Când vorbim de ouă ne gândim în primul rând la pui, apoi la mâncare și, nu în ultimul rând, la Sărbătorile Pascale. Pentru acestea din urmă oul reprezintă un simbol deosebit. Există un om care a mers și mai departe, privind oul dintr-o altă… perspectivă.

Daniel Brătescu este un tânăr arhitect care adoră provocările, arta, tradiția și lucrurile inedite. Însă cel mai mult îi place să creeze și să fie original. Aceste calități au încurajat pasiunea sa pentru sculptat în coajă de ou. S-a documentat, a luat lecții de la un maestru bătrân din China și s-a apucat de treabă. Rezultatul? O mulțime de piese unice, meticuloase, apreciate și medaliate cu aur.

Reporter: Ce anume te-a determinat să realizezi asemenea elemente decorative? 

Daniel Brătescu: Am văzut pe Internet o postare cu diferite sculpturi realizate din fructe, gheață, cranii de animale și ouă. M-a atras sculptura în coajă de ou deoarece mi s-a părut ceva deosebit, unicat și interesant. Apoi mi-a surâs ideea de a folosi o freză puternică pentru a sculpta un obiect atât de fragil. M-am documentat puțin și am reușit să iau legătura cu un sculptor bătrân din China, care m-a învățat și mi-a oferit câteva trucuri.    

Rep.: Ce te inspiră în momentul în care te apuci de sculptat?

D.B.: Inspirația vine căutând diverse modele și pattern-uri repetitive, de la motive tradiționale, la pattern-uri din natură și nu numai. Spre exemplu, am realizat o sculptură în coajă de ou inspirată din bulele rămase pe săpun după folosire, iar altul din venaturile unei frunze.

Rep.: Ce fel de ouă folosești?

D.B.: Folosesc în mare parte ouă de gâscă, de la bunica din ogradă. Am făcut experimente cu ouă de găină, struț, rață, lebădă și chiar prepeliță. Cele mai spectaculoase mi se par, cel puțin până acum, ouăle de emu. Acestea sunt închise la culoare, iar pe măsură ce intru în grosimea cojii culoarea se schimbă de la albastru la turcoaz, la alb. Am realizat un model, dintr-un ou de emu, cu care am participat la Olimpiada culinară din Luxemburg 2018 și am câștigat medalia de aur.

Rep.: Care este procesul de lucru? Cum ajunge un ou banal să se transforme într-o adevărată piesă prețioasă? Care sunt pașii necesari?  

D.B.: Procesul este unul destul de meticulos. Încep prin a curăța coaja oului. Îl spăl foarte bine, apoi se face o mică incizie în partea inferioară şi se scoate conținutul cu ajutorul unui furtun. Apoi desenez modelul și încep să-l sculptez cu ajutorul frezei. La final, introduc oul într-o baie de clor pentru a dizolva membrana interioară. Modelul meu preferat este cel compus dintr-un pattern de inimi, sculptură cu care am realizat proiectul 100carvedeggs.com, cu scop caritabil. Banii strânși din vânzare au fost donați pentru 10 cazuri de copii bolnavi de cancer de la Institutul Oncologic din Fundeni.

Rep.: Cât de migăloasă este lucrarea? Cât timp îți ia să realizezi o astfel de piesă?

D.B.: Depinde foarte mult de model și de ou în sine. Cu cât oul este mai mic și coaja mai subțire, timpul este mai scurt. La un ou de struț poate ajunge și la câteva luni de zile, bineînțeles făcând și alte activități în acel timp. Din păcate, sculpturile pe care le fac sunt extrem de fragile. Nu le ofer niciun tratament special de întărire; tocmai caracterul lor efemer le oferă farmecul și bucuria de a le privi.

Rep.: Poate această pasiune să se transforme într-un business de succes?

D.B.: Este foarte greu dar da, se poate transforma într-un business. Totul depinde de tine, ca artist, dacă îți dorești asta cu adevărat și dacă îți permiți să îți aloci tot timpul și energia în această direcție. Profesia mea de arhitect nu mi-a permis să îmi dedic tot timpul sculpturii. Pentru mine nu a fost niciodată o țintă să transform acest meșteșug într-o afacere.

Rep.: Te-ai gândit să inițiezi și alte persoane în acest domeniu?

D.B.: Am ținut în trecut, când timpul îmi permitea, workshop-uri de sculptură. Uneori țineam ședințe on-line, prin conferință video. Nu am intenționat să țin totul pentru mine. De fiecare dată când am fost întrebat am spus tot ce am știut. Îmi place ideea de a crea o concurență și chiar invit oamenii să învețe acest meșteșug pentru relaxare și destindere.

Rep.: Cum ai defini arta autentică românească?

D.B.: Arta autentică românească este cea învățată din moși-strămoși, cum este vorba. Din punctul meu de vedere, ceea ce fac eu, sculptura în coajă de ou, are o foarte mică tangență cu încondeiatul ouălor. Tehnica diferă. Tocmai din acest motiv consider că ceea ce creez este o artă tradițional românească reinterpretată într-o manieră avangardistă.

Rep.: Ai încercat să promovezi produsele tale și în afara țării?

D.B.: Am încercat, la început de drum, să vând produsele pe site-urile din străinatate, dar fără succes. Am renunțat foarte ușor, deși am văzut că există artiști care vând astfel de lucrări cu sume mari de bani. Nu știu, poate tocmai ideea aceasta de bișniță m-a făcut să nu insist în direcția aceasta.

Ruxandra HĂBEANU

GALERIE FOTO

Ce spuneți de un mărțisor aparte? Fondatorii proiectului artizanal Moara de Hârtie din Comana vin în întâmpinarea iubitorilor de literatură cu un accesoriu inedit: cărțisor! Un mărțișor poetic, ce are copertele din hârtie de mână cu inserţii florale, nu-mă-uita. Filele sunt din hârtie reciclată, împodobite cu un fragment de cinci versuri de inspirație folclorică din manuscrisele celor mai îndrăgiți poeți.

cartisor

„De ce Cărțișor? Pentru că în lada de zestre a poporului nostru există un obicei străvechi, cel al Mărțișorului, iar cartea merită purtată în dreptul inimii. Conceptul de cărțișor a luat naștere în 2016 cu versurile poetei Ana Blandiana, apoi a continuat cu un alt nume de aur al literaturii române, Nichita Stănescu, după care cu gândurile Mariei, Regina României, cea care a marcat Centenarul României Mari și continuă, la 170 de ani de la naşterea poetului, cu versurile lui Mihai Eminescu, spune Dana Georgescu, fondatoarea proiectului Moara de Hârtie.

Mărțișor împodobit cu versuri

cartisor m

Cărțișorul de Autor cuprinde cinci versuri de inspirație folclorică din manuscrisele eminesciene și este  disponibil în trei variante inedite, potrivite pentru toți cei care doresc să ofere daruri prețioase și sensibile la început de primăvară.

Cea mai aparte variantă este o serie limitată de 170 de exemplare din hârtie de mână realizată din ţesături de bumbac de culoare albastră, după o tehnică inspirată din tradiţia vechilor mori de hârtie, având semnătura poetului imprimată cu foiţă de aur pe cutia protectoare, sub formă de carte. Cărțișorul de Autor Mihai Eminescu este disponibil și în varianta din hârtie reciclată, cu inserţii de plante, așezat într-o cutie sub formă de carte, fiecare exemplar având pe copertă o floare naturală de culoare albastră.


De ce culoarea albastră? Pentru că este culoarea veșniciei, a înălțimilor și a profunzimilor, dar și pentru că Mihai Eminescu și romantica sa floare albastră, emblemă a liricii sale, aparțin seninului, zborului, visării, iubirii.

De ce Mihai Eminescu? Pentru că „este unul dintre exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea.[…] El este cel dintâi care a dat un stil sufletului românesc și cel dintâi român în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă a sufletului daco-roman cu cultura occidentală“, după cum scria Garabet Ibrăileanu.

Ruxandra HĂBEANU

Numele produsului este unic, diferențiindu-se de celelalte băuturi. Astfel, vișinap sau vișinata derivă de la vișinele folosite în fabricarea siropului, care fascinează prin culoarea rubinie a licorii, dar și prin aroma plăcută de vișină.

Pentru realizarea vișinap-ului este nevoie de multă măiestrie și dragoste. Povestea acestui produs capătă valențe istorice încă din timpuri străvechi, când bărbații se adunau în jurul cazanului pentru obținerea țuicii, iar femeile în luna lui cuptor, după culegerea vișinelor în lădițe pline cu aceste fructe roșietice preparau în odaie siropul de vișine.

Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi au amintit de produsul „vișinap“ în cartea lor „200 rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești“ apărută pentru prima dată în anul 1841 la Iași în „La Cantora Foaiei Sătești“, cu cheltuiala și îngrijirea unei societăți de iubitori ai neamului românesc, care este de fapt prima carte de bucate românească. „Vișinile să se zdobească într-o covată nouă, să se frământe bine, să se strecoare și zama să se puie în tingire mare să fiarbă până va scăde o a treia parte din ea și apoi să se puie într-o cofă nouă, să se puie la răcoare în pivniță ca să steie trei zile. Apoi, scoțindu-se încet-încet, ca să nu se tulbure, să se strecoare în veșini și să se amestice cu spirtul, puindu-se una măsură spirt și una și jumătate de zamă și așa, amestecat, să se îndulcească. După ce se va amesteca zama cu spirtul, poate sta cât de mult neîndulcit, fără a se zminti, iar neamestecată se strică. Vișinapul va fi mai bine dacă vișinile vor fi amestecate și cu cereșe amare. Să iei o balercă de o vadră, apoi să alegi vișini frumoase și s-o umpli, însă să o lași deșartă de trei degete. Apoi să iei două ocă zahăr, să le ferbi, să le legi ca de șerbet, să torni acel zahăr în balercă și, peste acel zahăr, să torni spirt de sâmburi cât va mai intra, ca să se umple balerca bine. Ulterior să se ție la răcoare câteva vreme și, pe urmă, o scurgi prin beșici. Să pui vișini multe alese, să le pisezi bine, cu sâmburi cu tot, apoi să umpli pe jumătate o balercă, cât vei voi de mare, și să umpli balerca cu spirt. Să o lași așa să șadă la răcoare până la 15 august, apoi să scurgi acel spirt și să-l îndulcești cu vutcă.“

Ingredientele și cantitățile necesare rețetei de vișinată tradițională:

  • 6 kg de vișine coapte;
  • 3 kg de zahăr;
  • 1.5 l de alcool.

Pentru culoare și aromă deosebită se pune un pumn de cireșe amare. Ingredientele folosite în realizarea vișinap-ului nu au în compoziția lor adaosuri de aditivi alimentari, coloranți, arome, vitamine, minerale, îndulcitori. La obținerea licorii se folosesc vișine proaspăt culese, în care s-au folosit numai metode tradiționale, ecologice, nestropite, crescute natural. Alcoolul va fi rachiu de tescovină.

Beatrice Alexandra MODIGA

Vă mai amintiţi de ştergarele bunicii de la ţară? Chiar dacă moda s-a schimbat şi tot mai puţini dintre noi mai avem aşa ceva în casă, un meşter popular s-a gândit să readucă în actualitate modelele populare. Numai că de această dată florile stilizate sunt ţesute pe… tablă. Astfel că cei care vor să-şi personalizeze locuinţa sau grădina pot opta pentru ceasuri, mese sau scaune, toate decorate în cel mai pur stil românesc. Ideea îi aparţine unui tânăr antreprenor, Lucian Haritonov.

Reporter: Cum ţi-a venit această idee: să coşi manual în tablă? De ce ai ales în mod special motivele populare?

Lucian Haritonov: Copilăria şi vacanţele mele au fost la ţară, înconjurat de astfel de lucruri cusute pe etamină şi pânză, dragostea mea pentru motive tradiţionale de acolo vine. După ani de zile în care am comercializat tone de produse din metal, am simţit nevoia de a contribui și eu și de a lăsa o amprentă asupra unor lucruri. Într-o seară oarecare, o tablă perforată din oţel şi amintirea etaminei de pe vremuri pe care cosea bunica mea au produs declicul.

Rep.: Care este, de fapt, mesajul pe care vrei să-l transmiţi prin acest concept?

L.H.: Conceptul care stă la baza Liniei Tradiţional este legat de simbolurile populare regăsite în costumul popular românesc din diferite zone ale ţării. Ne dorim ca obiectele de design Metal Creativ să reflecte, în primul rând, pasiunea şi dedicarea întregii echipe care lucrează la ele din faza de idee până la finisarea ultimului detaliu. Sunt produse care ies din tipare şi care au menirea de a locui cu imaginaţie fiecare spaţiu căruia îi sunt destinate.

Rep.: Cât de receptivi sunt clienţii cu privire la mobilierul tradiţional?

L.H.: De la începutul activităţii noastre ne-am bucurat de aprecierea celor cu care am intrat în contact. Iar faptul că motivele tradiţionale sunt integrate în obiecte cu un design modern constituie un plus.

Rep.: Care este motivul popular care te inspiră cel mai mult?

L.H.: Steaua în opt colţuri, hora de fete şi coarnele berbecului. La început am realizat câteva modelele memorate de-a lungul timpului. Ideile au curs pur şi simplu. Ulterior, împreună cu colegii, am început să folosim cărţi cu modele, să căutam poveştile despre originea modelului, ce reprezintă semnele respective, cine le purta şi cu ce ocazii, pentru că ne-am dat seama că şi povestea din spatele modelului este foarte importantă. Acum ne documentăm şi învăţăm mai multe despre motivele tradiţionale pe care le integrăm într-un design modern.

Rep.: Am observat că în varietatea produselor tale se regăseşte de mai multe ori modelul Steaua în opt colţuri. Mai exact, ce simbolizează?

L.H.: Steaua în opt colţuri simbolizează motorul timpului şi energia regeneratoare. În trecut, călătorii, păstorii şi navigatorii se orientau în spațiu după singura stea care nu-şi schimba niciodată poziţia pe cer: Steaua Nordului, călăuza fără de care ne putem rătăci. Steaua face parte din grupa motivelor fiziomorfe, subgrupa cosmic, cu elemente decorative ce redau reprezentări de corpuri şi fenomene cereşti. Se găseşte în diferite variante, fiind foarte răspândită pe tot cuprinsul ţării.

Rep.: Ce materiale foloseşti şi ce anume te inspiră când te apuci de lucru?

L.H.: Materialul principal folosit este oţelul combinat cu lemn, lână, vopsea etc. Alegerea a fost simplă și a pornit de la activitatea H Metal (business-ul mamă al Metal Creativ). Sursele de inspiraţie sunt foarte diverse; în general, suntem inspiraţi de tot ce ne înconjoară. Procesul creativ are loc împreună cu colegul meu Andrei Gheorghiu, discutăm împreună ideile şi alegem cea mai bună soluție… nu întotdeauna din punct de vedere tehnic putem realiza tot ce ne trece prin cap. Ne inspiră pasiunile noastre, obiectele pe care le întâlnim, oamenii cu care vorbim.

Rep.: Cât timp îţi ia să realizezi un astfel de mobilier?

L.H.: Perioada de realizare diferă în funcție de complexitatea şi dimensiunea piesei de mobilier. De obicei, fiecare obiect de design trece prin următoarele etape: proiectare – 2 zile, debitarea şi asamblarea reperelor – 2 zile, vopsitorie – 3 zile, cusut manual, între 2 şi 10 zile.

Ruxandra HĂBEANU

GALERIE FOTO

Când vorbim despre tradiții românești trebuie limpede să facem distincția clară între acestea (se mai numesc datini sau obiceiuri populare) și folclor, portul popular sau meșteșuguri tradiționale. La prima vedere am fi tentați să spunem că puține zone din țară mai păstrează tradiția în formă pură și în viața de zi cu zi. În realitate, într-un fel sau altul, datina a fost păstrată, preluată, rar conservată și cel mai adesea adaptată timpurilor pe care le trăim.

Tradițiile cele mai importante țin de viața omului (naștere, nuntă și înmormântare) și de marile sărbători Creștine (Nașterea Domnului, Răstignirea și Învierea Domnului) ori ale sfinților importanți din calendarul ortodox (Sf. Andrei, Nicolae, Ion) sau a trecerii peste an (Anul Nou). Toate au legătură cu viața religioasă a omului, nașterea și nunta fiind considerate Sfinte Taine. Astăzi vom vorbi doar despre câteva dintre ele: tainele nașterii și cununiei și, pentru că suntem în sezon, despre sărbătorile lunii decembrie.

Obiceiuri legate de naștere

Ursitoarele: tradiția ar fi de sorginte romană, spun unii, iar alții afirmă că dacii au crezut dintotdeauna în Ursitoare, în puterea acestora de a croi soarta unui om. Inițial, se credea că există trei zâne care vin în prima săptămână după nașterea copilului, în nopțile zilelor impare (3,5,7), ele veghind asupra mamei și pruncului și alegându-i acestuia din urmă viitorul. În Transilvania și Moldova se mai păstrează, pe alocuri, obiceiul de a pune pe o masă, lângă nou-născut, făină de grâu cernută, sare, o pâine, un bănuț și un caier de lână. Cum vremurile s-au schimbat, Ursitoarele au fost înlocuite de actrițe-zâne, aduse în ziua botezului sau a „ruperii turtei“, iar masa cu valori a fost schimbată cu tava în care se pun tot felul de obiecte ce i se arată micuțului: pe care pune acesta mâna, acea meserie se spune că va avea.

Botezul: nu lipsește din nicio familie de creștini (ortodocși și catolici, cu ramurile sale ulterioare), fiind o tradiție pesemne introdusă de acum 2.000 de ani. Rolul esențial în creștinarea pruncului revine astăzi nașilor. Dar în anumite zone din Banat, Transilvania și Oltenia moașa este aceea care duce copilul la biserică și spune „duc un păgân și voi aduce un creștin“ și-l aduce acasă afirmând că „am dus un păgân și am adus un creștin“; când preiau copilul de la moașă, nașii pun un ban de argint pe jos, pentru a o plăti. Această tradiție este răspândită, fără excepție, la scară națională, ținând mai degrabă de religie decât de obiceiul popular. Rolul botezului este acela de curățire și spălare a păcatelor strămoșești moștenite de la Adam și Eva, introducând copilul în stare harică. Mai sunt, dar numai izolat, și alte tradiții la naștere: prima baie a copilului, când se adaugă în apă busuioc, grâu, mărar, mentă, romaniță, agheasmă, lapte dulce și un bănuț; scăldătoarea moașei, când în baia pruncului se adaugă agheasmă, gălbenele, mentă și mărar; masa moașei, a treia zi după prima Bobotează din viața nou-născutului.

Tradiții de nuntă

La căsătorie, tinerele cupluri primesc prin rugăciunile preotului harul divin care sfințește legătura lor și îi ajută la împlinirea căsniciei, iar Taina Cununiei face ca legătura dintre bărbat și femeie să fie asemănătoare aceleia dintre Hristos și Biserică. Nunta, dincolo de fastul în care s-a înveșmântat în zilele noastre acest moment unic din viață, cu aspecte cam prea des exclusiv pecuniare, rămâne o datină păstrată cu sfințenie în cultura umanității, nu doar la noi. În ortodoxie s-a împământenit obiceiul ca nicio cununie să nu aibă loc în posturile mari, de Crăciun sau Sf. Paști. Și da, cam pe nicăieri nu a mai rămas obiceiul pețirii fetei, când părinții băiatului cer mâna miresei de la părinții acesteia, cu toată pregătirea de conjunctură. Și rar, poate izolat, prin spațiul rural din Bucovina și Transilvania, se mai practică obiceiul mirelui și a fraților de ginerică, de a umbla din casă în casă cu plosca, pentru a invita satul la nuntă. Dar alte obiceiuri din timpul nunții (bradul, despletirea miresei) se practică și-n zilele noastre, deopotrivă la sat sau la oraș.

Obiceiuri de Crăciun (Nașterea Domnului) și de Anul Nou

Multe dintre datinile strămoșești au rămas în... muzee, ca să zicem așa, nemaifiind practicate aievea.

Din fericire însă, cam tot ceea ce este legat de Moș Nicolae și apoi de Moș Crăciun, de Nașterea Mântuitorului, s-a conservat până în zilele noastre. Bine, cu unele sacrificii, în sensul în care Moș Crăciun a traversat perioada comunist-ateistă sub formă de Moș Gerilă! Dar bine că a făcut-o!

Moș Nicolae este totuna cu sărbătoarea bunului Sfânt Ierarh Nicolae, care a trăit între anii 280 și 345; persoana a existat de-adevăratelea și făcea daruri multe familiilor sărace, fiind de-o bunătate de necuprins în cuvinte. Până și nuielușa face parte dintr-o povestioară care ține tot de blândețea sufletească a sfântului. Mda, și este permisă magia chiar și astăzi, Sf. Nicolae fiind întruchipat în Moș Nicolae, fratele mai mic al Crăciunului, cel care deschide feeria de decembrie cu daruri aduse în special celor mici.

Crăciunul este legat indisolubil de Nașterea Mântuitorului, dar tradiția populară a transmis până astăzi obiceiuri creștine împletite cu cele păgâne; noi suntem generoși și le numim pe toate populare. De această mare sărbătoare se urnesc colindătorii (Steaua sau Bună-dimineața); e drept, în realitate ei pornesc din casă-n casă cam de la începutul lunii decembrie. Teoretic, cântecele de stea ar trebui să revină doar primei zile de Crăciun, când colindătorii poartă cu ei o stea (din carton, din lemn sau din alte materiale) pe care sunt desenate scene biblice. De regulă sunt răsplătiți cu mere, nuci, colaci sau covrigi. Singura zonă în care la acest colind merg și adulții este Maramureșul. Un alt obicei care însoțește Crăciunul este împodobirea bradului, o reprezentare a „arborelui lumii“ sau a „arborelui Paradisului“. Până în secolul al XV-lea, europenii își împodobeau casele cu crengi de brad și numai în anul 1605 a fost înălțat primul pom de Crăciun într-o piață publică, la Strasbourg. Primul brad împodobit așa cum îl știm în zilele noastre este creația din 1611 a ducesei Dorothea Sybille von Schlesien (Breslau). La noi obiceiul a pătruns în 1866, când primii studenți români proveniți din curțile nobiliare au început să meargă la studii la universitățile din Berlin sau Viena. Din punct de vedere culinar, tradiția românească păstrează cele trei preparate de bază: perișoarele, sarmalele și cozonacul. Este adevărat, între timp, bucătăria a fost îmbogățită cu alte exporturi „rafinate“. Între Crăciun și Revelion vine sezonul urătorilor și urărilor: plugușorul, sorcova (cele mai răspândite), Ursul, Caprea, Bunghierii, Căiuții, Malanca, Jienii și Mascații.

Maria Bogdan

Visăm tot mai mult la acel sat idilic, cu oameni calzi și primitori, cu ulițele pline de zăpadă, cu hornurile caselor din care iese fumul gros în zilele geroase, satul acela care, în preajma Sărbătorilor de iarnă, să devină, dintr-o comunitate, o mare familie. Ei bine, aș putea spune despre satul Dolheștii Mici din județul Suceava tocmai acest lucru.

Tradiții de peste 150 ani

Dolheștenii sunt oameni credincioși care știu cât de important este să păstrezi tradițiile și portul popular. Încă de cum începe postul Nașterii Domnului, sătenii se pregătesc de marea sărbătoare. Își pregătesc sufletul prin post, casele și curțile cum știu mai bine și repetă pentru obiceiurile de iarnă. Glumind, aș spune că poștașul Gherghiță Ciocîrlan are o baghetă magică cu ajutorul căreia adună întreaga suflare dolheșteană pentru a pune la punct fiecare detaliu al spectacolului pe care-l oferă ansamblul Străjerii în preajma Sărbătorilor. Bagheta magică este de fapt cuvântul în cazul dumnealui, pentru că doar auzindu-l vorbind despre tradițiile și oamenii locului îți dai seama cum reușește să facă atâtea lucruri minunate.

traditii Bucovina

„La noi Sărbătorile de iarnă sunt mirifice iar trăirile sunt extraordinar de puternice. Practic, din ziua de 5 decembrie, atunci când la noi în sat este hram și se arvonește muzica, și până după Anul Nou suntem într-o sărbătoare continuă. Ansamblul a fost înființat în 2006, însă obiceiurile de iarnă nu au încetat niciodată. Spectacolul pe care noi îl oferim are o vechime de peste 150 ani, noi nu facem altceva decât să ducem mai departe ceea ce strămoșii noștri au născocit“, spune nenea Gheorghiță.

Ansamblul este invitat peste tot în țară pentru a oferi spectacole, însă în sat fiecare sătean are parte de această prestație în propria curte. Dacă ajungi în Dolhești în această perioadă te poți considera un om norocos pentru că una este să vezi pe scenă jocul țiganilor, de exemplu, și alta este în curtea unei case, acolo unde poți observa reacțiile oamenilor și mai ales ale copiilor. Și chiar dacă unii dintre ei au văzut spectacolul de zeci de ori, încă așteaptă cu nerăbdare să-l privească.

De prin munți și de prin văi, adunați-vă flăcăi…

Este de fapt strigătura care, acompaniată de muzică, dă startul spectacolului. Ce înseamnă până la urmă acest spectacol? Aș îndrăzni să spun că este o reprezentare a unei piese de teatru, un alt fel de teatru tradițional în care umorul ocupă rolul principal.

Primele interpretate sunt colindele, care, rostite de copiii din ansamblu, transmit acea emoție pură a bucuriei nașterii lui Hristos. De fapt, ei asta fac și în seara de Ajun, când străbat fiecare uliță din sat și intră pe fiecare poartă deschisă cu dorința de a încânta gazdele.

Nici urăturile nu sunt mai prejos, au versurile culese din popor și sunt rostite cu tâlc de străjeri. Însă acestora li se adaugă ideile pe care membrii ansamblului le pun laolaltă pe parcursul anului, atunci când se întâlnesc la clacă, iar aceste noi versuri țin cont și de gazda în curtea căreia are loc reprezentația.

„Gâscă, rață, câine, pui
Sfântă-i urma plugului
Tăți mâncăm în urma lui…“.

Adevărate piese de teatru

20181207 153351

Un moment deosebit îl constituie jocul caprei. Poate ați fi tentați să spuneți că ați mai văzut, că mai toate-s la fel, însă nu-i chiar așa. Nu sunt doar strigături, ci o întreagă scenetă, care printr-un text cu iz caragialian stârnește rumoare. Capra, baba și moșneagul, acompaniați de membrii ansamblului, transmit pe linia melodică unică în țară o scenă care arată ce se întâmplă atunci când, din vina babei, capra se îmbolnăvește, iar moșneagul apelează la așa-zisele leacuri băbești pentru a o face bine.

20181207 153847

„Melodia pe care o avem la jocul caprei și a căluților este unică. Este energică, emană bucurie și ți-e mai mare dragul să privești spectacolul. Jocul căluților este interpretat de 6 tineri, 4 îmbrăcați în căluți și doi comedianți care conduc momentul“, a mai punctat Gheorghiță Ciocîrlan.

Un moment unic în spectacolul dolheștenilor îl ocupă jocul țiganilor. Este inspirat din traiul coșarilor, adică cei care curățau hornurile. Și înfățișarea lor aduce aminte de coșari: pe față au funingine, pe cap au o podoabă confecționată din strujeni de porumb, adică planta uscată, iar în mână au un fel de „instrument“ confecționat tot din porumb. În mijlocul curții se aprinde un foc mic, tot din pănuși de porumb, iar țiganii joacă-n jurul lui. Au costume amuzate, nu neapărat tradiționale, dar atrag atenția prin sunetul clopoțeilor cusuți pe haine.

20181207 154210

După jocul țiganilor urmează jocul măștilor. Ce înseamnă acest lucru? Domni îmbrăcați în straie populare, cu măști confecționate în stil tradițional, au strigături specifice pe care le rostesc într-un mod comic pentru a le atrage atenția gazdelor. Rămânem în același stil pentru că în spectacolul străjerilor urmează jocul babei și al moșului, un moment amuzant, plin de umor, care reflectă în primă fază cererea în căsătorie, însă baba are și alți pretendenți, dar totuși răspunde afirmativ. Scena continuă cu afișarea femeii „cochete“ care are și parfum, iar jocul își păstrează nota comică inclusiv în momentele de tandrețe dintre protagoniști.

Nu lipsește din program nici jocul urșilor sau hora de final în care gazdele sunt invitate să se prindă în jocul dolheștenilor, care este de fapt o horă a prieteniei și a bucuriei în care fiecare este îndemnat să cânte.

Sub bagheta poștașului

Așa arată spectacolul ansamblului în zi de sărbătoare. El este coordonat de nenea Gheorghiță de la un capăt la altul. El nu se sfiește să-i certe pe cei care greșesc; chiar dacă-i vorba despre un ansamblu mic, cu oameni simpli, dar iubitori de tradiții, profesionalismul trebuie să fie literă de lege. Sunt susținuți și de primărie, însă nu le este ușor, de cele mai multe ori pleacă în țară pe banii lor, dar fac totul din dragoste pentru tradiție și locul natal. Iubirea pentru tradiție se citește și în ochii copiilor care așteaptă cu entuziasm fiecare moment artistic.

20181207 154525

20181207 154823

20181207 155218

Pentru mine a fost o experiență unică. Chiar dacă văzusem acest ansamblu și la București, acasă, pe Valea Șomuzului, transmit o altfel de bucurie. Și pentru că de multe ori cuvintele scrise nu pot transmite întru totul emoția și trăirile, vă invit să urmăriți spectacolul pe canalul de YouTube LUMEA SATULUI TV.

Larissa SOFRON

MAI JOS REPORTAJUL VIDEO

În perioada Sărbătorilor de iarnă, bătrânii de odinioară obișnuiau să țină cont de anumite tradiții și obiceiuri moștenite din tată în fiu. În opinia acestora, respectând anumite reguli, belșugul și sănătatea erau de partea lor, iar ghinionul și supărările nu le mai pătrundeau în case. În rândurile de mai jos vă prezentăm cele mai populare și des practicate obiceiuri și superstiții de Crăciun.

  • Generozitatea este cheia bunătății și avuției. Dacă în Ajunul Crăciunului nu ai făcut un cadou cuiva nu vei avea parte de un an prosper.
  • Bătrânii satului încurajau consumul de mere în Ajunul Crăciunului. Se spune că, dacă vei gusta din acest fruct, vei fi sănătos tot anul.
  • La fel ca în seara de Sfântul Andrei, pentru a alunga farmecele și duhurile rele se așază căței de usturoi pe masă și la ferestre, iar în multe sate românești se obișnuiește să se ungă cu usturoi animalele din ogradă și grajdurile. Mai mult, în seara de Ajun unele persoane mătură pragul locuinței pentru a avea noroc pe tot parcursul anului următor.
  • O vorbă a bătrânilor spune că cei care au venit pe lume în această zi vor fi răsfățații destinului, iar relele îi vor ocoli.
  • O altă superstiție privitoare la noroc spune că, dacă nu decorezi căminul cu crenguțe de vâsc, vei avea parte de ghinion. În schimb, vinul vărsat pe masă prevestește vești bune.
  • În dimineața primei zile de Crăciun se obișnuiește ca oamenii să se spele pe față cu apa în care a fost pus un ban de argint. Acest lucru se face pentru a respinge bolile în anul următor.
  • O altă superstiție spune că lumânările aprinse în noaptea de Crăciun trebuie să fie lăsate să se stingă singure pentru a avea un an liniștit.
  • Colindătorii sunt răsplătiți cu colaci de către femei, pentru ca locuința să fie îmbelșugată, iar roadele bogate. În același timp, cel care nu primește colindătorii și nu îi recompensează nu va avea recoltă bună și nici belșug în casă.
  • În ziua de Crăciun superstiția spune că nu este bine să lași pe altcineva să închidă ușa întrucât îți poate alunga norocul.

O superstiție populară este legată de vremea primei zile de Crăciun. Se spune că, dacă cerul este senin, anul ce urmează va fi unul roditor, cu recolte sănătoase și bogate.

Ruxandra HĂBEANU

Decorul în stil rustic a fost și continuă să fie în topul preferințelor atunci când vine vorba de amenajări interioare. Ce-i drept, puțini sunt cei care pot rezista în fața unei încăperi primitoare, decorată în stil tradițional, care să te facă să te gândești instant la o atmosferă parcă ruptă dintr-un episod al copilăriei.

Acest stil se definește prin prezența unor elemente precum piatra, lemnul, motivele folclorice și decorațiunile tradiționale, care ne aduc constant aminte de legătura cu natura, cu nostalgia atmosferei de altădată.

Cu toate acestea, un cămin decorat rustic nu înseamnă neapărat păstrarea sau conservarea tradiționalului, bătrânescului sau folclorului. Decorul poate fi în egală măsură și sofisticat, modern și actual. De altfel, tema aceasta rustic-modernă este din ce în ce mai prezentă în amenajările interioare întrucât farmecul, căldura și confortul rusticului fac „casă“ foarte bună cu îndrăzneala, creativitatea și originalitatea elementelor moderne de design interior. De exemplu, o podea de culoare deschisă, mobilierul modern, ferestrele generoase, schema generală de culori neutre, calde, de pământ și expunerea pieselor arhitecturale naturale, conservate reprezintă cheia amenajării unui spațiu rustic-modern.

Potrivit specialiștilor în domeniu, pentru a crea o astfel de imagine ar fi indicat să alegeți mobilă în culori deschise, chiar albă. Efectul? Pe lângă faptul că luminează și mărește vizual spațiul, mobila albă are avantajul că este foarte ușor de asortat cu celelalte obiecte și decorațiuni. Rafturile sau mobilierul din lemn pot căpăta accente rustice dacă sunt vopsite cu un baiț special, astfel încât să pară naturale. Bucătăria poate fi drastic transformată dacă adăugați câteva rafturi decorative din lemn, pe care să așezați unelte vechi, țărănești.

De asemenea, puteți înlocui fața de masă din bucătărie cu un ștergar tradițional, iar scaunele pot fi schimbate cu băncuțe din lemn. Pentru un plus aparte, puteți pune pe masă un vas sau o tavă de lemn, pe care să o umpleți cu frunze uscate, conuri de brad și semințe. Într-o bucătărie rustică trebuie să fie prezente dulapuri din lemn suspendate, în care se țin, la vedere, borcanele cu condimente, farfuriile şi tacâmurile umplute cu fructe, legume, spice de grâu sau ierburi.

Pe lângă obiectele artizanale din lemn, fier sau din piatră naturală cu care vă puteți decora casa, specialiștii vă recomanda să nu uitați de importanța textilelor. Așadar, pe podeaua din lemn puteți pune un covor țărănesc, unul țesut la război, o blană de urs sau o blană de oaie. Vase mai vechi, câteva lămpi achiziționate de la un târg de profil sau un ceas de perete vechi de câteva sute de ani pot oferi locuinței acea atmosferă după care tânjiți.


MIC TRUC: Obiectele vechi precum vasele din lut, chei, găleți sau coșurile din răchită pot fi vopsite și transformate în corpuri de iluminat sau alte elemente de decor.

Ruxandra HĂBEANU

Localitatea Voloca pe Derelui, întâlnită și sub forma Voloca (în ucraineană Волока, transliterat Voloka, și în germană Woloka am Derelui sau Woloka) este un sat reședință de comună în raionul Adâncata (actualmente raionul Hliboca) din regiunea Cernăuți – Ucraina. Satul este situat la o altitudine de 193 metri, în partea de nord a raionului Adâncata, la o distanță de 10 km de orașul Cernăuți. Începând din anul 1991, satul Voloca pe Derelui face parte din raionul Adâncata al regiunii Cernăuți, Ucraina. În prezent, are peste 3.035 de locuitori, preponderent români (97,56%). Locuitorii se ocupă aproape în exclusivitate cu crearea rochiilor de mireasă, o afacere care s-a dovedit foarte profitabilă în ultimul deceniu, satul făcându-și un nume în acest domeniu în toată lumea. Aici am cunoscut-o pe doamna Maria Bojescu, singura cusătoreasă de costume populare românești cu mărgele.

– Doamna Maria, de când ați început această muncă migăloasă?

– Când m-am căsătorit, cumnata mea cosea cu mărgele. Când au ajuns fetele mele mari le trebuiau costume și, din cauza lipsei banilor, m-am apucat să cos singură. Asta acum 20 de ani în urmă. De atunci și până acum am cusut 17 cămăși și 34 de catrințe, trăistuțe, icoane pe care le-am dăruit la biserică. Tradiția la Voloca e foarte veche, e din bătrâni moștenită. Înainte se coseau cămăși mai ușoare, mai simple. Cu trecerea timpului s-a început a coase cămăși mai grele, mai înflorate etc. Și eu am început a coase cămăși, catrințe cu diverse motive florale, dar cu mărgele. Fiecare sat are portul său, iar prin cusături își exprimă frumusețea locului. Eu am început a coase singură, din dragoste. Asta a fost chemarea mea, cum se zice. Prin ceea ce fac acum, și fac cu dragoste, am sufletul împăcat. Mulți ani am lucrat la bibliotecă. Acum, ocupația mea de bază e cusutul și compusul de poezii populare din această zonă. Am început a scrie poezii de prin clasa a VI-a.

– Felicitări, dar costumele pe care le faceți cine le mai cumpără ori le poartă și ce prețuri au?

– Fetele le poartă cel mai mult la nunți. Fetele căsătorite mai tinere, chiar și bătrânele, la diverse ocazii ori sărbători creștnie și populare. Un an și jumătate durează cusutul catrinței, cămașa 6-7 luni și are o greutate de cca 3 kg, iar prețul unui costum întreg e 4.000 de euro. Eu mai și închiriez asemenea costume pentru că nu toți își pot permite să cumpere. Cusutul unei traiste cu mărgele durează între 3-4 luni de zile, iar prețul e la 400 dolari. Fiecare mărgică e cusută în așa fel încât cu timpul să nu rupă ața. Fac și traiste mai simple, între 100 și 400 de dolari. Aici, în Voloca, fiecare fată trebuie să aibă două costume naționale. Unul în care predomină culorile roșu și verde și altul cu mai mult albastru și violet. Și atunci fiecare fată se străduiește să aibă până la nuntă câte două costume, nu neapărat de-ale mele. Dacă nu are așa ceva se pierde mândria de volocean în costumul popular. Am umblat pe la mai multe expoziții cu diverse tematici unde am prezentat portul popular românesc din Voloca atât prin Ucraina, Moldova, dar și în România.

– Cum vă descurcați în viața de zi cu zi?

– Cu o pensie de 70-80 dolari pe lună nu poți trăi și trebuie cumva să câștigi bani. Să faci o asemenea muncă te dor și ochii, dar și spatele. Nu-i ușor…

Dumnezeu ne ajută pe toți!

Text și foto: Clement LUPU

Pe nedrept, Banatul nu este vestit ca o zonă turistică. Deși toată lumea știe câte ceva despre frumusețea Timișoarei, supranumită și „Orașul rozelor“, puțini sunt cei care se gândesc la turism în Banat. Poate doar așa, pentru că tot sunt în zonă, să se mai abată și pe la reședința regală de la Săvârșin. Tocmai pentru a ridica un colț al vălului care ascunde minunățiile acestui uimitor colț de țară, mai multe comunități locale și-au dat mâna într-un demers comun. Acționând sinergic, grupuri de inițiativă din mai multe localități au reușit ca, punându-și cap la cap eforturile, să creeze niște circuite care să atragă turiștii în orice sezon.

Țara Făgetului, fantastică îmbinare de peisaje, tradiții și vestigii

Nord-estul Banatului este cunoscut atât oamenilor de rând cât şi în cercetările sociologice, etnografice şi istorice drept Ţara Făgetului. Faptul se datorează împrejurării că, începând cu secolul al XVIII-lea, Făgetul a devenit cea mai importantă localitate din zonă.

Derulându-se sub forma unui imens amfiteatru, zona Făgetului este cuprinsă între Valea Mureşului, zona Pădurenilor, poalele Munţilor Poiana Ruscă şi zona Lugojului. În acest spaţiu predominant colinar, brăzdat de apele râului Bega, civilizația s-a dezvoltat încă din cele mai vechi timpuri, deși cele mai multe aşezări sunt atestate documentar de-abia din secolele XIV-XVI.

Grație îmbinării dintre peisajele sale pitorești, dominate de coline împădurite, cu așezările în care încă se mai construiesc case de lemn folosind aceleași tehnologii din vremuri imemoriale, această regiune mai este numită și Bucovina Banatului. Cei care vin aici pot descoperi străvechi biserici din lemn, admirabil conservate, dar și ruinele cetăților medievale de la Făget, Margina și Gladna Română, Mănăstirea Miron de la Românești. Acestor zidiri omenești li se adaugă cele ale naturii, cum sunt Stânca lui Filip, Stânca Florian de la Tomești, precum și minunile peșterilor de la Românești, Pietroasa, Tomești sau Luncani. Totul „se asortează“ cu bucatele și băuturile locului, cu legendele țesute în jurul fiecărui loc mai deosebit, cu costumele populare specifice, cu muzica și dansurile zonei. Rezultatul? Un amestec care îi va face pe cei care-l gustă să revină iarăși și iarăși!

Bisericile multiseculare din lem

Biserica Margina

Foto: Biserica Margina

Cel mai bine este însă să o luăm pe rând. Ușurel, fără grabă, așa cum le stă bine bănățenilor. Căci unul dintre lucrurile pe care locurile le transmit tuturor este o stare de calm, de liniște, care înlătură obișnuita repezeală a „regățenilor“. Aici totul se face calm, așezat și temeinic. Așa că unul dintre cele mai frumoase trasee începe cu „Mic dejun la Margina“. Așa se numește inițiativa unui grup de localnici din această localitate, aflată la doar câțiva kilometri de autostrada ce vine dinspre Timișoara. În cadrul acestei inițiative, câțiva producători locali și-au unit eforturile și resursele și au amenajat o casă tradițională unde se poate servi și o masă tradițională în satul Zorani.

În alt sat al comunei, la Sintești, a fost amenajat un muzeu al satului. Pe lângă acestea, undeva la șoseaua principală există și un infocentru turistic, unde doritorii pot afla despre străvechea cetate din secolul al XV-lea, ce aparţinea domeniului Huniazilor. Se crede că a fost localitatea de baştină a Elisabetei, mama lui Iancu de Hunedoara. Biserica de lemn cu hramul „Cuvioasa Paraschiva“, aflată în comună, a fost ridicată în anul 1737 şi pictată în 1784. În colecţia de artă populară „Letiţia Clopoţel“ se pot admira piese de port popular şi ţesături tradiţionale specifice.

Traseul continuă prin localitatea alăturată, Coșava, unde a fost descoperită o aşezare paleolitică cu cel mai frumos inventar din Banat. În fosta Casă a Poştei a poposit o noapte domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în drumul său spre exilul de la Heidelberg. Continuând drumul, în Curtea, descoperim biserica de lemn construită în 1794. Încă se păstrează pictura din 1806, executată pe o uşoară reparaţie de var aplicată pe scândurile monumentului. După doar câțiva kilometri ajungem la Românești. Pe raza comunei, pe o terasă a Begăi, a fost identificată o aşezare paleolitică cu urmele de locuire a nu mai puţin de şase straturi arheologice. În versantul nordic al Dealului Filip se află Peştera cu apă. Deși are o lungime totală de 370 m, are o istorie bogată. Intrarea monumentală este lată de 9,5 m şi înaltă de 2 m, ceea ce permite iluminarea difuză până la 70 m. În Sala liliecilor se află un depozit de guano, care în trecut a fost exploatat ca îngrășământ fosfatic. O coloană înaltă de șapte metri înălţime, numită „Tibia şi peroneul“, încântă vizitatorii. Anual, în această peșteră are loc un concert de muzică simfonică. În localitate se află și o biserică construită în secolul al XVII-lea din bârne de stejar, îmbinate prin sistemul „coadă de rândunică“.

Sticlă și marmură celebre în toată lumea

În localitatea următoare, Tomești, se află una dintre cele mai vechi fabrici de sticlă din ţară, înfiinţată în anul 1820. Obiectele de sticlă se produc manual, iar procesul de fabricație se poate urmări vizitând întreprinderea. Specific acesteia este cristalul albastru și roșu, măiastru lucrat. Decenii de-a rândul au fost exportate în toată lumea. De asemenea, ca o marcă a așezării, numeroase case au stâlpii porților ornați cu globuri de sticlă roșie sau albastră. 

La doar 1,5 km în amonte de Fabrica de sticlă, străbătând un sector de chei ale râului Bega, se ajunge la motelul Valea lui Liman, situat pe valea cu acelaşi nume, aproape de confluenţa cu Bega Luncanilor. Este una dintre cele mai pitoreşti zone turistice ale judeţului Timiş. Motelul, construit în 1974, are 53 de locuri de cazare, iar campingul situat în apropierea motelului, 60 de locuri. Motelul are un restaurant cu terasă, iar în vecinătatea lui se află un bazin de înot, un amfiteatru şi o scenă în aer liber unde se desfăşoară în fiecare vară Festivalul jocului şi cântecului popular bănăţean. Încă de la construcția sa a fost una dintre mândriile zonei. De la motel pornesc trasee turistice marcate spre cabana Căpriorul, vârful Padeş şi Ruschiţa.

minuni Ruschita

Foto: Rușchița

Această din urmă localitate, Rușchița, este unul dintre centrele miniere importante şi cu tradiţie din Munţii Poiana Ruscăi. Este cunoscut mai ales pentru producția de marmură albă, folosită la ornamentarea a numeroase palate din Austria, Germania, Cehia, Ungaria etc. În apropierea carierei, la locul numit Şapte izvoare, se află Monumentul turistului, construit încă din 1883.

În cele de mai sus nu v-am prezentat decât o foarte mică parte a minunilor pe care Țara Făgetului le dezvăluie celor care o vizitează. Acolo veți descoperi cu mult mai multe și mai spectaculoase. Tocmai de aceea încheiem aici, cu speranța că v-am convins să includeți în proiectele dumneavoastră și o călătorie în Bucovina Banatului.

Alexandru GRIGORIEV

În Bucovina tradiţiile şi valorile lăsate moştenire din străbuni nu pier. Şezătorile sunt locurile în care utilul se îmbină cu plăcutul, în care munca se împleteşte cu socializarea, iar meşteşugurile capătă o altă dimensiune. De patru ani, bucăţi de pânză devin obiecte de artă din mâinile unor creatori neasemuiţi, care au diferite profesii, dar care vor ca ia, parte din identitatea noastră naţională, să dea tonul în modă.

În anul 2014, la iniţiativa unei iubitoare de tradiţii, Monica Balaţchi, s-a constituit şezătoarea „Bucovina coase ie“, un proiect de la suflet pentru suflete, desfăşurat mai întâi într-un atelier de croitorie din Suceava. Acţiunea a „prins aripi“, fiind găzduită în diverse locaţii pentru ca, în final, să ajungă acolo unde îi este locul, la Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale din cadrul Centrului Cultural Bucovina.

„Am început cu un anunţ pe Facebook acum patru ani: «Poftiţi la şezătoare!». Ne adunam într-un atelier de croitorie din Suceava o mână de fete, o parte venind din curiozitate, să vadă ce se întâmplă. Am început să ne cunoaştem, să coasem, pe parcurs s-au alăturat mai multe doamne grupului nostru şi după doi ani am devenit asociaţie cu acte în regulă. Ne întâlnim ori de câte ori ni se face dor să coasem, să mai învăţăm ceva unii de la alţii, să ne lăudăm cu ce am mai lucrat. Fiecare dintre noi avem diferite ocupaţii, în grup sunt profesori, psihologi, contabili, învăţători, pensionari, elevi. Noi nu trăim din cusătură, cusătura este o pasiune“, susţine Monica Balaţchi, preşedinta Asociaţiei „Bucovina coase ie“.

Elevii au învăţat să coase ii

La Suceava, şezătorile „Bucovina coase ie“ reprezintă un imbold pentru oamenii locului şi nu numai de a învăţa elementele cusăturilor tradiţionale româneşti şi apoi de a coase ii şi de a împărtăşi din experienţa lor copiilor. Împreună cu Centrul pentru Susţinerea Tradiţiilor Bucovinene, doamnele din Asociaţia „Bucovina coase ie“ s-au aplecat cu grijă şi dragoste asupra unui grup de elevi de la Colegiul Tehnic „Alexandru Ioan Cuza“ din Suceava, care au dorit să înveţe să ţină acul în mână şi să facă, cu ajutorul lui, lucruri minunate. Au început cu lucrări mici, au confecţionat mărţişoare, semne de carte, alte obiecte tradiţionale, au cusut pe bucăţi mici de material, la început cu stângăcie, pentru ca, apoi, să se încumete să-şi coase singuri o ie.

Aproape lunar, la şezătorile de la Centrul Tradiţiilor Bucovinene sunt prezenţi şi copii. Cei mai mici stau pe lângă mame şi bunici şi mai fură din gesturi, iar cei mai mari cântă. Ioana Balaţchi îi încântă pe cei prezenţi cu muzică clasică interpretată la pian, iar surorile Diana Anastasia şi Teodora Camelia Seserman, în timp ce cos mărgele pe ie, interpretează cele mai frumoase melodii populare din Caşvana şi Todireşti. Singurul bărbat prezent, domnul Petrică Rusu, cunoscut ca „poetul şezătorii“, creează o atmosferă plăcută cu ajutorul versurilor pe care le pregăteşte pentru cel de-al doilea volum „Bucovina coase ie“ („La şezătoarea cea de faţă,/Vezi cum firele de aţă,/Se-mpletesc şi se agaţă/Şi dau lucrurilor viaţă“), fiind doar câteva din versurile dintr-o frumoasă poezie dedicată acestor evenimente. De pe mese nu lipsesc nici bucatele tradiţionale bucovinene, cozonacul cu mac, plăcintele cu brânză şi prăjiturile de casă.

 bucovina ie

Lada cu zestre trebuie mereu completată

Şezătorile „Bucovina coase ie“ s-au născut ca un răspuns la chemarea străbunelor de a lăsa pentru mai departe o parte din viaţa noastră scrisă pe pânză pentru urmaşi. Livia Roşu nu şi-a uitat zona etnografică, Udeşti, iar la şezători îmbracă ii cu modele deosebite din acest loc, lucrate de ea.

„M-am uitat în lada de zestre şi am văzut că îi cam goală, chiar dacă mama îmi lăsase ceva. Atunci mi-am pus întrebarea: copiilor mei ce le las? Nu că ar fi mari doritori de port popular, dar trebuie să las şi eu ceva în urma mea să vadă nepoţii mei şi să spună: «Uite ce frumos a cusut bunica». A fost o adevărată provocare pentru mine. Am început cu un model simplu, cruciuliţe, pe o bucată de pânză. Acum confecţionez o cămăşuţă pentru fata mea pe care vrea să o poarte la ieşirile în oraş, ceva modern, dar cu elementele iei din vechime. Pânza este ţesută în casă, dar cumpărată de pe Internet, unde sunt grupuri de ţesători, oameni de încredere, şi care vând la un preţ potrivit cu munca depusă. Astfel se păstrează şi tradiţia ca ia să fie făcută pe pânză ţesută“, ne-a spus Livia Roşu.

Doina Părăscuţă este din partea Bosanciului şi poartă o cămaşă cu o vechime de peste 50 de ani. Mereu este însoţită de nepoţica Erica Maria, de 5 ani, care se mândreşte cu costumul popular făcut de bunică şi pandantul făcut de mamă. Doamna Doina susţine că, aşa cum purtăm noi ia, trebuie să o poarte copiii, nepoţii şi strănepoţii: „Se poartă cămăşile cusute cu mărgele, sunt mai greu de realizat şi dacă au modelul încărcat sunt şi foarte grele la purtat. La costumul popular trebuie şi accesorii asortate, mărgele, broşe, cercei, făcute de meşterii care se pricep.“ 

Chemarea de a coase alături de părinţi

Cei mai tineri pot să admire îndemânarea şi răbdarea cu care se realizează adevăratele comori incontestabile ale artei populare bucovinene, cămăşile populare cu broderii manuale, cu sau fără mărgele, cu modele geometrice, cusute în tehnici de lucru vechi, păstrate din generaţie în generaţie. La şezătoare am întâlnit mamă şi fiică ce confecţionează ii. Lidia Loredana Seserman este profesor pentru învăţământul primar la Caşvana, iubeşte tradiţiile şi le transmite fiicei, elevă la un liceu sucevean. Mama croieşte materialul, îl tiveşte, iar Diana Anastasia, deşi are numai 16 ani, coase modelele tradiţionale cu mărgele, după care mama asamblează elementele iei. „Este o mândrie pentru noi, bucovinenii, să ne facem singuri costumul popular. Puţine tinere din ziua de astăzi mai ştiu să ţină acul în mână, dar pentru mine este o relaxare. În timpul liber prefer să cos şi să cânt melodii populare în acelaşi timp. De cele mai multe ori aleg modele cu simbolul localităţii mele, Caşvana, care este frunza de stejar. Deocamdată este o pasiune, dar ceea ce fac acum mă va ajuta foarte mult în viaţă indiferent de meseria pe care o voi practica. Cămaşa cu care sunt îmbrăcată este cusută de mine iarna aceasta, am lucrat două săptămâni“, spune cu mândrie Diana Anastasia Seserman.

Silviu Buculei

Eveniment:

"NEDEIA DE LA GORUN" - festival de tradiții și folclor - 1 mai 2019, începând cu ora 13.00, în localitatea Vidra, județul ARAD

  • Parada portului popular;
  • Expoziție cu vânzare de artă populară;
  • Ateliere de creație pentru copii;
  • Demonstrație de pictură pe sticlă - Icoane;
  • Plantare gorun pentru Biserica Nouă;
  • Educație etnografică;
  • Joc și horă;
  • Jocuri distractive pentru părinții și copii etc.

eveniment Vidra Arad 1 mai 2019

Sărbătorile de Paști sunt considerate cele mai importante pentru creștini. Pregătirea pentru această sărbătoare începe cu mai bine de o lună înainte, timp în care credincioșii postesc și se roagă. În popor, și mai ales în lumea satului, încă există numeroase tradiții care se păstrează cu strictețe, atât în zilele de post, în Săptămâna Patimilor, cât mai ales în zilele de Paști. Mersul la Denii, pregătirea casei și a gospodăriei, precum și prepararea bucatelor tradiționale sunt doar o parte dintre aceste demersuri premergătoare, însă, în funcție de zonă, tradițiile și obiceiurile diferă. Pentru a afla mai multe despre tradițiile și credințele din satul românesc am stat de vorbă cu doamna prof. dr. Doina Ișfănoni, etnolog și cercetător, care nu doar cunoaște aceste obiceiuri, ci pe unele le și respectă cu sfințenie.

– Sunteți foarte apropiată de tot ceea ce reprezintă tradițiile din lumea satului, iar din acest motiv v-aș ruga să detaliați ce înseamnă din punct de vedere religios și al tradițiilor perioada Postului Mare și Săptămâna Patimilor.

– Postului Mare este acea perioadă de reflexie, de autocunoaștere a noastră ca potențial uman și emoțional. O zi importantă este Sâmbăta lui Lazăr, atunci când se prefigurează sărbătoarea Floriilor printr-o tradiție respectată mai ales în sudul țării, aceea a lăzărițelor. Adică fetițele curate – una care se îmbracă în mireasă și celelalte o acompaniază, și celebrează acel străvechi rit de fecunditate întrucât Lazăr, feciorul care pleacă cu turmele la păscut, moare, pentru că, urcându-se pe o creangă ca să scuture frunze la animale, ea se rupe și el moare. Surorile îl bocesc, chiar și cântecul lăzărițelor narează acest trist eveniment, de fapt tâlcul acestei legende este unul străvechi, accentuând moartea sacră pentru a permite renașterea. În schimb, Floriile prefigurează gloria Mântuitorului Iisus, pentru că el este primit în cetatea Ierusalimului de populație cu ovații și ramuri de finic, obiceiuri destinate inițial doar regilor și eroilor care câștigaseră bătălii importante. Însă știm că Iisus nu intră ca orice rege sau erou pe atelaj sau cal, ci pe măgar ca semn al smereniei sale.  Întorcându-ne la lumea satului, de aceea se duce la biserică acea expresie a fecundității, a rodirii, întruchipată prin ramura de salcie – un simbol străvechi al dezvoltării ciclice a vieții vegetale, care este semnul gloriei Mântuitorului, înlocuind bineînțeles fenicul inițial, iar în unele zone din țară ramura de salcie este înlocuită de mâțișori. Cu această ramură creștinii pleacă de la biserică și sunt tot felul de obiceiuri, de exemplu ating copiii spunând: să creșteți și să vă dezvoltați! Este păstrată apoi în casă pentru că se spune că, atunci când vin furtuni sau alte fenomene climaterice, păzește casa de cele rele.

– În această zi încep și Deniile consecutive, deci dimineața ne ducem la biserică, ne întoarcem cu ramura de salcie sau mâțișori, venim acasă și sărbătorim alături de cei dragi, dar seara ne întoarcem la Sfânta Biserică.

– De fapt, de la Florii intrăm într-o altă etapă, este un fel de apogeu al credinței, al convingerilor creștine. În Săptămâna Mare intrăm și în aceea frenezie de pregătire a gospodăriei, bărbații au grijă mai ales de curte, livadă și grajd, iar femeile de casă. Trebuie să spunem că în această săptămână un moment importat îl reprezintă Joia Mare deoarece este ziua celor 12 Evanghelii și momentul crucial când Iisus la Cina cea de Taină știe foarte bine ce soartă îl așteaptă. Iar din acest moment, prefigurat teologic de această masă specială și de jertfa pe care și-o asumă Iisus, femeile anticipează în gospodărie, prin prepararea celor două simboluri pascale – ouăle roșii și pasca. Există credința că este bine să fii prezent la această slujbă pentru că există și obiceiuri precreștine, cum ar fi celebra ață cu 12 noduri, adică la fiecare evanghelie se face un nod pe ață, iar peste an, în momente grele, dezlegi un nod și se spune că Dumnezeu te ajută să duci la capăt greutățile.

– Ați atins un punct cheie. Am văzut chiar și la biserică ouă vopsite în alte culori, nu doar roșii, deși teologic știm că ouăle se înroșesc. Putem face și ouă de alte culori?

– Ouăle roșii reprezintă jertfa Mântuitorului, iar prin culoare aduc în atenție riturile vechi de fecunditate deoarece roșul este culoarea sângelui, a fertilității, a tinereții fără bătrânețe. Din dorința de fală au apărut și alte tipuri de ouă, cele colorate sau încondeiate, care expun tot felul de motive, dar nu întâmplătoare.

– Ați amintit și de Pască; cum ar trebui ea preparată pentru a respecta tradiția?

– Pasca nu trebuie văzută doar un sortiment gastronomic, în care savoarea reprezintă principalul scop. Pasca este un aliment ofrandă, ritualic, cu care, exact ca anafura, noi ne vom împărtăși, deci ea trebuie dusă la biserică pentru a fi sfințită. De aceea în vechime erau restricții foarte importante în ceea ce privește prepararea ei. De exemplu, cernutul făinii îl făceau numai femeile bătrâne și curate, iar frământatul ei trebuia să aibă loc dimineața pentru a fi în ritmul soarelui ce crește. Aluatul trebuie să dospească, iar prin drojdia care face aluatul să crească se înțelege ascensiunea cristică. Adaosul de brânză, de oi de cele mai multe ori, amintește de mielul cristic, jertfelnic. În multe locuri din țară nu se frământă în Vinerea Mare, când Iisus este mort, de aceea se face pasca joi sau sâmbătă. Un alt lucru important de care trebuie să ținem cont este forma ei. Ea trebuie să fie mereu rotundă, cercul înseamnă perfecțiune, dar de această dată ea întruchipează soarele. Pe mijlocul ei se face crucea răstignirii, de aceea se pun și ouăle în cele 4 colțuri, iar în unele zone ea are colțișori ca razele solare. În momentul în care pasca este așezată în coșul cu care mergem la biserică ea este deasupra, vizibilă, este sfințită prima și tot cu ea se începe masa de Paște. Din ea nu mănâncă doar oameni, ci și animalele din gospodărie, iar în toate zilele de Paști ea trebuie să stea pe masă.

– Ați pomenit și de miel. Știm că datina spune că trebuie să-l avem pe masă, însă care este de fapt semnificația lui?

– Mielul este substitutul jertfei Mântuitorului. Să nu uităm că în templu mielul era dus și jertfit. Iisus a mers în templu, a fost judecat și condamnat, a fost jertfit. În multe zone se spune că mielul trebuie gătit întreg, pentru a fi neamul împreună, iar în Banat se îngroapă la poalele pomilor chiar și oasele, pentru ca nici măcar atunci să nu se împrăștie neamurile.

– Vinerea Mare este un alt moment important pentru creștini, ce tradiții și semnificații puteți aminti aici?

– Vinerea Mare mergem la biserică pentru trecerea pe sub Epitaf, care înseamnă de fapt trecere prin Mormântul lui pentru a putea să renaști, așa cum El va învia sâmbătă. Mai apoi, dacă vorbim despre comuniunea care se creează în noaptea de Înviere, ea este unică. Chiar dacă am postit sau nu, dacă este vorba despre un copil sau un vârstnic, este bine să mergi la biserică în noaptea de Înviere și în Săptămâna Mare.

– Ce preparate trebuie să punem în coșul pe care îl ducem la biserică în noaptea de Înviere?

– De fapt, în țară sunt două obiceiuri, se merge cu coșul sau cu blidul. În Bucovina întâlnim cea mai completă și complexă formă de așezare a coșului pascal. Se spune că trebuie puse 12 feluri de mâncare în coș, acestea întruchipând cei 12 Apostoli. Se începe cu ceea ce înseamnă sporul casei – adică mai întâi se pun un pic de slănină și cârnați pentru că porcul asigură peste an alimentele de bază pentru familie. În continuare se pune cașul, proaspăt de preferat de această dată, apoi friptura de miel, ouăle, iar unele femei mai pun și peteca (n.r. prosopul) cu care au șters cu ceară sau untură ouăle, pentru că peste an ea va fi pavăză și va feri de rău pentru că a fost sfințită, dar mai ales pentru că a participat la un act de mare sacralitate, reali­zându-se transferul oului de la aliment la simbol. Se mai pune în coș, zahăr, puțin hrean, unii mai pun și puțin piper, se mai pune cozonacul, pasca frumos împodobită cu ouăle cele mai frumoase puse deasupra. Se spune că bărbatul trebuie să ducă coșul. În Muntenia se merge tot așa, dar cu blidul, adică se pune pe o farfurie mare pasca împreună cu ouăle. Însă în Muntenia și Oltenia mai există un obicei pentru noapte de Înviere: se merge cu un cocoș viu, care reprezintă ofranda care se face pentru răposații care au murit fără lumânare deoarece știm cu toții ceea ce Iisus i-a spus lui Petru, adică că se va lepăda de El de 3 ori când vor cânta cocoșii. Iar după ce preotul spune Veniți de luați lumină, cocoșul se dă de pomană.

– Ce semnifică înconjuratul bisericii în Vinerea Mare și la Înviere?

– La Prohod semnifică cortegiul către locul de îngropăciune, iar la Înviere reprezintă triumful.

– Cele trei zile de Paști au o semnificație aparte, mai ales în lumea satului, și sunt tot felul de obiceiuri care se respectă.

– Da, suntem practic într-un moment de mare sărbătoare. Ziua de Paști este de fapt Lumina coborâtă în mintea noastră, este un fel de încununare, de glorie, de bucurie pe care fiecare creștin o primește, după toate săptămânile de post și slujba de Înviere. De fapt, ne începem ziua cu a doua Înviere, cum se spune în popor. În acest moment suntem deja înnoiți. De aceea la această slujbă ne îmbrăcăm cu cămășile populare nou cusute sau cu lucrurile nou cumpărate pentru că momentul întâlnirii cu Iisus este crucial pentru existența umană. După slujba de la biserică este momentul ciocnitului pe luate. Atenție însă, ouăle se ciocnesc numai la vârf, în sens ascensional, nu pe laturi sau, cum se spune în Moldova, pe coaste, și nici la fund. Ciocnirea ouălor semnifică certificarea, deschiderea mormântului lui Iisus.

– Există și o tradiție ca în dimineața de Paște să te speli cu apa în care a fost așezat un ou roșu alături de o monedă.

– Sigur, pregătirea pentru a merge la biserică este specială. Moneda nu a fost pusă în apă cu scopul de avuție, ci pentru de a străluci ca ea, în nădejdea luminii care de acum va fi mai puternică, înainte punându-se în apă ban de argint sau de apă. Oul roșu îl punem pentru a fi rumeni în obraji, adică sănătoși și puternici.

– Masa din prima zi este importantă, exact cum ați amintit. Există și aici tradiții, de exemplu cine începe masa, cu ce preparat?

– Sigură că da! În tradiție masa de Paște trebuie să cuprindă toate bunătățile pregătite în zilele premergătoare sărbătorii. Tronează, ca să spunem așa, ouăle roșii și pasca, nu lipsesc preparatele de miel, sigur celelalte preparate diferă de la o zonă la alta, dar de obicei nu lipsește ciorba cu leuștean, sarmalele, cozonacul sau dulciurile. Prânzul acesta este al familiei – părinți, bunici, copii, adică neamul cel aproape cum se spune. Această masă se deschide întotdeauna cu ciocnitul ouălor, iar cel mai bătrân din neam este cel cu care de obicei ceilalți membri ai familiei ciocnesc mai întâi ouăle.

– Obiceiurile nu se opresc doar pentru prima zi. Mai sunt încă două zile de tradiții și obiceiuri. Diferă ele în funcție de zonă?

– Cândva, în zona Moldovei sau în zona montană a Munteniei se construia scrânciobul și mai sunt zone în care se practică acest obicei. Datul acesta în scrânciob avea cândva o funcție premaritală, nu doar tinerii ieșeau din casă, ci toată lumea mergea la iarbă verde sau la birt pentru a socializa. Să nu uităm că în Transilvania există obiceiul stropitului, în sudul țării se evidenția măiestria femeilor de a coase, de exemplu în sudul județului Olt încă se păstrează sărbătoarea cămășilor. Să nu uităm mersul la nași, pentru că și el este foarte important, cum fina se străduiește să arate cât de pricepută a fost și ea, iar nașa întoarce favorul pentru că nu se poate ca fina să fie mai presus, de aceea există acest frumos schimb de produse. În aceste zile se dă și de pomană pentru morți pentru că există convingerea aceasta că înainte de a ne hrăni noi, trebuie să ne hrănim strămoșii. Înainte se organizau baluri în a doua și a treia zi de Paști, iar în unele zone se mai păstrează obiceiul. Această sarcină cade mai ales pe umerii flăcăilor, așa cum se întâmplă și cu balurile de la sărbătorile de iarnă.

– Ce ne puteți spune despre cei care se nasc și despre cei care mor în perioada Paștilor? În popor există tot felul de superstiții și credințe…

– Așa este, se spune că cine moare la Paști se duce direct în Rai pentru că cerurile sunt deschise. Iar cel ce se naște în aceste zile este un om cu mult noroc, un om ales, pentru că precum Iisus va fi un om cu vederi progresiste, va fi un om care în societate poate deveni un lider.

– Avem așadar multe tradiții, iar noi ca popor nu ar trebui să le pierdem, ci să le cunoaștem și să le transmitem așa cum se cuvine. Vă mulțumim că ați împărtășit cu noi toate aceste cunoștințe.

– Noi, etnologii, am învățat de la oamenii cu care am stat de vorbă în cercetările pe teren că omul de la țară are acea înțelepciune care ne oferă convingerea că vom putea învinge diferitele dificultăți prin care trecem. Cred că prin credință și tradiție omul nu se simte singur și are acel sentiment al solidarității, iar în aceste zile bucuria este deplină pentru fiecare dintre noi.

Larissa SOFRON

Din 2015, la Muzeul „Crama de lemn 1777“ din Valea Călugărească (Prahova) a fost revigorat un străvechi obicei cu origini tracice, mai apoi din spațiul creștin ortodox, trifănitul viilor. Anul acesta evenimentul la care au luat parte viticultori, preoți și invitați din județ a avut loc în ajunul sărbătorii creștine a

Sf. Mucenic Trifon, care s-a celebrat la 1 februarie. Despre această tradiție specifică României și Bulgariei, de altfel două comunități viticole, ne-a vorbit muzeograful Emilia Savelovici.

– Ce este, de fapt, trifănitul viilor (arezanul viilor, gurbanul viilor sau târcolitul viilor)?

– Este un străvechi obicei, cu origini tracice, sunt de părere specialiștii, care mai apoi a fost legat de Sf. Mucenic Trifon. Recuzita specifică viticultorilor la trifănitul viilor, pe 1 februarie, amintește ceva clar legat de ritualul dionisiac și de ritualul sacrificial, lucru care astăzi, la revigorarea acestui obicei, nu se mai respectă.

– Să explicăm...

– Legat de ritualul dionisiac, noi știm la sfârșitul lunii ianuarie că seva din vița-de-vie începe să se deplaseze, iar coarda poartă viață. Ce făceau viticultorii noștri la 1 februarie? Chemau preotul să facă sfeștanie în plantație. Apoi tăiau o coardă de viță-de-vie pe care o puneau la frunte sau la mijloc. De ce? Pentru că bolile predilecte ale viticultorilor, pe parcursul unui an de muncă, erau insolația și durerile de șale. Ei făceau lucrul acesta crezând realmente că, în transferul de energie de la plantă la om, se vor vindeca. La noi în zonă am observat că, atunci când merg la cules, unii dintre viticultori, mai ales cei în vârstă, se încing cu o coardă de viță-de-vie. Și când i-am întrebat de ce fac asta mi-au zis că așa au moștenit de la părinți. S-a pierdut semnificația gestului, care ținea de energia vie a plantei.

– Iar ritualul sacrificial ce presupune?

– În trecut, pe dealuri, viticultorii și livezenii, în general, dar și legumicultorii alegeau punctul cel mai înalt și făceau acolo un foc mare, iar bărbații beau un pahar cu vin, dar aruncau licoarea și-n foc, după care se întorceau în sat și continuau petrecerea acasă, în familie. Ce însemna petrecerea? Era ideea de voie bună pentru că începea sezonul muncilor, iar în afară de sfeștanie oamenii se pregăteau pentru muncile din vie. În plus, beau și petreceau în ziua Sf. Trifon pentru ca această bună dispoziție și belșug să fie și în roade.

– Acum, după ce ați readus obiceiul în zilele noastre, ce faceți de fapt, în ce constă trifănitul?

– Aș vrea să spun că, revigorând acest obicei de Sf. Trifon, nu-i meritul nostru, este o bună-lucrare. Am rugat câțiva preoți să vină să ne ajute și au fost de acord, iar viticultorii au fost invitați și ei, să facem sfeștania viței-de-vie. Le-am depănat poveștile noastre identitare și le-am vorbit despre Sf. Trifon, ca patron al viticultorilor (dar și al grădinarilor și livezenilor), supranumit și doctor fără de arginți. În ortodoxie, sfântul este recunoscut ca vindecător al bolilor de ochi și al durerilor de cap. Slujba de sfințire a apei conține acatistul și moliftele sfântului, care se citesc o singură dară în an, pe 1 februarie sau în ajun. Moliftele sunt un fel de blesteme, fiindcă sfântul este și patronul insecte­lor, iar preoții le rostesc ca să iasă dăunătorii din plante (viermi, gândaci, molii, fluturi, omizi, târâtoare, păsările care distrug rodul, șoarecii), toți sunt alungați. Oamenii vin cu ulcioarele din lut și iau agheasmă, se duc acasă și sfeștania o continuă ei, fie că stropesc butucii cu apă sfințită (sub formă de cruce), fie că o pun în prima soluție de stropit. Vin nu doar acum, ci și peste o zi sau două, să ia apă sfințită.

trifon DSC 0006

– Deci, să zicem că obiceiul a trecut spațiul muzeistic și s-a dus în vie sau la viticultori acasă...

– Da. Cu timpul vom completa obiceiul pentru că recent am fost Academia Română să studiez despre trifănit și știți ce mai făceau românii noștri, în bunătatea lor, de 1 februarie? Dădeau de pomană familiilor nevoiașe o măsură de făină de porumb, brânză și ceapă cu sare. Și ofereau în cantitate mare, ca să sature familia nevoiașă; ei credeau că, în așa fel, și Sf. Trifon se va îndupleca și va sătura gângăniile, să nu mai vină să le distrugă recoltele. Cum am interpreta noi, cei de astăzi, acest lucru? Tot ce facem legat de aproapele nostru se răsfrânge în univers, se răsfrânge peste via noastră, peste grădina noastră, peste pomii noștri... Acum 100 de ani nu exista vie care să nu aibă o cruce pe care era scrisă rugăciunea Sf. Trifon sau conținea numai icoana acestuia.

– Trifănitul se mai practică în vreo țară sau în România se mai întâlnește undeva?

– Sf. Trifon este foarte cinstit în spațiul creștinesc sârb și rus, este ocrotitorul Moscovei, toți văd latura aceasta, de doctor fără de arginți; noi și bulgarii, că totuși suntem comunități viticole, îl cinstim prin acest obicei de trifănit. La noi, în România, da, se mai practică, dar sub alte denumiri, în Dobrogea, Vrancea, Vâlcea, Giurgiu, Dolj, Mehedinți, izolat în anumite localități din Transilvania etc. Sunt zone în care la această sărbătoare se implică primarii, comunitatea în întregime, bisericile, toate celebrând inclusiv începerea noului an viticol.

Muzeul „Crama de lemn 1777“ este o reconstituire a celei mai vechi crame din anul 1777, ce s-a păstrat până în anul 1985. Ea a fost construită de Consiliul Județean Prahova, prin Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova, cu piese recuperate din vechea cramă, pe un teren donat de arheologul Nina Grigore, cea a cărei familie a donat nenumărate obiecte vechi din arsenalul viticol și se pregătește, de asemenea, să cedeze cu titlu gratuit peste 400 mp pentru extinderea curții muzeului. Într-o oarecare măsură, ca să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, existența muzeului i se datorează.

Sf. Mare Mucenic Trifon s-a născut în Frigia, o veche regiune istorică din partea central-vestică a Asiei Mici (azi, Turcia), în satul Campsada (Lampsacus, după alte surse), aproape de cetatea Apamia. Încă de mic a primit de la Dumnezeu harul Sfântului Duh și puterea de a face minuni. El este cel care ar fi vindecat-o pe frumoasa fiică a împăratului roman Gordian (anii 238-244), posedată de un diavol ce s-a arătat ca un câine negru, cu ochii de foc și care ar fi spus că nimeni nu-l poate face să iasă din copilă, în afară de Sf. Trifon, de care de altfel se și teme. Chiar se afirmă că demonul le-ar fi vorbit regelui și supușilor că singurii asupra cărora nu are putere „sunt cei care cred în Dumnezeu, Iisus Unul Născut, Petru și Pavel, martirizați la Roma“. De frică, toți s-au convertit pe loc la creștinism. Însă mai târziu, în timpul împăratului Decius (249-251), cel care a pornit una dintre cele mai mari prigoane împotriva creștinilor, Sf. Trifon a fost chemat de eparhul Acvilin, care i-a poruncit să se lepede de credința sa. Pentru că Sf. Trifon a refuzat, a fost supus unor torturi îngrozitoare: a fost lovit cu bâtele, a fost ars, scrijelit cu gheare de fier și i s-au bătut cuie în tălpi. Dar sfântul a îndurat totul cu răbdare. În cele din urmă a fost condamnat la tăierea capului. Sf. Trifon s-a rugat înainte de execuție, mulțumind lui Dumnezeu pentru că l-a întărit și l-a mai rugat să-i miluiască pe toți cei care-l vor chema în ajutor.

Maria Bogdan

Pe 1 martie se oferă persoanelor dragi mărţişoare în semn de apreciere sau mulţumire. Tradiţia sărbătorii are o vechime de mii de ani, încă de pe vremea dacilor mărţişoarele fiind considerate aducătoare de fericire şi noroc. Ele sunt formate în mod tradiţional dintr-un şnur în culorile alb cu roşu, albul reprezentând iarna şi roşul primăvara, la care se adăugă mici simboluri ale norocului: soare, lună, stea, scară, ancoră, flori, inimă, potcoavă, trifoi cu patru foi, coşar etc.

Pe 1 martie se oferă persoanelor dragi mărţişoare în semn de apreciere sau mulţumire. Tradiţia sărbătorii are o vechime de mii de ani, încă de pe vremea dacilor mărţişoarele fiind considerate aducătoare de fericire şi noroc. Ele sunt formate în mod tradiţional dintr-un şnur în culorile alb cu roşu, albul reprezentând iarna şi roşul primăvara, la care se adăugă mici simboluri ale norocului: soare, lună, stea, scară, ancoră, flori, inimă, potcoavă, trifoi cu patru foi, coşar etc.

Mărţişoarele tradiţionale sunt tot mai căutate

De mărţişoarele autentice, tradiţionale nu ne putem despărţi aşa de uşor, un exemplu în acest sens fiind ceea ce creează meşterul popular Carmen Cristea din Suceava. Este vorba de mărţişoare care reprezintă o fată şi un băiat, făcute din aţă în două culori tradiţionale alb şi roşu, pe care sucevenii le primesc cu drag, cu toate că sunt foarte simple şi uşor de confecţionat. „Sunt mărţişoare pe care le-am făcut împreună cu mama mea în vârstă de 81 de ani şi sunt mărţişoarele copilăriei ei. După cum mi-a povestit chiar ea, motivele de inspiraţie erau păpuşile din cârpe, pe care părinţii le confecţionau pentru a se juca copiii când erau mici. Când era luna martie, având la îndemână aţele cu care lucrau părinţii ţesături şi cusături în casă, copiii au inventat împreună cu părinţii şi bunicii acest tip de mărţişor. Ele se realizează foarte simplu, din mici ghemotoace de aţă roşie şi albă. Se formează o păpuşă sau jurubiţă din aţă cu dimensiunea a patru degete care se modelează tot cu aţă. Se leagă mâinile, picioarele, mijlocul la băieţel şi la fetiţă se formează rochia. Sunt  mărţişoare care au succes, sunt ochioase, copiii sunt atraşi de ele, pentru că sunt inspirate din forma corpului omenesc“, ne-a spus Carmen Cristea.

Lucrate cu suflet

Aceste mărţişoare ingenioase şi cu valoare sentimentală se pot realiza din orice fel de aţă, lâniţă, bumbac, aţă de papiotă, în funcţie de ceea de avem la îndemână în casă. Pe  măsură ce scade dimensiunea, sunt tot mai greu din realizat.

„Cele două siluete, băiat şi fată, urmează a fi împreunate printr-un şnur răsucit manual din aţă roşie şi albă şi legate împreună. Alături de oamenii din aţă avem şi trăistuţe de dimensiuni mici, foarte ingenioase, care au rolul de a promova zestrea bucovineană. Este o ţesătură cu pătrăţele alb şi negru şi baira, care este un şiret alb cu roşu, astfel fiind realizat mărţişorul. Costul nu este mare deoarece este realizat din materiale ieftine, iar la vânzare, ca la orice produs realizat de un meşter popular, munca nu este acoperită. De obicei, meşterul are în sânge dorinţa de a face ceva frumos, autentic, nu urmărește mereu banii. Majoritatea colegilor mei lucrează cu sufletul, se bucură când realizează un obiect nou sau când a ieşit un lucru adevărat, iar mărţişorul nu face parte din categoria meşteşugului, este mai mult legat de artă şi e bine să îl facă toată lumea. Bunicul meu făcea mărţişoare din paie, mama făcea din cârpe, toţi ar trebui să facem mărţişoare, aşa cum ne pricepem, pe care să le dăruim celor dragi“, este îndemnul meşterului popular Carmen Cristea.

Sentimentele meșterilor, în micile obiecte

martisor carmen cristea 3

Carmen Cristea este cunoscută în rândul meşterilor populari şi pentru mărţişoarele din ceramică, ceramica şi pictura fiind pasiunile sale. Absolventă a Liceului Pedagogic, apoi a Facultăţii de Economia Turismului, suceveanca s-a axat pe ce i-a plăcut în viaţă, pictura pe sticlă şi ceramică, fiind pictor decorator sticlărie şi ceramică mai mulţi ani într-una dintre cele mai renumite fabrici de sticlărie din judeţ. Aici a învăţat şi tainele meseriei de sticlar, şi-a deschis orizontul spre ceramică, a avut tangenţă cu materia primă, cu cuptoarele în care se ard ceramica și sticla, cu coloranţii, iar până la realizarea mărţişoarelor din ceramică şi din sticlă nu a fost decât un pas.

„Îi îndemn pe cei care cumpără mărţişoare să achiziţioneze obiecte autentice, care pot fi păstrate în casă ca elemente decorative. Eu de mică am cumpărat numai de la meşteşugari, aşteptam să vină târgurile să-mi cumpăr ceva. De aceea doresc ca oamenii să achiziţioneze aceste obiecte făcute cu mare drag de colegii mei. Sunt meşteri populari din mai multe zone, sunt mărţişoare din lemn, din coajă de ghindă, din coajă de nucă, mărţişoare cusute, mărţişoare din pânză, mărţişoare decorate pe ouă de prepeliţă etc. Pe chipurile celor care cumpără mărţişoare tradiţionale se poate citi o bucurie aparte. În loc să cumpere mărţişoare realizate în serie, toate la fel, este mai valoros şi mai frumos un mărţişor lucrat manual, iar cel care îl primeşte va avea şi o mică parte din sufletul unui meşter român. Este şi un respect faţă de cel căruia îl dăruieşti“, ne-a asigurat Carmen Cristea. 

Cadou simbolic, oferit din inimă

Originile sărbătorii mărţişorului nu sunt cunoscute exact, dar se consideră că a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, pe 1 martie, lună care purta numele zeului Marte, ocrotitor al câmpului şi al turmelor, zeu care personifica naşterea naturii. La vechii traci era omagiat zeul Marsyas-Silen, considerat inventatorul fluierului, cultul său fiind legat de glia maternă şi de vegetaţie, fiindu-i consacrate sărbătorile primăverii, ale florilor şi fecundităţii naturii. Se mai spune că dacii credeau în simbolurile norocoase ale primăverii şi le purtau până când înfloreau copacii. Semnificaţia mărţişorului a rămas aceeaşi de-a lungul timpului, un simbol al primăverii, al revenirii la viaţă, care ne aduce optimism şi credinţă. Şi forma acestuia s-a schimbat, adaptându-se cerinţelor vremii. „Mama mea este din satul Poieniţa, un sat bătrânesc foarte frumos din judeţul Neamţ, situat lângă pădure. Primăvara se respectau câteva tradiţii legate de mărţişor. După ce erau purtate timp de aproape o lună, mărţişoarele erau agăţate într-un trandafir, vişin sau cireş înflorit din faţa casei. Se credea că, dacă pomul va rodi, omul va avea noroc sau şnurul roşu îl va proteja de boli, fiind protejați copiii și casa“, ne-a spus Carmen Cristea.

Silviu Buculei

Conacul Goruni înseamnă moștenire, tradiție, bunătăți cu gust de copilărie: dulcețuri, compoturi, sucuri, precum și vinuri, tincturi și produse pentru nutriție și sănătate. Create după rețete moștenite de la bunici, bunătățile Conacului sunt lipsite de conservanți și aditivi și au la bază doar ingrediente și condimente naturale.

…din cufărul bogat cu amintiri

„Cred că lucrurile simple vorbesc de la sine și au puterea să rămână vii în minte și în timp. Așa cum erau odinioară dragostea pentru natură, bucuria câmpurilor încărcate cu roade din belșug și a livezilor de meri strălucind în bătaia sfioasă a soarelui sau emoția pregătirilor din gospodărie în prag de toamnă. Mai mult decât viața la țară, un stil de viață care te face să vezi în simplitatea lucrurilor adevărate bucuria și dorința de a dărui lumii înapoi ce-ai primit“, începe povestioara Silviu Tataru, cel care a moștenit un cufăr bogat cu amintiri atât de prețioase, cu toate că timpul a trecut și vremurile nu mai sunt aceleași deoarece amintirea gusturilor și aromelor a rămas vie, în suflet și în simțuri.

Povestea Conacului a prins contur în anul 1922, când străbunicul său, Trif Tatar, a renunțat la gospodăria din Bucovina și a cumpărat conacul și ferma din satul Goruni de la Anton Pătrășcanu, ne spune Silviu. „Pasionați de agricultură, străbunicii noștri s-au ocupat ani la rând de creșterea animalelor, de viticultură și horticultură. Aceeași pasiune a fost îmbrățișată generație după generație, iar dragostea pentru gustul bun, natural, simplu de odinioară m-a îndemnat să duc mai departe tradiția Conacului Goruni“, explică Silviu Tataru.

Bunătățile Conacului… un deliciu natural

Într-adevăr, astăzi Conacul Goruni înseamnă bunătăți cu tradiție... „Din primăvară până-n iarnă, cămara Conacului este plină cu tot felul de bunătăți. Printre borcanele colorate stă la loc de cinste cătina garnisită cu miere. Mai încolo, pe poliță, stau rânduite dulcețurile și gemurile, iar la capăt aperitivul din legume, cu care bunica dădea gust unic mâncărurilor tradiționale. Astfel, bunătățile conacului sunt reprezentate de sosuri, aperitive, gemuri, dulcețuri, compoturi, vinuri și, nu în ultimul rând, produse pentru nutriție și sănătate bazate pe miraculoasele fructe de cătină. Materia primă este aproape în întregime din ferma proprie, iar restul materiilor sunt achiziționate din surse cunoscute de noi, de încredere. În schimb, distribuția produselor este făcută chiar de către compania noastră, prin intermediul magazinelor partenere din Iași, dar și prin vânzarea online“, spune Tataru.

conacul IMG 1782

Dintre produse ne-a atras atenția vinul de cătină de la Conac, care este cunoscut ca un produs rar, exclusivist, fiind inclus în gamele de vârf datorită proprietăților sale revigorante, energizante și detoxifiante. Vinul cucerește prin eleganța și rafinamentul culorii, relevând însușiri complexe de aromă și buchet. Gustul etalat este unul acid-astringent, caracteristic fructelor din care este obținut. Acesta are un conținut foarte bogat în nutrienți: vitaminele A, C, E, B1, B2, B6, acizi grași saturați și nesaturați (omega 3 și omega 6), amino și acizi fenolici, flavonoide și peste 20 oligoelemente (azot, fosfor, fier, mangan, bor, calciu etc.), aducând reale beneficii consumatorilor datorită efectului său antioxidant și hipolipemiant. Acesta conține fructe de cătină albă și apă; este demisec, cu o alcoolemie de 11%.

Alt produs este Adjică, un sos picant cu denumirea de origine georgiană, care dă un plus de gust preparatelor. Acesta este ideal pentru a acompania orice friptură gustoasă sau chiar în prepararea altor sosuri, fiind un mix special de legume. Pofticioșii ar spune că Adjică potolește foamea și încântă papilele gustative chiar și când este servit pe o felie de pâine prăjită.

Cătina –„ginsengul“ mioritic

În schimb, „concentratul de cătină de la Conac“ este procesat exact în ziua în care îl comanzi, căci secretul stă în păstrarea complexului de vitamine și minerale atât de benefice. Concentratul de cătină este un produs natural, fără conservanți, și conține un nectar din fructe de cătină albă. Boabele de cătină în miere de albine polifloră mai sunt denumite și „ginsengul plaiurilor românești“ deoarece cătina este un medicament natural pentru organismul nostru grație vitaminelor și mineralelor din compoziție. Ba mai mult, cătina stimulează imunitatea, acționează ca un cicatrizant, antiinflamator, anticancerigen, astringent, antibiotic și ajută la prevenirea bolilor cardiovasculare și reducerea colesterolului.

Povestea Conacului Goruni este despre îndeletnicirea de a oferi bunătate. „Pasiunea pentru natural vine din copilărie, când bunica mea avea mai tot timpul ceva gătit în așteptarea mea și a celor care îi treceau pragul. Chiar dacă nu ar fi reușit să pregătească nimic de mâncare, întotdeauna gătea ceva proaspăt, de moment, asemeni unui magician din mâinile căruia iese întotdeauna o bunătate“, își aduce aminte Silviu.

Începutul este mai greu și anevoios, ca în orice business, încheie Silviu Tataru. „Clienții trebuie să cunoască și, mai ales, să aibă încredere în produsele nou intrate pe piață. În cazul nostru impresiile au fost pozitive, iar ideile de dezvoltare nu au întârziat să apară, încă din primele luni de la lansare. Ca și perspectivă de viitor, ne dorim să diversificăm gama de produse, să câștigăm notorietate în toată țara, să creștem ușor dar sigur și, cel mai important, să păstrăm calitatea și unicitatea produselor conacului.“

Beatrice Alexandra MODIGA

Tradiţie, relaxare şi voie bună – aşa putem descrie în câteva cuvinte atmosfera din splendida Grădină Vlahiia. Un sat în miniatură dedicat turiştilor care vor să vadă o parte din Maramureş, dar fără să parcurgă sute de kilometri. Complexul este inspirat din vechea denumire a Valahiei şi se află în Snagov, la circa 40 km distanţă de Capitală. Autorul acestei oaze de relaxare este Cristian Dumitrescu. O bună perioadă din viaţă şi-a petrecut-o în Canada. Acolo a avut şansa să lucreze la IBM, pe cel mai performant sistem de proiectare din lume, AutoCAD. Câştiga bine şi ducea o viaţă frumoasă, însă nu a fost suficient. De aceea s-a hotărât să se întoarcă pe plaiurile natale.

„În Canada am plecat din motivul de a fi liber, să văd ce pot obţine din ceea ce fac pe cont propriu. Bineînţeles că m-am întors după Revoluţie acasă. Acum iubesc două ţări, dar România este altceva, ţara asta este casa mea!“, spune Cristian Dumitrescu.

A cutreierat satele pentru a cumpăra sute de obiecte tradiționale şi a vizitat case vechi ce urmau să fie demolate. Cu tot ce a strâns a făcut un sat care să-i aline dorul de casa bunicilor, vândută în timpul în care a fost plecat.

„Povestea locului a început acum mai bine de 20 de ani, când m-am întors în ţară. Atunci, din pasiune, am construit prima casă maramureşeană şi am instalat o mică gospodărie cu ajutorul finilor mei. Fără ei nu aş fi putut să fac ce am realizat aici. Ei aveau experienţă în agricultură, dar şi cunoştinţe despre creşterea animalelor“, povesteşte autorul satului maramureşean din Snagov.

Un sat de altădată

Casele tradiţionale vechi, autentice, strămutate din Maramureş în Ţara Românească cu întregul lor univers, sunt împodobite cu ii, icoane, ştergare şi unelte. Ai putea să juri că te afli într-un sat de altădată, totul este realizat şi gândit perfect  până la cel mai mic detaliu.

„În urmă cu 16 ani, imediat după ce m-am mutat în Snagov, am făcut o casă în stilul celor din Maramureș. În timp, am ajuns să cumpăr mai multe case pe care le-am achiziţionat mai pe nimic: 1.600 de mărci. Într-un fel le-am salvat pentru că altfel ajungeau pe foc ori parchet prin Franţa sau Italia. Fiecare casă are câte 4 camere şi poate fi închiriată de către doritori. Acestea sunt vechi, de aproape o sută de ani, şi poartă numele zonelor de unde au fost strămutate. Interiorul acestora este decorat în stil tradiţional. Am ales să pun în valoare casele din zona Maramureşului pentru că îmi place mult frumuseţea peisajului de acolo. De asemenea, mi-a plăcut arhitectura caselor deoarece sunt  simple şi practice. În plus, sunt mai uşor de strămutat şi montat“, spune Cristian Dumitrescu.

Ca tabloul satului să fie complet, Cristian a ridicat şi o biserică. Aici sunt expuse sute de icoane colecţionate de-a lungul vieţii şi expuse în acest spaţiu sacru.

„Aveam o colecţie de icoane: o parte dintre ele moştenite, iar celelalte cumpărate de mine şi de fratele meu. După ce am vizitat o mănăstire din lemn, de care m-am şi îndrăgostit datorită simplităţii și arhitecturii ei, m-am decis să fac o copie fidelă în care să expun icoanele. În interiorul bisericii sunt expuse peste 100 de exemplare greceşti, româneşti şi ruseşti care au o vechime de sute de ani“, povestește proprietarul grădinii.

Cea mai veche casă are peste 200 de ani

Cei care vin aici pot vizita şi un muzeu al ţăranului român. Casa transformată în muzeu este cea mai veche din cele strămutate. Are peste 200 de ani şi a aparţinut unui agricultor. Cristian îşi dorește să prezinte celor care poposesc la Vlahiia comorile culturale românești pe care le-a strâns de-a lungul vieţii sale.

„După ce am terminat biserica, m-am decis sa fac şi un muzeu al ţăranului român cu câteva obiecte tradiţionale. În acesta se regăsesc un război de cusut, roata olarului, tradiţionala copaie şi multe alte obiecte. Pe toate le-am adunat într-o viaţă întreagă, cam de peste tot pe unde am umblat. La primăvară muzeul se va transforma într-un magazin de artizanat, unde cei interesaţi pot cumpăra ii vechi, vase de ceramică, cărţi despre România, basme pentru copii şi suveniruri“, menţionează Cristian.

Sătucul maramureşean de lângă Bucureşti a prins şi mai mult farmec datorită activităţilor ce s-au dezvoltat aici. Ferma de animale este cel mai des vizitată de cei mici. Aici se regăsesc nenumărate necuvântătoare, începând de la păsări, iepuri, până la ponei. Însă varietatea grădinii din Snagov nu se opreşte aici, aceasta mai deţine şi solarii. Toate legumele obținute sunt valorificate şi transformate în conserve, apoi servite oaspeţilor. La fel se întâmplă şi în cazul viţei-de-vie, vinul obţinut fiindu-le servit musafirilor.

„Avem două solarii întinse pe o suprafaţă de aproximativ 600 mp care produc 10 tone de legume: castraveţi, ardei şi roşii. Spre exemplu, avem 15 soiuri de roşii în solarii, toate vin de la SCDL Buzău. Prietenul meu, Costel Vînătoru, m-a ajutat mult şi m-a învăţat cum să le cultiv corect“, conchide proprietarul satului.

Cristian Dumitrescu a avut o familie foarte mare, dar majoritatea s-a stins. În urma lor au rămas amintiri frumoase: tablouri, fotografii, mobilier, obiecte vechi şi valoroase, cele mai multe expuse la Vlahiia. În decursul anilor complexul s-a dezvoltat frumos, iar cei car vin aici petrec momente unice.

Ruxandra HĂBEANU

GALERIE FOTO

Am pornit pe urmele ciobanilor seculari, în Munții Bucegi, ca să descoperim moștenirea pe care au lăsat-o generațiilor de acum. Ne-am oprit la stâna lui Constantin Iordan. Nori negri, cu parfum de ploaie, apăsau muntele. În anumite momente aveai impresia că, dacă întinzi mâna spre ei, îi atingi. Muntele era maiestuos și sălbatic, iar modesta construcție de lemn la adăpostul cărei ciobanii pregăteau burduf în coajă de brad era perfect integrată în această imagine. Înăuntru câțiva bulgări de jăratec aprinși cu un alt scop încălzeau camera destul de răcoroasă pentru o zi din mijlocul lunii iunie. Întregul peisaj era uimitor. Și cred că aceasta este imaginea pe care cei mai mulți dintre turiști o păstrează în minte. Și nimic concret despre truda reală a ciobanilor de acolo, despre problemele lor sau despre ce înseamnă practic să stai în munți cu oile. Noi am plecat de acolo cu imaginea idilică reținută de turiștii obișnuiți, dar și cu o înțelegere mai profundă a ceea ce presupune oieritul în timpul de acum. Iordan Constantin este urmașul unei familii pentru care creșterea animalelor a fost tradiție. De aici și amărăciunea cu care, mai târziu, îmi spunea că nu înțelege cum de toată lumea vine să îi învețe pe ciobani cum se cresc oile.

Pășunea, cea mai mare îngrijorare

Alături de propria sa familia continuat tradiția, iar acum are 800 de oi și 50 de vaci. Mărturisește însă că este foarte greu pentru că statul, în pofida tuturor declarațiilor oficiale, nu îi sprijină pe ciobani în niciun fel. De fapt, spune Constantin Iordan, ciobanii sunt un fel de filtru pentru că, într-un final, banii pe care îi primesc pe subvenție se întorc la stat prin banii pe care crescătorii de oi îi plătesc pentru pășune, spre exemplu.

„Toți cei din zonă au probleme. Este nedrept că noi, adevărații crescători de animale – iar cei de la primărie și Consiliul Local ne cunosc – suntem nevoiți, spre exemplu, să participăm la licitațiile pentru pășune.  Și nu doar atât. Mulți dintre cei care vin la aceste licitații nu au animale decât pe hârtie. Nu sunt crescători de animale, ci niște interpuși care vin și ridică prețul licitației. Și ciobanii plătesc, că nu au de ales. Ei au nevoie de munte pentru animalele lor. Suntem un filtru. Noi luăm subvenția, dar participăm la licitație și plătim, vine apoi un control, ne dă o amendă că pentru vreo eventuală neregulă și uite așa se duc banii ciobanilor. Iar cei de la primărie și-au luat banii și asta este, nu ne mai cunoaștem după. Nu-i interesează dacă avem bani să investim, să ne facem stâne moderne sau adăposturi pentru animale. Iarba de pe munte nu mai este de calitate. Nimeni nu mai însămânțează și este justificat pentru că nu avem bani ca să facem și asta. Interesul lor este să ne ia banii. Venim pe muntele Dichiu de 14 ani și în ultimii cinci ani am semnat contracte cu drept de prelungire, dar acum primăria nu a mai vrut să le prelungească. Nici în momentul de față pășunea nu a fost scoasă la licitație. Și de aici apar greutățile. Dacă mă duc în ședință la consiliu zic că mă plâng și mă întreabă de ce îmi mai trebuie. În zona de munte nu ar trebui să taxeze ciobanii pentru că este foarte greu.“

Angajarea cu carte de muncă este absolut necesară

O altă problemă adusă în lumină de Constantin Iordan este cea a forței de muncă. Sunt încurajați tinerii să mai vină la stână? Răspunsul este unul fără echivoc. Nu. Problemele adevărate le aflați de la oamenii din teren, nu de la cei care stau în fața birourilor.

„Cu personalul este foarte greu. Dacă unul dintre ciobanii mei pleacă în liber, deja este o problemă. Salariile sunt așa cum sunt pentru că nu ai de unde să le dai mai mult. Statul îți ia impozitul pe animale, pe teren, pășunea o plătești. De unde să le dai salarii mai mari? Ciobănia este foarte grea și este nevoie de salarii atractive.

La fel de important este să le facem oamenilor angajări cu carte de muncă. Plus că am avea și noi siguranța că omul care vine la stână își asumă responsabilitatea pentru ceea ce face. Altfel poți să te trezești că cel care are grijă de oile tale a lăsat animalele și a fugit. Nu are carte de muncă, nu ai niciun contract cu el, nu ai ce să îi mai faci. Dar dacă statul ne jupoaie, ce putem să mai facem noi? Ce salarii să le oferim? Vă spun, peste 10 ani nu o să mai fie niciun sfert din ce vedeți astăzi. Tinerii nu vor mai veni la stână, iar bătrânii cât vor mai rezista? Ar trebui ca statul să nu ne ia nimic pe pășunat, să putem beneficia într-adevăr de subvenții, să putem face cărți de muncă oamenilor care muncesc la stână. Eu am 800 de oi, dar o să mai țin doar 400 și, dacă la anul merge mai rău, nu o să mai țin deloc.“

stana IMG 20180618 125020

„Dacă cine conduce nu se pricepe...“

Ciobanul de pe Muntele Dichiu avea multe de spus. Sunt multe probleme care din biroul autorităților nu se văd, nu sunt înțelese sau nu par a fi atât de copleșitoare pe cât le resimte fermierul român. S-a gândit oare vreun om cu ștaif din autoritățile responsabile de agricultură că sunt și ciobani nemulțumiți de faptul că subvențiile sunt diferite în funcție de rasă? Ei bine, Constantin Iordan spune că nu înțelege de ce există această diferență și că el, pentru a se putea alinia normelor impuse, a trebuit să facă niște eforturi financiare suplimentare.

„În zona de munte poate fi crescută o singură rasă,Țurcana. Aș putea încasa o subvenție mai mare pentru o rasă de carne, spre exemplu, dar dacă nu poate fi crescută aici, ce să fac? De ce se fac diferențe între subvenții? O altă problemă este cu animalele de rasă, că asta ni se cere acum. Trebuie neapărat să bage oaia în controlul oficial ca să primesc subvenție? Dar ce are dacă nu o bag?

 Nu poate să vină cineva acum să îmi spună mie că animalele pe care le am nu mai sunt bune. Eu am avut berbeci foarte frumoși, dar m-au obligat să iau berbeci cu certificat. Animale care erau oloage sau oarbe. Sunt de acord ca animalele să fie verificate, să se constate că sunt sănătoase. Vino și ia sânge, fă-le analize. Dar dacă e sănătos animalul, lasă-mă să îl păstrez. Mă obligi tu, statul, să iau de la nu știu cine berbeci și apoi trebuie să îi țin închiși pentru că se adaptează la zona asta? Am dat 2.000 de lei pe un berbec care nu se compara cu cei pe care îi aveam eu. O cheltuială suplimentară Gândiți-vă că la munte oile stau în stabulație cinci luni, nu trei luni cum se întâmplă la câmpie. Am avut 2.600 de saci de porumb. Banii pe subvenții și cei pe care i-am câștigat din vânzarea brânzei i-am dat pe porumb. Ne trebuie mult nutreț și se face foarte greu. Iar subvenție la motorină nu primim pe motiv că suntem în zona de munte.

Un pachet de țigări, mai scump decât kilogramul de brânză

Oaia de la munte nu o mulgi mai mult de 50 de zile pentru că iarba nu mai este de calitate și lactația este puțină, spune dl Iordan. De la șeptelul pe care îl are obține în jur de 650 de litri de lapte pe zi. În perioada de vară, iunie-iulie-august,  fac brânză de burduf, iar în celelalte luni ale anului fac telemea. Un kilogram de brânză de burduf este 30 de lei, telemeaua de oaie 25 de lei, telemeaua amestec (lapte de oaie și vacă) 14 lei. „Salariile sunt așa cum sunt, toate prețurile au crescut, iar prețul brânzei a rămas la fel. Ca să înțelegeți mai bine ce spun o să vă dau un exemplu. Acum zece ani cu o bucată de telemea luam o pungă de țigări, acum nu mai pot să iau un pachet. Prețurile sunt mici,  piața de cumpărare este slabă și trebuie să ne adaptăm. Am reușit să ne facem o clientelă și nu rămânem cu producția de la un an la altul.“

Este nedrept să rezumi în câteva rânduri îngrijorarea omului acesta simplu de la munte și toate poverile pe care le poartă cu sine. Dar poate că cineva se va ridica de la birou și va merge pe teren. Acolo unde realitatea se vede altfel. Mai clar. Și din perspectiva celor care ne pun pâinea pe masă.

  • Constantin Iordan: „Cine vine în control nu vine să te învețe. Îți dă amendă din prima. Acum toată lumea se pricepe la crescut animale. Și cei de la parc, și cei de la jandarmerie. Noi nu ne mai pricepem. Vin ei și ne învață ce să facem. Nu mi se pare în regulă. Am crescut într-o familie cu tradiție în oierit și acum vine un neica nimeni să mă învețe să cresc oi.“
  • Diana Iordan: „Este o muncă grea, continuă, fără pauze. Totul trebuie să fie pe flux continuu. Nu știu dacă merită, dar aici în zona de munte suntem oarecum obligați să facem asta. Ar fi trebuit mai mult sprijin din partea autorităților, să fim încurajați cu subvenții și încheierea unor contracte pe perioadă mai mare pentru pășune. Astfel am putea construi niște stâne moderne, am crea alte condiții și mă refer aici în primul rând la igienă. O cameră cu gresie, faianță, o cameră frigorifică pentru păstrarea produselor. Viitorul este incert și nu știu dacă din urmă vor mai veni alte persoane care să mai facă această muncă.“

Laura ZMARANDA

Asociația ART- Meșteșugurile Prutului și Asociația Alexandru Lăpușneanu, Iaşi, în perioada 1-4 martie a.c., organizează manifestarea cultural-interactivă Mărțișor – simbol și tradiție, ediția a III-a, ce se va desfăşura în Piața Unirii din Iaşi. Astfel, meșterii populari vor oferi vizitatorilor obiecte tradiționale specifice meșteșugului fiecăruia, care se pot constitui în daruri și cadouri de primăvară.

În cadrul manifestarii 25 de meşteri populari, atât din Moldova, cât şi din alte zone etnografice ale ţării, precum şi din Republica Moldova vor face demonstratii practice și ateliere de iniţiere a copiilor în tehnicile confecţionării mărţişorului tradiţional. În cadrul programului pregătit pentru eveniment sunt incluse şi momente artistice de dansuri şi cântece populare susţinute de grupul de copii şi adulţi din Asociaţia Ciurbeştenii.

 „În primul rând, evenimentul în sine este de natură culturală, pentru că promovăm mărțișorul, acesta fiind simbolul tradițional românesc introdus pe lista patrimoniul cultural imaterial al umanității – UNESCO de anul trecut, și mai mult de atât trebuie să îi dăm cinstea cuvenită. Acest eveniment are mai multe componente, respectiv: componenta culturală, educațională și comercială. La componenta culturală avem demostrații făcute de meșteri populari, în care vizitatorii și eventual cumpărătorii pot să vadă că noi lucrăm singuri aceste mărțișoare, în spiritul tradiției și a continuității peste timp a acestui obicei. La componenta educativă avem ateliere interactive, de inițiere în confecționarea mărțișorului, unde copii și adulții, care doresc să vadă cum se confecționează un mărțișor sunt așteptați cu brațele deschise. Mărțișoarele noastre sunt de fapt în funcție de meșteșugul, meșterului popular. De exemplu sunt meșteri populari cioplitori în lemn, astfel din lemn în miniatură se sculptează: Dragobetele, cocoșul, roata și alte simboluri tradiționale românești care se găsesc și pe cusăturile ielor și a lucrărilor meșterițelor noastre. De asemenea avem în târg meșteri populari țesători, cu industrie casnică, care în meșteșugul lor, ei promovează acest simbol. Sunt motive tradiționale precum: butoiașele, steluțele, trifoiul cu patru foi, coșarul pe care vrem să le împărtășim copiilor și tineretului că să știe că și noi avem o tradiție milenară“, a precizat Silvia Cozmîncă, Președinte Asociația Art- Meștelugurile Prutului.

Modiga Beatrice Alexandra

GALERIE FOTO


 

 

În orice familie este un motiv de mândrie atunci când tinerii își urmează părinții în profesie și, în general, în activitate. Iar atunci când continuarea tradiției se împletește cu pasiunea pentru activitatea respectivă, atunci rezultatele nu pot fi decât admirabile. Despre un astfel de exemplu, în care rezultatele activității în domeniul zootehniei a trei generații constituie acum un model pentru alții, vom povesti în materialul următor.

Glasul sângelui sau al tradiției?

Florin Răduț locuiește în comuna Zâmbreasca, din județul Teleorman. Are aproape 30 de ani, o familie frumoasă și o pasiune deosebită: animalele din rase tradiționale. Greu de spus de unde i se trage această pasiune. Probabil că este o combinație între moștenirea genetică, ceea ce a văzut în familie și pregătirea profesională. Căci trebuie să spunem că, de meserie, este medic veterinar. La fel ca și fratele său, la fel ca și părinții săi. Și cu toții își practică meseria. Iar bunicii au fost crescători de animale, renumiți în comună, după cum spun oamenii din zonă.

„Îmi plac foarte mult rasele astea tradiționale, din zona noastră, a Teleormanului. Tocmai de aceea m-am axat pe creșterea animalelor din aceste rase. Dar, spre deosebire de ceilalți din familia mea, mie mi-au plăcut mult și vacile. Așa se face că sunt primul din familie care crește și vaci“, ne povestește, cu mândria omului care știe că a făcut bine ce a făcut.

La ora actuală are o fermă cu 70 de vaci, juninci și vaci de lapte, toate Bălțate Românești cu Negru, 100 de capre Carpatine și 200 de oi cu cap negru de Teleorman.

„Marele meu avantaj este că avem și o fermă vegetală destul de mare, de circa 350 ha în familie. Fără asta, probabil că nu am reuși s-o scoatem la capăt cu animalele“, îmi povestește tânărul veterinar.

„Fără mecanizare nu poți supraviețui!“

„Părerea mea este că, la ora actuală, având în vedere modul în care evoluează forța de muncă, dacă vrei să reziști în zootehnie, atunci trebuie să te mecanizezi. Deja oamenii serioși, pe care să te poți baza, devin tot mai greu de găsit. Din păcate, la oaie nu se prea pretează mecanizarea. De exemplu, dacă nu e mulsă până la ultima picătură, înțarcă. Ca atare, trebuie mulsă manual. În schimb, la capre și la vaci se pretează foarte bine mulsul mecanic“, explică Florin Răduț.

Un grajd nou pentru vaci este în construcție. Va fi o clădire înaltă, spațioasă, adaptată creșterii vacilor conform tehnologiilor moderne. „La noi vacile sunt în permanență libere, fie că se află la pășune, fie că stau în grajd. Dacă vrei să ai producție, atunci trebuie să crești animalul în condiții bune. Faptul că vaca stă legată e un factor de stres, care se reflectă și asupra producției de lapte“, povestește veterinarul.

De altfel, în fermă animalele cresc jumătate din an pe pășune. „Le ținem la pășune atât timp cât permite vremea. În jur de șase luni pe an, ceva mai mult la oi, cam șapte luni. În perioada rece, le trecem în adăposturi“, povestește stăpânul lor.

„Hrană bună? Producție bună!“

„Modul de hrănire a animalelor se regăsește în producție“, este motto-ul fermei. Ca atare, prioritatea constă în asigurarea unei hrane adecvate, care să asigure atât o bună dezvoltare, cât și o producție de lapte mulțumitoare. „În lunile de iarnă, vacile noastre dau în jur de 20 de litri de lapte/cap/zi, ceea ce, având în vedere rasa, nu este deloc rău. Vara, când este foarte cald, iar vacile se hrănesc din pășune, producția scade“, spune doctorul Răduț. Trebuie să reamintim, pentru a risipi nedumeririle, că vorbim despre pășunea de pe câmpiile teleormănene, care este departe de a avea capacitatea de hrănire a celor montane. Ca atare, hrana de la pășune nu este la fel de consistentă ca cea din grajd, mai ales în perioadele de secetă.

Pentru hrana animalelor, sunt alocate cca 100 ha din ferma de cultură mare a familiei. Pe aproximativ 20 se cultivă porumb-siloz. 30 ha sunt alocate lucernei, iar alte 20 orzului destinat hranei acestora. Însemnate părți din producția de porumb boabe sunt destinate tot animalelor.

„În afară de acestea, în fiecare iarnă mai cumpărăm câte șapte-opt TIR-uri cu borhot de bere, care merge mai ales la vaci. În trecut cumpăram și borhot de sfeclă, dar am renunțat. Cel de bere este mai lactogen“, spune crescătorul.

Oaia – simbol a câmpiilor teleormănene

Însă vedetele fermei sunt considerate oile tradiționale ale zonei, respectiv oile cu cap negru de Teleorman. „Este o rasă mai specială, care mie îmi place foarte mult“, povestește veterinarul. Așa cum arată și numele, are capul negru. Dar, una dintre caracteristici este aceea că nici pe cap și nici pe burtă nu are lână deloc, ci doar o blăniță foarte fină. „Eu sunt deosebit de riguros în selecție, pentru că îmi doresc să am un nucleu de rasă pură. Ca atare, toate oile mele au și o cravată neagră, pe gât“, explică tânărul fermier. „Este o rasă de oi foarte mari. În principiu, sunt cele mai mari oi din țară. Încă de la fătare mieii sunt mari, au în medie 7 kg. Ca să poată duce sarcina la bun sfârșit, pe perioada gestației oile au nevoie de o alimentație corespunzătoare. Rata de creștere a mieilor este foarte bună. La maturitate o oaie are 70-80 kg, iar un berbec între 100 și 120. Este o rasă mixtă, de lapte și de carne“, vorbește de această dată specialistul despre caracteristicile acestei rase. Dar, după cum ne dezvăluie apoi, are și unele dezavantaje: „Cu cât sunt mai mari oile, cu atât sunt mai mici cârdurile în care ele pot crește. Față de o turmă de oi de munte, care poate ajunge și la o mie de capete, ale noastre nu pot fi adunate decât câte 200-300. Mai există unii crescători care au și 400, dar sunt cazuri mai rare. Este o oaie care nu rezistă să fie gonită.“

Păstrând vie făclia tradiției

Dacă este să tragă linia, fermierul Florin Răduț este mulțumit de ceea ce a reușit până acum. Ferma merge bine și are o producție frumoasă. Laptele de la vaci este colectat de un procesator. În schimb, cel provenit de la capre și de la oi este prelucrat în fermă. Un spațiu special a fost amenajat în acest scop. „Nu este prea greu să obții autorizațiile necesare, dacă îți dorești cu adevărat acest lucru. Practic, e vorba de un spațiu unde trebuie respectate anumite standarde de igienă“, ne dumirește proprietarul fermei. Telemeaua pe care o produce este procesată conform unei tehnologii tradiționale, moștenită de la bunici. Rezultatul: o brânză râvnită de mulți, cu succes pe piață. În ceea ce privește ajutorul de la stat, fermierul este de asemenea mulțumit. Primește subvenții pentru 50 de vaci și SCZ (Sprijin Combinat în Zootehnie) pentru 100 de capre și cele 200 de oi. „Totuși, este păcat că la ovine s-a micșorat atât de mult subvenția de bază, ANT-ul (Ajutorul Național Tranzitoriu). Parcă să primești doar 20 de lei pentru o oaie e cam puțin“, spune el, cu oarecare amărăciune.

Cu toate acestea, știe foarte bine că, și dacă nu ar primi niciun fel de ajutor, tot n-ar renunța la turma lui de oi de Teleorman, cu capete fine și cravate negre, cum nu mai are nimeni în județ. Căci fără ele i s-ar părea că flacăra unei pasiuni care durează de generații s-a stins în fața unui viitor uniform, fără tradiții.

GALERIE FOTO


Alexandru GRIGORIEV

Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti