmi dăruiască și mie, pe furiș, o picătură din liniștea ei. Iar eu îmi deschid brațele, ochii, mă bucur de culorile covoarelor, picturile din pridvor și de pe pereți, urc pe îngustele scări ca să admir priveliștea de sus, din minaret. E o poveste de imagini aici, pe Stari Most: ca niște furnici, oamenii se duc de colo-colo, râul mă îmbată cu verdele si albastrul lui, bărcile lasă în urmă valurile cu modele brodate precum spuma laptelui.

Se lasă seara, luminițele se aprind peste Mostar, străzile duc în spate urmele de pași ale trecătorilor, le-au absorbit vorbele și cântecul rugăciunii, buruienile crescute pe la ferestrele caselor părăsite își lasă privirile în jos neputincioase. Mă așez pe unul dintre ziduri ca să mai privesc încă o dată, înainte să plec, semiluna, această poezie a cărei versuri vor fi rostite și peste ani, de noi, cei ce vom grăi despre Stari Most.

Aurora GRIGORE

  • Publicat în Turism

Călător prin Israel

În numerele anterioare ale revistei scriam că primii pași prin Israel au început din Eilath, perfect pentru cei care caută stațiuni balneoclimaterice pentru tratamente de refacere fizică. Voi continua cu impresii despre Haifa, unde arabii și evreii trăiesc în armonie. În acest articol voi scrie despre ce am văzut în Ierusalim.

Singurul oraș care există în cer și pe pământ, Iocul despre care mulți cred că aici va veni Apocalipsa, Ierusalimul este un oraș universal, capitală a două popoare și sanctuarul a trei religii: creștinism, iudaism și islamism. Ierusalim este nu doar locul râvnit de trei imperii, locul unde va fi Judecata de Apoi și câmpul de luptă dintre civilizații, ci chiar „centrul lumii“, cheia păcii sau mărul discordiei în Orientul Mijlociu. Ierusalim poartă „cicatricile“ a trei mii de ani de credință, masacre, lupte sângeroase pentru putere, crime abominabile comise în numele religiei, precum și amprenta personalităților care au trecut pe aici: Regele David, înțeleptul Solomon, Suleiman Magnificul, Cleopatra, Caligula, Iisus, Mahomed, Nabuconodosor, Irod, Nero...

Unul dintre cele mai sacre locuri din lume

Motive de a vizita Ierusalim sunt multe, poate de aceea pelerinajele au un succes deosebit. De altfel, aproape de fiecare dată când am vizitat Ierusalimul am văzut grupuri de pelerini români veniți să vadă Țara Sfântă. Ierusalim este unul dintre cele mai cunoscute și vizitate orașe din lume, iubit deopotrivă de creșini, evrei și musulmani. Credincioșii consideră Ierusalimul unul dintre cele mai sacre locuri din lume, orașul fiind încărcat de spiritualitate. La tot pasul în centrul vechi găsim atracții istorice și religioase. Aflat în patrimoniul UNESCO, orașul vechi este împărțit în patru cartiere – musulman, evreu, creștin și armean – și adăpostește imagini parcă desprinse din Biblie: Drumul Crucii, Zidul Plângerii, Muntele Măslinilor, Grădina Ghetsimani. Despre toate aceste locuri se spune că Iisus s-a rugat și i-a învățat pe ucenici despre valoarea credinței.

Biserica Sfântului Mormânt

În cartierul creștin se poate vizita Biserica Sfântului Mormânt, de pe vremea Sfinților Împărați Constantin și Elena. Creștinii iubesc această biserică și o prețuiesc pentru că aici se află poate cele mai importante locuri. De pildă, în partea de răsărit găsim stânca Golgotei, acolo unde a fost răstignit Iisus pe cruce, iar în partea de apus se află o capelă în interiorul căreia se află Sfântul Mormânt, locul unde a fost depus trupul Mântuitorului Iisus, fiul lui Dumnezeu, Cel ce a înviat în a treia zi... Locul bisericii a fost ales de împărăteasa Helena, mama lui Constantin cel Mare, în timpul turneului său în Țara Sfântă. Aproape de Biserica Sfântului Mormânt, la capătul Drumului Crucii (Via Dolorosa), în cartierul de sud-vest al cetății, este Muntele Sionului. Și aici găsim câteva locuri de importanță deosebită pentru creștini. Astfel, pe culmea plată a Muntelui Sionului putem vedea foișorul în care a avut loc Cina cea de Taină, bine-cunoscuta cină din Joia Mare, atunci când se spune că Iisus a spălat picioarele ucenicilor Săi și s-a bucurat de ultima cină cu ei pe Pământ. Tot aici se mai pot vizita și alte situri religioase de căpătâi ale religiei creștine, și anume: Biserica din Bethleem, unde putem admira și vitralii absolut unice, Biserica Fericirilor, de lângă Capernaum, Biserica Înmulțirii Pâinilor și a Peștilor. Cei care vizitează aceste locuri, pot vedea și Biserica Buna Vestire, situată în Nazareth, în apropiere de Cana Galileii.

Via Dolorosa

Pentru cei mai mulți creștini, Via Dolorosa este poate punctul culminant al vizitei în Orașul Sfânt deoarece acesta este drumul pe care Iisus și-a purtat crucea după condamnarea sa. Cursul Via Dolorosa este marcat de câteva Stații de Cruce, o parte dintre acestea fiind bazate pe relatările Evangheliilor. Traseul se începe în Cartierul Musulman, apoi se continuă spre vest și se ajunge la Capela Flagellation, construită pe locul unde se crede că Mântuitorul Iisus a fost bătut.


Formalitățile de intrare și de ieșire în Israel sunt destul de complicate, mai ales pentru cei care nu au experiența călătoriilor. De pildă, soldații pot solicita să verifice tot ce li se pare suspect. De asemenea, agenții de securitate pot adresa întrebări ce par cel puțin ciudate, întrebări pe care le pot chiar repeta, iar cotrobăitul în lucrurile personale nu trebuie să ne sperie. Este o practică la ordinea zilei în Israel și sunt absolut de neînduplecat dacă ne opunem controalelor. Cel mai bine este să reacționăm cu mult umor, să-i privim în ochi și să nu ne fie frică. Până la urmă, dacă mergem cu gânduri pașnice, mai ales dacă vrem să punem piciorul pe Pământul Sfânt, soldații și agenții de securitate nu ar trebui să ne sperie câtuși de puțin. Până la urmă, trebuie să conștientizăm că israelienii se tem de incidente mai mult sau mai puțin grave și toate aceste proceduri stricte de securitate au rostul lor. Paza bună trece primejdia rea... Și încă ceva: dacă alegeți să călătoriți cu avionul în Israel, evitați să vă ridicați în picioare în spațiul aerian israelian.

Pe lângă procedurile stricte legate de securitate, pe site-ul guvernului israelian sunt anunțate și condițiile ce trebuie respectate pe timp de pandemie. De exemplu, cei care călătoresc în Israel, indiferent de vârstă și de țara din care vin, trebuie să se izoleze dacă nu au fost vaccinați sau dacă nu au contractat încă virusul COVID-19. Pe de altă parte, tot la izolare intră și cei vaccinați care vin dintr-o zonă „roșie“, iar perioada de izolare este de 14 zile. Se poate pleca după 7 zile de izolare doar dacă cel de-al doilea test PCR este negativ. Primul test se face în prima zi, iar al doilea în ziua a șaptea. Sunt exceptați de la izolare cei care au fost vaccinați ori s-au recuperat în Israel și vin din zona „galbenă“, precum și cei care vin din zona „portocalie“ care s-au vaccinat ori s-au recuperat într-o țară din această zonă.  Potrivit site-ului corona.health.gov.il, purtarea măștii este obligatorie inclusiv la copiii de la 6 ani în sus. De asemenea, se solicită teste PCR și toate celelalte documente ce țin de măsurile de prevenire a răspândirii virusului agresiv ce intră peste tot fără viză și permisiune de ședere...

Dar mai multe despre ce se poate vizita în Israel, în numărul viitor al revistei Lumea Satului.


Simona-Nicole David

GALERIE FOTO

  • Publicat în Turism

Călător prin Israel: Haifa (IV)

În numerele anterioare ale revistei scriam că primii pași prin Israel au început din Eilath, orașul port situat pe malul Mării Roșii, perfect pentru cei care caută stațiuni balneoclimaterice pentru tratamente de refacere fizică bazate pe hidroterapie și fizioterapie. Voi continua cu impresii despre al doilea oraș vizitat în Israel, Haifa, un loc minunat unde arabii și evreii trăiesc în armonie.

La tot pasul prin Haifa ni se reamintește că orașul a cunoscut o dezvoltare în secolul al XIX-lea, când a devenit mai important datorită comunității luterane a Cavalerilor Templieri germani. Astfel că există zone care amintesc de templierii germani. De pildă, Casele Coloniei germane de la poalele Muntelui Carmel, restaurate, sunt obiective turistice. Putem vedea indicatoare care ne arată drumul spre Colonia Germană, în Haifa indicatoarele fiind scrise în limbile ebraică, arabă și engleză. Sunt și orașe, cum este Ashdod, de pildă, unde găsim indicatoare și în limba rusă, iar prin cafenele, dacă vrem să fim înțeleși când comandăm o cafea sau cerem vreo informație, este bine să știm ebraică sau rusă. Dar în Ashdod nu prea e mare lucru de văzut dacă nu ești pasionat de mall-uri și plajă.

„Interzis“ celor care sunt la dietă

Raiul gurmanzilor, Haifa ar trebui evitat de cei care sunt nevoiți să urmeze un regim alimentar strict. Cu restaurante și cafenele la tot pasul, Haifa mi-a amintit cumva de vizitele prin Monaco, Saint Tropez, Nisa, Villefranche-sur-Mer și altele în genul acestora, doar că mâncarea este ceva mai multă și nu reziști fără să guști din fiecare preparat. Porții generoase și îmbietoare sunt cumva și ocazia de a împărți mâncarea cu ceilalți camarazi de la masă. Unul dintre localurile în care am mâncat m-a surprins nu doar cu preparatele gustoase, ci și prin desenele și textele ciudate de pe mese. Să fie o „găselniță“ a celor care conduc restaurantul și care ocupă astfel timpul celor care așteaptă să vină mâncarea sau o strategie de marketing? Dacă e a doua variantă, cu siguranță este marketing de gherilă.

Colonia Germană, la „picioarele“ Templului Baha’i

Poate că nu întâmplător Colonia Germană este chiar la „picioarele“ Grădinilor Baha’i și a Templului Baha’i.... Cei care apreciază exotismul, culoarea, eleganța, curățenia desăvârșită, ordinea, disciplina, modelele de urmat vor iubi aceste locuri și își vor dori să revină. Eu, deși am văzut toată lumea în lung și în lat, îmi doresc să revăd aceste grădini superbe. Poate că nu este vorba despre simple grădini, ci de o energie pozitivă dată de această credință interesantă nouă pe care o îndrăgea și Regina Maria. De altfel, Regina Maria a fost primul cap încoronat care a studiat și susținut credința Bahai.


„A fi bahá’í înseamnă, pur și simplu, să iubești întreaga lume; să iubești omenirea și să încerci să o slujești; să trudești pentru pace și fraternitate universală.“ (ABDU’L-BAHÁ)


Regina Maria a făcut cadou o broșă misionarei Martha Root, cea care a inițiat-o în această credință, pentru ca aceasta să fie vândută, iar banii obținuți să contribuie la construirea templului Baha’i of Worship in Wilmette, Illinois. Se spune că broșa prețioasă din aur și argint ar fi fost primită de Regină din partea familiei Țarului. Ulterior, aceasta a fost cumpărată de un adept Baha’i din Los Angeles care a luat-o în 1931 în Haifa-Palestina și i-a înmânat-o lui Shoghi Effendi, ca un dar pentru Arhivele Internaționale Baha’i de pe muntele Carmel. Așadar, o parte din istoria noastră, a românilor, este și aici prin această bijuterie compusă din două aripi mici decorate cu diamante și o perlă mare. Se mai spune că Regina a fost impresionată de această credință pentru promovarea păcii mondiale și a toleranței. Rețin că unul dintre ghizi mi-a explicat că adepții acestei credințe consideră că întregul pământ este o singură țară, iar noi toți suntem cetățeni ai acestei țări. Cu ochii minții, am văzut atunci o lume fără granițe... Firește, pe atunci nu știam încă ce ne va „aduce“ o pandemie cu nume ciudat...

Ce reguli trebuie respectate la intrarea în Grădinile Baha’i

Cunoscute drept cele mai frumoase grădini din lume datorită arhitecturii diverse, a unicității și a simetriei perfecte, grădinile spectaculoase par să păzească și să protejeze Templu Baha’i. Grădinile sunt împărțite în secțiuni astfel: partea inferioară cu deschiderea spre Colonia germană, cea mijlocie cu grădinile din jurul Sanctuarului lui Bab, unde sunt rămășițele profetului, și partea de sus, lângă Promenada Louis și poarta principală (de unde intră și vizitatorii). Este foarte important de știut că intrarea în aceste grădini este condiționată de câteva reguli de bun-simț, reguli pe care mi le-aș dori și la noi PESTE TOT. De menționat faptul că nu pot fi încălcate aceste reguli. Se controlează tot și tocmai de aceea este atât de curat și de frumos. Poate că doar Insulele Virgine Britanice și alte locuri în care există reguli și oameni care au grijă ca acestea să fie respectate să mai fie atât de curate.


Formalitățile de intrare și de ieșire în Israel sunt destul de complicate, mai ales pentru cei care nu au experiența călătoriilor. De pildă, soldații pot solicita să verifice tot ce li se pare suspect. De asemenea, agenții de securitate pot adresa întrebări ce par cel puțin ciudate, întrebări pe care le pot chiar repeta, iar cotrobăitul în lucrurile personale nu trebuie să ne sperie. Este o practică la ordinea zilei în Israel și nu, nu sunt absolut de înduplecat dacă ne opunem controalelor. Cel mai bine este să reacționăm cu mult umor, să-i privim în ochi și să nu ne fie frică. Până la urmă, dacă mergem cu gânduri pașnice, mai ales dacă vrem să punem piciorul pe Pământul Sfânt, soldații și agenții de securitate nu ar trebui să ne sperie câtuși de puțin. Până la urmă, trebuie să conștientizăm că israelienii se tem de incidente mai mult sau mai puțin grave și toate aceste proceduri stricte de securitate au rostul lor. Paza bună trece primejdia rea... Și încă ceva: dacă alegeți să călătoriți cu avionul în Israel, evitați să vă ridicați în picioare în spațiul aerian israelian.


Dar mai multe despre ce se poate vizita în Israel, în numărul viitor al revistei Lumea Satului.

Simona-Nicole DAVID

  • Publicat în Turism

Călătorie în Israel: Haifa (III)

În numerele anterioare ale revistei scriam că primii pași în Israel au început din Eilath, orașul port situat pe malul Mării Roșii, perfect pentru cei care caută stațiuni balneoclimaterice pentru tratamente de refacere fizică bazate pe hidroterapie și fizioterapie. Voi continua cu impresii despre al doilea oraș vizitat în Israel: Haifa, un loc minunat unde arabii și evreii trăiesc în armonie.

haifa 2021

Unul dintre cele două mari porturi comerciale, alături de Ashdod, Haifa este al treilea oraș ca mărime și, de altfel, principala metropolă din nordul Israelului. În campusul universității din Haifa, una dintre cele mai recunoscute universități la nivel mondial, se găsesc laboratoarele IBM, iar în Centrul Industriilor științifice se află cel mai mare și mai vechi parc de afaceri al Israelului, situat la intrarea de sud a orașului Haifa. De asemenea, există mari companii și unități de cercetare și dezvoltare de hi-tech, cum ar fi: Intel, IBM, Google, Yahoo!, Elbit, Phillps, Microsoft, Motorola etc. Dar, pe lângă astfel de companii, în Haifa mai găsim și multe centre comerciale – mall-uri, de unde pot fi cumpărate produse realizate în Israel. Apropo, pentru cei interesați de shopping, în special de haine, încălțăminte, accesorii etc., aici vor găsi marfă de calitate.

Printre cele mai bune universități din lume

Haifa nu este doar o bază industrială și comercială, ci și un centru cultural impresionant, cu un număr mare de muzee, teatre și două universități: Universitatea Haifa, despre care am mai amintit înainte, și Technion, Institutul Israelian de Tehnologie. Printre cele mai vechi universități din țară, fiind înființată în 1924, Technion a devenit și una dintre cele mai importante universități de științe și tehnologie din lume. De altfel, mulți antreprenori high-tech din Israel sunt absolvenți ai universității Technion, doi dintre profesorii acesteia fiind premiați cu Premiul Nobel pentru Chimie în 2004. De altfel, alături de un sistem medical impecabil, Israelul se poate lăuda și cu investiții masive în tehnologie de ultimă oră și, implicit, în cercetare și inovare.

Ce putem vizita în Haifa?

stairs 2999277 1920

Centrul Carmel (Ha-Carmel), ce poartă numele celebrului Munte Carmel, este locul unde sunt amplasate cele mai multe hoteluri, case atrăgătoare și magazine exclusiviste. Aici se poate lua o pauză de cafea, cu bonus o priveliște încântătoare! De asemenea, pe lângă panoramele asupra orașului și a mării, Muntele Carmel oferă și restaurante unde putem lua masa, fie că vrem să încercăm kosher sau bucătărie internațională. Pe lângă restaurantele specializate în kosher, aici putem găsi și restaurante cu specific italian, chinezesc, japonez etc. Pe lângă clădirea Universității din Haifa, putem admira și Muzeul Mane-Katz, Muzeul Preistoric & Haifa Zoo, ori Muzeul Tikotin, pentru arta japoneză.

Peștera Sfântului Ilie

Poate părea ciudat ca într-un oraș în care trăiesc arabi și evrei, un teritoriu mixt sau teritoriu palestinian – în funcție de cine vorbește despre Haifa, să se găsească un astfel de loc. Așezământ monahal carmelit, de secol XIX, aflat pe versanții Muntelui Carmel, mânăstirea Stella Maris este un alt obiectiv ce poate fi vizitat de turiștii care ajung aici. Se spune că, în vremea ocupării regiunii de către cruciați, în secolul al XII-lea, grupuri religioase au început să populeze în peșterile din zonă, asemeni Profetului Ilie (Elijah). Vreme de un secol, aceștia au fost organizați într-un ordin carmelit, răspândindu-se în toată Europa. Prin 1631, Ordinul s-a reîntors în Israel, condus de Venerabilul Tata Prosper care avea o mânăstire mică, în apropierea farului, pe promontoriul Muntelui Carmel. Ordinul a trăit aici purtând numele de Discalced Carmelites, până prin 1761, când Daher el-Omar i-a obligat să dărâme mânăstirea și să plece. Pustnicii s-au mutat deasupra peșterii în care se spune că ar fi trăit Sfîntul Ilie, loc în care mânăstirea se află și acum.


  • Căzut pradă piraților de nenumărate ori, Haifa a fost și sub dominația Imperiului Otoman. În timpul dominației otomane, au reapărut și evreii, populația evreiască crescând permanent datorită valurilor de emigrație: Prima și a Doua Aliya din Europa de Est. După dominația otomană a urmat cea britanică, Haifa fiind cucerit în 1918, în perioada Primului Război Mondial. După investiții masive în portul Haifa, realizate de guvernul britanic, acesta a devenit baza principală a britanicilor în Orientul Apropiat. În acea perioadă, anii ’30, Haifa era mai mare decât Tel Aviv; între Haifa și zonele petrolifere din Irak a fost construită o conductă de petrol.
  • Cu o istorie îndelungată, despre Haifa menționându-se de prin secolul al III-lea î.e.n., a fost fondat prin 1761. Totuși, nu se cunosc începuturile acestui oraș și nici originea numelui, despre care se spune că se traduce prin „a acoperi“, „a ascunde“, referirea fiind făcută la Muntele Carmel ce acoperă orașul. Poate însemna și „țărm frumos“ sau Caiafa, așa cum îl numeau creștinii, după numele marelui preot de pe vremea lui Iisus. Teritoriu palestinian pentru palestinieni și mixt pentru israelieni..., orașul a cunoscut o dezvoltare în secolul al XIX-lea, când a devenit mai important datorită comunității luterane a Cavalerilor Templieri germani. De altfel, și acum, în zilele noastre, există zone care amintesc de templierii germani. De pildă, Casele Coloniei germane de la poalele Muntelui Carmel, restaurate, sunt obiective turistice.

(Va urma)

Simona-Nicole DAVID

  • Publicat în Turism

Turist în Israel: Eliath (II)

În numărul trecut al revistei scriam că primii pași în Israel au început din Eilath, orașul port situat pe malul Mării Roșii, perfect pentru cei care caută stațiuni balneoclimaterice pentru tratamente de refacere fizică bazate pe hidroterapie și fizioterapie.

Cu un sistem medical impecabil, Israel se mândrește cu investiții serioase în cercetare și centre medicale echipate cu cele mai noi și sofisticate tehnologii, fie că vorbim de sistemul medical privat sau de stat. Poartă a Israelului la Marea Roșie, stațiunea balneoclimaterică Eilath (Eilat) se întinde pe zece kilometri, această zonă de coastă oferind ape limpezi precum cristalul, o temperatură medie de aproximativ 20 de grade Celsius, doar câteva zile de ploaie pe an (10-12 zile).

Se poate face plajă și în decembrie

De altfel, această stațiune aflată la o distanță de trei ore cu avionul de România este perfectă și pentru cei care vor să facă plajă... iarna. Ei bine, da, aici se poate face plajă și în luna decembrie! Deschiderea la Marea Roșie, mult mai caldă decât Marea Mediterană în această perioadă a anului, de pildă, a sporit potențialul turistic al acestei stațiuni. Chiar dacă este o destinație cunoscută mai mult pentru turismul ecumenic, Ierusalim fiind vizitat de mii de pelerini ce vor să vadă Mormântul Sfânt, Israel oferă mult mai multe. Se poate spune că are de toate pentru toți. Iar Eilatul este o destinație de vacanță tot mai căutat în ultimii ani, mai ales după ce turismul din Egipt, țara învecinată preferată de mulți turiști din Europa, a pierdut teren din cauza Revoluției Arabe.

scenery 4750467 1920

Cât costă un apartament cu vedere (și) la deșert

Chiar dacă nu este unul dintre orașele mari ale Israelului, Eilath având în jur de 70.000 de locuitori, nu este tocmai ieftin. De altfel, aici un apartament costă câteva sute de mii de dolari. Dintr-un astfel de apartament, însă, pot fi admirate: hotelurile de lux, grădinile luxuriante, canalul navigabil, pe care circulă ambarcațiunile de lux ale bogătașilor, magazine de designer, terase și restaurante scumpe, precum și deșertul, aflat la doar câțiva kilometri de această zonă urbană care ne duce cu gândul la una dintre stațiunile de lux ale Coastei de Azur. Diferența dintre Coasta de Azur și Eilath constă nu doar în temperatura mai ridicată datorată Mării Roșii în comparație cu Mediterana, ci și apropierea deșertului de mare. Iar deșertul aduce cu el stânci, piscuri, cratere, pietre ascuțite și pustiuri peste care caprele alpine Ibex zburdă în voie. În afară de capre, cămile sau delfini, vizitatorii mai pot vedea și mulți soldați. Ceva mai puțini decât în Ierusalim, Tel Aviv, Ashdod sau alte orașe, soldații înarmați pe stradă sunt totuși parte din atracțiile turistice... Căci, așa cum spuneam, Eilath nu oferă doar  tratamente pentru cei cu probleme reumatice, anxietate sau depresie, plaje generoase, ape limpezi în culori ce par ireale, posibilități multiple de relaxare, dar și o bucată de istorie ce-și manifestă prezența și în zilele noastre.

Israelienii și „delfinul“: S.S. Dolphin...

În numărul trecut al revistei Lumea Satului, mai scriam despre cum arăta Eilath înaintea apariției soldaților israelieni, când drumurile lipseau cu desăvârșire – în niciun caz nu exista infrastructura complexă de acum!; piatra seacă și pustiul deșertului erau cât vezi cu ochii, astfel că soldații trimiși în marș forțat, pe jos, prin pustiu, au fost de sacrificiu. Tot de sacrificiu au fost cei care au luptat, indiferent de care parte a baricadei, în Războiul de șase zile din 1967, în urma căruia Egiptul, Iordania și Siria au pierdut teritorii-cheie. Chiar în apropierea portului turistic există o parte de istorie în muzeul amenajat în aer liber. Aici poate fi văzută prima navă militară S.S. DOLPHIN care a trecut către portul Eilath, în iunie 1967, în timpul Războiului de șase zile, condusă de un echipaj israelian. În vremea aceea președinte al Egiptului era nimeni altul decât Gamal Abdel Nasser, liderul egiptean care a dorit să unească lumea arabă. La 51 de ani de la moartea sa, Nasser este considerat un bastion al luptei arabilor împotriva Israelului, colonialismului și sărăciei, ca prim-ministru (1954-1956) și apoi președinte al Egiptului (1956-1970, an în care s-a stins din viață). Înfrângerea pe care a suferit-o în timpul Războiului de șase zile reprezintă cel mai mare eșec al lui Nasser, un lider ce nu credea în democrație și nu se sfia să spună asta. La nouă ani de la moartea lui Nasser, Anwar Sadat, succesorul său, a semnat un tratat de pace cu Israelul. Liderii arabi cer Israelului de ani buni să se retragă la frontierele pe care le avea înainte de acest război din 1967, motivul lor fiind permiterea înființării statului palestinian. De altfel, despre acest conflict armat de șase zile se spune că „a fost un dezastru din toate punctele de vedere, iar lumea arabă încă plătește prețul...“

Nu vă panicați: soldații și agenții de securitate își fac doar datoria

Formalitățile de intrare și de ieșire în Israel sunt destul de complicate, mai ales pentru cei care nu au experiența călătoriilor. De pildă, soldații pot solicita să verifice tot ce li se pare suspect. De asemenea, agenții de securitate pot adresa întrebări ce par cel puțin ciudate, întrebări pe care le pot chiar repeta, iar cotrobăitul în lucrurile personale nu trebuie să ne sperie. Este o practică la ordinea zilei în Israel și nu, nu sunt absolut de înduplecat dacă ne opunem controalelor. Cel mai bine este să reacționăm cu mult umor, să-i privim în ochi și să nu ne fie frică. Până la urmă, dacă mergem cu gânduri pașnice, mai ales dacă vrem să punem piciorul pe Pământul Sfânt, soldații și agenții de securitate nu ar trebui să ne sperie câtuși de puțin. Trebuie să conștientizăm că israelienii se tem de incidente mai mult sau mai puțin grave și toate aceste proceduri stricte de securitate au rostul lor. Paza bună trece primejdia rea... Și încă ceva: dacă alegeți să călătoriți cu avionul în Israel, evitați să vă ridicați în picioare în spațiul aerian israelian.

Cu o ofertă atât de variată, Israel rămâne o destinație ce nu poate fi uitată. De altfel, în numerele viitoare ale revistei voi încerca să detaliez și alte aspecte ce mi-au rămas în minte în timpul călătoriilor în Israel. L-am vizitat de multe ori dar, dacă ar fi să-l vizitez din nou, aș alege Haifa. De ce Haifa, teritoriu mixt (israeliano-palestinian), în numerele viitoare ale revistei Lumea Satului.

Simona-Nicole David

  • Publicat în Turism

Deși în general nu este prea dezvoltat, turismul românesc a fost „bolnav“ pe jumătate în primul an de pandemie

Nu că România ar excela în turism în rest, în comparație cu alte țări și cu resursele de care dispune, dar anul pandemic 2020 s-a resimțit destul de puternic în această industrie care contribuie cu 2,7% (2019) la formarea PIB. La nivel macro, cumva tocmai aportul acesta mai mic în produsul intern a făcut ca impactul general asupra economiei să fie mai mărunt la noi, în comparație cu statele în care sectorul turistic (venituri directe și indirecte) reprezintă între 15% (Spania) și 30% (Grecia) din PIB. Ca să o spunem pe șleau, în privința noastră, turismul a fost un pariu veșnic pierdut în politicile publice, așa că n-a fost prea ușor să fie îngropat într-o situație excepțională, așa cum a fost și este perioada pandemică.

Statisticile noastre privind turismul oricum nu reflectă cu fidelitate realitatea. De exemplu, chiar buletinul INS privind anul 2020 face o precizare: „Nomenclatorul structurilor de cazare a fost constituit pornind de la lista structurilor de cazare autorizate (...) La data de 2 iulie 2020, lista cuprindea 14.898 de structuri, din care au fost eliminate: 4.205 de apartamente și camere de închiriat, care fac obiectul unei alte cercetări statistice;  497 de unități ce erau închise din cauza Covid; 2.342 unități erau în reparații capitale; 1.010 nu au completat chestionarul din alte cauze.“ Am adăuga noi că nu este cuprins – din motive logice – nici turismul de o zi, dar nici acela desfășurat cu cazări la rude ori în spații nedeclarate. Altfel spus, trebuie să luăm cu rezerve datele publice, ele având o relevanță de ceva peste 80%.

Sosirile înregistrate în structurile de primire turistică

În 2019, sosirile s-au cifrat la 13.268, 8 mii de persoane, din care 79,9 (10. 601,7 mii) au însemnat turiști români, iar 20,1% (2.667,1mii) turiști străini (74,2% din Europa).

În 2020, numărul de sosiri s-a situat la 6.335,4 mii, cu 92,8% (5.879, 25 mii) turiști români și doar 7,2% (456,15 mii) turiști străini (78,4% din Europa).

Avem așadar o scădere cu 52,3% a sosirilor în anul pandemic 2020, comparativ cu anul normal 2019!

În privința vizitatorilor stăini, în 2019, cei mai mulți provin din Germania (57,4 mii), Italia (40,1 mii), Franța (30,1 mii), Israel (29,2 mii) și Regatul Unit (26,9 mii).

În 2020, turiștii din Germania (296,2 mii) sunt pe primul loc, urmați fiind de cei din Israel (234,5 mii), Italia (222,3 mii), SUA (161,8 mii), Ungaria (156,8 mii), Franța (154,1 mii) și Regatul Unit (139,1 mii).

Plecările turiștilor români în străinătate

Am ales să punem în oglindă acești doi indicatori, sosiri vs plecări, ca să ne dăm seama că totuși ceva se întâmplă cu turismul nostru, de vreme ce românii aleg majoritar să plece în străinătate, iar străinii nu se dau peste cap să-și petreacă timpul liber la noi. Și poate că aici sunt de semnalat aspecte ce țin de infrastructura rutieră, cazare, raport calitate/preț în structurile turistice, curățenie, servire, oferte de petrecere a timpului liber etc.

În 2019, potrivit datelor înregistrate la frontiere, 23.065,8 mii de români au plecat să viziteze alte țări, ceea ce înseamnă mai mult cu 117,56% comparativ cu românii care și-au petrecut concediul acasă. În același timp, în contrapartidă, ca să spunem așa, în România au intrat 2.667, 1mii de străini, cifră de 8,65 de ori mai mică decât a românilor plecați afară.

În 2020, raportul se păstrează: plecările vizitatorilor români în străinătate, înregistrate la punctele de frontieră, au fost de 9.510,1 mii, mai mari cu 71,75% decât românii care și-au petrecut concediile acasă. În același timp, în România au intrat 456,15 mii de turiști străini, cifră de 28,4 ori mai mică decât cea a românilor plecați în străinătate.

E adevărat, pandemia a făcut ca, în 2020, plecările afară ale românilor să scadă cu 58,8% în 2020, față de 2019.

Înnoptările înregistrate în structurile de cazare turistică

În 2019, înnoptările înregistrate în structurile de primire turistică au însumat 29.870,4 mii (români – 82,4%, străini –17,6%, din care 72,1% provin din Europa). Durata medie a șederii a fost de 2,3 zile la turiștii români și de 2,0 zile la turiștii străini.

În 2020 înoptările au însumat 14.444,7 mii (români – 93,1%, străini – 6,9%). Durata medie a șederii a fost 2,3 zile la turiștii români și de 2,2 zile la cei străini.

Înnoptările au scăzut deci în anul pandemic 2020 cu 51,6% față de cele din anul 2019.

Indicele de utilizare netă a locurilor de cazare

În 2019 indicele de utilizare netă a locurilor de cazare a fost de 34,2% pe total structuri de cazare turistică. Indici mai mari de utilizare s-au înregistrat la hoteluri (42,8%), bungalouri (31,4%), vile turistice (27,8%), spații de de cazare pe nave (27,3%), hosteluri (25,2%), campinguri (23,1%) și pensiuni turistice (22,4%).

În 2020, indicele de utilizare netă a locurilor a fost de 22,9%, iar preferințele turiștilor s-au schimbat un pic pe fondul temerilor legate de Covid, aceștia preferând spațiile de cazare pe nave (29,3%), bungalourile (28,9%) și abia după aceea hotelurile (26,7%), campingurile (24,3%), căsuțele turistice (22,1%), vilele turistice (21,4%), popasurile turistice (19,4%) și pensiunile agroturistice (16,7%).

Observăm și aici, în 2020, o scădere cu 11,3 puncte procentuale față de anul 2019.

Preferințele turiștilor pentru destinațiile din România

În 2019 sosirile turiștilor în structurile cu funcțiuni de cazare turistică au înregistrat valori mai mari în București (2.038,9 mii), Constanța (1.380,6 mii), Brașov (1.402,5 mii), Cluj (667,3 mii), Mureș (596,2 mii) și Prahova (581,9 mii).

În 2020 ordinea s-a schimbat, în sensul în care pesemne nu a mai existat prea mult turism de afaceri în Capitală, iar turiștii au preferat locuri mai izolate ori din stațiunile balneoclimaterice: Constanța (1.004,5 mii), Brașov (715,4 mii), București (559,8 mii), Prahova (310,5 mii), Bihor (264,4 mii), Sibiu (260,6 mii), Cluj (253,7 mii), Suceava (244,8 mii), Mureș (243,3 mii) și Vâlcea

(241,4 mii).


Ca număr de înnoptări, clasamentul se păstrează oarecum, cu mici schimbări în clasament, litoralul Mării Negre reprezentând totuși destinația preferată, urmată fiind de zona montană și stațiunile balneoclimaterice:

- 2019: Constanța (5.196,5 mii), București (3.549,7 mii), Brașov (2.763,9 mii), Bihor (1.546,5 mii), Vâlcea (1.518,2 mii), Prahova (1.294,1 mii), Cluj (1.248,0 mii) și Mureș (1158,6 mii);

- 2020: Constanța (3.497,4 mii), Braşov (1.413,3 mii), București (970,6 mii), Bihor (728,1 mii), Vâlcea (722,6 mii), Prahova (662,7 mii), Suceava (515,5 mii), Mureș (491,0 mii), Cluj (450,0 mii), Sibiu (443,2 mii), Caraș Severin (436,8 mii) și Timiș (361,0 mii).


Maria BOGDAN

  • Publicat în Turism

Turist în Israel: Eliath (I)

Primii pași în Israel au început din Eilath, un oraș port situat pe malul Mării Roșii. Aparent, Eilath (sau Eilat) nu pare să aibă nimic special în afară de centre comerciale, clădiri rezidențiale cu o arhitectură interesantă, în trepte dinspre mare, în stilul multor hoteluri pe care le avem și noi pe litoralul Mării Negre. Iar pentru că beneficiază de climat cald, marin, cu salinitate ridicată, Eilath mai este cunoscut și ca stațiune balneoclimaterică, fiind un loc ideal pentru toți cei cu probleme respiratorii, boli de piele, reumatism etc. În bazele de tratament, Israel este recunoscut la nivel mondial pentru sistemul medical impecabil; se pot face tratamente de refacere fizică bazate pe hidroterapie, precum și fizioterapie. De asemenea, tot aici se pot urma tratamente pentru cei aflați în depresie ori cu sindromul „Burnout“, sărurile de la Marea Moartă fiind o bază pentru leacuri naturiste lăsate de bunul Dumnezeu.

Cel mai bun sistem medical

Știați că sistemul medical din Israel este unul dintre cele mai bune din lume? Pe lângă dotările cu echipamente medicale de ultimă generație, investiții masive în cercetare și confort maxim în centrele medicale – fie că vorbim de stat sau de privat, în Israel nu poate practica medicina oricine. O diplomă nu asigură neapărat unui medic un loc de muncă în spital..., iar diplomele obținute în anumite țări sunt respinse din start. Practic, Israel reconfirmă că cea mai importantă resursă din orice organizație este cea umană. Altfel spus, indiferent de tehnologiile sofisticate, omul sfințește locul. Chiar și pe pământul sfânt....

Cum a apărut Eilath

Pentru cei care vizitează pentru prima dată Eilath poate părea ciudat să afle că acest loc era pustiu până nu demult. Drumurile lipseau cu desăvârșire, iar piatra seacă și pustiul erau cât vezi cu ochii... Practic, acest oraș a apărut doar pentru că, în marșul lor, soldații israelieni n-au întâlnit inamici. Iar atunci când au pășit aici, în Eilath, au dorit să facă fotografii cu steagul Israelului, dar nu aveau așa ceva. Creativi, soldații israelieni au găsit o bucată albă de pânză pe care au desenat, cu albastru, Steaua lui David. Asta se întâmpla în perioada Războiului de Independență, prin 1948-1949, când guvernul israelian a decis să trimită soldați acolo pentru a controla zona. Acești soldați au fost cumva de sacrificiu, fiind trimiși în marș forțat, pe jos, prin pustiu, într-un loc în care nu existau drumuri, ci doar pietre. Cele două unități trimise s-au împărțit fiecare: una pe drumul care mai apoi a devenit granița cu Egiptul și cealaltă pe drumul care a devenit granița cu Iordania. În doi ani de zile, Eilat a devenit un oraș port frumos amenajat, cu drumuri construite. Iar steagul alb-albastru (care simbolizează și cer senin) cu Steaua lui David a devenit istoric, fluturând și astăzi peste tot în lume, chiar dacă unele țări nu recunosc acest drapel.

DAVID SEA

„Scutul lui David“

Steaua lui David sau pecetea „Scutul lui David“ este un simbol sacru, o hexagramă compusă din două triunghiuri suprapuse: unul cu vârful în sus, iar celălalt cu vârful în jos. Se spune că regele David a purtat acest simbol pe scutul său, iar în vechiul alfabet ebraic litera D (de la David) era reprezentată de un triunghi echilateral. Astfel, steaua lui David este o combinație a inițialei numelui regelui cu cele două triunghiuri. Steaua lui David este prezentă nu doar pe steagul Israelului, ci și în sinagogi, ca vitraliu, precum și ca reprezentare emblematică pe însemnele statale ale Israelului. De altfel, simbolul este unul vechi, apărut în viața evreilor încă de prin secolul al VII-lea î. Hr. Potrivit unuia dintre ghizii turistici cu care am lucrat în Israel, din 1354, Împăratul Carol al IV-lea (dinastia de Luxemburg, Rege al Romanilor – REX ROMANORUM) din 1346 și Împărat al Sfântului Imperiu Roman din 1355) le-a dat dreptul evreilor să aibă propriul steag. Iar evreii au considerat că singurul simbol care-i reprezintă cel mai bine este Steaua lui David. Așa că l-au pus pe steagul lor, steag nerecunoscut în unele țări vecine cu Israel.

Războiul de Șase Zile, o parte din conflictul israelian

Egiptenii au blocat strâmtoarea maritimă care era singurul drum pe care se putea ajunge la portul Eilat, acesta fiind unul dintre motivele conflictului armat între Israel și alianța formată din statele arabe Egipt, Iordania și Siria. Războiul de Șase Zile, purtat între 5 și 10 iunie 1967, s-a terminat cu victoria militară asupra coaliției arabe, Israelul ocupând atunci Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania. Acest conflict armat arabo-israelian era cel de-al treilea. Și, din păcate, nu a fost ultimul. Dar despre conflicte armate, soldați și ce altceva am mai văzut în Israel, în numărul viitor al revistei. Tot atunci, vă voi relata și despre SS Dolphin.

Simona-Nicole David

  • Publicat în Turism

Alexandria, dincolo de Far

Dacă ne gândim la o vizită în Egipt, prima idee care ne vine în minte este aceea că vom vedea piramidele. Însă, dincolo de platoul din Giza, cu fastuoasele piramide și mândrul Sfinx, există multe alte atracții care merită luate în considerare. De exemplu, Alexandria, un oraș cu o istorie aparte, renumit în toată lumea pentru cel mai înalt Far construit vreodată și una dintre cele șapte minuni ale lumii antice.

Turist în pandemie

Este destul de dificil să vizitezi o astfel de țară în pandemie, iar dacă ajungi mai întâi în Cairo este destul de greu să treci peste primul impact pe care ți-l provoacă: aglomerație, trafic infernal și mizerie. Speri doar ca următoare destinație să fie altfel. Și a fost, în cazul meu. Am parcurs destul de rapid drumul din Capitală spre cel de-al doilea cel mai mare oraș al țării, care are o populație de 4.5 milioane locuitori. Desert road, așa cum era numit cândva, a fost mai animat decât mi-aș fi imaginat, iar acest lucru a fost posibil datorită dezvoltării agriculturii din zonă. Evident că nu vorbim de ferme intensive, însă de foarte multe ori mi-aș fi dorit să opresc pentru a degusta tot felul de fructe chiar de la producători. Am aflat de la ghidul care ne însoțea faptul că Alexandria este numit și „orașul sandvici“, deoarece este situat între ape, adică lacuri și Marea Mediterană, și pare împărțit în două: orașul vechi, care păstrează elemente arhitecturale deosebite, și orașul nou, care are suflul lumii moderne.

Pentru a ajunge la primul obiectiv turistic am parcurs din nou străzi imposibil de înguste, aglomerate, pline cu tarabe, iar una dintre ele era un adevărat cimitir de mașini, de unde, dacă ai fi mers pe jos, puteai pleca fără grijă cu piesele necesare pentru jumătate de mașină, ne-a spus ghidul. Astfel, am ajuns la renumita Columna lui Pompei, vegheată de sfinxul din fața ei. Simbol al Egiptului, columna lui Pompei a fost cea mai înaltă coloană triumfală ridicată în orașele europene, depășindu-le pe cele din Roma ori Constantinopol. A fost ridicată în anul 297 în cinstea împăratului roman Dioclețian, sub a cărui nume mai este cunoscută, și este înaltă de 27 metri, cioplită în granit de Assuan. Se păstrează bine și astăzi, însă nu la fel de bine ca celelalte monumente din acest complex pe care trebuie să îl vizitezi cu atenție, mai ales într-o zi călduroasă.

Teatrul Roman și Biblioteca din Alexandria

Un alt obiectiv turistic important este Teatrul Roman, singurul de acest tip care a existat în Egipt. Acest lucru a fost posibil datorită faptului că Alexandria a fost centrul elenismului mai multe secole, considerată și astăzi de istorici o răscruce a civilizațiilor, sau locul în care diferite culturi se întâlneau. Spre deosebire de alte obiective turistice din Egipt, Teatrul Roman a fost descoperit întâmplător, în momentul în care se săpa pe acel teren în vederea realizării unei alte construcții. Acest lucru se întâmpla în anul 1960, iar din acel moment a recăpătat faima de altădată.

egipt2

Din păcate, nu am putut vizita în detaliu Biblioteca din Alexandria, recunoscută ca fiind cea mai renumită bibliotecă din Antichitate, ce conținea peste 900.000 de pergamente. Clădirea inițială nu mai există, iar cu privire la distrugerea ei încă există polemici, însă nici clădirea actuală nu este una oarecare; este futuristă, formată din mai multe biblioteci, muzee, o arhivă impresionantă cu acces la Internet, sedii ale diferitelor instituții și organizații, precum și spații amenajate special pentru conferințe și alte tipuri de evenimente. În plină pandemie fiind, nu am putut vizita biblioteca, am admirat-o din exterior cu gândul la o nouă vizită.

Așa s-a întâmplat și în cazul Palatului Regal Montaza și a celebrelor grădini, nu le-am putut vizita din cauza restricțiilor. Însă consider că sunt două dintre obiectivele pe care nu trebuie să le ratați dacă ajungeți aici deoarece palatul regal are un stil arhitectural deosebit, îmbinând influențele otomane cu elemente ale stilului florentin.

Farul din Alexandria

Contrast. Așa aș descrie într-un cuvânt Egiptul, deci și Alexandria. Un oraș al contrastelor, al bogăției, pe de o parte, și al sărăciei, pe de altă parte. Dar cred că, dincolo de toate monumentele istorice, riviera acestuia este nemaipomenită. Kilometri întregi de frumusețe cât vezi cu ochii asupra Mării Mediterane. Doar să ai timp să te plimbi, să admiri agitația orașului și liniștea mării, pescarii pasionați și vânzătorii insistenți. Și, cum era de așteptat, am ajuns și la cea mai importantă oprire din acest oraș: locul în care a fost cândva Farul din Alexandria. Cine n-a auzit de el?

Istoricii spun că impresionanta construcție era acoperită cu plăci de marmură, iar oglinda Farului era folosită pentru a detecta și uneori chiar arde navele dușmanilor. Se spune că, în jurul anului 1166, un arab a vizitat Farul și l-a descris în amănunt, de aceea avem o descriere amplă. Avea 3 etaje: primul măsura 55.9 metri și avea un miez cilindric, cel din mijloc era octagonal și avea 27.45 metri, în timp ce ultimul etaj avea 7.30 metri  și era circular. Înălțimea impresionantă a Farului a creat de-a lungul timpului numeroase legende, majoritatea păstrându-se chiar și astăzi. În anul 956 d.H., Alexandria a fost zguduită de un cutremur, iar structura construcției a avut de suferit, urmat de alte două astfel de evenimente, în jurul anului 1320, iar în 1375 Farul nu a mai rezistat. Pe la 1480 sultanul Qaitbay a hotărât să întărească zidurile de apărare ale Alexandriei și a construit un fort exact pe locul unde se înălţa odinioară Farul, folosind marmura din care acesta fusese construit. Am ajuns aici cu mari speranțe, însă dezamăgirea a fost destul de puternică. Știm că nu vom găsi Farul, dar speram ca măcar prezenta construcție să ne trezească sentimentul unui loc important. Nu a fost așa, am asemănat-o mai degrabă cu o fortăreață, cu ziduri de jur-împrejur, asemenea unor mănăstiri de pe la noi. M-aș fi așteptat măcar la o prezentare digitală care să amintească de Far, însă din păcate toate încăperile erau goale. Nimic din măreția de altădată nu mai era prezent. Probabil doar priveliștea spre Marea Mediterană a rămas la fel, deși și aici am dubii.

egipt3

Și, totuși, cum este Alexandria dincolo de celebrul Far? Un oraș interesant, care merită vizitat la pas, dar care ar putea face mai simțită amintirea uneia dintre cele șapte minuni ale lumii antice

Larissa Dinu

  • Publicat în Turism

Cele trei Guyane, colțul magic al Americii de Sud (I)

Călătoria în cele trei Guyane ne-a oferit prilejul să explorăm o zonă ce cuprinde unele dintre cele mai frumoase și mai bine conservate păduri tropicale, considerate un paradis al naturii. Aproape 90% din teritorii sunt acoperite de junglă, stârnind astfel interesul celor dornici de ecoturism și aventură.

Guyana înseamnă de fapt „pământ între ape“. După modul în care ne-am deplasat pe teritoriul acestei țări, am realizat de ce i s-a atribuit acest nume. Toată jungla este străbătută de râuri cu debite foarte mari, astfel că mare parte din călătoria noastră ne-am deplasat  pe ape cu tradiționalele pirogi și caiace sau cu bărci pneumatice și catamarane. În fiecare dintre locuri am aflat noi povești, legende, istorie.

În Guyana Franceză am fost pe urmele lui Henri Charrière, cel care, în romanul autobiografic Papillon, a descris atrocităţile care se comiteau în coloniile penitenciare din Iles du Salut situate în Oceanul Atlantic. Pentru o perioadă de peste 100 de ani aceste insule au fost cunoscute și sub numele de Iadul Verde, ultimii prizonieri părăsind închisoarea, considerată cea mai dură și sigură din colonii, în anul 1953.

Vizita la Centrul Spațial European, de unde se lansează sateliţii şi rachetele Ariane, a fost și ea una memorabilă, fiind primul contact cu o tehnologie pe care n-o văzusem decât la televizor.

În Guyana Britanică am zburat deasupra junglei, pentru prima dată cu un avion de mici dimensiuni. Este o senzație unică să te afli atât de aproape de pilot, să privești bordul avionului, dar mai ales peisajul, jungla, de la doar câteva sute de metri altitudine și mai ales cascada Kaieteur, cu înălțimea de peste 200 de metri și cu debitul său impresionant, aveam să aflu, de patru ori mai mare decât Niagara. A fost ceva ce nu se poate uita vreodată.

Cu multă adrenalină a fost calătoria cu piroga, în amonte pe râul Surinam, spre un resort aflat în inima junglei. Îmi amintesc că la un moment dat am ajuns într-o zonă dificilă cu stânci și bolovani mari, negri, unde a trebuit să coborâm și să parcurgem pe jos drumul până când barca, încărcată cu bagaje, ne-a preluat din nou. Tot acolo am avut parte de o altă experiență inedită. După cazare, masă și o scurtă pauză, cu aceleași pirogi, cei mai curajoși am mers pe râu noaptea să vedem caimanul negru, o specie de reptile asemănătoare cu crocodilul pe care doar după lăsarea întunericului ai șansa să-l vezi.

Sunt multe de povestit despre natura, oamenii și obiceiurile inedite din Guyane – ținuturile dintre ape. Sper să vă stârnesc și de această dată curiozitatea de a călători imaginar alaturi de mine.

Așa cum spuneam, a împărtăşi cu voi, cititorii, cele văzute şi trăite în călătorii reprezintă o binecuvântare. Așadar, vă îndemn să-mi rămâneți alături.


Guyana, Guyana Franceză și Surinam sunt entități statale situate în nord-estul Americii de Sud, între Venezuela și Brazilia, toate fiind foste colonii ale Angliei, Franței și Olandei.

Guyana este singura țară sud-americană din Commonwealth vorbitoare de limba engleză şi una dintre puţinele țări membre al Comunității Caraibelor, care nu este insulă.

Guyana Franceză este departament integrat al Franței și al Uniunii Europeane, aici aflându-se și Centrul Spațial European, iar Surinam este singura țară independentă, dar cu o diversitate etnică și religioasă unică în lume, limba oficială fiind olandeze.


Teofilia Banu

  • Publicat în Turism

Thailanda, locul în care nu te plictiseşti (IV)

Vizita la Marele Palat din Bangkok, mărturie a vechiului regat siamez şi reşedinţa regilor Thailandei, mi-a lăsat cea mai plăcută şi profundă impresie. Edificiul este de fapt un complex din peste 100 de clădiri oficiale, administrative şi temple, ce a fost construit începând cu anul 1782, fiind centrul puterii şi inima regatului Thai timp de 150 de ani. Astfel, ţinutul Thailandei nu a fost niciodată cucerit și fiecare rege din dinastia Chakri care a condus imperiul și-a lăsat amprenta printr-un templu sau o pagodă, astfel încât Marele Palat a devenit o emblemă a arhitecturii tradiționale și a istoriei Thai, având însă și influențe europene, cambodgiene și indiene.

Povestea Marelui Palat

Chiar dacă în prezent casa regală este în altă parte, Marele Palat rămâne cea mai reprezentativă clădire a monarhiei thailandeze. Acolo au loc acum serate şi evenimente de mare amploare, emblematice pentru regalitate.

Simbol al Bangkokului, complexul ocupă o suprafață de peste 20 ha, fiind înconjurat de un perete crenelat cu o lungime de aproape 2 km. Grație ghidului nostru am avut acces la principalele obiective, obținând astfel multe informații la care nu mulți au acces.

Cel mai important dintre obiective este Wat Phra Kaeo – Templul  Buddha de Smarald ce adăposteşte statuia sculptată în jad a lui Buddha, fiind considerată protectorul Thailandei. Istoria statuii venerate de un întreg popor este învăluită în mister, originea ei nefiind pe deplin cunoscută. Legenda spune că aceasta a fost creată de zeul hindus Vishnu, în India, la 500 de ani după ce Buddha a atins Nirvana. Ulterior, statuia a ajuns în Sri Lanka, de unde a fost trimisă spre Birmania, numai că barca a naufragiat, iar statuia a ajuns in Cambodgia, la Angkor Wat. Ulterior, statuia a ajuns la Luang Prabang, apoi la Vientiane, capitala Laosului, care mai apoi a fost ocupată de thailandezi în 1778 și, în final, a ajuns la Bangkok. Am aflat că doar regele are voie să se apropie de statuie, iar de trei ori pe an chiar el însuşi îi schimbă veșmintele, în cadrul unei ceremonii speciale, marcând schimbarea anotimpurilor: vară, sezon ploios şi iarnă.

Intrările în templu sunt păzite de câte o pereche de yaksha – creaturi gigantice care sunt servitorii lui Indra – conducătorul divin, regele tuturor zeilor în budhismul theravada.

De asemenea, templul adăposteşte o replică a complexului de la Angkor Wat, o pictură murală imensă a Ramayanei şi stupe din cele trei mari stiluri arhitectonice sud-asiatice: cambodgian, sri-lankez si thailandez.

Pelerinii se descălţau la intrare, aduceau ofrande de flori, aprindeau beţișoare parfumate şi se cufundau în rugăciuni. Am aflat că aici nu locuiesc călugări budhiști.

O lume învăluită în legende care fascinează prin grandoare și mister din care am reușit să luăm cu noi câte puțin din tot prin fotografii și scurte filmulețe. Această parte a Bangkok-ului este un adevărat tărâm de basm pe care mi-aş dori să îl revăd. Încă o dată sunt nevoită să spun că timpul petrecut aici a fost prea scurt pentru a vizita una din metropolele mari ale lumii, dar suficient cât să-mi motiveze revederea.

Scurta mea călătorie imaginară prin Thailanda se încheie, fără a avea însă pretenția că am cuprins câte aș fi putut povesti despre aceste fascinante locuri, dar promit că voi face asta în povestirile mele despre alte călătorii în lumea asta minunată și diversă prin cultură, limbă și tradiții.

Teofilia Banu

GALERIE FOTO

  • Publicat în Turism

Thailanda, locul în care nu te plictiseşti (III)

O vizită în Thailanda fără să-i vezi capitala este ca și cum ai merge în Antartica fără să vezi ghețarii.

Bangkok este un oraș ultramodern, dar care a reușit în același timp să-și păstreze farmecul și autenticitatea. Timpul petrecut acolo a fost însă prea scurt pentru a vizita această mare metropolă, dar suficient încât să-mi fac o imagine a ceea ce înseamnă o capitală asiatică cu adevărat modernă... De aceea, Bangkok este una dintre marile metropole ale lumii care te îndeamnă să revii.

Istoria trecută și prezentă a orașului o poți descoperi de o parte și de alta a râului Chao Phraya, cel mai mare din țară care atinge o lățime de circa 400 m. Interesantă este și extinsa rețea de canale datorită căreia Bangkok-ul a fost numit și „Veneția Asiei“.

Orașul a fost fondat de regele Rama, întemeietorul dinastiei Chakri din care provine familia regală ce domnește în prezent în Thailanda. Este centrul politic, economic, cultural și educațional al țării, cu universități, colegii, palate și vreo 400 de temple budiste. Aici se află și Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific. Bogația culturală și faimoasele locuri care pot fi vizitate atrag anual peste 15 milioane de turiști.

Drumul de la aeroport la hotel l-am făcut cu aparatul de fotografiat în mână, atrasă când de zgârie-nori, când de autostrăzile suspendate pe mai multe niveluri, dar și de clădirile construite în stilul vechi specific locului. Apoi m-a impresionat mulțimea forfotind pe străzi unde lângă magazine moderne erau tarabe ce aveau mărfurile puse grămadă, restaurante și hoteluri de lux, saloane de masaj, dar și vestitele tarabe street-food.

Baiyoke Sky Hotel și masajul thailandez

Dintre multele atracții ale orașului am experimentat două care mi-au oferit o experiență inedită pentru care, vă asigur, merită să vă urcați în avion cât mai curând posibil și să le încercați: tur panoramic de pe cea mai inaltă clădire din oraș și o ședință completă de masaj thailandez la un salon profesional.

În capitala Thailandei există mai multe skybaruri la ultimele etaje ori pe acoperișul celor mai înalte clădiri din oraș. Am avut ocazia să vedem panorama orașului de la etajul 84 din Baiyoke Sky Hotel, cea mai înaltă clădire din Bangkok. Practic am ajuns mai intâi la etajul 77, unde se afla un punct de observare închis cu geamuri. Acolo se poate folosi binoclul sau poți să te servești cu o băutură răcoritoare la skybar admirând panorama orașului. Mai apoi am urcat într-un turn de observație deschis care se rotea 360º în jurul clădirii. A fost fascinant să vezi orașul luminat noaptea de la vreo 300 de metri înălțime. Este o experiență pe care mi-aș dori s-o repet.

Masajul thailandez, adus aici din India în urmă cu circa 2.500 de ani, ca urmare a tradiției, dar mai cu seamă a efectelor asupra celor care beneficiază de el, a fost inclus în patrimoniul cultural imaterial UNESCO. Este cunoscut astăzi în întreaga lume, zeci de mii de oameni încercându-i zilnic efectele terapeutice, care însă ascund o istorie de mii de ani. Cei care îl practică au nevoie de o şcolarizare complexă în cadrul Academiei Regale de Masaj din Bangkok.

Procedura implică masarea corpului cu ajutorul degetelor, coatelor, genunchilor şi picioarelor, dar şi contorsionări şi stretching, folosind un sistem de linii energetice numite Sen, care străbat organismul. Ne-am dorit să experimentăm acest tip de masaj, iar salonul de la hotelul unde am fost cazați ne-a oferit acest prilej. E o altă experiență inedită, relaxantă, dar și energizantă în același timp pentru care aș pleca oricând în Thailanda.

Călătoria mea continuă și despre Bangkok mai am de povestit. Curând voi călători imaginar împreună cu voi într-un alt episod.

Teofilia Banu

GALERIE FOTO

  • Publicat în Turism