În România s-ar părea că există 128 de sate total părăsite, deși ele încă figurează pe harta administrativă a localităților. Unele sunt fictive, dar păstrate în nomenclator, deși ele se află pe fundul lacurilor de acumulare, de exemplu în Neamț, Caraș-Severin sau au fost strămutate după inundațiile din 1970 (Satu Mare) ori au fost șterse de pe fața pământului odată cu digul Prut (Botoșani, Iași, Galați) sau Canalul Dunăre – Marea Neagră. Altele au fost pur și simplu depopulate în timp din cauza migrării la oraș și procesului de îmbătrânire (Alba, Hunedoara, Buzău, Bacău, Mureș). La acestea se adaugă cel puțin alte 150, poate chiar 200 de cătune, care au sub 10 locuitori.

În județul Botoșani sunt cele mai multe sate fantomă în sensul în care în vetrele fostelor cătune nu mai este nicio casă, nici măcar din cele părăsite. Toate sau cea mai mare parte sunt concentrate pe malul Prutului, ceea ce înseamnă că ele au avut puțin locuitori și au fost strămutate la realizarea digului. În Alba, cu 11 sate fictive, și în Hunedoara (8), motivele sunt altele, dar despre acestea vom discuta mai târziu. Sate inexistente se mai păstrează în evidențele administrative din județele Băcău și Mureș (fiecare cu câte 10 sate părăsite), Brăila (8), Călărași și Cluj (câte 7 fiecare), Vaslui și Dolj (câte 6 fiecare), Satu Mare, Tulcea și Harghita (câte 3 fiecare), Suceava, Timiș, Buzău, Prahova, Constanța (câte 3 fiecare), Argeș, Sălaj și Mehedinți (2 fiecare), Iași, Gorj, Galați, Caraș-Severin, Covasna, Bihor, Ialomița, Olt (câte 1).

Hunedoara și Alba, proces ireversibil de depopulare a satelor de munte

sat parasit c

În Hunedoara, oficial sunt opt sate abandonate cu totul, iar dintre acestea amintim Mosoru și Curpenii Silvașului (din comuna Toplița), Bastea (Lăpugiu de Jos), Bunești (Balșa), Ciumița (Tolești), Mesteacăn (Răchitova), Ticera (Bulzeștii de Sus). Neoficial situația este mult mai complicată: aproximativ 30 de sate sunt aproape părăsite și altele 40-50 sunt accentuat depopulate. În comuna Balșa, de exemplu, deși figurează drept fantomatic doar cătunul Bunești, părăsite sunt și satele Rotuca și Roșia. În Bulzeștii de Sus, în afară de Ticera, fără locuitori sau cu câte o casă locuită sporadic sunt Grohotul, Străuțu, Ruseștiu și Furdeștiu. Istoricul Daniel Iancu a realizat un amplu studiu pe această temă a fenomenului de depopulare și spune că „satul s-a depopulat pentru că oamenii nu aveau locuri de muncă. Aceștia au coborât către orașe, s-au angajat, au cumpărat case și nu s-au mai întors la vatra părintească“. Și cine s-ar mai întoarce, în condițiile în care acolo se ajungea doar mergând pe jos, nu exista curent electric, oricum viața era de secol XIX, nici măcar de XX?

În Alba, 11 dintre satele de munte sunt desființate cu totul: Ibru (comuna Blandiana), Șasa (Lupșa), Cicârd (Lopadea Nouă), Zărieș (Mihalț), Geamăna (Lupșa), Incești (Poșaga), Medrești (Sohodol), Doptău (Șona), Carpenii de Sus (Șpring), Bordeștii Poieni (Vidra) și Poieni (Vidra). Pe lângă acestea, în 20 de cătune sunt sub 5 locuitori. De exemplu, în 2011, 12 sate erau pe cale de dispariție, având câte unul sau trei locuitori: 1 locuitor – Satul Hărăști (Vidra); 2 locuitori – Petreni (Bucium), Flitești (Blaj), Capu Dealului (Cenade), Joldișești (Sohodol) și Țoci (Sohodol); 3 locuitori – Cocoșești (Avram Iancu), Muntari (Bucium), Mărgaia (Lupșa), Carpen (Șpring), Vâlcești (Vidra) și Mătăcina (Vințu de Jos).

sat parasit d

În alte 28 de sate, și tot la recensământul din 2011, erau înregistrați între 5 și 10 locuitori. Fenomenul a devenit unul de necontrolat. Și este, din păcate, ireversibil. Închiderea minelor, diminuarea activităților legate de exploatările forestiere, viața aspră în general din zonă au făcut ca tinerii să-și caute soarta la oraș sau în afara țării, iar casele părinților dispăruți au rămas părăsite. Fenomene similare se mai întâlnesc în județele Bacău, Buzău și Mureș, ca să cităm doar exemplele unde depopularea este accentuată. Ce e de făcut? Nimic! Cu dispariția ultimilor gospodari care se încumetă încă să înfrunte viața aspră din cătunele rupte de lume, peste 20-30 de ani pesemne vor fi șterse de pe hartă cel puțin 300-400 de așezări rurale.

Maria BOGDAN

Satul de la șosea sau Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti“ din București a fost din nou gazda competiției Satele Culturale ale României, un eveniment aflat la cea de a 4-a ediție și care se bucură de un real succes. Asociația Cele mai frumoase sate din România – AFSR a lansat programul cultural inițiat în 2014 sub patronajul Ambasadei Franței în România și a Delegației Valonia – Bruxelles și are drept obiectiv promovarea patrimoniului cultural și turistic a satelor românești. În acest an, 41 de comune din toată țara și-au depus dosarul pentru obținerea titlului de sat cultural, însă doar 13 dintre ele au fost invitate să-și susțină candidatura în fața juriului de specialitate de la Muzeul Satului.

Pachet cultural vast și standuri impresionante

În timp ce reprezentanții comunelor prezentau pachetul cultural, format din minimum 5 evenimente în fața juriului, pe ulițele muzeului vizitatorii se opreau curioși la standurile frumos amenajate de comunele participante. În curțile diferitor case, sătenii frumos îmbrăcați în costume populare își prezentau mândri bucatele specifice din zonă. Din centrul țării, comuna Deda de Mureș a venit la București cu tolba plină de dulcețuri, siropuri, plăcinte și alte bunătăți pregătite de gospodinele din zonă. Însă, pe lângă emblemele gastronomice, au fost prezenți și tinerii din Ansamblul „Cununa Călimanilor“, dovadă vie că tradițiile se păstrează cu sfințenie în comuna din Ardeal. Din celălalt colț al țării, reprezentanții comunei Vorona, județul Botoșani, au expus, pe lângă bucatele tradiționale, dintre care am remarcat sarmalele în foi de hrean, măștile impresionante ale meșterului Gheorghe Țugui. Un alt stand impresionant a fost cel al comunei Băcia din județul Hunedoara. Aici mai toți vizitatorii din muzeu s-au ospătat pe cinste de la porc bar, cum spunea râzând unul dintre locuitorii comunei, aluzie făcând la deja cunoscutele candy baruri întâlnite tot mai des la evenimentele speciale. Numeroase preparate din carne, unele chiar de vânat, pâine cu cartofi, suc natural, dar și brânzeturi au făcut deliciul tuturor participanților.

Clasament

Sarcina juraților nu a fost una deloc ușoară pentru că toate satele participante meritau să fie desemnate sate culturale, lucru care s-a și întâmplat, doar punctajul a diferit. Astfel, pe primul loc s-a situat satul Piscu din comuna Ciolpani, județul Ilfov, pe locul al II-lea comunele Vorona, județul Botoșani, Sângiorgiu de Mureș și Bonțida, județul Cluj, în timp ce pe locul al III-lea s-a situat comuna Miroslava din județul Iași.

  1. Piscu (comuna Cioplani), județul Ilfov – repre­zentat de Asociația Piscu Nostru (Adriana și Virgil Scripcariu) – 1.151 de puncte
  2. Vorona, județul Botoșani – 1101 puncte
  3. Sângeorgiu de Mureș, județul Mureș
  4. Bonțida, județul Cluj
  5. Miroslava – 1.057 de puncte
  6. Săvârșin, județul Arad – 1.047 de puncte
  7. Tulgheș, județul Harghita – 1.035 de puncte
  8. Deda, județul Mureș – 1.023 de puncte
  9. Tarcău, județul Neamț – 940 de puncte
  10. Lujerdiu (Cornești), județul Cluj, – 897 de puncte
  11. Băcia, județul Hunedoara – 782 de puncte
  12. Dragomirești, județul Dâmbovița – 782 de puncte.

Primul sat cultural al României anului 2017 a fost desemnat Piscu din comuna Ciolpani, care a participat pentru prima oară la această competiție. Pentru mulți a fost o surpriză deoarece până nu demult acest sat era ca și uitat. Totul până când doi artişti, el sculptor, ea doctor în istoria artei, au renunţat la viaţa lor de până atunci și au readus la lumină unul dintre cele centre de olărit din zona de sud a țării. Efortul lor a fost răsplătit și, după cum au declarat în momentul în care le-a fost înmânată diploma, această recunoaștere le-a oferit și mai mult curaj spre a-și îndeplini toate obiectivele și să readucă satul Piscu acolo unde îi este locul, printre elitele rurale ale României.

Noutățile competiției

Competiția din acest an a venit și cu noutăți, și anume două noi categorii unde au fost acordate premii. Astfel, la secțiunea Comorile României au primit premii:

  • Comuna Vălișoara, județul Hunedoara – pentru renovarea și promovarea patrimoniului religios;
  • Comuna Doicești, județul Dâmbovița;
  • Taraful Comunei Vorona, județul Botoșani;
  • Ansamblul Comunei Deda, județul Mureș;
  • Meșterul popular Gheorghe Țugui, comuna Vorona, județul Botoșani;
  • Meșterul popular Lăcrămioara Pop, comuna Tulgheș, județul Harghita;
  • Ansamblul comunei Tarcău, județul Neamț.

Fiecare sat cultural prezintă o parte din povestea neamului românesc, iar fiecare comună care își păstrează tradițiile, obiceiurile și valorile locale merită să fie una dintre destinațiile noastre de vacanță, pentru că doar susținând aceste comunități și apreciindu-le munca vom contribui la păstrarea identității satului românesc.

„De la an la an observăm foarte multe proiecte noi, este impresionant pentru noi să vedem că din 2010, atunci când s-a format asociația noastră, este o tot mai mare varietate de evenimente culturale în comunele din România. Este adevărat că în unele sate culturale se organizează mai puține evenimente, în altele mai multe, dar fiecare comună se străduiește să își pună în valoare un brand local. În urma acestui eveniment, aflat la cea de a IV-a ediție, lumea a auzit de aceste sate, le-a vizitat, iar dezvoltarea lor este vizibilă. Cel mai evident exemplu este Jurilovca, o comună care s-a dezvoltat foarte mult în ultima perioadă și care atrage tot mai mulți turiști. La fel și în cazul comunei Drăguș din județul Brașov și sperăm noi că așa va fi și în cazul altor comune participante la această competiție“ – Nicolae Marighiol, președinte Asociația Cele mai Frumoase Sate din România.

GALERIE FOTO


Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 12, 16-30 iunie 2017 – pag. 52-53

Îndeobște, când vine vorba despre târguri industriale, gândul majorității dintre noi fuge la suprafețe imense, zeci sau chiar sute de firme și mii de utilaje expuse. Recent însă am avut ocazia să îmi revizuiesc această imagine. La Dărmănești, firma Uni Lift Serv a organizat, la mijlocul lunii trecute, a doua ediție a unui târg specializat în utilaje pentru gospodărie comunală, construcții și scule, precum și servicii conexe. Deși numărul participanților a fost redus (doar cinci-șase firme), nivelul manifestării a fost unul de excepție.

Un început de tradiție

„Suntem deja la a doua ediție a acestui târg. Sperăm să putem crea o tradiție. Dacă am fi participat la un târg mare, precum INDAGRA sau altul de aceeași talie, nu am fi putut să prezentăm decât o mică parte dintre utilajele pe care le-am expus aici. Cât despre demonstrații, mare parte dintre ele nici n-ar fi avut loc!“, ne-a spus dl Costel Brumă, reprezentantul firmei organizatoare. Domnia sa consideră că, organizând un târg la sediul firmei, cu aceeași cheltuială, rezultatele obținute sunt incomparabile. Cu atât mai mult cu cât principalii clienți sunt cei din zonă. Astfel, poate fi prezentat întreg portofoliul firmei direct clienților potențiali. Același lucru este valabil și pentru celelalte firme care au participat la târg, dintre care amintim Karcher, specializată în utilaje de curățenie cu jet de apă, De Waals, care oferă o largă paletă de scule de mână, Makita, ce oferă motoferăstraie, motocoase și alte utilaje gospodărești și de grădinărit electrice sau motorizate.

Pentru că spațiul pus la dispoziție a fost generos, iar numărul participanților mai mic, așa cum am spus, am putut asista la demonstrații numeroase și foarte amănunțite, așa cum nu se văd la marile târguri.

Forța apei, adusă pe șantiere și pe străzi

Așa am luat la cunoștință despre performanțele unor scule, care permit realizarea unor lucrări de tâmplărie destul de complexe chiar dacă sunt folosite de amatori fără pic de instruire. Facilitățile pe care sculele le oferă compensează cu vârf și îndesat îndemânarea și lipsa de pregătire a utilizatorilor. Dar, pe lângă acestea, am avut ocazia de a asista la demonstrații absolut spectaculoase, cu utilaje despre care nici măcar nu ne-am fi imaginat că există. Un exemplu în acest sens este hidrodemolarea.

Un utilaj care creează un jet de apă cu o presiune de până la 2.800 de bari este folosit pentru dărâmarea unor structuri din beton. Părea o secvență dintr-un film fantastic când am văzut un stâlp din beton retezat cu jetul respectiv. „Această tehnologie a fost dezvol­tată de către firma noastră în primul rând pentru șantierele navale. Acolo este folosită pentru a hidrosabla structurile navelor. Astfel, vopseaua veche și rugina se pot curăța mult mai rapid și cu un efort considerabil mai mic decât utilizând tehnologii clasice“, ne-a explicat Dominik Schneider, reprezentantul firmei germane Oertzen. Și nu numai că ne-a explicat, dar ne-a și demonstrat: în mai puțin de un minut, un panou de tablă (de fapt o poartă veche), de circa cinci mp a fost curățată până la metal, deși de-a lungul vremii fusese acoperită cu mai multe straturi de vopsea. „Ulterior mașinile noastre au fot adaptate și pentru activități din domeniul construcțiilor și al gospodăriei comunale, putând fi folosite pentru hidrodemolare, așa cum ați văzut, pentru curățarea zidurilor, a străzilor și pentru multe alte activități“, a mai adăugat domnul Schneider.

Curățarea ideală pentru monumente și tancuri de lapte

O altă aplicație a jeturilor sub presiune am văzut-o la demonstrațiile firmei italiene IBIX. Această companie este certificată de Vatican pentru lucrările de restaurare a monumentelor istorice. De altfel, în portofoliul său de lucrări se regăsesc restaurarea Fontana di Trevi din Roma, a clădirii Gării din Milano și a unei părți din Piața San Pietro din Vatican. „Tehnologia noastră constă în a utiliza jeturi de apă foarte fine și anumiți solvenți, astfel încât doar să curățăm, fără să distrugem suprafețele. Tehnologia ne permite să folosim, de exemplu, bicarbonat de sodiu, care este un compus nepoluant și necoroziv. În schimb, dizolvă foarte bine depunerile de piatră“, a spus dl Ricardo Gigli, reprezentant al firmei.

Demonstrațiile care au urmat au fost spectaculoase. Un autoturism acoperit cu grafitti a fost curățat, fără a-i fi afectată vopseaua originală. Diverse fragmente de structuri din lemn, piatră sau metal au fost curățate de murdărie și readuse la aspectul original. Dar cel mai interesant a fost modul în care un carton tipărit a fost curățat de stratul tipărit, fiind readus la stadiul de alb.

„Desigur că gama de aplicații este foarte largă. Utilajele nu sunt folosite numai pentru curățarea structurilor și a siturilor arheologice. Există duze adaptate pentru curățarea rezervoarelor pentru lapte folosite de fermieri. Împreună cu bicarbonatul de sodiu, care este un ingredient alimentar, fac o treabă foarte bună, curățând toate muchiile. De asemenea, avem și duze pentru curățarea mașinilor agricole și a atașamentelor lor. Practic, putem curăța orice, de la monede la silozuri“, a încheiat domnia sa.

MicroOne, un utilaj cât un parc de mașini

Printre alte minunății, am văzut cum copiii de la școlile din oraș, care au vizitat târgul, au curățat cu niște lavete speciale inscripțiile grafitti de pe diverse suprafețe.

De departe însă, cea mai utilă demonstrație, chiar dacă nu atât de spectaculoasă, ni s-a părut cea făcută pentru a demonstra calitățile utilajului Multi One. Acesta este un mic tractoraș, dotat cu o parte hidraulică de excepție. Deși mic, este articulat, astfel încât poate vira aproape pe loc. Cele peste 100 de atașamente disponibile îl fac să se poată substitui unui întreg parc de mașini. „Ideea e de a transforma energia hidraulică în orice formă de energie de care poate avea nevoie utilizatorul: electrică, mecanică etc.“, a explicat dl Costel Brumă, directorul Uni Lift Serv.

Acest mic utilaj poate fi folosit pentru spălat străzile, pentru săpat gropi, ca un excavator sau pentru ridicat și cărat greutăți. Mai poate fi utilizat ca motocultor sau cositoare, freză de zăpadă și câte și mai câte. I se poate atașa un generator electric sau chiar o motopompă. Prețul său, cuprins între 8 și 16.000 de euro, îl face un utilaj pe care ar trebui să și-l dorească orice șef de administrație comunală.

În concluzie, putem spune că la Dărmănești am avut ocazia de a ne convinge că un târg mic, dar bine și inteligent organizat, poate avea rezultate la fel de bune ca un eveniment de mare amploare.

GALERIE FOTO


Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 11, 1-15 iunie 2017 – pag. 48-49

Corbi – Argeș este prima comună selectată în programul Antreprenorești- Adoptă un Sat!, din peste 30 de alte localități candidate, pentru că are potențial real de creștere a PIB-ului prin turism și datorită oamenilor gospodari, în care avem încredere că vor concretiza acest potențial.

1 Mai Antreprenoresc la Corbi înseamnă mai mult decât o ieșire la iarbă verde, comunitatea a pregătit acțiuni de explorare a obiectivelor istorice, vor putea fi vizitate Mănăstirea Corbii de Piatră, casele memoriale ale partizanilor din satul Poienărei. De asemenea se poate face o drumeție în natură la Râpa Partizanilor și vizita inițiative locale de afaceri agroturistice.

Oportunități de investiție în turismul local, promovarea produselor tradiționale și un târg de artizanat specific local sunt printre acțiunile ce vor conduce la dezvoltarea comunității alături de care lucrăm.

Programul complet este gândit pe parcursul a două zile și implică întreaga comunitate din Corbi!

În zona de sud a județului Prahova putem vorbi despre o schimbare semnificativă survenită după ce s-au dezvoltat două proiecte majore, de alimentare cu apă și cu gaze, încă nefinalizate în toate cele 10 comune cuprinse în programul început în 2012. Asta chiar dacă gazul și apa n-au ajuns în fiecare casă, dar cel puțin rețeaua este la îndemâna oricui. Astăzi vom vorbi despre două localități situate pe DN1A București – Ploiești, Puchenii Mari și Gorgota, așezări în care oamenii au făcut diferența sau, după caz, administrațiile locale, prin investițiile în infrastructură realizate inclusiv sau mai ales din fonduri europene.

Puchenii Mari – investitori alungați de separatoarele de sens

Suprafață: 5.492 ha în satele Puchenii Mari, Puchenii Mici, Odăile, Moara, Pietroșani, Puchenii Moșneni, Miroslăvești; Populație – 8.500 de locuitori; Gospodării – 2.900; Infrastructură – drumuri asfaltate 95%, gaze 40%, apă 15%, canalizare 9%; Educație – 4 grădinițe, 3 școli gimnaziale, o școală primară cu after-school; Sănătate – 3 dispensare, 3 farmacii, Centrul de Îngrijire și Asistență pentru Persoane Adulte cu Handicap; Cultură – 2 cămine culturale, o bibliotecă, 5 biserici.

sate Puchenii Mari gradinita fonduri europene

Nu ne-am fi imaginat vreodată că un drum cu o circulație atât de intensă ca DN1 ar putea fi un dezavantaj pentru o localitate, ci nu un beneficiu, așa cum se spune că ar fi căile rutiere sau infrastructura feroviară pentru investitori. Dar la Puchenii Mari se va întâmpla acest lucru, după ce vor fi montate separatoarele de sens. „Practic – spunea primarul Constantin Negoi – separatoarele vor rupe comuna în două. Mai mult ne încurcă acest drum de mare viteză decât ne ajută. Să treci dintr-o parte în alta cu mașina trebuie să străbați kilometri buni. Este un aspect la care eventualii oameni de afaceri se vor uita cu siguranță și n-am speranțe să fie vreun exces investițional în perioada următoare.“ Șansa ar fi că o parte dintre localnici și-au asigurat un oarecare confort prin ei înșiși: cei din satul Odăile – prin confecționarea teracotelor (în 30 de gos­podării se confecționează cahle), iar cei din Pietroșani și Puchenii Moșneni – prin legumicultură (peste 250 ha cultivate cu legume). În rest, în localitate sunt în jur de 100 de firme, cu activități în special legate de comerț. Vorbind despre infrastructura publică, în mandatul anterior al primarului Negoi (2008-2012) a fost realizată o piață agricolă en-gros singura din bazinul legumicol din sud și din tot județul, a fost accesat un program european în valoare de 3 milioane de euro pentru modernizarea drumurilor (19,5 km), construirea unei grădinițe, after-school, reabilitarea căminului cultural etc. Ulterior a început să se lucreze la alimentarea cu apă și cu gaze, iar planul de viitor ar fi extinderea canalizării.

Gorgota – comuna cu pistă de motocross și teren de golf

Suprafață – 225 ha în satele Gorgota, Potigrafu, Fânari, Poienarii Apostoli, Crivina; Populație – 5.170 de locuitori; Gospodării – 1.609; Infrastructură – drumuri asfaltate 90%, gaze 100%, apă 100%, canalizare 45%; Educație – 4 grădinițe, 2 școli; Sănătate – 3 dispensare; Cultură – două cămine culturale, o bibliotecă, trei biserici.

Comuna Gorgota face notă separată în mediul rural și nu pentru că ar fi mai dezvoltată decât altele, ci pentru că este singura care deține o pistă de motocross, un teren de golf și un lac pe malul căruia chiar se face agrement sau turism piscicol. Pe de altă parte, ar mai fi singulară și pentru că a fost singura unitate administrativ-teritorială din județ care a primit, anul trecut, două finanțări europene, investițiile urmând să înceapă în 2017.

sate gorgota

O cronologie scurtă a ultimilor cinci ani ar arăta astfel:

– în 2012, prin Măsura 322 a fost accesat un proiect în valoare de 2,5 milioane de euro pentru rețeaua de apă, canalizare, modernizare drum și festival meșteșugăresc (brand înregistrat la OSIM). În 2016, rețeaua de apă potabilă a fost extinsă în satele Poienarii Apostoli, Crivina, Fânari și Potigrafu, fondurile (300 de mii de euro) fiind asigurate de la bugetul județean și local;

– în 2016, echipa Primăriei a întocmit și a depus un proiect, acceptat spre finanțare, pentru modernizarea infrastructurii rutiere în localitate. Valoarea proiectului este de un milion de euro;

– tot în 2016, a fost obținută o nouă finanțare (1,3 milioane de euro) pentru extinderea rețelei de apă și canalizare în satele Crivina, Fânari, Gorgota, Poienarii – Apostoli și Potigrafu.

sate gorgota primarie si gradinita

Anul trecut, printr-o investiție cifrată la 200.000 de euro (parteneriat cu Consiliul Județean Prahova), sediul Primăriei a fost modernizat, clădirea fiind una dintre cele mai reușite din spațiul rural, sub aspectul arhitecturii. Pentru 2017, primarul Dumitru Ionuț Nicolae mai are în plan să realizeze două sensuri giratorii pe DN1 și să înceapă construirea trotuarelor de la DN1, până în centrul satului reședință de comună. Din punct de vedere economic, localitatea se bazează în mare parte pe agricultură, având în jur de 100 ha cultivate cu legume, 10 ha cu pomi fructiferi și 10 ha de vie. Zootehnia este și mai bine reprezentată, aici activând o unitate de creștere a vacilor de lapte, poate cea mai mare din județ, investiție sută la sută israeliană.

Maria BOGDAN

Revista Lumea Satului nr. 8, 16-30 aprilie 2017 – pag. 48-49

Judeţ cu o importantă pondere economică şi socială, al treilea pe ţară ca număr de locuitori după Capitală şi judeţul Iaşi, Prahova se află pe primul loc la asigurarea cu apă potabilă a locuitorilor aşezărilor din mediul rural. Aceasta nu numai pentru că dispune de un important potenţial hidrografic şi de două mari acumulări, dar şi de o largă reţea de aducţiune a apei potabile, realizată în ultimii ani cu fonduri proprii şi cu bani europeni.

– Ştim că la preluarea mandatului dvs., în iunie anul trecut, v-aţi exprimat dorinţa ca, în timp scurt, aproape toate localităţile rurale din judeţ să aibă apă potabilă la robinet. Câte localităţi rurale din cele 90 din judeţ au acum apă potabilă, la robinet?

– În acest moment, obiectivul este pe deplin realizabil, fiind în plină desfăşurare. Avem în vedere realizarea prevederilor cuprinse în masterplanul judeţului la acest capitol prin unitatea specializată HidroPrahova, aflată în subordinea directă a Consiliului Judeţean.

– Ce veți face mai exact ca apa potabilă să ajungă la robinet, atât la sătenii din zona de şes, cât şi la cele din zona colinară şi de munte, cu deosebire la cele de pe Valea superioară a Prahovei? În acest sens aveţi în vedere şi proiecte cu fonduri europene sau cu parteneriate locale sau cu parteneriate între primării şi CJ Prahova? Aceasta cu atât mai mult cu cât în judeţ există o serie de alte localităţi, îndeosebi din zona Mizil, precum Gura Vadului şi Baba Ana, unde sătenii sunt nemulţumiţi de faptul că, după serbările de inaugurare a alimentării cu apă potabilă, sistemul de aducţiune, dar şi cel de distribuţie nu mai funcţionează corespunzător, iar oamenii spun că sunt nevoiţi să ia apa din fântâni şi de la cişmelele stradale, că tot acestea ar fi mai sigure. Ce răspuns le puteţi da acum acestora?

– Le spunem clar că nu vor mai avea probleme. Prin parteneriate locale, în aceste localităţi masterplanul amintit prevede extinderea de reţea, prin săparea de noi puţuri, să existe debite corespunzătoare, astfel încât toţi săteni să aibă întregul necesar de apă potabilă la robinet. Astfel, putem spune că, din cele 90 de localităţi rurale din judeţ, în acest moment doar şapte nu dispun de un sistem centralizat, fie din marile acumulări, fie prin sisteme locale. Asta pentru că, prin eforturile CJ Prahova, am reuşit să finalizăm sistemul de alimentare cu apă potabilă la mai multe localităţi din zona de şes, precum Gherghiţa, Balta Doamnei. Acum suntem pe cale să asigurăm apă şi în comuna Rîfov. Pentru anul acesta mai rămâne de rezolvat alimentarea cu apă în alte comune precum Tătaru, Lapoş, Salcia și câteva localităţi din zona colinară. La Salcia, bunăoară, este posibil ca sătenii să poată beneficia de apă de anul acesta, urmând ca din 2018 să dăm drumul la lucrări şi în celelalte localităţi, tot prin sisteme locale şi nu de la cele două mari acumulări de apă de la Paltinu şi Măneciu, aşa cum ne-am dori. Asta din cauza costurilor foarte mari ale conductelor de aducţiune. Ne gândim la puţuri forate şi la captări locale, care şi-au dovedit eficienţa, faţă de magistralele mari. Întâmpinăm probleme chiar de la obţinerea autorizaţiilor de construire, pentru că avem de-a face cu numeroaselor proprietăţi private care nu au încă cadastrul făcut. Or, masterplanul prevede realizarea şi de staţii de tratare şi de evacuare a apelor uzate şi nu realizarea de magistrale mari de apă, singura magistrală prevăzută de acel masterplan fiind cea de la Ploieşti la Mizil, pe o distanţă foarte mare, de peste 30 km.

– Se spune că Prahova are cea mai bună reţea de aducţiune şi de distribuţie a apei potabile la sate. Așa este?

– Da, avem un sistem solid, realizat în timp, împreună cu Apele Române, cu Exploatare Sistem Zonal și cu HidroPrahova, împreună cu autoritățile locale. Să ştiţi că dispunem de un sistem de aducţiune şi de distribuţie destul de bun, astfel că avem şansa să putem asigura în următorii ani apă potabilă în aproape toate satele judeţului.

– Ce faceţi însă pentru realizarea sistemelor de canalizare la sate?

– Potrivit programului judeţean, sperăm ca până în anul 2018 să avem sisteme de canalizare în tot mai multe localităţi rurale din județ. Aici avem termene de realizare până în 2018, destul de greu de atins însă, pe care trebuie să le respectăm. După cum stau acum lucrurile, nu suntem prea optimişti. Asta din cauza fondurilor financiare insuficiente, situaţie care, după câte ştim, se întâmplă şi prin alte județe din ţară. În primul rând, ca să avem un sistem de canalizare corect şi solid, trebuie să avem un sistem de distribuţie a apei foarte bine pus la punct. Iar noi, după cum aţi observat, nu am reuşit nici acum să avem acest lucru fiindcă nu avem finalizat sistemul de distribuţie a apei potabile. Dat fiind că nu avem destui săteni care s-au branşat la acest sistem, și în alte locuri mai sunt probleme. Aici este vorba şi de costurile de întreţinere destul de mari pe care trebuie să le suporte sătenii. Vă pot da un singur exemplu în acest sens. Dacă în acest moment o persoană fizică din zona rurală a Prahovei plăteşte pentru apa potabilă 15 lei/lună, atunci când va beneficia şi de canalizare, suma plătită va putea ajunge chiar la 80 lei/lună sau mai mult. Deci, costul apă - canal va fi destul de mare. Or, la sate avem mulţi pensionari şi alte categorii de persoane care nu pot plăti aceste costuri. O altă problemă ar fi pierderile din sistem, care ajung uneori și la 50% din cauza conductelor foarte vechi. La Câmpina şi la Vălenii de Munte va trebui să reducem pierderile până la 10-15 %, pentru că acestea sunt suportate de către cetăţeni.

– Ce aveți în vedere pentru localităţile de munte cu probleme, cum ar fi Secăria, Talea, Proviţa de Sus şi Proviţa de Jos?

– Acestea fac parte dintre cele 7 localităţi enunţate la începutul dialogului nostru. Noi insistăm acolo unde există o mare aglomerare umană şi nu acolo unde sunt doar 100 de gospodării, pentru că este o situație destul de complexă.

Cristea BOCIOACĂ

Revista Lumea Satului nr. 3, 1-15 februarie 2017 – pag. 52-53

Am mers la Viscri din curiozitate. Am vrut să vedem ce l-a determinat pe moștenitorul Coroanei britanice să spună acel cuvânt pe care noi, români de sânge, rar îl mai rostim, „iubesc România“. Și am văzut: Viscri nu este cu nimic mai presus (mai prejos nu se mai poate) decât oricare altă așezare săsească din Transilvania. Șansa a fost să pice în atenția Prințului Charles al Marii Britanii, cunoscut pentru activismul promediu, iar de alt agent de turism nici că ar mai avea nevoie! Casa cumpărată aici și interesul său pentru natură au fost suficiente pentru ca numele cătunului să ajungă întâi de toate la Palatul Buckingham, apoi în Londra, Anglia, Europa și pretutindeni unde trăiesc admiratori ai Casei Regale Britanice. De aici până la a deveni destinație turistică europeană n-a mai fost decât un pas.

viscri 1

Mergând pe drumurile prăfuite înspre Viscri, privind la dealurile oarecum monotone și arse de văpaia verii și meditând la acțiunile unui prinț străin, un gând – ca o întrebare – apare involuntar: ce-or face urmașii noștri de prin anii 2500, or să vrea să conserve palatele de-un gust îndoielnic ale protipendadei capitaliste de azi, așa cum acum casele săsești ori bisericile fortificate din Transilvania au trezit interesul regal britanic? Sau, până la Prințul de Wales, al asociațiilor și fundațiilor care activează pentru renovarea, conservarea și promovarea satului românesc? Să sperăm că vor rămâne suficiente mărturii, termeni, știință, istorie pentru a se putea face diferența între cultură și kitsch. Și că, peste cinci veacuri, alți vizitatori vor trece, în luna lui Cuptor, prin praf, caniculă, sete, uscăciune doar pentru a cunoaște și admira zestrea culturală a nației, inclusiv cea construită (cu gust) sau conservată astăzi.

Ce-a însemnat atenția regală britanică pentru un sat românesc

viscri2

Peisajul nu este deloc unul spectaculos. În fine, nu pentru noi, obișnuiți totuși cu o României rurală încă fermecătoare (doar că, pe alocuri, „pătată“ de turistul de cartier), dar tânjind prostește după emanciparea de ceas elvețian a Europei de Vest, în timp ce vesticii rămân uluiți de acest spațiu mioritic nealterat... Nici satul ca atare nu diferă de alte așezări cu specific săsesc. E la fel de fortăreață ca altele, la fel de bine sistematizat, urmează aceeași geometrie fermă, aceeași regulă a urbanismului de la care ar trebui să învețe și administrațiile orașelor, nimeni neieșind din arhitectura populară consacrată (porți înalte, contopite cu casa, fațade și acoperișuri identice, dacă se poate și cromatic, curte și grădină interioară, adăposturi de animale plasate în spate etc.). Dar tocmai în așa ceva constă valoarea culturală a așezărilor transilvane săsești, în acest tipic locativ păstrat de și peste secole. La care s-ar mai adăuga specificul agrar, cu turme de vaci care pleacă și vin singure de la pășune, cu loturi lucrate manual, cu stâne de oi ascunse printre dealuri, cu fân cărat cu căruța cu cai... Și casa prințului e la fel ca altele, doar că-i renovată, bine întreținută, recompartimentată – păstrând arhitectura intactă – și, deh, aparține unei fețe regale din cea mai veche monarhie de pe Pământ. Impactul este unul major. Dovadă cei peste 15.000 de turiști care vin, anual, în Viscri, străini și români deopotrivă, doar pentru a vedea micuțul domeniu regal și fermecătoarele împrejurimi, cu tot cu viața parcă încremenită în timp a satului. Un număr, să recunoaștem, confortabil pentru un cătun cu 400 de locuitori. Ideea ar fi ca aceștia să și lase ceva în vistieria satului. Revenind la sumara descriere, biserica evanghelică fortificată, una dintre cele șase din Transilvania cuprinsă în lista patrimoniului mondial UNESCO, este o bijuterie cu adevărat. Construită în secolul a XIII-lea, pe structura unei vechi bazilici romane datând din secolul a XII-lea, lăcașul păstrează în interiorul zidurilor – lucru extrem de rar pe aceste meleaguri – o biserică – sală romanică, înconjurată mai apoi de ziduri și transformată în incintă fortificată, cu drum de apărare, două tunuri, două bastioane, turn de poartă etc. Nu intrăm în amănunte, ci doar vă îndemnăm să nu ocoliți acest monument dacă ajungeți la Viscri. Observați, n-am spus „vizitat“. Acest sătuc nu poate fi vizitat ca un muzeu; trebuie să zăboviți aici câteva zile pentru a-i prinde sensurile, rosturile și a trăi pe viu secvențe rurale, începând de la o plimbare cu căruța, o masă tradițională și un amurg privit de pe dealuri și terminând cu o drumeție în pădure sau o dimineață prinsă între tăceri nesfârșite și zarva oarecum îndepărtată a satului.

Un model de dezvoltare sustenabilă

viscri 3

Prințul de Wales povestea, cu entuziasm, unui post TV, despre Viscri, Transilvania și România: „Pajiştile înflorite sunt unice. Unice nu numai în Europa, ci în lume. Așa ceva nu mai există nicăieri la o aseme­nea dimensiune. Acest peisaj cu pășuni, fânețe și păduri, felul în care sunt exploatate, ceva în întregime sustenabil, eficient din punct de vedere ecologic și prietenos cu mediul... aveți exemple fantastice.“ Fără să vrea, un turist născut și el în rural și convertit în orășean se va întreba la ce fel de sustenabilitate se referea moștenitorul tronului. Fiindcă, până la eco și contemplație, fiecare ins trebuie să existe, să trăiască, să dispună de bani pentru casă și copii. Au așa ceva sătenii? Încă nu. Nu în totalitate. Se încearcă un model de dezvoltare la care au pus umărul foarte inimoasa și premiata Caroline Fernolend, vicepreședintele „Mihai Eminescu Trust“ și, evident, chiar prințul Charles, prin fundația care-i poartă numele, condusă de directorul Aura Woodward. Anul acesta, în casa din Viscri, pe cheltuiala fundației, s-au deschis cursuri de pregătire în meșteșuguri tradiționale, cum ar fi cusăturile, țesutul, împletitul, fierăritul, tâmplăria, confecționarea cărămizilor etc. Apropo de ultima îndeletnicire, a fost construit, prin implicarea „Mihai Eminescu Trust“, un cuptor pentru cărămidă și țiglă, la care lucrează un grup de săteni, special pentru a produce materiale pentru consolidarea și renovarea caselor vechi. Sau, lucru curios pentru cei care n-au mai văzut așa ceva, sătenii din Viscri dețin secretele unei meserii vechi de sute de ani, aceea de a obține cărbuni prin arderea lentă a lemnului găsit în pământ. Apoi, încă din anii ’90, din inițiativa sașilor plecați din Viscri și reveniți să-și viziteze locurile natale, peste o sută de femei s-au specializat în împletit ciorapi și confecționat papuci, produse țărănești pe care fie le vând turiștilor, fie le trimit în Germania, acolo unde o organizație are grijă să le comercializeze în târgurile tradiționale nemțești. Toată lumea este implicată deci în proiectul care ar putea face satul ori satele, cum spunea prințul Charles, în ceva sustenabil. Mai puțin, din câte aveam să înțelegem, vorbind despre implicare, autoritățile județene și locale...

viscriducks

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 17, 1-15 septembrie 2016 – pag. 50-51

Comuna Corbi (județul Argeș) va primi sprijinul comunității Romanian Business Leaders pentru crearea și implementarea strategiei de dezvoltare locală. Corbi este prima comună selectată în programul de dezvoltare rurală Antreprenorești, dintr-un total de 33 de comune înscrise în urma conferinței regionale de la Pitești din 14 iunie și una dintre cele 6 comune care au fost vizitate de echipa Antreprenorești în perioada 25-27 iulie.

Antreprenorești-Adoptă un Sat s-a născut din dorul de viață la țară al celor care se întristează atunci când văd România rurală pustiită. În faza pilot a proiectului, în 2016, sunt selectate 4 comune pentru care Romanian Business Leaders va crea împreună cu gospodarii din localitate strategii și modele de dezvoltare economică.

Următoarele 3 comune vor fi selectate în program în cadrul a 3 noi conferințe regionale care vor avea loc în 7 septembrie la Craiova (pentru județele Dolj, Gorj, Mehedinți și Teleorman), în 13 septembrie la Brăila (pentru județele Brăila, Buzău, Galați, Tulcea și Vrancea) și în 14 septembrie la Slobozia (pentru județele Călărași, Constanța, Giurgiu și Ialomița). La finalul conferințelor, participanții își înscriu comunele în program prin completarea unui formular care descrie potențialul de dezvoltare al comunității și gradul de implicare al grupului de inițiativă locală. Echipa de proiect Antreprenorești, formată din antreprenori și profesioniști selectează comunele în baza următoarelor criterii: numărul tinerilor depășește media demografică a țării, comuna prezintă potențial de dezvoltare economică și deschidere, voință și inițiativă a liderilor locali, pentru a fi vizitate.

Un chip „cioplit“ de timp, brăzdat de zâmbete şi lacrimi, se închină pios în faţa ogorului copt de soare. Parcă ar avea în faţă o icoană. Strânge în pumnul său ţărâna sfântă şi apoi o elibe­rează în firişoare plăpânde. E semn că pentru ţăran pământul are viaţă, iar căuşul palmelor sale nu se îndură să strivească sufletul nevăzut al ogorului. Din mâinile sale muncite, acest suflet se plămădeşte în lanuri întinse ce hrănesc lumea întreagă. Dar cine mai are timp să contemple imaginea bietul ţăran? Orologiul spune că veşnicia începe să se scurgă din inima satului şi că tradiţiile din tată-n fiu ar putea să se piardă.

Şi totuşi iată că de la opinca satului se mai ridică oameni care înţeleg că acest univers este parte din fiinţa noastră. Iosif Ciunterei este un tânăr de doar 20 de ani care a ales să propovăduiască în lume cuvântul ţăranului român. Surprinzător pentru un copil născut în generaţia internauţilor, Iosif a ales altă cale decât majoritatea adolescenţilor. Este profund dedicat misiunilor sale şi nu se sfieşte să spună cu glas tare „îs mândru că-s ficior de ţăran.“ Împreună am depănat povestea vieţii lui, am vorbit despre speranţele pe care le nutreşte şi mai ales despre eforturile de a scoate din sipetul prăfuit al trecutului obiceiurile şi datinile străbune uitate.

Iosif s-a născut în Feldru, un sat din judeţul Bistriţa-Năsăud, acolo unde, spune un cântec popular, a „pus Dumnezeu raiul“. Vorbeşte cu o vădită emoţie şi căldură despre clipele petrecute în intimitatea „cuibului“ familiei sale, unde a împărţit ştrengăriile copilăriei cu alţi 11 fraţi, şi mărturiseşte deschis că nu îşi poate închipui viaţa altfel decât cum s-a petrecut. În vocea lui se simt responsabilitatea şi maturitatea, dar şi un soi de tristeţe când vorbeşte despre cât de „frumoase erau clipele când mergeam la scăldat şi ce trist este pentru copiii de acum, a căror copilărie se consumă în faţa unui calculator.“

Frumuseţea satului, traiul într-o familie simplă de ţărani, mersul la muncile câmpului, toate laolaltă s-au înfiripat în fiinţa lui şi i-au modelat caracterul.

La 17 ani, pe vremea când era doar un licean, deja intuia ce va face. Era o certitudine că vrea să alunge întunericul în care alunecaseră tradiţiile populare. Mai trebuia doar să găsească resursele pentru a reuşi. A păşit fără teamă în studioul radioului din Bistriţa şi s-a prezentat în faţa directorului. I-a vorbit despre aspiraţiile sale şi l-a convins. Aşa s-a născut emisiunea radio „Cu Iosif pe coclauri“, o oră de poveste în care tânărul din Feldru porneşte în căutarea datinilor străbune şi dă glas bătrânilor satului. Este o călătorie în care nu descoperă doar satul românesc arhaic. Se redescoperă şi pe sine, aflând înlăuntrul său sentimente care până acum doar au mocnit. „Îmi place să stau la poveşti cu bătrânii locului, chiar dacă uneori mă doare sufletul să văd că ţăranul autentic este pe cale de dispariţie.“

Iosif este singurul copil al familiei care a hotărât să urmeze o facultate. A lăsat în urmă satul natal, în pofida rugăminţilor părinţilor care sperau ca fiul lor să rămână alături de ei, să se îngrijească de gospodărie şi de pământ. S-a desprins greu, dar a prins aripi pentru că a simţit că ceea ce face el contează mult. Hotărârea de a urma Facultatea de Istorie şi Filozofie din Cluj, secţia Etnologie, a venit firesc, ca o completare a iubirii sale faţă de obiceiurile româneşti. Primul an l-a încheiat cu succes. A obţinut o bursă de studii, iar cu banii câştigaţi astfel a reînviat tradiţii arhaice. Fără salve şi fără a aştepta să păşească pe laurii victoriei, Iosif a recreat alături de femeile satului Dumitra, din Bistriţa, „Cununa grâului“, o sărbătoare a tuturor satelor pe ogoarele cărora se semăna grâu. Următorul proiect, „Cununa Strugurelui“, o sărbătoare unică în România, o va celebra în acelaşi sat. „Drumul Cânepii“ este un alt proiect aflat la început de drum. Toate iniţiativele sunt aproape de sufletul lui, şi nu doar pentru că îi aparţin, ci pentru că dau glas tradiţiilor şi obiceiurilor ţăranului român.

Deşi foarte tânăr, Iosif, unul dintre viitorii etnologi ai ţării noastre, a dovedit că este un om de nota 10. A avut curajul să pornească singur în lume şi să lupte pentru proiectele sale. Nu i-a fost uşor, pentru că România pare, după cum spune, o ţară fără mentori. A ales de la fiecare ce a fost mai bun şi a strâns în sufletul său comori pe care acum vrea să le împărtăşească şi celorlalţi.

 

Laura ZMARANDA

România deţine un nedorit record în ceea ce priveşte numărul analfabeţilor între toate ţările Uniunii Europene. Cauzele acestui fenomen pornesc de cele mai multe ori de la sărăcia familiilor, îndeosebi de la sate. Nu sunt de loc puţine situaţiile când cei mici sunt siliţi să muncească alături de părinţi sau şi, mai rău, la oraşe să cerşească sau siliţi de cei mari să fure.

Există însă oameni cu suflet care se dedică ajutorării copiilor de la sate şi între aceştia se numără şi domnul profesor Victor Geangălău.

„În îndelungata mea carieră didactică – am terminat facultatea în 1965 – am cunoscut îndeaproape greutăţile în care se zbat multe dintre familiile din satele noastre. Am fost profesor la ţară, inspector şcolar şi m-a preocupat starea acestor copii, mulţi dintre ei deosebit de dotaţi şi care vor să înveţe, dar starea materială a familiilor nu le permite.“

Cu sprijinul Inspectoratului Şcolar Judeţean şi Ziarului de Iaşi a apărut în 2001 Asociaţia Pro Ruralis care şi-a propus şi, spunem noi, a obţinut rezultate deosebite în descoperirea şi sprijinirea unor copii provenind, de regulă, din familii deosebit de sărace, monoparentale sau orfani, copii cu un coefi­cient de inteligenţă superior.

„În fiecare an, cu sprijinul Centrului Judeţean de Psihopedagogie, formăm o comisie, ne deplasăm în judeţ sau îi chemăm la Iaşi pe copii, le verificăm coeficientul de inteligenţă – e vorba de copii din clasele de gimnaziu. Sigur, se face o anchetă socială, în final. Copiii care reuşesc devin elevi ai şcolilor din oraşul Iaşi. Ei continuă şi mai departe, începând de la clasa a IX-a. Condiţia este să aibă cel puţin media 9 şi nota 10 la purtare.“

Rezultatele acestei iniţiative, unică în judeţele Moldovei, n-au întârziat să apară. În cei peste 13 ani de la înfiinţare Asociaţia Pro Ruralis se poate mândri că a şcolarizat – acesta este cuvântul – 1.112 de copii în clasele a V-a până la a XII-a. Dintre aceştia 98 sunt studenţi, masteranzi sau au absolvit o facultate. În acest an sunt şcolarizaţi 90 de elevi - 29 la Liceul Pedagogic, 10 la Informatică etc.

Rezultatele sunt deosebite. Andreia Scoban din satul Larga Jijiei, studentă în anul al III-lea la Facultatea de Chimie, a obţinut două premii la concursuri internaţionale de la Moscova şi în alt mare oraş din Iakuţia. O altă elevă a terminat Liceul „Mihai Eminescu“ ca şefă de promoţie, iar Mara Stugariu, studentă acum la Fizică, a avut în ultimii ani de studiu la Liceul „Costache Negruzzi“ numai medii  de 10 şi exemplele pot continua. „Mai mult, directorii multor şcoli din Iaşi ne roagă să le trimitem elevi pentru că aceştia, prin munca lor, prin seriozitate, aduc premii, ceea ce ridică prestigiul instituţiei.“ Toate acestea au însemnat însă eforturi deosebite. Pentru întreţinerea unui elev e nevoie lunar de 510 lei la internatul Seminarului Teologic Ortodox şi de 810 lei la Liceul „Costache Negruzzi“.

„Sper ca cititorii revistei dumneavoastră, în măsura în care au posibilitatea, să ne ajute pentru a salva acei copii nevoiaşi de la sate cu un grad de inteligenţă deosebit“, afirmă dl Geangălău.

Stelian Ciocoiu

Pentru toţi creştinii unul dintre momentele trăite cu cea mai mare intensitate era şi este Noaptea Sfântă a Învierii. Sâmbătă noaptea, când începe slujba de Înviere, viaţa triumfă asupra morţii şi lumina biruie întunericul prin vocea solemnă a preotului „Veniţi de luaţi Lumină!“.

Ouăle roşii

„Sângele curs de pe crucea pe care era răstignit Mântuitorul a înroşit ouăle din coşul adus de Maria Magdalena, aşa au apărut ouăle roşii“, ne explică Maria Toma din Codăieşti – Vaslui. De aici obiceiul de a vopsi sau de a împodobi ouăle cu variate semne şi simboluri la sărbătoarea pascală, acestea fiind nelipsite de pe masa fiecărui creştin. În satele româneşti oul roşu simbolizează sănătatea, frumuseţea şi viaţa lipsită de primejdii. „Frumos şi sănătos ca un ou roş“ este o sintagmă care domină încă spiritualitatea satului.

În Moldova ouăle se vopsesc şi se încondeiază în Joia Mare şi uneori Sâmbăta Mare. Meşteşugul este practi­cat în exclusivitate de femei. Altădată femeile obţineau culorile naturale cu care se vopseau ouăle din flori, fructe, coajă de copaci şi rădăcini. Culorile obţinute erau calde şi pastelate, de o frumuseţe pe care nu o vor egala nicicând coloranţii chimici. Astăzi, rar se mai întâlneşte vreo bătrână care continuă să pregătească fierturi din coji de ceapă roşie, frunze de nuc, flori de tei, nuiele de măr pădureţ, pojarniţă sau coajă de sânger în care sunt puse la „înroşit“ ouăle pentru Paşti.

În timp, dimensiunea estetică a ouălor de Paşti a câştigat teren odată cu apariţia celor dintâi desene pe suprafaţa acestora. În satele Moldovei acestea se numesc scrise, închistrite, încrestate, încondeiate sau chiclăzuite. În aplicarea desenelor pe suprafaţa ouălor se folosesc ceara de albine şi un instrument tradiţional numit chişiţă – un beţişor la capătul căruia se face o gaură de mărimea unui ac ceva mai gros în care se introduce un cilindru fin a cărui lungime nu depăşeşte doi centimetri. Tehnologia, destul de complicată, are ca rezultat obţinerea unor „ouă închistrite“ de o mare frumuseţe şi varietate. Motive fitomorfe (spicul grâului, frunza stejarului, cârcelul viei) se întrepătrund cu cele zoomorfe (creasta cocoşului, şarpele, urechile iepurelui) sau cosmomorfe (fulgerul, stelele, soarele).

Multe ouă scrise se adresează membrilor familiei, dorindu-li-se un an cât mai prosper. Plugarului, de pildă, i se dăruiau ouă care priveau îndeletnicirea sa (fierul plugului, coarnele berbecului, unghia caprei, ocolul), gospodinei îi reveneau cele ce ţin de gospodărie (creasta cocoşului, laba gâştei). Alte desene care apar pe ouăle închistrite în mai toate satele moldovene sunt Brâul Maicii Domnului, cărarea pierdută sau calea rătăcită, drumul încurcat, mâna, vârtelniţa, steaua îmbrobodită etc.

Cândva, meşteşugul scrierii ouălor era cunoscut de majoritatea gospodinelor, fiecare lucrând pentru familia sa. În zilele noastre meşteşugul s-a restrâns, devenind apanajul câtorva reprezentante – chiar bărbaţi – ale comunităţii săteşti care uneori sunt atât de solicitate încât nu mai ţin cont de toate rigorile care altădată se respectau cu stricteţe. Astfel încât nu ne mai miră faptul că la mai toate târgurile „artizanale“ şi-au făcut apariţia şi ouă de... struţ pictate cu scene religioase care nu au nimic din sobrietatea şi frumuseţea obiceiului străbun.

În toate gospodăriile pregătirile au fost încheiate. Au fost înroşite şi „închistrite“ ouăle încă din Joia Mare. Pasca şi cozonacul împrăştie miresme îmbietoare, iar în cuptor bucatele din care nu lipsesc sarmalele, friptura de miel, drobul şi nelipsitul borş de găină cu „tocmaci“ sunt pregătite.

Învierea

Odată cu înnoptarea, în curţile bisericilor şi pe dealurile din preajma satelor se aprindeau focuri. Obiceiul se mai păstrează şi astăzi –, oamenii spunând că astfel se păzeşte Paştele. Prin unele locuri, toaca, despre care se spunea că ţine la distanţă duhurile rele, era luată de la biserică şi dusă de nişte flăcăi la cimitir unde era bine păzită, altfel paznicii ar fi dat un mare ospăţ celor care reuşeau s-o fure.

Spre miezul nopţii se trăgeau câteva focuri cu puşca. La auzul acestui semnal, cu mic cu mare, oamenii îmbrăcaţi în straie noi plecau spre biserică. În satele de pe Valea Muntelui din judeţul Neamţ şi din Bucovina există încă obiceiul ca, la un astfel de eveniment, credincioşii să fie îmbrăcaţi în costume populare.

În bisericile devenite neîncăpătoare oamenii „iau Lumina“, ascultă slujba de Înviere, iar la sfârşitul acesteia are loc sfinţirea bucatelor tradiţionale: pasca, ouăle roşii, cozonacii, caşul, mielul etc. Coşurile în care sunt duse bucatele, folosite numai în acest scop, se numesc în judeţul Suceava „păscăriţă“ sau „blid de pomană“, în părţile Neamţului „colivar“, iar pe Valea Trotuşului „coş pentru rodini“. După binecuvântarea preotului, credincioşii străbăteau uliţele satului cu lumânări aprinse, iar în Bucovina se opreau la cimitire pentru a duce  morţilor vestea despre Învierea lui Hristos. Pe morminte se aşterneau feţe de masă şi avea loc un ospăţ nocturn, unde se consumau cele dintâi bucate sfinţite.

Ajunşi acasă, se obişnuia ca în zorii zilei să se aducă un vas cu apă nouă sau apă neîncepută. Turnată într-un vas nou, se puneau un ou roşu şi un ban de argint cu care se spălau pe faţă toţi membrii familiei pentru ca tot anul să fie roşii în obraz şi strălucitori ca argintul.

În unele sate din Moldova, în prima zi de Paşti se colindă. Cete de mici colindători merg din casă în casă, primiţi cu bucurie de gazde, care le oferă ouă roşii, pască şi cozonac. În cadrul colindatului un loc aparte îl ocupă Vălăritul, o datină practicată numai de flăcăi, numiţi vălari. Alaiul cutreieră uliţele satului vestind Învierea Domnului, zăbovind în casele cu fete de măritat care erau udate cu apă.

Prima zi a Paştelui era rezervată reculegerii şi odihnei în familie, doar tinerii adunându-se în curtea bisericii. Aici se trăgeau întruna clopotele şi se bătea toaca, anunţându-se astfel bucuria Învierii Domnului.

Marea sărbătoare a Învierii prilejuieşte şi multe alte datini şi obiceiuri mai mult sau mai puţin legate de semnificaţia ei. O regulă străveche, respectată în multe sate din Moldova, spunea că în prima zi a Paştelui nu trebuie să-ţi plăteşti datoriile, nici să faci împrumuturi. Tot în această zi vacile nu se mulg deloc, viţeii au parte de tot laptele, iar câinii, oricât de răi ar fi, sunt lăsaţi slobozi.

Tot legat de aceste obiceiuri laice să amintim că, în unele sate din Botoşani, fetele mari veneau la biserică cu un ou roşu în sân, în timp ce altele lipeau coji de ouă roşii pe uşile caselor în speranţa că vor veni mai degrabă peţitorii. În biserică, atunci când preotul spunea prima dată „Hristos a Înviat“, fetele bătrâne ziceau repede „Eu o să joc înainte“, sperând să se mărite şi ele. Firimiturile rămase de la mesele de Paşti erau îngropate, din ele răsărind o plantă numită cucoană sau maruncă care, pisată, era pusă în băutura unei femei care dorea să aibă copii.

Să mai amintim şi de Paştile Blajinilor, sărbătoare de cinstire a strămoşilor, deşi acest eveniment se petrece în ziua a opta de la Înviere. Potrivit datinii, blajinii, ascunşi de lumea noastră, ar locui într-o ţară undeva la marginea pământului sau chiar sub pământ şi, spre deosebire de noi, trăitorii de pe Terra, au calităţi morale deosebite: bunătate, blândeţe, simplitate. Blajinii se roagă mereu pentru sufletele noastre. Ei umblă prin lume fără a fi văzuţi de oameni pentru a fi feriţi de multele sudalme şi fărădelegi ale semenilor noştri. Legătura acestor blajini cu lumea noastră este asigurată de cojile sau găoacele de ouă aruncate pe ape curgătoare de unde ajung pe Apa Sâmbetei, râu care s-ar vărsa undeva la marginea pământului sau pe lumea cealaltă.

Oamenii satelor moldovene ţineau cu străşnicie Paştele Blajinilor. Prin Botoşani, bătrânii dădeau de-a dura ouă roşii în amintirea blajinilor, iar în Bucovina, după ieşirea la iarbă verde, multe firimituri şi picături erau lăsate să cadă intenţionat pe pământ întru pomenirea celor omorâţi de hoţi, împuşcaţi, înecaţi.

De Praznicul Praznicilor şi Sărbătoarea Sărbătorilor suntem din nou cu toţi părtaşi Învierii lui Hristos. Luăm cu toţii „Lumină din Lumină“, ne amintim de bucuria Învierii, cum n-o facem în restul anului, şi sperăm ca bunătatea Fiului Domnului să ne fie călăuză.

Stelian CIOCOIU

Dacă în cei 50 de ani de căsnicie n-a putut, oricât ar fi vrut, să-i ofere copiii doriţi şi mult aşteptaţi, vrednica şi buna lui soţie i-a „dăruit“, în schimb, din partea numeroşilor săi fraţi şi surori, nepoţi şi strănepoţi cu nemiluita. Dar parcă „plămădiţi“ din alt aluat. Cel al orăşenilor înfumuraţi, gălăgioşi şi hrăpăreţi. Astfel că, absolut toţi ai ei erau dornici de averi şi câştiguri nemuncite. Dovadă că, aflând că mătuşa lor o duce tot mai rău cu sănătatea, inima-i bolnavă ţintuind-o la pat, avură pretenţii ca toată agoniseala de o viaţă a celor doi soţi să fie cât mai repede trecută pe numele lor. Cu acte notariale de moştenire şi de Carte Funciară în toată regulă. Iar după moartea mătuşii lor să vândă tot şi să împartă banii, iar pe soţul supravieţuitor să-l interneze într-un cămin-spital de bătrâni dintr-un oraş cât mai îndepărtat de casele lor, în acest scop stabilind, în secret, ca rând pe rând să-i plătească bătrânului cheltuielile de întreţinere la cămin. Şi cum era cea mai înstărită familie din sat, aveau ce împărţi şi transforma în bani: o casă arătoasă şi o gospodărie bine rânduită în chiar centrul satului, o stână cu 500 de oi şi un grajd cu  20 de vaci cu lapte; un tractor modern cu remorcă, plug, semănătoare, combină, grapă, cositoare, greblă şi maşină pentru balotatul fânului şi paielor; generator de curent electric şi instalaţii pentru mulsul şi răcitul laptelui, precum şi câteva zeci de hectare de pământuri arabile, de păşuni, fâneţe şi păduri. Şi, cu toate că arareori le-au trecut pragul casei să le dea măcar „Bună ziua“, presupuşii „moştenitori“ atât de mult l-au şicanat pe bietul om bătrân să le împartă averea până când l-au adus în pragul disperării.

Ca urmare, şi-a luat lumea în cap, lăsând totul baltă şi mutându-se într-un sat apropiat. Însă nu mai înainte de a-şi lua din propria-i casă toate cele trebuincioase, inclusiv actele de proprietate, banii, cartea de rugăciuni, tabloul cu poza lor de la cununie şi icoana de deasupra patului, precum şi trăsura cu doi cai. Între timp l-a „tocmit“ să aibă de grijă de toate ale lor pe Ilarie, un vecin tânăr şi bun gospodar, dar care, până a nu veni la el ca tractorist-mecanizator, îşi făcea treburile în câmp luând utilajele agricole în împrumut. Nevoit de împrejurări şi dând ascultare sfaturilor primarului şi preotului din sat, badea Dumitru îl făcuse stăpân peste toate, iar pe buna lui nevastă bolnavă, Ana, cu consimţământul ei, a lăsat-o în îngrijirea şi ocrotirea Vetuţei, soţia lui Ilarie, gospodină vrednică şi mamă bună a cinci copii. Numai că, din cauza bolii şi a supărărilor, Ana va închide curând ochii pentru totdeauna. După încheierea în buna rânduială strămoşească şi creştinească a îngropăciunii, badea Dumitru va reveni în casa şi gospodăria lui, după care va pune lacăt pe poartă şi va dezlega din lanţuri câinii „răi ca focul“.

Au trecut de atunci cinci ani, dar nici picior de nepot, de nepoată, de strănepot şi strănepoată n-a mai păşit în curtea lui. Şi nici principalii vinovaţi pentru prostul şi neomenosul lor comportament. Adică părinţii acestora. Ca urmare, a hotărât ca la vremea potrivită să lase toate în bună regulă lui Ilarie şi soţiei acestuia, cu toţi cei cinci copii ai lor, cel mai vrednic dintre feciorii lor urmând să rămână stăpân pe casă şi pe întreaga gospodărie. Dar numai cu îndeplinirea unei singure condiţii omeneşti şi creştineşti: să aibă grijă de mormântul soţiei şi al lui, atât ei cât şi urmaşii urmaşilor lor! Şi le va lăsa încă ceva în grijă şi păstrare, cu mult mai valoros decât întreaga lui avere: omenia, cinstea, credinţa strămoşească în Dumnezeu, lada de zestre cu vechile haine româneşti, ca şi strana lui şi a soţiei sale din bătrâna biserică a satului!

Ioan Vulcan-Agniteanul

„Mâine anul se-nnoieşte/ Şi începe a ura, pe la case a colinda/ Iarna-i grea, omătu-i mare/ Semne bune anul are...“ – sunt versurile cu care, la ferestrele luminate ale tuturor caselor, începea rostitul Pluguşorului aşteptat cu nerăbdare de toată suflarea satelor.

Din păcate, iernile din ultima vreme nu mai seamănă deloc cu iarna mitică ilustrată în versurile de mai sus, însă şi acum pluteşte încă, la fiecare sfârşit de an, vraja şi misterul Anului Nou.

Vă propun să călătorim împreună spre lumea de altădată şi să vedem cum întâmpinau înaintaşii noştri noaptea dintre ani, călăuziţi de Vasile Părpăriţă din Bădeni – Iaşi şi de doamna învăţătoare Steliana Frigioiu, acum pensionară, din Tutova-Vaslui.

Zilele dintre Crăciun şi Bobotează, denumite Hârţa, îşi aminteşte moş Părpăriţă, erau considerate sărbători şi erau ţinute pentru ca oamenii să nu se îmbolnăvească de gâlci, friguri sau lingoare. Între 2 şi 5 ianuarie, nopţile, se spunea, erau stăpânite de draci; în consecinţă, ar fi fost bine ca să nu vorbească nimeni, riscul fiind ca dracii să ia graiul celui care nu respectă această interdicţie.

Pe vremuri se ura din seara zilei de 30 decembrie, în cete de copii până la 12 ani. Treceau mai întâi pe la biserică, urând până la miezul nopţii din casă în casă. Trebuie spus că fetiţele nu aveau voie să meargă cu uratul. „Plugul cel mare era apanajul flăcăilor şi al oamenilor maturi care urau, de obicei după miezul nopţii. Flăcăii aveau adeseori chiar un plug adevărat, mimând că trag o brazdă în ogrăzile gospodarilor cărora le urau.

De regulă, în sate erau mai multe pluguri care făceau mare zarvă. Văile vuiau de glasurile urătorilor, de mugetul buhailor şi de pocnetele harapnicelor, creând în noaptea cu lună plină şi cerul sâneliu spuzit de stele o lume mirifică de basm.

Nicăieri în sate nu se întreba gazda dacă primeşte sau nu cetele de urători. În seara Sfântului Vasile porţile erau larg deschise, ferestrele erau luminate, iar câinii nu lătrau decât dacă erau zădărâţi.

Jocurile cu măşti

Pentru flăcăi pregătirile pentru Anul Nou începeau de la Sfântul Nicolae când, bătând tobele, se întâlneau pe înserat pregătind formaţiile de Căiuţi, Capra, Puiul de Urs, Moşii, Urâţii, Arnăuţii, Matahalele, Bălaurii, Iancu Jianu, Terente, Vălăritul, Cârdul etc., toate desprinse dintr-o lume de basm.

Din mulţimea măştilor de Capră să amintim doar pe cea din Fărcăşeni – Iaşi. Costumul era confecţionat  din 25 kg de mărgele, cinci kilograme de hurmuz, o sută de metri de pamblici diferit colorate, cinci zurgălăi, zece bârneţe, treizeci de şuviţe şi peste 200 de flori artificiale etc. În final, costumul Caprei de la Fărcăşeni cântărea 40 de kilograme. De menţionat că realizarea măştii nu putea fi încredinţată oricui. Era o îndeletnicire pe care o practicau doar doi-trei oameni din sat, având grijă să lase un urmaş care să cunoască bine acest meşteşug.

Prognoze

În noaptea trecerii dintre ani, mulţi gospodari îşi făceau „călindare“, cu 12 felii de ceapă care se înşirau toate la rând dând fiecăruia numele unei luni. Se punea apoi sare lăsându-se până a doua zi. În care felie era mai multă apă, acea lună va fi mai ploioasă. Tot seara erau puşi în vatră cărbuni de stejar sau fag, fiecărui cărbune dându-li-se nume de grâu, porumb etc. şi care cărbune va fi ars a doua zi, acea cereală se va face peste vară şi era semănată primăvara potrivit acestor originale calendare.

Se avea în vedere şi vremea din noaptea Anului Nou. Dacă bătea vântul se vor face bucate, ploaia, ninsoarea, promoroaca anunţând un an mănos.

Cei care strănutau se spunea că urmau să aibă noroc tot anul, iar copiilor care strănutau părinţii trebuiau să le dăruiască un pui de animal.

De grija măritişului

Erau multe obiceiurile prin care fetele de măritat căutau să-şi afle viitorul partener. Se topea plumb sau ceară care se arunca în apă şi dacă imaginea care se forma semăna cu un chip de bărbat fetele se bucurau. Alte practici magice le cereau fetelor să se roage cu ochii aţintiţi la stele sau cu acul înfipt la rădăcina unui păr ori să se spele în copca unui pârâu îngheţat. Invariabil, ora 12 trebuia să le găsească pe fete culcate, nu înainte de a-şi pune hainele toate pe masă, aceasta fiind condiţia pentru a-şi visa ursitul.

Crăciunul Mic

Prima zi a noului an era denumită în multe sate din Moldova Crăciunul Mic sau Fratele Crăciunului. Prima grijă a gospodinelor, după ce se trezeau, era să măture casa, ducând uneori gunoiul la rădăcinile pomilor pentru că astfel pomii vor rodi mai bine. Se fierbea apoi un cap de porc, considerându-se că aşa cum râmă porcul tot înainte aşa şi lucrurile din casă vor merge cu spor. Toţi cei ai casei aveau ochii aţintiţi către uşă, crezându-se că e bine să treacă pragul un băiat sau un bărbat. Era bucurie mare dacă băieţii – de regulă până la 12 ani – veneau cu semănatul şi cu sorcova. Sorcova – o rămurică pusă într-un vas cu apă în dimineaţa Sfântului Andrei şi înflorită de Anul Nou – era socotită aducătoare de noroc pentru casa respectivă.

Să mai amintim un obicei practicat de femeile cu copii mici. Mamele îi duceau pe aceştia cu daruri la moaşă, pentru ca aceasta să ridice copiii în braţe până la grindă cu urarea să crească mari şi voinici.

Sigur, ar mai fi multe de spus, dar în finalul acestei incursiuni în lumea Anului Nou de altădată să amintim ceea ce copiii de pe vremuri urau celor pe care-i sorcoveau: „Câte paie pe casă/Atâţia bani pe masă/Câte lemne în frunzar/Atâţia bani în buzunar/ Câte pietricele, atâtea mieluşele/Câte cuie pe casă/Atâţia galbeni pe masă/La anul şi la mulţi ani!“

Stelian Ciocoiu

 

Vine o vreme, fără îndoială, în care e musai să tragi linie. Să faci totalul, dacă, din fericire, viaţa te-a răsfăţat cu plusuri.

În ceea ce ne priveşte, după 25 de ani, n-avem încotro. Trebuie să numărăm bobocii. Ce ni se întâmplă? Ceva aproape incredibil la debutul acestui nou început. Ne aflăm, nu există dubii, încă şi încă, în căutarea timpului pierdut.

Adică aproape aiuriţi în judecata noastră, cum de s-a putut întâmpla iarăşi şi iarăşi să fim păcăliţi.

Se spune, şi zisa e axiomă, cum că viaţa ar fi cel mai preţios dar dat de bunul Dumnezeu. Cu bunele şi cu suferinţele ei. Ei bine, calculul arată că anii din urmă n-au făcut decât să perpetueze agonia. Ni s-a furat adică şi hoţia continuă, am fost jecmăniţi de o bună parte din dreptul nostru legitim la fericire.

Promisiuni electorale deşarte, politică după ureche şi un apetit cu totul special, aici pe Dâmboviţa, pentru îmbogăţirea cu orice chip. Cei puţini adună averi nemuncite, cei mulţi rămân la statutul de veşnic umiliţi şi obidiţi.

Mă opresc astăzi la poate cea mai de preţ avere a unei naţiuni – tineretul.

Incontestabil, nu poţi construi, nu zideşti cu adevărat dacă nu faci totul prin şi pentru generaţiile ce vor urma. O personalitate de seamă observa chiar, cu multă înţelepciune, că, dacă stăm şi judecăm lucrurile cu dreptate, ţara pe care o locuim am împrumutat-o de la generaţiile viitoare.

Avem şi noi, românii, conştiinţa acestui adevăr?

Da de unde!

Câteva cifre. Un milion de hectare din cel mai fertil pământ oferit pe nimic veneticilor.

Alt milion de hectare de pădure căzut pradă topoarelor.

O economie, altcândva funcţională, aruncată la fier vechi.

Zburătăcite pe apa sâmbetei, alte 3 milioane de hectare aflate în sistem irigat în 1989.

Vii şi livezi devenite vreascuri.

Şeptelul, altcândva o speranţă aproape împlinită, abatorizat fără milă.

Şi, urmare firească, o viaţă condiţionată de întâmplare în care, foarte adesea, eşecul îşi face de cap.

Natalitatea în România e o problemă de căpătâi.

Ceea ce trăieşte aleargă în cele patru puncte cardinale.

Ne aflăm în coada cozilor când e vorba de ştiinţa de carte şi educaţie.

Esenţial, recenta criză economică s-a dovedit a fi mai degrabă o criză morală.

Şcoala? Sau ce a mai rămas din ea dă semne de agonie.

Satul s-a golit de intelectuali, în numeroase locuri doar preotul mai populând locul. Unde şi dacă şi acesta a rezistat încercărilor vieţii la ţară.

Într-o lucrare mai mult decât necesară, „Cadrul naţional strategic pentru dezvoltare durabilă a sectorului agroalimentar şi a spaţiului rural şi perioada 2014-2020-2030“, scoasă sub egida Preşedinţiei României şi Academiei Române, se scrie negru pe alb: „Clasificarea învăţământului superior după anul 1990, privatizarea anarhică, necontrolată, profund neechitabilă şi ineficientă a acestuia, rapacitatea decidenţilor politici având ca ţintă predilectă terenurile şi activele institutelor şi staţiunilor de cercetări agricole […] sunt fenomene care au dominat spaţiul educaţional şi ştiinţific agronomic din ultimele două decenii.“

Se înţelege, aşadar, că învăţământul în general şi cu deosebire cel agricol trebuie profund restructurate.

Cum agricultura a devenit o ramură economică dinamică, în cadrul căreia activează o forţă deloc de neglijat, se cere avută în vedere noua condiţie a fermierului secolului al XX-lea.

1,1 milioane de locuitori rurali înregistraţi oficial la APIA, pe lângă cele 12.000 de societăţi comerciale şi asociaţii agricole, mai acţionează în domeniu 2,74 milioane locuitori rurali în exploataţii de subzistenţă, dar care deţin 1/3 din suprafaţa agricolă utilă a ţării (4,9 mil. ha – 33,4%).

Este uşor de observat eroarea în care stăruie încă învăţământul românesc. Au fost desfiinţate şcolile profesionale agricole, liceele agricole, sistemul coerent de continuă perfecţionare a agricultorilor fără să se pună în loc nimic ori aproape nimic.

Amintita lucrare face sugestii absolut obligatorii în legătură cu această tristă realitate.

Se sugerează, de pildă, pregătirea unor agricultori şefi de exploataţii, potriviţi noilor realităţi, precum şi a unui institut de cercetări în domeniul biotehnologiei şi ingineriei genetice în agricultură, zootehnie, industrie alimentară odată cu revitalizarea cercetării apicole şi înfiinţarea de unităţi specializate în producerea de sămânţă.

Din păcate, în învăţământul superior agricol doar 20% dintre studenţi provin din rural. Cine se mai întoarce în sat e greu de spus. Cred însă că este esenţial ca agricultura românească şi odată cu ea satul să-şi regăsească pulsul şi ritmul modernului, la nivelul exigenţelor UE şi ale lumii civilizate.

Gheorghe VERMAN

După 25 de ani, cu bani de la Guvern a fost ridicat un centru rezidenţial pentru vârstnici din Prahova

Iată că de curând o minune s-a produs, totuşi, la Fântânele – Prahova. Cu fonduri de la Ministerul Muncii şi de la Consiliul Judeţean, după 25 de ani de... aşteptare, a fost dat în folosinţă un cămin permanent pentru pensionarii din judeţ aflaţi în dificultate. Este un fapt mai mult decât notabil, cu atât mai mult cu cât şi acest aşezământ a fost în lucru mai bine de doi ani de zile.

La numai trei kilometri de centrul comunei, ridicat într-o zonă mirifică, între dealurile Tohanilor şi cele de la Budureasca, o străveche aşezare românească, cu peisaje sălbatice, înconjurate de o mulţime de vii şi livezi roditoare, aşezământul de la Fântânele, unicat în judeţ şi în zonă, oferă celor 50 de bătrâni ce urmează să fie cazaţi aici condiţii dintre cele mai bune în domeniu. Este suficient, credem, să menţionăm câteva date de referinţă. Spre exemplu, camerele sunt utilate corespunzător cu mobilier modern, acestea au câte două paturi şi grup sanitar propriu, dar şi acces liber la cabinete medicale, la saloane de relaxare şi de terapie, la cabinete de fizioterapie şi de energo-terapie, dar şi la un salon de recupe­rare. Mai există aici şi o capelă, unde aceştia se pot ruga.

Unitatea mai dispune şi de trei centrale termice pe lemne, iar alimentarea cu apă se asigură din reţeaua de alimentare a comunei. Mai mult, vor mai fi aici şi un salon de activităţi sociale, o bucătărie ultramodernă, dar şi un... restaurant. Desigur, asistaţii vor beneficia de medici specialişti, de psihologi, de asistenţi medicali, de infirmiere şi altele, unitatea urmând să fie dotată şi cu microbuze.

Am menţionat toate acestea pentru a sublinia condiţiile excelente de viaţă oferite acelor vârstnici care vor veni la Centrul rezidenţial de la Fântânele – Prahova de acum şi până la iarnă.

Potrivit datelor comunicate de către însăşi doamna Rovana Plumb, ministrul Muncii, prezentă la momentul inaugural, valoarea totală a investiţiei este de peste 5,33 milioane de lei, dintre care ministerul a asigurat peste 4 milioane de lei, diferenţa fiind contribuţia directă a Consiliului Judeţean Prahova. „Nu am nicio îndoială că acest spaţiu generos răspunde necesităţilor persoanelor vârstnice. Noi avem un respect deosebit pentru toţi bătrânii noştri şi, în tot ceea ce facem, ne arătăm grija şi respectul nostru pentru persoanele vârstnice, cărora le vom acorda, în continuare, toată atenţia. De altfel, din ianuarie 2015 vom supune atenţiei publice un nou act legislativ dedicat protecţiei persoanelor vârstnice, în care un loc special îl vor ocupa aşezămintele speciale pentru aceştia, dar şi pentru personale vulnerabile din ţară... În acelaşi timp, vom amplifica colaborarea cu organismele nonguvernamentale, cu fundaţiile care se ocupă de protecţia persoanele, pe care le vom susţine, inclusiv cu proiecte de accesare a fondurilor europene. Cum tot astfel vom aloca peste 200 de milioane de euro pentru diferite servicii sociale, inclusiv pentru majorarea de îndemnizaţiilor, dar şi pentru extinderea sistemului de îngrijire la domiciliu a celor în nevoie.“

Răspunzând apoi unei întrebări din partea Revistei Lumea Satului, ministrul Muncii a mai spus că ministerul va asigura, împreună cu cel al fondurilor europene, susţinerea de proiecte pentru fundaţiile şi organizaţiile neguvernamentale în problema, precum şi în acţiunile acestora de a organiza şi de a susţine, mai ales în lumea satelor noastre, aşezăminte pentru persoanele vârstnice ori a celor cu dizabilităţi, care trebuie să se bucure de tot respectul nostru.

Cristea BOCIOACĂ

Interviu cu părintele profesor doctor Mihai MILEA, preşedintele Fundaţiei Umanitare Sfântul Sava din Buzău

Cine străbate azi multe dintre satele ţării nu poate să nu afle cu durere şi amărăciune de existenţa multor bătrâni, dar şi copii de vârstă şcolară care, în absenţa unui sprijin firesc din partea familiei, a statului sau al obştii, dar şi al celor care au datoria să le poarte direct de grijă, duc o viaţă precară, ca să nu spunem „lăsaţi în grija nimănui“. Prea puţini dintre noi încearcă să le vină cumva în ajutor, cu adevărat. O fac, ici-colo, unele fundaţii umanitare, cu mai mult sau mai puţin succes. Una dintre acestea este Fundaţia Sfântul Sava de la Buzău, care mai bine de două decenii a iniţiat diferite forme de sprijin, între care şi organizarea unor cămine de bătrâni şi copii.

Date fiind reuşitele de până acum în această privinţă, ne-am adresat părintelui profesor doctor Mihai MILEA, preşedintele fundaţiei amintite.

– Sfinţia Voastră, ştim că pentru început aţi organizat în satul natal, în comuna Câmpeni-Buzău, un astfel de aşezământ, iar de anul trecut aţi iniţiat un altul în comuna Baba Ana – Prahova...

– Da. Şi doresc să vă spun cu bucurie că sunt mulţumit cu ceea ce am făcut.

Cămin de bătrâni şi de copii în mijlocul câmpului

Aşezământul social de la Baba Ana, care poartă numele de „Savaliada“, este încă în curs de amenajare, fiind vorba de o lucrare amplă şi costisitoare, deoarece clădirile dezafectate ale unei foste unităţi militare au fost în părăsire 12 ani, până ce Fundaţia Sf. Sava le-a preluat pentru a crea un centru social multifuncţional.

Acest aşezământ funcţionează pe principiul de „autogospodărire“ şi „autofinan­ţare“. El este administrat direct de Fundaţia noastră, care are o experienţă în acest domeniu de peste 20 ani de lucru în multe proiecte sociale amplasate în mai multe judeţe ale ţării. În acest moment la centrul social „Savaliada“ de la Baba Ana, întins pe 10 ha în zona Banciu, s-au amenajat: un centru administrativ, o mică brutărie ţărănească, o microfermă de vaci, o bucătărie, un foişor, o ciupercărie, un solariu legumicol.

Anul acesta avem în proiect, pentru a fi finalizate: un cămin pentru bătrâni în vârstă şi un cămin pentru femei vârstnice, de asemenea şi un palat al copiilor, unde vor fi găzduite mame singure cu copiii lor. Se lucrează şi la un centru medical în fosta infirmerie a fostei unităţi militare, unde vor fi asigurate îngrijiri medicale primare, precum şi de întreţinere a celor bolnavi. Pe parcursul finalizării tuturor clădirilor din acest centru social vom pune la dispoziţie şi dotările corespunzătoare potrivit normelor în vigoare.

– De fapt, cu cine faceţi toate aceste lucrări oricum costisitoare, fiindcă fundaţia dumneavoastră nu are venituri proprii?

– Cu localnici din satele din jur, voluntari, cu materiale provenite din sponsorizări. În ceea ce ne priveşte, ne străduim să iasă o lucrare bună şi de calitate. În toate aceste lucrări de reparaţii şi de reamenajare, am implicat profesionişti, în calitate de voluntari, şi mulţi oameni de bine, care au fost mereu alături de noi în toate proiectele pe care le derulăm. Iată, la solariul legumicol, unde toată vara producem roşii, castraveţi pentru toate celelalte centre sociale ale Fundaţiei, sunt implicaţi şi ţăranii din zonă, din satele din jur, care au experienţă în acest domeniu agricol. În clipa de faţă, la Baba Ana sunt doar muncitorii şi persoanele pe bază de „contract de voluntariat“, care lucrează aici zilnic. Nădăjduim în mila lui Dumnezeu, care este mare şi bun, ca în anul acesta să aducem şi primii beneficiari pentru acest centru social.

Ca şi la celelalte cămine de bătrâni de la Câmpeni, Ulmeni şi Năeni, toate din judeţul Buzău, nu percepem taxe fixe pentru acei oameni în vârstă şi nici pentru copii. Vreau să precizez că avem ca prioritate cazurile sociale, fiindcă la noi vin, de regulă, numai aceia care nu au posibilităţi materiale ori au pensii mici sau nu au deloc. Cei care au o pensie cât de mică o donează la aşezământ, păstrând foarte puţin şi pentru ei, pentru cheltuielile personale. Selecţia acestor persoane defavorizate este simplă: prin biserică, în cele mai multe cazuri, deoarece „Biserica Sf. Sava“ Buzău este deschisă zilnic, toată ziua şi aici descoperim tot felul de situaţii dramatice. De asemenea, unele primării ne aduc la cunoştinţă astfel de cazuri sociale. Cât îi priveşte pe elevii de la centrul social „Savaliada“ din Baba Ana, aceştia vor învăţa la cea mai apropiată şcoală. În cazul nostru de aici, şcoala este la circa 3 km de Baba Ana, iar lecţiile vor fi pregătite într-un club care va fi amenajat corespunzător, la noi, potrivit normelor didactice în vigoare. Sperăm ca în maximum trei luni să terminăm, tot aici, la Baba Ana şi Capela Sf. Ştefan cel Mare şi Sfânt, care va fi ca o inimă a acestui centru de asistenţă socială al fundaţiei noastre.

– Am înţeles că la aşezământul de la Baba Ana veţi avea şi o mică stupină, cu care veţi îndulci şi sufletele bătrânilor asistaţi.

– Da. Biserica este în sine şi o mare forţă spirituală. Ea este ca o mamă bună iubitoare, cum o definea şi marele poet naţional Mihai Eminescu. Or, o mamă bună oferă aici şi lucruri frumoase. Avem aici şi o mică stupină în care lucrează un mic fermier tânăr. Îl cheamă Ionuţ Vuţă, un tânăr dornic de afirmare şi plin de generozitate, în toate activităţile centrului social Savaliada. În proiectele noastre sociale ne străduim să punem mult suflet, credinţă în Dumnezeu, iubire şi toate le facem cu bucurie. Eu am deprins toate acestea din familia mea numeroasă; doisprezece fraţi, care am trăit aproape de Baba Ana, în satul Câmpeni, judeţul Buzău. Din familie am deprins „munca în echipă“ şi „bucuria de a trăi pentru cel de lângă tine“.

Pe dealuri răsar centrele de asistaţi ai bisericii…

– Ce ne puteţi spune despre celelalte centre ale Fundaţiei dumneavoastră?

– În ceea ce priveşte celelalte cămine de bătrâni, de la Năeni şi Câmpeni (pentru femei), Ulmeni (pentru bărbaţi) vă spunem cu mare bucurie că acestea sunt acum funcţionale, în condiţii bune. An de an le îmbunătăţim cu ajutorul lui Dumnezeu şi dorim ca toate acestea să fie „oaze de linişte sufletească“. Şi la Câmpeni, şi la Ulmeni avem în proiect să le extindem prin noi construcţii. În această toamnă am lucrat si la modernizarea „Taberei de copii Sf. Sava“ din Bisoca-Buzău, iar la Tabăra de tineri din Delta Dunării, la Maliuc, am făcut rost de un nou acoperiş. Suntem, cum s-ar spune, într-un „mare şantier naţional“, în care sunt implicaţi mai mulţi voluntari şi oameni de bine. Oricând aşteptăm sprijin material, financiar şi idei, precum şi propuneri constructive de la oricine doreşte...

– Vă dorim mult succes în grija dvs. faţă de bătrânii şi copiii defavorizaţi de soartă!

– Vă mulţumim foarte mult şi vă aşteptăm pe la noi. Fie la câmpie, la deal şi munte, fie în Delta Dunării!

În acest număr avem ocazia să discutăm cu domnul general Vasile Parizescu, preşedintele Societăţii colecţionarilor de artă din România. O personalitate remarcabilă, domnia sa făcând parte din armata română, ca un ostaş demn, indiferent de gradul pe care l-a avut, şi care nu şi-a trădat pasiunea dintâi. Ceea ce este caracteristic şi esenţial este faptul că şi-a trăit, aşa cum spune şi titlul unei suite de 3 volume semnate de domnia sa, viaţa ca o pasiune.

– Ţin să vă mulţumesc că v-aţi găsit timp şi pentru noi fiindcă osteniţi. Scrieţi, scrieţi în continuu. Numai în ultimii cinci ani aţi publicat trei volume impresionante şi aflu cu stupoare dar şi cu admiraţie că aţi şi scris două volume din Memorii. Domnule general, sunteţi un citadin, un orăşean într-un fel, dar în acelaşi timp aţi rămas cu sufletul acolo, acasă.

– Am rămas cu iarba verde de acasă, bineînţeles. Dacă Raiul este pe pământ e acolo, la mine, în Sterianu de Sus. E o căsuţă de 250 ani, trecută în Patrimoniu, cu verdeaţă, pomi… Lumina soarelui străbate frunzişurile şi creează uneori crepuscule de o rară frumuseţe. Omului nu-i e dat să vadă asta orişicând.

– De la meşterul Manole până la noi, dacă nu şi dinainte, românii au construit într-un anume fel, adică româneşte. Există o frumuseţe intrinsecă a tuturor aşezărilor noastre domestice.

– Într-adevăr, la mine, la Sterianu, e pridvoraşul vopsit în două culori temperate. Curtea e întinsă şi verde – două hectare de teren intravilan, nu există piatră sau lemn, numai iarbă peste tot. Imaginaţi-vă două hectare în intravilan acoperite numai cu iarbă. Dacă plouă cu „bulboci“ poţi să mergi liniştit, căci iarba absoarbe apa şi doar te umezeşti pe pantofi.

– Trăia, Dumnezeu să-l odihnească, poetul George Ţărnea – şi el tot de la sat, oltean – şi spunea că nu a găsit satisfacţie mai mare decât să meargă cu picioarele desculţe prin iarba verde de acasă.

– E adevărat, dar noi, adică împreună cu copiii, nepoţii şi strănepoţii, stăm culcaţi pe spate în iarbă, cu mâinile întinse, lăsând electricitatea statică să intre în pământ, cu ochii spre cer, la norii care trec… şi atunci eşti cu totul în altă parte decât în Sterianu de Sus.

– De aici şi pasiunea dumneavoastră pentru case?

– Casele ascund naşterea, viaţa omului, moartea, durerile, fericirile, nefericirile. Ele se transmit din generaţie în generaţie. După mine, casa este mica patrie, pentru că acolo este familia. De acolo pleacă marea patrie, împreună cu comunitatea alăturată ş.a.m.d. De aici trebuie să înceapă eroismul şi patriotismul nostru. Se zice că ar fi nepotrivit să vorbim despre patriotism, căci de fapt ar fi naţionalism. Nu este adevărat. Indiferent unde aş fi, ca român, sunt patriot, îmi iubesc ţara, familia, această casă unde au trăit generaţii. Şi au trăit şi bune, şi rele, au născut copii, i-au făcut mari.

– Casele poartă pe umerii lor şi istoria românilor, aşa cum a fost, poate şi aşa cum şi-ar fi dorit ei să fie. Este necesar să se ajungă la generaţiile mai tinere prin tradiţie fiindcă, uneori, această fugă după modernitate a dus la strâmbătate în privinţa arhitecturii rurale. Celor care au cunoscut şi satul adevărat, cu casele lui tradiţionale, şi au mai avut şi şansa de a vedea toată România, cu ce are ea mai bogat, li se strânge inima. Eu am deschis ochii într-un deal întotdeauna verde, pe care primăvara îl năpădeau bujorii roşii. Am trăit această prefacere a satului din Dobrogea, de la un sat lipsit de verdeaţă la o zonă care devenise livada ţării.

– Sunt locuri extraordinare. Sigur că mai sunt şi unele lăsate în paragină, unde se adună gunoaie. Suntem oarecum needucaţi, am trăit aşa, păstrând o miniatură din viaţa pură pe care a trăit-o poporul român încă din timpul dacilor şi romanilor. Nu fac o poveste din asta, dar am mai spus şi repet, am şi scris: dacii nu s-au retras de pe Dunăre niciodată pentru că barbarii care veneau nu puteau intra cu caii prin pădurile care erau până hăt, departe… şi în Vlăsia, aproape de Giurgiu.

– Ce erau, înainte de toate, constructorii de case? Erau constructori, pur şi simplu, tehnicieni, ingineri sau artişti?

– După părerea mea erau artişti. Ştiţi de ce spun asta? De exemplu aici, la Sterianu, oamenii îşi fac cărămizile din pământ şi ciment şi-şi construiesc case de 3-4 camere, cu toaletă. Îi văd îndrăgostiţi de lucrul acesta. Cei care au venit din oraş îşi construiesc viloaie. Aproape toate vilele acestea făcute în ultimii 20 de ani sunt de vânzare. Le cumperi şi nu ştii ce-ţi vine în viaţă, domnule Verman – te îmbolnăveşti, pleacă un copil în străinătate, nu mai ai nevoie de viloaie. Dar în casa aceasta cu umbră… când mă urc eu pe divanul plin de covoare vechi ţărăneşti şi mă uit la tavanul cu bârne roşcate din stejar, ştiţi cum adorm?

– Domnule general, v-aţi gândit că tradiţia noastră poate fi valorificată. Societatea dumneavoastră organizează des expoziţii cu foarte multe lucruri deosebit de interesante, unicat. V-aţi gândit şi la a transporta această frumuseţe a caselor în nişte expoziţii?

– Cum să nu? Cele peste 50 de expoziţii naţionale organizate de societate – şi mă bucur că ideea temelor a fost sugerată de mine comitetului director – au avut ca subiect elemente care demonstrează nu numai frumuseţea ţării, dar şi calitatea artiştilor. Iată, acum avem expusă la Muzeul Şuţu „Casa în pictura românească“, din colecţii particulare. S-au strâns lucrări ale pictorilor noştri interbelici, dar şi semnate de cei tineri, care lucrează totul în mod figurativ, realist, mai modern. E adevărat, acestea sunt tendinţele, dar e important să fie tablouri realiste şi nu artă decorativă, abstractă. Eu consider că pictura de după 1924 este mai ales artă decorativă, nu pictură.

Nu în consecinţa artei decorative, ci în consecinţa ideii mele cu casa am construit această expoziţie la care s-au adunat foarte multe tablouri şi am fost nevoit, spre disperarea multor colecţionari care s-au chinuit să aducă lucrările – le cer scuze – să scot afară 159 dintre acestea, ca să rămână expoziţia curată, pură.

Începând cu Alexandru Satmari, Gheorghe Petraşcu, Theodor Pallady, Camil Ressu, Theodorescu-Sion, Petre Iorgulescu-Yor, Francisc Şirato, Nicolae Tonitza, am adus o întreagă pleiadă de pictori interbelici dar şi actuali, tineri de 30 ani care au intrat în colecţie deja, fac expoziţia de admirat şi în acelaşi timp ne aduc nouă, societăţii, o binefacere meritată.

– Tare mi-ar plăcea ca arhitecţii noştri să ia aminte la tradiţia românească, pentru că eu cred că este nevoie într-un anume fel, chiar în construcţiile moderne, să ne păstrăm spiritul. Sigur, vorbim despre spiritul universal acum, dar universalul se găseşte în particular. Şi oceanul e făcut din picături.

– Mă uit acum la Bucureştiul acesta al nostru – pentru că e iubit, vorba lui Gică Petrescu în cântecul lui. Când apar colţii aceştia negri de sticlă, credeţi că e frumos? Aceşti zgârie-nori, această copiere nedescifrabilă, fără pasiune, coerenţă şi raţiune a arhitecţilor, care au construit chestiile astea fără să ţină cont de stilul şi înălţimea celorlalte construcţii.

– Ne-aţi dăruit  o trilogie, necesară oricui vrea să bată la porţile cunoaşterii artei româneşti: „Viaţa ca o pasiune. Pictorul Vasile Parizescu“. Vă mulţumim, dle general.

– Şi eu vă mulţumesc şi urez tuturor sănătate multă şi să iubească iarba verde de acasă!

Gheorghe VERMAN

De la Marea Mediterană până la apele învolburate ale Mării Nordului, de la Oceanul Atlantic la Marea Neagră, aceste sate încremenite în timp pot determina pe oricine să aprecieze şarmul unei vieţi tihnite.

Hallstatt – Austria

Satul de poveste din centrul Austriei se bucură de o aşezare magnifică pe malul Hallstätter See, între apele curate ale acestui lac şi un versant luxuriant ce urcă dramatic din malul apei. O tradiţie a mineritului de sare, începută cu multe milenii în urmă, se traduce astăzi prin durabilitate şi prosperitate în micuţa comunitate.

Tellaro – Italia

Drumurile şerpuite de-a lungul crestelor colinelor şi un port de-a dreptul minuscul au protejat Tellaro de valul de turişti ce a înghiţit alte orăşele din regiunea Liguria (nord-vestul Italiei). O sumedenie de clădiri pastelate stau agăţate pe versanţii abrupţi ai lui Tellaro. În mod grăitor, această aşezare ocupă cel mai estic punct al Golfului Poeţilor (Golfo dei Poeti).

Bibury – Anglia

Regiunea deluroasă Cotswold este o zonă de o frumuseţe naturală remarcabilă din sud-vestul Angliei, iar unul dintre cele mai frumoase sate ale sale este Bibury, unde pe pajişti verzi răsar căsuţe vechi din piatră, cu acoperişuri înclinate abrupt. Râul Coln, care străbate satul, mişună cu păstrăvi, însă zona cu adevărat pitorească este Arlington Row, un lanţ de vile construite în secolul al XVII-lea.

Colmar – Franţa

Influenţe franceze şi germane se contopesc în acest sat alsacian bine conservat. O gamă largă de stiluri arhitecturale, de la goticul german la neobarocul franţuzesc, poate fi reperată în cătunul vechi, care a fost scutit de distrugere în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, datorită frumuseţii istorice a străduţelor sale pietruite, a canalelor liniştite şi a căsuţelor pe jumătate din cherestea.

Reine – Norvegia

Situat la nord de cercul polar, Reine este un sat de pescuit cochet din arhipelagul Lofoten, o zonă superbă de sălbăticie nordică, în care golfuri de safir mângâie fiorduri în preajma vârfurilor muntoase. Multe dintre cabinele de un roşu aprins ale pescarilor (numite Rorbuer) au fost transformate în vile confortabile, care oferă vizitatorilor acces direct la Marea Norvegiei. Ce loc mai potrivit pentru a savura spectacolele copleşitoare de lumini ale aurorei boreale…

Pučiśća – Croaţia

Autobuzele şi vasele de croazieră care se opresc de-a lungul însoritei coaste dalmate a Croaţiei dezlănţuie pofta turiştilor de a cunoaşte farmecul Dubrovnik-ului şi bătrânul sat insular Hvar. Mai puţini îşi găsesc calea către Pučišća, pe insula Brač. Recompensa este un sat de litoral cu farmec neconvenţional: vile din piatră albă cu acoperişuri de teracotă, alei pietruite înguste şi o piaţetă pavată cu piatră. E o ocazie pentru a te încălzi într-o relativă singurătate şi a înota în unele dintre cele mai turcoaz colţuri ale Mării Adriatice.

Telč – Republica Cehă

Localnicii din Telč, o aşezare mică din sudul Moraviei, au intrat pesemne în competiţie pentru frumuseţea caselor lor, aşa cum ne indică în prezent aspectul pieţei principale alungite, unde fiecare clădire este parcă mai arătoasă decât următoarea. Faţadele în stil baroc şi renascentist, oferind frontoane mari vopsite în pasteluri moi, adăpostesc acum mici magazine şi cafenele. Un impunător castel renascentist şi iazuri pline de peşte înconjoară piaţa.

Cong – Irlanda

Înconjurat de pârâiaşe, satul pitoresc Cong se află la frontiera dintre regiunea Mayo şi Galway, o regiune de lacuri şi pajişti de un verde vibrant presărate cu oi la păscut. În Cong găsim numeroase poduri de piatră, ruinele unei mănăstiri medievale, ocazionala cabană acoperită cu stufăriş şi Castelul Ashford, o proprietate mare în stil victorian care a fost transformată într-un hotel de lux romantic.

Gruyères – Elveţia

Gruyères este renumită pentru brânza cu acelaşi nume, a cărei uşoară aromă de alune se topeşte atât de bine în fondue. Însă puţini sunt familiarizaţi cu satul în sine, un cătun medieval în valea superioară a râului Saane din vestul Elveţiei. O stradă largă pavată cu piatră duce până la magnificul castel Gruyères, cu ale sale impunătoare fortificaţii de secol XIII, de unde poţi admira măreţia Alpilor.

Bled – Slovenia

Această micuţă aşezare de munte din nord-vestul Sloveniei îmbrăţişează malurile lacului Bled, ale cărui ape glaciare albastre împresoară o insuliţă pe care se află Biserica Adormirea Maicii Domnului. După o plimbare de două ore în jurul lacului şi o excursie la castelul medieval de pe creastă, te poţi ospăta cu specialităţi culinare locale, cum ar fi kremšnita sau kremşnit, cum este cunoscut în România.

Pagini realizate de Sorin STAICU

Uliţele care străbat puzderia de sate şi cătune, aşezate de o parte şi de alta a cursului mijlociu al Oltului şi pe streaşina împădurită a Munţilor Făgăraş, răsună de glasurile chemătorilor şi chemătoarelor la nunţile feciorilor şi fetelor care de mâine-poimâine vor fi soţi şi soţie. Iar apoi, mame şi taţi de copii.

Şi aşa o ţin într-una, între cele două mari posturi creştineşti, înscrise în filele Calendarului Anului Bisericesc: cel al Crăciunului şi al Paştilor. Şi mi se pare firesc, creştinesc şi omenesc să se întâmple aşa, mai ales în familiile ţăranilor români, pentru că „mai-marii domni ai oraşelor“ îşi căsătoresc copiii „ascunzându-i“ în limuzinele lor luxoase, dotate cu casetofoane şi claxoane zgomotoase. Iar pentru ca „kitsch-ul“ să fie pe deplin, „nuntaşii-domni“ (însă, în marea lor majoritate, cu uitate „rădăcini“ înfipte în ţărâna vetrelor satelor) îşi împodobesc maşinile cu flori artificiale, cu baloane colorate şi cu păpuşi pluşate.

În schimb, românii-plugari, ciobani şi pădurari ai satelor transilvane, mai întâi de ospeţele-nunţilor, fierb în cazane de aramă ţuica de prune şi de mere aromate şi dulci; limpezesc şi trag vinurile de pe drojdie; taie şi pârjolesc porcii, afumându-le cărnurile, cârnaţii şi caltaboşii; pritocesc varza murată din butoaie; decojesc nucile cozonacilor şi macină la moară făina albă din noul grâu pentru pâinea coaptă pe vatra încinsă a cuptoarelor, ca şi pentru prăjiturile ţărăneşti şi adevărate, umplute cu brânză de vaci şi de oaie, dar şi cu magiunuri şi dulceţuri din prune, afine, mure şi zmeur de pădure. Numai într-un târziu tocmesc caii, căruţele şi săniile, peste ale căror „loitre“ părinţii şi neamurile mirilor rânduiesc covoare şi ţesături frumos meşteşugite, întregul alai al nuntaşilor străbătând uliţele satelor în acordul ceteraşilor şi în chiuitul chemătorilor la ospeţe. Cum este şi cazul celor care ne-au ieşit în cale pe lungile şi pitoreştile drumuri şi văi ale unor sate începând cu Şinca Veche, Vad, Şercaia şi până dincolo de Tălmăcel şi Boiţa, urcând pe „Drumul regelui“ peste munţii Lotrului şi Cindrelului, până în înalta şi pitoreasca Jină a Mărginimii Sibiului. Iar de acolo, mai departe, spre cea mai spectaculoasă şosea a lumii: „Transalpina“.

Ţineţi-o tot aşa! Adevărat, româneşte! Ca în vremea străbunilor! Chiar dacă reveniţi în sate doar pentru a vă cununa creştineşte în faţa altarului bisericii în care poate aţi fost botezaţi voi sau părinţii, bunicii şi străbunicii voştri! De veţi continua să faceţi aşa (spre ciuda, mânia şi disperarea unora), tragem nădejdea că nu ne vor pieri nici neamul şi nici graiul. Dar nici omenia, credinţa străbună, cântecul doinit, jocul popular, haina românească şi drapelul colorat în roşu, galben şi albastru! Aşa cum cu fală poartă eşarfe tricolore, prinse la brâu, „chemătorii“ la nunţile şi ospeţiile satelor.

Ioan Vulcan-Agniteanul

În ultima perioadă, la poliţie au fost depuse numeroase sesizări cu privire la înşelăciuni comise prin intermediul telefonului, cele mai multe dintre acestea fiind comise după acelaşi tipar, denumit generic „accidentul“.

Infractorii sună pe telefonul fix sau mobil al posibilelor victime şi se dau drept alte persoane: fiul persoanei apelate, avocatul acestuia, medic, procuror, poliţist. Sub pretextul că rude apropiate ale persoanei apelate au fost implicate în accidente rutiere grave, escrocii solicită diverse sume de bani, motivând că sunt necesari pentru împăcarea părţilor, pentru a „cumpăra“ o autoritate a statului, pentru cheltuieli medicale sau ca onorariu al avocatului. Banii sunt solicitaţi prin transfer bancar sau chiar prin întâlniri directe.

Victimele sunt alese de obicei din rândul persoanelor de vârsta a treia. Numerele de telefon sunt fie alese la întâmplare, situaţie în care apelantul îşi adaptează discursul, încercând să speculeze orice informaţie primită, fie sunt ale unor persoane deja cunoscute.

Pentru a fi mai convingători, infractorii pot crea diverse scenarii. Au fost întâlnite situaţii când pe fundal se auzeau sunete asemănătoare sirenei poliţiei. Atunci când cel care sună este pretinsul fiu al interlocutorului, îşi schimbă vocea, prefăcându-se că plânge şi, după ce anunţă vestea tragică a accidentului, pasează rapid telefonul unei alte persoane, de obicei aşa-zisul avocat.

De asemenea, vârstnicilor li se solicită să nu îşi sune ruda implicată în accident, pentru motivul că este reţinută de procurori sau i-a fost confiscat telefonul mobil. Au existat cazuri când, tot pentru a nu îi da posibilitatea de a-şi contacta ruda în cauză, victima înşelăciunii a fost ţinută la telefon până în momentul transferului banilor.

Sub imperiul emoţiilor cauzate de cele aflate, persoana apelată devine influenţabilă şi acceptă să ofere sume considerabile de bani persoanelor indicate de apelanţi. Sumele cu care au fost înşelate victimele au variat între 2.000 lei şi 10.000 euro.

Pentru a nu deveni victima unei infracţiuni de înşelăciune cu acest mod de operare Poliţia vă recomandă:

– verificaţi dacă ruda în cauză a fost implicată într-un eveniment rutier (cereţi date despre unitatea medicală, de poliţie sau parchet unde s-ar afla aceasta şi sunaţi pentru confirmare). În astfel de situaţii, reprezentanţii Poliţiei sau Parchetului nu reţin telefoanele mobile;

– dacă sunteţi contactat de un „binevoitor“, care vă apelează în numele unei rude apropiate, şi nu aţi putut verifica veridicitatea informaţiilor, solicitaţi-i acestuia o întâlnire directă şi anunţaţi Poliţia la numărul de urgenţă 112 pentru a vă acorda sprijin;

– fiţi atenţi la persoanele cu care intraţi în contact în orice împrejurare, aparent întâmplător. Este posibil ca acestea să vă urmărească şi să încerce să afle detalii despre familie sau vecini.

Infracţiunile de înşelăciune sunt caracterizate de o permanentă schimbare şi adaptare la realităţile cotidiene. În mod sigur vor apărea şi alte modalităţi de comitere, însă trebuie cunoscut faptul că există un tipar după care sunt create înscenările: potenţialelor victime li se prezintă o situaţie avantajoasă aparent reală, iar ulterior li se solicită o sumă de bani sau un bun.

Au existat cazuri când victimele erau informate că au câştigat premii – sume importante de bani – la concursuri la care nu au participat, iar pentru a ridica premiul li se solicita să achite în avans o taxă. De asemenea, au fost cazuri în care persoanelor de vârsta a treia li se promiteau împrumuturi bancare foarte avantajoase, pentru care era nevoie să depună un avans într-un anumit cont.

Dacă sunteţi apelat de o persoană care vă prezintă un astfel de scenariu, urmaţi recomandările noastre şi anunţaţi de urgenţă poliţia prin 112!

Exemplu:

Un bărbat în vârstă de 72 de ani din judeţul Suceava a fost apelat de o persoană care s-a recomandat drept fiul său. Acesta i-a spus, plângând, că a provocat un accident de circulaţie soldat cu victime şi că nu poate vorbi deoarece a suferit leziuni şi a oferit telefonul unei alte persoane. Persoana din urmă s-a recomandat drept avocatul fiului şi i-a relatat bătrânului că victima accidentului este în stare gravă şi că, pentru a cădea la înţelegere, solicită de urgenţă suma de 15.000 lei.

Daniel ANCA, inspector de poliţie

REVISTA LUMEA SATULUI, NR.14, 16-31 IULIE 2013

Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti