ipso iulie 2021    reclama youtube lumeasatuluitv
update 30 Jul 2021

Doar o poveste…

Orice om, indiferent de vârstă, are propriile gânduri, idealuri, griji, în fine, propria poveste.

Totuși, ni se întâmplă de multe ori să-i judecăm pe cei din jurul nostru, uneori poate prea devreme, lipsindu-ne timpul, ori capacitatea de a-i înțelege, privind lucrurile doar prin prisma propriilor stări, supărări, de ce nu, chiar frustrări.

Pandemia, cu siguranță, ne-a determinat să fim tot mai individualiști, conservatori, să ne gândim doar la noi, fără să realizăm, să înțelegem că, mai devreme sau mai târziu, vom reveni și vom continua să trăim în aceeași comunitate.

Starea aceasta generală a creat controverse în rândul oamenilor, care au devenit tot mai reci, mai distanți, mai indiferenți și tot mai lipsiți de dorința de a simți o stare de plăcere atunci când ajută, îndeamnă ori fac, spun ceva care, în mod normal, te înveselește. Te face pur și simplu să râzi.

Această perioadă a creat suspiciuni, neînțelegeri și, totodată, foarte multe dezechilibre în rândul semenilor noștri, făcându-i să se teamă chiar și de cei mai apropiați sufletului lor, uitând că, fără oameni, nu vom mai fi oameni.

Omul este o ființă sociabilă, astfel că, nesocializând, este supus unor stări emoționale uneori greu de suportat în singurătate. Astfel de stări generează de cele mai multe ori o degradare a sănătății noastre, așa că multe din afecțiuni, spun specialiștii în domeniu, sunt cauzate de stres, de starea psihică și fizică, în general.

Așadar, să socializăm, să fim optimiști, înțelegători față de semenii noștri și, mai cu seamă, de cei mai apropiați nouă, să ne bucurăm de fiecare clipă trăită pentru a fi sănătoși, viguroși.

Nu cu mult timp în urmă, într-o carte pe care am citit-o cu mare plăcere, era inserat un motto din care am reținut că adevăratele povești sunt cele create și ascultate în timpul vieții, iar cele spuse de părinți sau bunici în timpul copilăriei au scopul de ne pregăti pentru cele pe care le vom crea chiar noi.

Prin noul mod de viață, fă ca povestea ta să fie una memorabilă!

Andrei Oprea-Banu

  • Publicat în Social

O distanță infinită…

Distanța lasă de multe ori oamenii fără cuvinte. Tot aceasta îi unește sau îi desparte. Distanța pe care o creăm cu ajutorul puterii propriilor noastre gânduri ne poate face uneori să ne transpunem în viitor, în ceea ce am vrea să devenim.

Și totuși un vis, deşi pare uneori aproape de realitate, îl simţim în acelaşi timp la o distanță atât de îndepărtată încât pare a fi imposibil de realizat. Cu toții visăm, sau cel puțin încercăm să facem asta, dar puţini sunt cei care vor ori se străduiesc să facă pași reali spre a putea atinge acel ceva care cândva era doar o închipuire.

Tot un vis a fost să pot ajunge să scriu în această publicație și iată că, după ceva ani în care am tot visat, citit și gândit la cum aș arăta scriind, am ajuns să fac acest lucru pentru cei care gândesc ca mine sau poate chiar pentru cei care vor să cunoască gândurile unui adolescent.

Ceea ce vreau să transmit prin aceste cuvinte este că un vis îți dă putere, te face mai creativ, te face mai dedicat și mult mai încrezător în forțele proprii. Nu degeaba se spune că oamenii fără visuri sunt ca și morți... Mulți dintre noi încă nu au curaj să-și asume propriile gânduri, de teama marginalizării sau a modului diferit în care vor fi priviți de prieteni, colegi sau chiar familie. Poate că un vis, oricât de măreț sau nebunesc ar părea, ar trebui așternut măcar pe un colț de hârtie.  Poate peste ani cineva va vedea și va avea curajul să viseze îndeajuns de mult încât să ajungă transpus în realitate.

Trebuie să ne asumăm visurile, acestea fiind rodul minții noastre, ale unor nevoi sau pur și simplu pentru că așa simțim. Dar, punând lângă un vis o dorință puternică de a reuși și multă pasiune, putem transforma un vis în ceva tangibil, fără să-l mai simţim infinit de departe ori imposibil de realizat.

Aşadar, să avem curaj, să visăm şi să luptăm pentru ca visurile noastre să devină realitate. Să avem convingerea că nimic nu este imposibil și, dacă vrem, cu siguranţă şi putem.

Andrei OPREA-BANU

  • Publicat în Social

O migrare anormală

Am scris acest text în balconul casei în care, în bună parte, am copilărit, inspirând aerul curat al unei dimineți frumoase de primăvară. Este locul în care mă simt cu adevărat liber, dar și norocos că am avut parte de acesta.

De multe ori mă întreb de ce oare mulți tineri își doresc să meargă la oraș, de ce dau aceste peisaje pitorești, atâtea minunății din lumea asta mirifică a ruralului pe o adunătură de blocuri, aglomerație și poluare? Probabil, tânjesc, sărmanii după o viață lipsită de griji pe care speră s-o găsească acolo.

Mi se pare o utopie atâta vreme cât cele mai multe locuri de muncă, de se mai găsesc, sunt stresante, obositoare și fără a-ți oferi întotdeauna siguranță pentru zilele de mai apoi... În ceea ce privește alimentele, cele mai multe sunt din import, din țări care vor o producție mare, pentru un profit, cel puțin, la fel de mare și nu-ți oferă siguranță pentru sănătate. Nu mai vorbim de aerul de oraș – fiecare centimetru cub de aer inspirat este o adevărată armă biologică.

Și atunci cum să fim lipsiți de griji când ceea ce mâncăm a crescut într-o lună cât un fruct natural în trei, să nu mai vorbim de hrana de origine animală care este cu atât mai slabă din punct de vedere calitativ cu cât este mai frumoasă la exterior. Iată de ce această dorință de... orășenizare, de migrare de la țară către urbe mi se pare anormală.

Tot aud voci care spun că nu mai vor atât de multe griji, însă nu realizează că tocmai locurile către care vor să se îndrepte sunt dintre cele care creează griji, nesiguranță de multe ori, în fine, o viață stresantă ce te determină să ți-o dorești uneori... cât mai scurtă.

Ne dorim o imunitate naturală, un trup sănătos pe care le-am putea avea dacă am consuma alimente sănătoase, am inspira aer curat și am munci pentru a le obține... Cel mai sănătos fitness...

Întâlnesc din ce în ce mai des tineri, chiar bărbați, femei crescuți la țară care se îndreaptă spre orașe, cărora le este rușine mai apoi să-și recunoască originea, să povestească despre copilăria petrecută la țară, probabil de teamă să nu fie catalogați drept țărani. Ce-i drept, nu mă surprinde câtă vreme realizez că marea majoritate a orășenilor nu cunosc originea acestui cuvânt care vine de la „țar“, însemnând rege, urmând a veni „țarina“, care înseamnă pământ lucrat, muncit, iar mai apoi actualul țăran, țară. Iată cum putem realiza că adevărata și cea mai mare bogăție a noastră este pământul, mai ales cel de la țară care ne asigură până la urmă existența, de care nu trebuie să uităm. Să-l respectăm cel puțin atât cât el ne îngăduie să-l călcăm în fiecare zi.

Pământul și viața la țară au stat la baza evoluției pe care o trăim astăzi. Apoi marile descoperiri își au originea tot în acest spațiu.

Așadar, să nu ne fie rușine să trăim alături de el și să-l îngrijim ca pe noi înșine. Așa am învățat de la bunicii și străbunicii mei de care mi-aduc aminte cu drag și respect.

Andrei OPREA-BANU

  • Publicat în Social

De unde?

Toţi avem avem speranţe, visuri, lucruri de făcut, lucruri de care am uitat sau de care ne-am amintit!

O lume ciudată, plină de neînţelegeri şi nonsens, prea multe lucruri vagi ce depăşesc logica raţiunii, de unde atâtea vin, dar nu ştim unde ajung.

Am început vorbind vag despre ceva de care toţi suntem dependenţi, îi folosim deşi nu întotdeauna le ştim provenienţa. Vorbesc chiar despre bani.

De multe ori vedem în jurul nostru tot mai mulţi oameni care îşi etalează bolizii de lux, vorbesc cu superioritate, îşi denigrează semenii şi uită de locurile din care au plecat. Gândesc doar la a avea mai mult. De multe ori o bogăţie de faţadă, goală pe dinăuntru.

Sunt aspecte care te determină să te întrebi de ce aşa diferențe, de ce există oameni care se chinuie să-şi procure o bucată de pâine pentru a le oferi copiilor ceva la pachet, iar alţii huzuresc, au atât cât nu le trebuie, fără să aibă, cei mai mulţi, o sursă legală de câştig. Şi-atunci mă întreb, de unde? De unde atâţia bani, averi, în vreme ce ţara e tot mai săracă?

Fac parte dintr-o generaţie care îşi doreşte ordine în tot ceea ce se face, oameni corecţi, oneşti, cinstiţi în jur, o societate fără corupţie şi corupţi cu oameni care-şi câştigă existenţa cinstit şi nu înşelând sau furând.

Cred că ceea ce resimţim acum este doar efectul creat de ceva ce nu a putut fi oprit la momentul potrivit – o putem face acum – lăsând lucrurile în voia lor, că doar „merge şi așa“. O mentalitate nocivă ce şi-a făcut loc în mintea şi vocabularul nostru.

Sunt oameni care zâmbesc, creează, socializează, dar sunt prea puțini ca să mai conteze. Alții, mulţi din păcate, s-au obişnuit să existe într-o anumită stare: de ce să ies din casă, când pot da un telefon, de ce să salut pe cineva, când îi pot da un mesaj, de ce să mai merg la școală, dacă am Internet?

Acestea sunt doar o parte din „malformațiile“ comportamentale ale generaţiei actuale, cauzate de goana după succes, implicit după bani.

Visăm, creăm, citim, ne informăm, dar să nu uităm de faptul că suntem oameni, avem emoţii, temperamente, priviri, zâmbete, gesturi. Aceştia suntem: semănăm fizic, dar moral suntem atât de diferiti.

Visez să pot aduce oamenii din această lume bulversată în locul din care cei care au creat-o au plecat.

Andrei Oprea-Banu

  • Publicat în Social

Viitorul, pe mâini bune!

Citeam cu ceva zile în urmă un titlu ce mi-a trezit curiozitatea: „Suntem sceptici în privința noii generații!“, titlu care m-a indignat și care m-a determinat să scriu acest articol.

Oare chiar ar trebui să fim priviți ca un „gol“ al societății sau această falsă impresie se datorează curajului, dorinței experimentării unui număr tot mai mare de idei în care credem cu adevărat? Poate că suntem priviți astfel și pentru că majoritatea celor care-și doresc schimbarea apreciază că nu o să fim capabili de asta. Apoi, cei mai mulți privesc lucrurile în ansamblul lor, scăpându-le poate plusurile, faptul că mii de tineri au o capacitate intelectuală, culturală, conceptuală ce depășește uneori cu mult chiar elitele mondiale, fiind capabili să producă schimbări profunde în societate și, de ce nu, în politică. Să privim cu mai multă atenție tânăra generație cu minusurile, dar mai cu seamă cu plusurile ei.

Cu atât de multe oportunități în față, cu putere, curaj și entuziasm se pot schimba multe, de la idei până la industrii. Concepte tot mai revoluționare apar permanent și ceea ce mă face să remarc acest trend, această ascensiune este faptul că se tot diminuează acea goană accelerată după eficientizare. Să fie oare primul semn că noii antreprenori au realizat importanța locurilor de muncă sau că fără oameni în câmpul muncii nu mai avem ce și cui vinde?

Poate suna vag și neimportant la prima vedere, dar fără locuri de muncă oamenii nu vor mai avea surse de venit și, implicit, putere de cumpărare, va scădea nivelul de trai, țara va sărăci, ceea ce va conduce la tensiuni sociale greu de gestionat. Iată problemele pe care generația de azi va trebui să le rezolve!

Fără oameni, nu putem deveni oameni!

Citesc tot mai des despre tineri care vor să creeze, să comunice, să devină tot mai buni. Au însă nevoie de ajutorul celor din jur, al oamenilor, aceștia fiind cea mai importantă resursă a lumii. Vin generații tot mai adaptate noilor condiții, cu o forță surprinzătoare de a se ridica, de a învăța și a evolua chiar și după un eșec.

Fără îndoială, printre cei care fac parte din această generație sunt și exemple negative. Cred însă că este importantă comunicarea și identificarea acestora, încercându-se găsirea de soluții pentru a-i ajuta să depășească acel... clip, care de multe ori poate avea drept cauză anumite probleme emoționale.

Societatea, populația trebuie să ne primească cu brațele deschise și încredere. Să ne ofere drumul, de pietruit și asfaltat ne ocupăm noi.

Și nu uitați: doar împreună putem schimba lucrurile. Avem încredere în voi, în experiența voastră. Fiți-ne aproape!

Andrei OPREA-BANU

  • Publicat în Social

Cuvinte pentru suflet

  • Pacea vine din interior, așa că nu o căuta în exterior.
  • Devenim ceea ce gândim.
  • Decât o mie de cuvinte goale, mai bine un singur cuvânt care aduce pacea.
  • Nu învăța cum să reacționezi, învață cum să răspunzi.
  • Tot ce are un început are și un sfârșit. Fă pace cu acest gând și totul va fi bine.
  • Pentru a înțelege totul, trebuie să ierți totul.
  • Nu există cale spre fericire: fericirea este calea.
  • Nu grăbi nimic. Totul se va întâmpla la momentul potrivit.
  • Liniștește-ți mintea și sufletul va începe să vorbească.
  • În fiecare dimineață ne naștem din nou. Ce vei face astăzi este ceea ce contează cel mai mult.
  • Publicat în Magazin

Bătrânul cerșetor și drumul spre asceză

În iureșul dezlănțuit de Internet, am găsit printre imagini fotografia unui bătrânel. Un bătrânel cu chipul cernit de seninătate și blândețe. Cel puțin în acea imagine surprinsă de fotograf, nu părea ca povara anilor scurși în clepsidra vieții să fi umbrit vreun pic lumina pe care o radia. Dimpotrivă!

Acest bătrân, pe nume Dobri Dobrev, este un cerșetor din Bulgaria. Dar povestea sa nu este una obișnuită, pentru că acest cerșetor a știut să-și transforme drama, așa cum este văzută prin ochii noștri, într-o binecuvântare. A ales să își ducă existența pe acest pământ cu o umilință desăvârșită. În vreme ce omenirea se zbate să ridice „castele“ de aur, monedă de schimb pentru suflet, acest bătrân a renunțat la tot ce putea păstra pentru sine. Iar starea de asceză pe care a atins-o a fost încununată prin devotamentul său față de semeni. Dobri Dobrev și-a petrecut o parte din viață cerșind milă... pentru alții. Tot ce a strâns a dat mai departe. Din anul 1988, îmbrăcat în haine simple, făcute manual, și cu opinci din piele, bătrânul cerșetor și-a purtat pașii zi de zi din satul său natal Baylovo către Capitală. Aproximativ 43 de kilometri în fiecare zi făcuți de fiecare dată cu smerenie de un bătrân de 103 ani. „Bucurați-vă, întru Domnul!“ așa îi salută bătrânul pe cei care îi dăruiesc bănuțul îndurării. Recunoștința și iubirea lui sunt atât de mari încât plecăciunea în fața oamenilor este deplină. Ce sfințenie extraordinară! Să te poți coborî în fața aproapelui tău pentru a-i săruta mâinile fără să simți vreo clipă că gestul ar trăda un soi de umilință. Într-adevăr, nu este umilință, este iubire. Aceeași iubire pentru care Mântuitorul lumii a acceptat să fie scuipat și schingiuit. Bătrânul Dobri trăiește cu o pensie de 80 de euro și tot ce strânge din cerșit donează către cauze aproape de sufletul său. Aproape 40.000 de euro a reușit să strângă în anii de cerșit, iar banii i-a dăruit pentru renovarea mănăstirilor și orfelinatelor. Ce poveste extraordinară, nu-i așa? Cât de bogat poți fi doar având aceste calități, empatie și compasiune?! Poate ar trebui să căutăm mai mult înlăuntrul nostru. Nu știu dacă nu vom găsi în locul omului mâhnit, apăsat de grija propriului trai, un cerșetor smerit care a înțeles deja că iubirea adevărată înseamnă renun­țarea la sine.

Nu știu dacă bătrânul Dobri mai trăiește încă. Știu însă că moartea oricum nu îl mai poate trece în anonimat. Faptele sale bune, lipsite de așteptarea unei remunerări lumești, au rămas înscrise în memoria universului. În memoria mea și cu siguranță și a voastră.

Laura ZMARANDA

  • Publicat în Social

Noroc cu bulgarii că ne mai vedem calzi

Miercuri, 7 decembrie 2016, a doua zi după Sfântul Nicolae, care pentru români e un sfânt înrudit cu Moş Crăciun prin bunătatea lui recunoscută mai ales de copii, care îşi pregătesc ghetuţele, cei care au, pentru daruri, a fost o zi cumplit de geroasă. Moş Nicolae a fost, anul ăsta, mai sărac decât în anii trecuţi, zgârcenia lui fiind resimţită de mulţi dintre copiii de la câmpie. E un pui de ger care nu-i prea lasă pe vârstnicii satelor din Bărăgan să mai iasă din casă. Bate şi vântul, un băltăreţ ascuţit, ce te pătrunde până la os.

Trec prin Smirna, aşezare de oameni vrednici, din judeţul Ialomiţa, cum erau recunoscuţi în urmă cu aproape trei decenii. Anii au trecut, iar femeile şi bărbaţii care mai trăiesc îşi duc bătrâneţea cu chiu şi vai. Şcoala generală de opt clase şi-a tras obloanele şi, aşa părăsită cum e, seamănă cu o prăvălie intrată în faliment. În Smirna, doar Biserica mai funcţionează.

Trecem prin Iazu, acelaşi decor, aceeaşi tristeţe, doar vreo trei câini ai nimănui se hârjonesc în colţul de la DN-ul care leagă Slobozia de Brăila. În crâşmă, vânzare canci, cum ne spune un cetăţean care aşteaptă o ocazie să ajungă la Viziru. Trecusem prin uliţele principale din două sate şi numărasem douăzeci şi trei de coşuri pe care ieşea fum. Pe unele mai gros, pe altele mai firav, vorba ceea, de câte lemne pusese pe foc. Între Smirna şi Iazu e islazul unde doi copii şi o bătrână, cu nişte trăişti după umeri, adună baligă uscată ca să aibă pentru foc. „Nici baligă nu mai găsim, că s-au împuţinat vacile. E jale mare, maică!“ O întreb dacă se duce duminică la vot şi îmi răspunde: „Dacă ţine Dumnezeu cu noi, ăştia care abia ne mai târâm, şi o fi vreme frumoasă, ne ducem.“ Îi zic sărut mâna, deşi nu cred că este cu mult mai în vârstă ca mine. Am întrerupt brusc o discuţie, ca să nu o întreb pe cine pune ştampila.

Scânteia nu arată rău, semn că e o așezare bine gospodărită. Casele, dar şi curţile sunt mai fâşneţe, mai cu fruntea sus. Din păcate, decembrie ăsta a venit cu iarnă de-adevăratelea din noiembrie, grăbită nevoie-mare. Şi aici nu iese fum pe coşurile caselor, semn că nu prea sunt aprinse focurile din sobe. Aflu că metru′ ster de lemn de foc e mai mare decât pensiile ţăranilor cooperatori, care, pe vremurile trecute, pe o vreme ca asta, erau la tăiatul cocenilor şi scosul sfeclei. Vorba unei bătrâne: „Amărâţi am trăit, chinuiţi murim, vai de zilele noastre!“ La una dintre societăţile agricole din Scânteia ajung cam spre seară şi nu prea am cu cine să vorbesc despre iarnă, dar mai ales cum se descurcă sătenii cu încălzitul caselor. Aflu de la Marin Drăgnescu, zis Lăiţă, care are de muncă la o mică societate care încearcă să valorifice lâna şi pieile de oaie din satele din zonă. E atât de amărât şi cu sufletul întors pe dos, încât mă obligă să notez în viteză:

– Iarna asta vrea parcă să pună capac la toate. Dacă o ţine aşa, la primăvară vom fi răriţi rău de tot. Ce a fost de băgat pe foc s-a băgat. Au rămas doar gardurile. A ajuns metrul ster de salcâm, care cântăreşte 900-950 kg, între 480 şi 500 de lei. Mai mult decât are pensie mama, la cei aproape 80 de ani ai ei. Se târăşte prin casă cu un cadru, că e beteagă. A muncit treizeci şi ceva de ani la colectivă, în vânt şi ploaie, pe arşiţă şi pe ger, de cu noaptea în cap şi până seara şi acum i-au rămas doar chinurile. Ne-am strâns cu toţii într-o cameră. Acolo le facem pe toate. Ce folos că am şi eu casa ca lumea!? Că putea să fie mai rău, o ştie toată lumea. Noroc cu bulgarii. Ei vin peste Dunăre, pe la Călăraşi, cu TIR-urile cu lemne de salcâm, fag ori stejar. Le vând cu acte în regulă. Ne spun că lemnul ar fi mai ieftin, dar transportul de peste o sută de kilometri dublează costul. Oamenii cumpără lemne cu roaba ori cu căruţu′ de butelie.

Şi, ca să-mi închidă gura, să nu mai pun altă întrebare, tovarăşul lui de muncă îmi spune cu o ciudă numai de el ştiută: „Şi lemnele, dar şi moartea sunt scumpe. O înmormântare te bagă în sapă de lemn.“

Dar cum un necaz nu vine niciodată singur, Ministerul Mediului, care în acest an a luat hotărâri şi decizii una mai aberantă decât alta, a dat ordine pentru toţi gospodarii României că nu mai au voie să taie niciun arbore din propriile gospodării. Această decizie a venit în condiţiile în care 3.500.000 de gospodării, în majoritate din mediul rural, nu au de unde să-şi procure lemne pentru încălzit pe timpul iernii, din cauza Ministerului Mediului, care nu a acordat cantitatea de lemn pentru această necesitate vitală.

Mihai VIŞOIU

Revista Lumea Satului nr. 1, 1-15 ianuarie 2017 – pag. 46-47

  • Publicat în Social
Abonează-te la acest feed RSS