Vă propunem o întoarcere în timp. Pe vremuri, grădinarii observau cu atenție natura și se foloseau din plin de darurile și beneficiile oferite de aceasta. Existau mai multe modalități de obținere a tratamentelor ecologice împotriva bolilor și dăunătorilor.

Aloe este un fungicid. Împotriva îmbolnăvirilor bacteriale semințele pot fi tratate cu suc de aloe. Se obișnuiește să se facă un preparat dintr-o frunză de aloe de la o plantă de cel puțin trei ani, care se ține la întuneric și la rece (frigider) pentru 6-7 zile după care se pisează, iar sucul stors se diluează cu apă în părți egale. E bine de ținut la frigider.

Arpagicul este tot fungicid. Se utilizează ceai de arpagic. Peste o legătură bună de frunze de arpagic tocate se toarnă apa clocotită și se lăsă să stea până se răcește. Se stropește cu această soluție de 2-3 ori pe săptămână; se previne astfel infestarea cu diverse ciuperci la dovlecei, castraveți, pepeni.

Busuiocul, un bun insecticid. Plantat împreună cu roșiile, busuiocul le păzește de dăunători. Pentru grădină, se pun la infuzat, timp de o jumătate de oră, 150 gr de busuioc proaspăt, tocat mare, în 5 litri de apă clocotită. Se răcește, se strecoară și se pulverizează direct pe plante.

Cartoful, de asemenea, un insecticid. Ceai din frunze de cartofi – se lasă să stea peste noapte 2 căni de frunze de cartofi în aproximativ 0,5 litri apă. Se strecoară și se mai adăugă la soluție încă 0,5 litri apă și un sfert de linguriță de săpun. Se stropesc frunzele sau solul, se aplică contra gândacului de asparagus, diverșilor viermi și gândaci.

Cenușa de lemn este îngrășământ, insecticid, fiind bogată în potasiu și fosfor, două elemente care ajută la creșterea florilor și a fructelor, fiind un remediu împotriva melcilor și a insectelor vătămătoare, dacă e presărată la piciorul plantelor.

Cimbrișorul protejează varza de atacul fluturelui alb, alungă melcii. Acesta se pune la infuzat, timp de o jumătate de oră – 150 g cimbrișor ușor zdrobit, în 5 litri de apă clocotită. Se răcește, se strecoară și se pulverizează direct pe plante

Cimbrul ferește varza de atacul fluturelui alb, pătarea brună a frunzelor, veștejirea și protejează de atacul insectelor. Mai mult, conferă o aromă de nedescris. Niciun spray de plante nu alungă mai bine dăunătorii verzei.

Citricele sunt bune insecticide. Ceaiul din coji de citrice se prepară din coaja de la un fruct de citrice, peste care se toarnă 2 căni de apă clocotită și se lăsă să stea timp de 24 ore. Se strecoară și se mai adăugă câțiva stropi de săpun lichid. Lichidul se aplică contra afidelor, gândacilor lânoși, furnicilor etc.

Coada șoricelului – insecticid, fertilizator – afide, acarieni, psilide, tripsi. Prin plantarea în grădină cu flori putem mări vitalitatea lor, deoarece adună fosforul, calciul și siliciul în sol, elementele esențiale pentru creșterea și dezvoltarea normală a plantelor. Se pune o cană de plante în aproximativ 0,5 l apă și se lăsă să stea timp de 24 ore. Se strecoară și se amestecă cu aproximativ 4 l de apă și o linguriță de săpun. Se aplică contra afidelor și a altor insecte care sug seva. Coada-șoricelului este și un bun fertilizator natural.

Crăițele se folosesc ca remediu pentru nematozi, melci – rugina fasolei. Plantate între răsadurile de roșii, țin departe păduchii; și-au dovedit eficacitatea în combaterea nematozilor. Crăițele se introduc în asolamente sau se cultivă intercalat între plantele cele mai sensibile: căpșun, cartof, morcov, pătrunjel, ceapă și usturoi.

Crizantema conține piretrină, utilizată ca insecticid împotriva gândacului din Colorado, păduchilor de frunză, păduchilor lânoși, tripșilor și cicadelor. Se cultivă lângă plantele cu nevoi de protecție.

Feriga – insecticid. Luăm 1 kg de ferigă, o zdrobim ușor și o punem la macerat în 10 litri de apă, timp de cel puțin o săptămână. Se acoperă recipientul și se agită o dată la două zile. După 10 zile, se strecoară și se diluează 1:10 cu apă în perioada de vegetație și nediluat în repaus. Combate păduchele țestos și lânos la pomii fructiferi.

Gălbenelele plantate între răsadurile de roșii țin departe păduchii. Gălbenelele sunt renumite pentru puterea lor de a alunga din grădină insectele nedorite. Cu cât miros mai puternic, cu atât puterea lor de respingere a dăunătorilor e mai mare. Pentru rezultate optime, plantați pretutindeni straturi de gălbenele. Ceai de gălbenele – 1 cană de frunze și flori de gălbenele se zdrobește și se amestecă cu

0,5 litri apă. Se lăsă să stea timp de 24 ore, apoi se strecoară și se adaugă 1,5 litri apă și un sfert de linguriță de săpun. Cu soluția rezultată se stropește, se aplică contra gândacului de asparagus, viermelui care atacă fructul de roșiei, insectelor care rod frunzele.

Hreanul este fungicid, insecticid. Pentru a preveni apariția bolilor numite monilioze este de ajuns să cultivați câteva tufe de hrean în jurul trunchiurilor sau la marginea livezii. Plantat printre piersici, previne atacul de bășicare a frunzelor. Nu se va stropi în orele de arșiță. Cu infuzia de hrean se poate preveni atacul de moniloză la vișin. Se stropește în plină floare, cu o infuzie cu concentrația de 3%.

Mușețelul este insecticid, fungicid. Sprayul cu mușețel alungă insectele devoratoare.

Margareta frumos colorată este pesticid. Această floare este o plantă companion obișnuită în grădinile organice. Atrage insecte folositoare, cum ar fi sirfidele, care se hrănesc cu afide și cu alte insecte dăunătoare.

Anca LĂPUȘNEANU

România este o țară bogată în resurse naturale, inclusiv în plante medicinale valoroase. De-a lungul secolelor, tradițiile și cunoștințele strămoșilor noștri s-au transmis de la generație la generație, dezvăluindu-ne puterea terapeutică a acestor plante. În acest articol, vom explora câteva dintre plantele medicinale românești care sunt la îndemâna noastră și care pot fi utilizate în tratarea unor afecțiuni comune.

Mărarul (Anethum graveolens)

Mărarul este o plantă aromatică și medicinală extrem de cunoscută în bucătăria românească, dar și în medicina tradițională. Frunzele și semințele de mărar sunt utilizate pentru a trata diverse afecțiuni digestive, cum ar fi balonarea, flatulența și indigestia. De asemenea, mărarul are proprietăți antispasmodice și ajută la calmarea crampelor digestive. Poți pregăti o infuzie din frunze și semințe de mărar, prin adăugarea lor în apă clocotită și lăsarea la infuzat pentru aproximativ 10 minute. Infuzia poate fi consumată de 2-3 ori pe zi pentru a obține beneficii digestive.

Sunătoarea (Hypericum perforatum)

Sunătoarea este o plantă medicinală cu proprietăți antidepresive, antiinflamatorii și antibacteriene. În România, aceasta este folosită pentru tratarea depresiei ușoare și moderate, anxietății și insomniei. Uleiul de sunătoare, obținut prin infuzarea florilor în ulei de măsline, este utilizat extern pentru a trata arsurile, rănile și inflamațiile pielii. De asemenea, sunătoarea poate fi administrată sub formă de ceai sau supliment alimentar, în conformitate cu recomandările unui specialist în domeniu.

Coada-șoricelului (Achillea millefolium)

Coada-șoricelului este o plantă medicinală răspândită în România, recunoscută pentru proprietățile sale astringente, antiinflamatorii și cicatrizante. Aceasta este folosită pentru a trata rănile superficiale, hemoragiile nazale, crampele menstruale și disconfortul gastrointestinal. Poți prepara o infuzie din frunze și flori de coada-șoricelului prin infuzarea lor în apă fierbinte și lăsarea la infuzat timp de aproximativ 15 minute. Consumă infuzia de 2-3 ori pe zi pentru a beneficia de proprietățile sale vindecă.

Brusturele (Arctium lappa)

Brusturele este o plantă medicinală cu multiple beneficii pentru sănătate. Rădăcinile și frunzele sale sunt folosite pentru a trata afecțiuni ale pielii, cum ar fi eczemele, acnee sau iritațiile. De asemenea, brusturele are proprietăți diuretice și detoxifiante, ajutând la eliminarea toxinelor din organism. Poți consuma o infuzie preparată din rădăcina de brusture sau poți aplica ulei de brusture pe piele pentru a trata diverse probleme dermatologice.

Știrul (Calendula officinalis)

Știrul, cunoscut și sub denumirea de gălbenele, este o plantă medicinală cu proprietăți antiinflamatorii, cicatrizante și antiseptice. Florile sale sunt folosite pentru a trata rănile superficiale, arsurile minore și inflamațiile pielii. Uleiul de știr poate fi, de asemenea, utilizat pentru masaj în cazul durerilor musculare și articulare. Poți prepara o infuzie din flori de știr prin infuzarea lor în apă fierbinte și apoi aplica comprese cu această infuzie pe zonele afectate.

Lemnul dulce (Glycyrrhiza glabra)

Lemnul dulce este o plantă medicinală cu proprietăți expectorante, antiinflamatorii și antivirale. Rădăcina sa este folosită în tratarea tusei, bronșitei și afecțiunilor respiratorii. De asemenea, lemnul dulce poate ajuta la calmarea durerilor de stomac și ulcerului gastric. Poți consuma lemnul dulce sub formă de ceai, tinctură sau capsule, dar este important să consulți un specialist pentru a determina doza și durata de administrare potrivite.

Cimbrul (Thymus vulgaris)

Cimbrul este o plantă aromatică și medicinală cu proprietăți antiseptice, expectorante și stimulatoare ale sistemului imunitar. Este folosit în tratarea afecțiunilor respiratorii, cum ar fi tusea, răceala și sinuzita. De asemenea, cimbrul poate ajuta la îmbunătățirea digestiei și la calmarea durerilor de stomac. Poți prepara o infuzie din frunze și flori de cimbru și să o consumi de 2-3 ori pe zi sau poți adăuga cimbru proaspăt în mâncărurile tale pentru a beneficia de proprietățile sale.

Liliana POSTICA

În vechile cărți despre plante medicinale, coada-șoricelului este numită „planta tuturor relelor“ și se poate folosi oriunde altceva pare să fie de prisos.

„Această plantă are o forță depurativă incredibilă și ajută la alungarea diferitelor boli care se instalaseră în organism de ani buni. Totul este să se facă încercarea“, scrie Maria Treben în cartea sa Sănătate din farmacia Domnului. Coada-șoricelului are o influență pozitivă și asupra măduvei osoase, stimulând acolo hematopoeza (formarea sângelui). „Ea (coada-șoricelului – n.red.) ajută în afecțiunile măduvei osoase, în care orice alt medicament clachează și chiar în osteoporoză, dacă se fac cure de ceai de coada-șoricelului, băi și frecții cu tinctură de coada-șoricelului. Această plantă medicinală este un mijloc hemostatic bun în oprirea hemoragiilor pulmonare și poate vindeca, împreună cu rădăcina de obligeană, cancerul pulmonar. Rădăcinile de obligeană sunt mestecate pe parcursul zilei, iar din ceaiul de coada-șoricelului se bea dimineața și seara câte o ceașcă, înghițitură cu înghițitură“, explică Maria Treben în cartea sa despre tratamente naturiste.

Hemoragii stomacale, răceli, dureri de spate sau reumatice

Potrivit fitoterapeutei Maria Treben, ceaiul din coada-șoricelului este ajutor rapid pentru hemoragii stomacale, pentru hemoroizii care sângerează puternic, pentru arsurile de stomac, în răceli, dureri de spate sau reumatice. Ceaiul trebuie băut în cantitate mare și cât se poate de fierbinte. De asemenea, acest ceai stimulează și activitatea renală regulată, înlătură inapetența, balonările și crampele stomacale, tulburările hepatice, inflamațiile traiectului stomacal și intestinal, stimulează activitatea intestinală, ajută în tulburări circulatorii și spasme vasculare și poate fi recomandat cu încredere inclusiv în anghina pectorală. Pentru tratamentul hemoroizilor se poate utiliza alifia din flori de coada-șoricelului.

Recomandată și pentru amețeli, grețuri, dureri de ochi

Ceaiul din coada-șoricelului este recomandat de dr. Lutze în cazul „congestiei cerebrale însoțite de dureri de parcă ar vrea craniul să pocnească, apoi împotriva amețelii, a grețurilor, a bolilor de ochi însoțite de lăcrimări, a durerilor acute de ochi și a hemoragiilor nazale“. Potrivit fitoterapeutei Maria Treben, ceaiul din coada-șoricelului ar trebui să fie consumat și de femeile aflate la menopauză deoarece acestea ar fi cruțate de „neliniștea interioară“ specifică acestei perioade.

În cartea sa, Maria Treben vorbește despre o tânără ce fusese diagnosticată cu un cancer la organele pelviene. I s-au prescris raze cu cobalt, iar rudele i-au fost înștiințate că boala este incurabilă. „M-am gândit la preotul Kneipp și la indicațiile sale în legătură cu organele pelviene și i-am recomandat fetei să bea atâta ceai din coada-șoricelului pe zi cât putea să suporte. Ce mirată am fost când am primit, nici trei săptămâni mai târziu, prin poștă, vestea că se simte excelent și că încet, dar sigur, a început să-și recapete greutatea normală!“.

Moduri de preparare

Infuzie: Se opărește o linguriță cu vârf la ¼ litru de apă și se lasă puțin în repaos. Tinctură: Florile de coada-șoricelului culese în soare se introduc, fără a le îndesa, într-o sticlă până la gât, peste care se toarnă rachiu de secară sau de fructe de 38-40%; se lasă să stea 14 zile în soare sau în apropierea unei mașini de gătit. Alifie de coada-șoricelului: Se înfierbântă bine 90 de grame de unt nesărat sau de untură de porc, se adaugă 15 grame de flori de coada-șoricelului proaspete și tocate mărunt și 15 grame de frunze de zmeură tăiate fin. Se lasă să sfârâie scurt în grăsime, se amestecă și se dă tigaia la o parte. Se încălzește totul ușor, se strecoară printr-o bucată de tifon și se pune în borcane uscate, pregătite dinainte. Este recomandat ca alifia să se păstreze la frigider. Băi de șezut: Se lasă 100 de grame de coada-șoricelului (planta întreagă) peste noapte în apă rece, iar a doua zi se dă în clocot și se adaugă în apa de baie.

Coada-șoricelului este o plantă medicinală căreia nu putem să nu-i rezervăm un loc în viața noastră. Deși aceasta constituie sprijinul nostru de bază în unele maladii grave, este considerată în primul rând o plantă de leac pentru femei. „De multe nenorociri ar fi cruțate femeile dacă ar recurge din când în când la coada-șoricelului!“, spune preotul Kneipp. Indiferent de vârstă, este bine să se bea ceai din această plantă medicinală care influențează în toate privințele în mod favorabil organele pelviene ale oricărei femei.

Planta crește în cantități mari pe câmpii și drumuri înguste de țară, pe la margini de păduri și lanuri de cereale. Florile sunt albe sau trandafirii și au în soare un parfum aromatic, ușor acrișor. Pentru a avea forță lecuitoare mai puternică, aceste flori trebuie culese în soare puternic deoarece atunci le crește conținutul în uleiuri volatile.

Cine a fost Maria Treben?

Născută Günzl, în 1907, Maria Treben a fost o botanistă și scriitoare austriacă. Considerată o specialistă în domeniul medicamentelor pe bază de plante și a altor metode alternative de tratament în tradiția lui Sebastian Kneipp, Treben a sintetizat puterea plantelor în cartea sa Gesundheit aus der Apotheke Gottes (Sănătate din farmacia Domnului), publicată în peste 20 de limbi străine, în mai mult de opt milioane de exemplare. În ianuarie 1947, în urma expulzării germanilor din Cehoslovacia, Maria Treben a fost adăpostită într-o tabără de refugiați din Wülzburg (Bavaria), scrie Wikipedia. Acolo a avut o erupție cutanată și, după o ședere de trei săptămâni, s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. A fost transferată din tabără la un spital, unde, din cauza războiului, nu existau prea multe medicamente și nu era nicio perspectivă de salvare. Surorile i-au dat să bea suc de rostopască, iar starea ei de sănătate s-a îmbunătățit imediat. Această experiență cheie a determinat-o să înceapă să studieze herbalismul. În următorii ani, Treben a studiat ca autodidactă medicina pe bază de plante (fitoterapie). A practicat în Austria și Germania, fără a fi o practicantă recunoscută. Recomandarea folosirii bitterului suedez („ierburile suedeze“) a devenit deosebit de cunoscută, această practică bazându-se pe redescoperirea unei rețete a medicului suedez Claus Samst, care la rândul său a atribuit-o lui Urban Hjärne (1641-1724).

Simona Nicole DAVID

În numerele trecute ale revistei am început să detaliem modul în care pot fi extrase substanțele active din plante și care sunt beneficiile acestora, așa cum a explicat Maria Treben în cartea sa Sănătate din farmacia Domnului.

Cimbrul se culege în perioada înfloririi, adică din iunie și până în august. Cel mai bun cimbru este cel care se culege în soarele amiezii. Florile se pot pune în sticle umplute până la gât și lăsate la macerat zece zile în ulei sau se poate face sirop. Potrivit Mariei Treben, uleiul de cimbru se folosește contra „paraliziei, în apoplexie, scleroză în plăci (multiplă), atrofie musculară, atrofie și entorse”. În cazul crampelor abdominale, stomacale și menstruației, ca și în spasmele organelor pelviene (genitale), este indicat cimbrul atât în uz intern cât și extern. Se beau două cești zilnic. De asemenea, se pot face perne din plantele culese în soarele amiezii și se aplică extern înainte de culcare. Aceste perne se încălzesc în tigaie înainte de a fi aplicate pe stomac sau pe bazin. Maria Treben recomandă în cartea sa pernele de plante și în umflături, contuzii și reumatism vechi.

Afecțiuni ale căilor respiratorii

Această plantă minunată, asociată în părți egale cu pătlagina-îngustă, și-a dovedit eficacitatea în combaterea afecțiunilor căilor respiratorii, a secrețiilor abundende ale bronhiilor și a astmului bronșic, ba chiar a tusei convulsive. Astfel, într-o ceașcă cu apă fierbinte se introduc o felie de lămâie și o linguriță de amestec de cimbru-pătlagină. Se lasă jumătate de minut și se bea foarte fierbinte cu înghițituri mici. Fitoterapeuta Maria Treben mai scrie în cartea sa că acest ceai „se prepară proaspăt de 4-5 ori pe zi; dacă amenință pericolul unei pneumonii, acest ceai luat din oră în oră în înghițituri mici nu-și va rata efectul“.

„Din fericire, mai există încă multe mame care n-au uitat cimbrul. De foarte multe ori nu se ține seama de faptul că, dacă se dă copiilor băutură direct de frigider, se poate ajunge la o bronșită cronică, iar aceasta duce în anii următori la emfizem cu grea insuficiență respiratorie“. (Maria Treben)

Leac pentru depresie și... beție

Servită ca frecție pentru fortificarea membrelor la copiii slab dezvoltați și la bolnavii de scleroză în plăci (multiplă), tinctura de cimbru are efecte uimitoare (a se vedea „moduri de folosire). De asemenea, copiii agitați sau nervoși pot căpăta un somn sănătos în urma unei băi cu cimbru. Acest cimbru ajută și oamenii care suferă de surescitare nervoasă și depresie, care se însănătoșesc la scurt timp după ce fac asemenea băi. Dar efectele cimbrului nu se opresc aici, această plantă frumos mirositoare, care se folosește și în bucătărie pentru a da savoare preparatelor culinare, este un remediu eficient și indicat contra beției. Cum se prepară „leacul”? Ei bine, peste un pumn de cimbru se toarnă un litru de apă clocotită și se acoperă două minute. Ceaiul se pune într-un termos și se dă alcoolicului la fiecare oră câte o lingură plină. Urmează grețuri, vărsături, purgație și urinări puternice, valuri de sudoare, o mare poftă de mâncare și senzație de sete. În caz de recidive, care la început sunt inevitabile, iar mai târziu tot mai rare, cura se repetă.

Eficient și în epilepsie

Botanista Maria Treben recomandă cimbrul și în crizele de epilepsie. Pentru această problemă este indicat ceaiul, care nu se bea în criză, ci pe tot parcursul anului sub formă de cură de 2-3 săptămâni, cu pauze de zece zile. În aceste cure se beau câte două cești zilnic. Potrivit Mariei Treben, foarte eficient este și siropul de cimbru. Bun și pentru răceli, acest sirop de cimbru se administrează înaintea meselor.

Moduri de folosire

Infuzie: O linguriță cu vârf de plante se opărește cu ¼ litru de apă proaspăt fiartă și se lasă să stea puțin.

Adaos la baie: Pentru o baie completă – 200 de grame de plante.

Tinctura de cimbru: Cu inflorescențele culese în soarele amiezii se umple o sticlă până la gât, fără a se îndesa, se toarnă rachiu de secară sau de fructe de 38-40% și se lasă să stea 14 zile la soare.

Uleiul de cimbru: Florile culese în soarele amiezii se pun într-o sticlă, fără a se îndesa, apoi se toară ulei de măsline presate la rece, în așa fel încât uleiul să stea peste flori în strat gros de două degete. Se lasă 14 zile la soare sau în apropierea aragazului, la caldură.

Pernă de plante: Se umple o pernă cu plante și se coase.

Sirop de cimbru: Florile și tulpinile culese în soare se umezesc cu mâinile ude la introducerea într-un borcan. Se pun în straturi zahăr nerafinat și se apasă pentru a se îndesa în borcan. Se lasă totul aproximativ 3 săptămâni la loc însorit. La filtrare, florile și tulpinile îmbinate în zahăr trebuie spălate doar cu puțină apă, care se toarnă apoi la sirop. Se pune siropul la foc mic să se evapore, dar fără a-l lăsa să fiarbă. Siropul nu trebuie să devină nici prea subțire, nici prea gros, deci este lăsat să se răcească o dată sau de două ori, pentru a se face o probă.

Cine a fost Maria Treben?

Născută Günzl, în 1907, Maria Treben a fost o botanistă și scriitoare austriacă. Considerată o specialistă în domeniul medicamentelor pe bază de plante și a altor metode alternative de tratament în tradiția lui Sebastian Kneipp, Treben a sintetizat puterea plantelor în cartea sa Gesundheit aus der Apotheke Gottes (Sănătate din farmacia Domnului), publicată în peste 20 de limbi străine, în mai mult de opt milioane de exemplare. În ianuarie 1947, în urma expulzării germanilor din Cehoslovacia, Maria Treben a fost adăpostită într-o tabără de refugiați din Wülzburg (Bavaria), scrie Wikipedia. Acolo a avut o erupție cutanată și, după o ședere de trei săptămâni, s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. A fost transferată din tabără la un spital, unde, din cauza războiului, nu existau prea multe medicamente și nu era nicio perspectivă de salvare. Surorile i-au dat să bea suc de rostopască, iar starea ei de sănătate s-a îmbunătățit imediat. Această experiență cheie a determinat-o să înceapă să studieze herbalismul. În următorii ani, Treben a studiat ca autodidactă medicina pe bază de plante (fitoterapie). A practicat în Austria și Germania, fără a fi o practicantă recunoscută. Recomandarea folosirii bitterului suedez („ierburile suedeze“) a devenit deosebit de cunoscută, această practică bazându-se pe redescoperirea unei rețete a medicului suedez Claus Samst, care la rândul său a atribuit-o lui Urban Hjärne (1641-1724).

Simona-Nicole DAVID

Cimbrul

În numerele trecute ale revistei am început să detaliem modul în care pot fi extrase substanțele active din plante și care sunt beneficiile acestora, așa cum a explicat Maria Treben în cartea sa Sănătate din farmacia Domnului.

Cimbrul (Thymus serpyllum) se mai numește și buruiană-de-balsam, cimbrișor, cimbru-de-câmp, cimbru-sălbatic, iarba-cucului, lămâiță, tămâiță, timian și crește pe pășuni pline de soare, pe povârnișuri și pe liziere înguste. Această plantă are nevoie de soare și, deci, de multă căldură. Poate că de aceea îi plac suprafețele pietroase și pășunile alpine, acolo unde căldura iradiază în mod special. Imaginați-vă ce parfum iese din pernițele florilor violete în arșița soarelui... Acest parfum minunat atrage insecte și albine. „Dintotdeauna m-au ademenit aceste flori minunate cu mireasma lor cu totul aparte; simpatia și dragostea le aparține încă din copilărie“, scrie Maria Treben. Renumit încă din Antichitate, cimbrul stimulează fluxul diuretic și ciclul lunar, iar la o „naștere normală grăbește ieșirea pruncului din trupul mamei“. De asemenea, mai scrie fitoterapeuta Maria Treben, „băutura preparată din el (cimbru – n.red.) curăță părțile interne ale organismului“.

Dureri nevralgice

Cimbrul, mușețelul și coada-șoricelului culese în soare și aplicate ca pernă uscată de plante, la care se bea simultan un ceai din aceste plante, ajută la alinarea durerilor nevralgice faciale. Iar dacă acestea sunt însoțite de crispări ale feței, se folosește suplimentar o pernă uscată de pedicuță. „Un țăran în vârstă de 79 de ani suferea de 27 de ani de o gravă nevralgie facială. Fusese operat deja de câteva ori la față. Își atrăsese boala când venise într-o zi acasă ud leoarcă de la câmp și, fiind chemat în calitatea sa de primar la o ședință de urgență, nu avusese timp să-și schimbe hainele, plecând cu ele ude pe el. În ultimele luni ale bolii, gura i se retrăsese cu dureri mari aproape până la ureche. Compresele cu ierburi suedeze i-au adus la început o ușoară ameliorare. Abia când plantele enumerate mai sus și culese în soare i s-au aplicat ca pernă, s-a văzut fulgerător o schimbare în bine. A mai băut din acest fel de ceai și după ce i-a trecut nevralgia facială.“

Cimbrul a ajuns la noi în secolul al XI-lea din țările mediteraneene, iar speciile cultivate și sălbăticite iar se găsesc prin grădini ca cimbru de grădină. Spre deosebire de cimbrul de câmp, cel de grădină ajunge la o înălțime de 50 de centimetri. Dar ambele au același efect curativ.  De pildă, stareța Hildegard von Bingen, citată de Maria Treben în cartea sa, menționează cimbrul ca plantă de leac împotriva leprei, a paraliziei și a bolilor de nervi. Cine bea dimineață o ceașcă de ceai de cimbru în loc de cafea va resimți în curând efectul său binefăcător: o prospețime a spiritului, o senzație plăcută în stomac, lipsa tusei de dimineață și o stare generală foarte bună.

Deși plantele au puteri tămăduitoare incredibile, nu trebuie ocolit medicul. În cazul în care ne simțim rău, este recomandat să mergem la un consult de specialitate.

Cine a fost Maria Treben?

Născută Günzl, în 1907, Maria Treben a fost o botanistă și scriitoare austriacă. Considerată o specialistă în domeniul medicamentelor pe bază de plante și a altor metode alternative de tratament în tradiția lui Sebastian Kneipp, Treben a sintetizat puterea plantelor în cartea sa Gesundheit aus der Apotheke Gottes (Sănătate din farmacia Domnului), publicată în peste 20 de limbi străine, în mai mult de opt milioane de exemplare. În ianuarie 1947, în urma expulzării germanilor din Cehoslovacia, Maria Treben a fost adăpostită într-o tabără de refugiați din Wülzburg (Bavaria), scrie Wikipedia. Acolo a avut o erupție cutanată și, după o ședere de trei săptămâni, s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. A fost transferată din tabără la un spital, unde, din cauza războiului, nu existau prea multe medicamente și nu era nicio perspectivă de salvare. Surorile i-au dat să bea suc de rostopască, iar starea ei de sănătate s-a îmbunătățit imediat. Această experiență cheie a determinat-o să înceapă să studieze herbalismul. În următorii ani, Treben a studiat ca autodidactă medicina pe bază de plante (fitoterapie). A practicat în Austria și Germania, fără a fi o practicantă recunoscută. Recomandarea folosirii bitterului suedez („ierburile suedeze“) a devenit deosebit de cunoscută, această practică bazându-se pe redescoperirea unei rețete a medicului suedez Claus Samst, care la rândul său a atribuit-o lui Urban Hjärne (1641-1724).

A consemnat Simona Nicole David

În numerele trecute ale revistei am început să detaliem modul în care pot fi extrase substanțele active din plante și care sunt beneficiile acestora, așa cum a explicat Maria Treben în cartea sa Sănătate din farmacia Domnului.

Una dintre plantele despre care am început să scriem în materialul anterior este nalba, indicată și în caz de secreție pulmonară abundentă, bronșite, tuse și răgușeală puternică (laringită), amigdalită și gură uscată. Dar acestea nu sunt singurele beneficii, autoarea Maria Treben descoperind cu mult mai multe. De pildă, nalba este benefică chiar și în alergiile tenului, provoacând mâncărimi și usturimi faciale. În aceste situații sunt eficiente spălăturile cu nalbă călduță. De asemenea, nalba este eficace în laringite și în cancerul laringian, mai scrie Maria Treben. Potrivit fitoterapeutei, pentru aceste afecțiuni se prepară un extrat rece, lăsând peste noapte cantitatea de plante necesarã dozei pe o zi să stea la macerat în 21/2 litri de apă (o lingurițã cu vârf de plante la ¼ litru de apă). Dimineața, maceratul se încălzește ușor și se ține într-un termos clãtit în prealabil cu apă fierbinte. Maria Treben explicã în cartea sa că acest macerat se bea pe parcursul zilei (câte 4 cești), încet, iar cu restul care rămâne se face gargară. „În cazul uscăciunii gurii, a gâtlejului și a nasului, care stârnește deseori o puternică nervozitate a bolnavului, se face tot gargară și se clătește gura de mai multe ori pe zi cu ceai de nalbă. Și contra uscăciunii ochilor se folosesc cu succes băi și comprese cu același ceai.“

Potrivit Mariei Treben, nalba este folosită, extern, pentru răni, abcese, picioare sau răni umflate provenite de pe urma unor fracturi sau a unor flebite. În aceste cazuri se prescriu băi de picioare sau de mâini. „Aceste băi au dat în practica mea rezultatele cele mai bune. Ele sunt foarte indicate tocmai după o fractură la picior, când acesta este mereu suprasolicitat și se umflă. În vecinătatea noastră locuia o femeie care-și rupsese cu niște ani în urmă glezna. Avea permanent probleme cu piciorul și într-o zi a trebuit să se interneze iarăși în spital. Am întâlnit-o după ce a fost externată, șchiopătând tare, iar piciorul era umflat până peste genunchi. Deși mergea cu baston, înainta într-un ritm de melc. Am luat împreună nalbe proaspete. A doua zi și-a început băile. Nu exagerez când povestesc că, după o săptămână n-a mai avut nevoie de baston și piciorul arăta din nou normal. La fel a fost și cu o altă femeie care-și fracturase încheietura mâinii drepte și aceasta o jena tot mereu. Ce gospodină și ce mamă își poate menaja mâna dreaptă? În fiecare noapte mâna îi zvâcnea și mult timp s-a umflat zilnic; întâlnind-o, am sfătuit-o să facă băi de nalbă. Și acest caz s-a ameliorat grabnic“, relatează autoarea în cartea sa devenită bestseller, Sănătate din farmacia Domnului.

Atenție: numai ca extract rece!

Maria Treben atrage atenția că ceaiul de nalbă se prepară numai ca extract rece prin adăugarea unei lingurițe cu vârf de plantă la ¼ litru de apă, se lasă să stea peste noapte la macerat, iar dimineața se încălzește ușor. Pentru băile de mâini și de picioare, fitoterapeuta ne sfătuiește să preparăm ceaiul lăsând două mâini de nalbă peste noapte în apă rece, într-un recipient de 5 litri. A doua zi se încălzește totul atât cât suportă mâinile și picioarele, pentru a nu ne opări. Durata unei astfel de băi este de 20 de minute, iar apa, reîncălzită, se poate folosi de încă 2 ori. Resturile de plante rămase după prepararea ceaiului nu se aruncă, ci se încălzesc ușor în puțină apă și se face un terci, amestecându-le cu făină de orz. Acest terci se pune pe o bucată de tifon și se aplică local, cât este cald, sub formă de compresă, acolo unde este nevoie.

Cu atât de multe beneficii, nalba, care creşte mai ales pe lângă gospodăriile ţărăneşti, este alungată tot mai mult în zilele noastre din aceste locuri. În strădania de a îndepărta umezeala şi murdăria şi de a da casei un aspect plăcut şi în exterior, se toarnă deseori o fâşie de beton în jurul casei sau un pavaj pentru scurgerea apei de ploaie. Atunci i se ia însă nalbei locul ei moştenit de generaţii. Aşa dispare tot mai mult acest mare ajutor al omenirii, pentru care n-avem cuvinte destule să-i mulțumim Domnului!

Deși plantele au puteri tămăduitoare incredibile, nu trebuie ocolit medicul. În cazul în care ne simțim rău, este recomandat să mergem la un consult de specialitate.

Cine a fost Maria Treben?

Născută Günzl, în 1907, Maria Treben a fost o botanistă și scriitoare austriacă. Considerată o specialistă în domeniul medicamentelor pe bază de plante și a altor metode alternative de tratament în tradiția lui Sebastian Kneipp, Treben a sintetizat puterea plantelor în cartea sa Gesundheit aus der Apotheke Gottes (Sănătate din farmacia Domnului), publicată în peste 20 de limbi străine, în mai mult de opt milioane de exemplare. În ianuarie 1947, în urma expulzării germanilor din Cehoslovacia, Maria Treben a fost adăpostită într-o tabără de refugiați din Wülzburg (Bavaria), scrie Wikipedia. Acolo a avut o erupție cutanată și, după o ședere de trei săptămâni, s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. A fost transferată din tabără la un spital, unde, din cauza războiului, nu existau prea multe medicamente și nu era nicio perspectivă de salvare. Surorile i-au dat să bea suc de rostopască, iar starea ei de sănătate s-a îmbunătățit imediat. Această experiență cheie a determinat-o să înceapă să studieze herbalismul. În următorii ani, Treben a studiat ca autodidactă medicina pe bază de plante (fitoterapie). A practicat în Austria și Germania, fără a fi o practicantă recunoscută. Recomandarea folosirii bitterului suedez („ierburile suedeze“) a devenit deosebit de cunoscută, această practică bazându-se pe redescoperirea unei rețete a medicului suedez Claus Samst, care la rândul său a atribuit-o lui Urban Hjärne (1641-1724).

Simona Nicole David

În numerele trecute ale revistei am început să detaliem modul în care pot fi extrase substanțele active din plante, amintind despre: infuzii, macerate, decocturi, tincturi etc., așa cum a explicat Maria Treben în cartea sa Sănătate din farmacia Domnului. Dar să vedem ce beneficii are fiecare plantă în parte, potrivit autoarei care și-a dedicat întreaga viață fitoterapiei.

Despre brusture

Una dintre plantele cu multiple calități în tratarea diferitelor afecțiuni este brusturele (Petasites officinalis). Întâlnit și sub denumirea de brustur, broscălan, lipan, podval-mare, smântânică etc., brusturele crește pe maluri de râuri și pâraie, în șanțuri și liziere. Rădăcina brusturelui are acțiune antitermică și, așa cum scrie Maria Treben în cartea sa, a fost foarte căutată în timpul epidemiilor de ciumă. Rădăcinile de brusture se culeg încă din perioada de înflorire, iar ceaiul sudorific se administrează în caz de febră, insuficiență respiratorie, artrită (gută) și epilepsie. „Se beau, zilnic, încetul cu încetul, 1-2 cești. Frunzele mari și proaspete se aplică sub formă de comprese, nu doar la entorse, luxații și picioare rănite de prea mult umblat, ci și în orice fel de arsură, în leziuni ulceroase, canceroase și în plăgi usturătoare.“

Cum se folosește brusturele

Se poate prepara un macerat dintr-o linguriță rasă de rădăcină de brusture care se pune peste noapte în ¼ litru de apă, se încălzește ușor dimineața, se strecoară și se bea. Sub formă de compresă, frunzele proaspete de brusture se spală, se zdrobesc și se aplică pe locul cu probleme. Se repetă această operațiune de câteva ori pe zi.

Nalba, mai mult decât o floare frumoasă

Denumită și cașul-popii, bănuți, caș, colăcel, covrigel etc., nalba (Malva vulgaris – M. neglecta) poate fi găsită pe lângă garduri, margini de drum, ziduri vechi și grohotișuri de pantă, dar numai în imediata apropiere a unei zone populate. Iar, dacă se găsește departe de orice așezare omenească, este sigur că acolo a fost odată o curte, o casă, o fermă, scrie Maria Treben în cartea sa. Potrivit autoarei, florile, frunzele și tulpinile se culeg din iunie până în septembrie, întrucât la uscat se pierd din substanțele mucilaginoase, iar planta trebuie utilizată cât se poate de proaspătă pentru a beneficia pe deplin de puterile sale tămăduitoare. „Nalba se dovedește benefică mai ales sub formă de ceai în inflamațiile mucoaselor din interiorul organismului, în gastrite, în inflamațiile mucoaselor vezicale (ale vezicii urinare), gastro-intestinale și ale cavității bucale, ca și în ulcerele gastrice (stomacale) și intestinale“, scrie Maria Treben. Potrivit fitoterapeutei austriece, pentru leacurile afecțiunilor menționate mai sus se poate prepara o supă din frunze amestecate cu orz. Întâi se lasă orzul să fiarbă, iar după răcire se adaugă și frunzele de nalbă. De asemenea, mai explică Treben, nalba este indicată și în caz de secreție pulmonară abundentă, bronșite, tuse și răgușeală puternică (laringită), amigdalită și gură uscată.

Maceratul, cel mai eficient

Pentru că este mai eficientă în stare proaspătă, cel mai indicat este maceratul. Astfel, pentru a nu se distruge substanțele mucilaginoase, planta se lasă peste noapte în apă rece, iar a doua zi se încălzește ușor, se strecoară și se beau 2-3 cești pe zi, cu înghițituri mici. În cercetările sale, Treben a descoperit că „nalba are un efect lecuitor chiar și în cazul unui emfizem pulmonar rebel, considerat adesea incurabil, care provoacă grele insuficiențe respiratorii“. Se beau minimum 3 cești pe zi, iar frunzele și florile, bine strecurate și încălzite, se pun peste noapte sub formă de comprese în zona bronhiilor și pe piept. Nalba este eficientă și pentru ten ori pentru ochi. Astfel, spălăturile cu nalbă călduță sunt benefice în alergiile tenului, care provoacă mâncărimi și usturimi faciale. De asemenea, când apare o „secare a secreției lacrimale“, se dovedesc excelente băile de ochi și compresele la ochi făcute cu ceai călduț de nalbă. Dar despre alte beneficii ale nalbei și ale altor plante din farmacia Domnului, în numărul viitor al revistei.

Deși plantele au puteri tămăduitoare incredibile, nu trebuie ocolit medicul. În cazul în care ne simțim rău, este recomandat să mergem la un consult de specialitate.

Cine a fost Maria Treben?

Născută Günzl, în 1907, Maria Treben a fost o botanistă și scriitoare austriacă. Considerată o specialistă în domeniul medicamentelor pe bază de plante și a altor metode alternative de tratament în tradiția lui Sebastian Kneipp, Treben a sintetizat puterea plantelor în cartea sa Gesundheit aus der Apotheke Gottes (Sănătate din farmacia Domnului), publicată în peste 20 de limbi străine, în mai mult de opt milioane de exemplare. În ianuarie 1947, în urma expulzării germanilor din Cehoslovacia, Maria Treben a fost adăpostită într-o tabără de refugiați din Wülzburg (Bavaria), scrie Wikipedia. Acolo a avut o erupție cutanată și, după o ședere de trei săptămâni, s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. A fost transferată din tabără la un spital, unde, din cauza războiului, nu existau prea multe medicamente și nu era nicio perspectivă de salvare. Surorile i-au dat să bea suc de rostopască, iar starea ei de sănătate s-a îmbunătățit imediat. Această experiență cheie a determinat-o să înceapă să studieze herbalismul. În următorii ani, Treben a studiat ca autodidactă medicina pe bază de plante (fitoterapie). A practicat în Austria și Germania, fără a fi o practicantă recunoscută. Recomandarea folosirii bitterului suedez („ierburile suedeze“) a devenit deosebit de cunoscută, această practică bazându-se pe redescoperirea unei rețete a medicului suedez Claus Samst, care la rândul său a atribuit-o lui Urban Hjärne (1641-1724).

Simona-Nicole David

„Domnul lasă doctoria să crească din Pământ și-un înțelept n-o disprețuiește.“
(Sfânta Scriptură, Sirach 38, volumul 4)

Orice om își poate ajuta propria sănătate și chiar trata, dacă nu a știut sau nu a putut să prevină o anumită afecțiune cu ajutorul leacurilor dăruite din vremuri străvechi de bunul Dumnezeu.

În cărțile sale, preotul Kneipp scrie că Dumnezeu „pentru fiecare boală a crescut o mică plantă“. Astfel, cei care decid să folosească plante medicinale ar trebui să înceapă mai întâi cu plantele depurative, adică cele care curăță sângele: urzici, leurdă, păpădia, pătlagina etc. Firește că, în caz de stare de rău accentuată, febră și alte simptome serioase de boală, trebuie mers la medic pentru a vedea care este problema. Iar atunci când este vorba de o boală grea trebuie urmate recomandările medicilor.

În cartea Sănătate din farmacia Domnului, scrisă de Maria Treben și tradusă în 17 limbi, autoarea reamintește că medicina predată în facultățile de profil a început să se intereseze treptat și de medicina naturistă încă de acum 40 de ani. Profesorul universitar dr. Carl Alken (Universitatea din Saarland, Germania) aduce argumente pentru îndreptarea tot mai puternică a medicinii predate la facultate spre forțele tămăduitoare ale naturii astfel: „După cel de-al Doilea Război Mondial, medicii s-au aflat practic neputincioși în fața tuberculozei sau, de exemplu, a proastei funcționări a rinichilor. A urmat marea schimbare odată cu introducerea antibioticelor, iar astăzi trebuie să ne luptăm deja cu urmările negative ale utilizării parțial exagerate, parțial greșite a acestor «binefăcători». La aceasta se adaugă o creștere de forță a unei avalanșe a micozelor declanșate de o perturbare a echilibrului biologic normal de prea multe medicamente și de alte influențe ale mediului“, se arată în cartea Sănătate din farmacia Domnului, scrisă de Maria Treben.

Atenție la calmante!

Potrivit autoarei, care și-a dedicat întreaga viață fitoterapiei, „mulți medici cu conștiința responsabilității pun în gardă în fața unei folosiri excesive a medicamentelor. Se arată mai ales cât de periculoase pot deveni calmantele. Ele sunt luate de nenumărați oameni fără control medical și pot dăuna foarte serios diferitelor organe. Medicamentele pentru scăderea tensiunii, de exemplu, luate timp îndelungat, provoacă la femei cancer mamar, după cum au constatat trei grupe de cercetători care au lucrat independent unele de altele, la Boston, Bristol și Helsinki“, scria Maria Treben în 1980, anul în care a publicat cartea tipărită în peste opt milioane de exemplare și devenită best-seller în scurt timp.

Când trebuie culese plantele

Dar pentru ca plantele medicinale să fie adevărate leacuri, așa cum ni le-a lăsat bunul Dumnezeu, acestea trebuie să fie culese, păstrate și preparate corect. Astfel, cele mai bune plante medicinale sunt cele proaspăt culese; „ele sunt neapărat necesare pentru o reușită în cazurile de îmbolnăviri grave“. De pildă, ierburile proaspete pot fi culese începând cu primăvara timpurie, uneori deja înainte de sfârșitul lunii februarie, până în luna noiembrie, chiar înainte de intrarea în iarnă. Sunt și plante ce pot fi culese iarna, de sub pătura de zăpadă, dacă li s-a reținut locul. Un exemplu este rostopasca. Maria Treben explică faptul că iarna nu este bine să facem provizii în exces de plante, ci doar atât cât ne trebuie. Care este explicația? Ei bine, plantele trebuie culese în perioada conținutului cel mai mare de substanțe active. Așadar, dacă este nevoie de flori, acestea trebuie culese întotdeauna la începutul perioadei de înflorire, iar dacă folosim frunzele este bine să le culegem înainte și după perioada de înflorire. În ceea ce privește rădăcinile, acestea sunt scoase din pământ la începutul primăverii sau toamna; fructele se culeg în perioada coacerii.

Cine a fost Maria Treben?

Născută Günzl, în 1907, Maria Treben a fost o botanistă și scriitoare austriacă. Considerată o specialistă în domeniul medicamentelor pe bază de plante și a altor metode alternative de tratament în tradiția lui Sebastian Kneipp, Treben a sintetizat puterea plantelor în cartea sa Gesundheit aus der Apotheke Gottes (Sănătate din farmacia Domnului), publicată în peste 20 de limbi străine, în mai mult de opt milioane de exemplare. În ianuarie 1947, în urma expulzării germanilor din Cehoslovacia, Maria Treben a fost adăpostită într-o tabără de refugiați din Wülzburg (Bavaria), scrie Wikipedia. Acolo a avut o erupție cutanată și, după o ședere de trei săptămâni, s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. A fost transferată din tabără la un spital, unde, din cauza războiului, nu existau prea multe medicamente și nu era nicio perspectivă de salvare. Surorile i-au dat să bea suc de rostopască, iar starea ei de sănătate s-a îmbunătățit imediat. Această experiență cheie a determinat-o să înceapă să studieze herbalismul. În următorii ani, Treben a studiat ca autodidactă medicina pe bază de plante (fitoterapie). A practicat în Austria și Germania, fără a fi o practicantă recunoscută. Recomandarea folosirii bitterului suedez („ierburile suedeze“) a devenit deosebit de cunoscută, această practică bazându-se pe redescoperirea unei rețete a medicului suedez Claus Samst, care la rândul său a atribuit-o lui Urban Hjärne (1641-1724).

Simona-Nicole David

O plantă cu multiple întrebuințări. Este cuvântul cheie al pătlaginei. Aceasta a fost folosită încă din cele mai vechi timpuri pentru tratarea înţepăturilor de insecte, muşcături de şarpe, răni sau tăieturi. Datorită proprietăţilor sale antiinflamatoare, analgezice, antibiotice și cicatrizante, pătlagina reprezintă una dintre cele mai populare culturi de plante medicinale.

Nu are pretenţii deosebite faţă de lumină, suportând şi semiumbra. Creşte pe locuri bătătorite, nisipoase, unde alte specii nu rezistă. În flora spontană se întâlnește pe marginile drumului, în păşuni, buruienişuri, ca buruieni în culturi (mai ales în culturi de trifoi, unde este buruiană caracteristică), de la câmpie şi până în zona alpină, în întreaga ţară. În cultură este introdusă numai Pătlagina îngustă (P. lanceolata), care se poate cultiva în întreaga ţară

Asolament

Pătlagina îngustă nu manifestă pretenţii speciale faţă de planta premergătoare. Se recomandă să fie cultivată după prășitoare, atunci când terenul este curat de buruieni şi bogat în substanţe nutritive. Poate reveni pe acelaşi loc după 4 ani.

Lucrările solului

Pătlagina se cultivă în afara asolamentului și se exploatează 3-5 ani. Se recomandă să urmeze după culturi care lasă terenul curat de buruieni (plante prășitoare, cartof, sfeclă, cereale păioase timpurii, borceaguri, leguminoase pentru boabe. Arătura de bază se execută la adâncimea de 22-25 cm, se grăpează și se nivelează bine terenul. Până toamna terenul se menține curat de buruieni prin lucrări repetate cu polidiscul, urmat de grapa cu colți reglabili. Se recomandă o arătură adâncă de 22-25 cm, urmată de o grapă puternică cu bară de nivelare. Până toamna târziu terenul se va menţine curat de buruieni prin lucrări repetate, ori de câte ori va fi nevoie, cu polidiscul în agregat cu grapa. În ziua însămânţării terenul se va lucra cu combinatorul şi tăvălugul.

Fertilizarea solului

Planta reacționează foarte bine la aplicarea îngrășămintelor chimice și organice: fosfor, potasiu, azot 40-50 kg/ha s.a.; gunoi de grajd 20-25 t/ha s.a. Îngrășămintele de fosfor, potasiu și gunoi de grajd se încorporează cu plugul odată cu arătura de bază. Pregătirea patului germinativ în vederea semănatului se face cu combinatorul, realizând un teren bine mărunțit și tasat cu tăvălugul inelar. Sub arătura de toamnă se recomandă introducerea a câte 45-50 kg/ha s.a. fosfor şi potasiu, iar primăvara, printre rânduri, aceeaşi doză de azot.

Rezultate bune s-au obţinut şi când la planta premergătoare s-au dat 20-25 t/ha gunoi de grajd bine fermentat. În anul II şi următorii (planta fiind perenă, poate rămâne în cultură 3-4 ani cu producţii constante) de vegetaţie, se recomandă introducerea printre rânduri a câte 25-30 kg/ha s.a. fosfor, potasiu şi azot.

Înființarea culturii

Se înmulțește prin semințe semănate în pragul iernii sau între ferestrele iernii, îngropate superficial. Pătlagina îngustă se seamănă toamna târziu, înainte de îngheţul permanent şi când temperatura medie zilnică ajunge Ia 3-4°C. Semănată astfel, datorită umidităţii din toamnă şi iarnă, primăvara devreme planta răsare bine şi uniform. Când nu poate fi executată toamna, însămânţarea se poate face şi primăvara devreme, în ferestre. Pentru însămânţarea unui hectar sunt necesare 5 kg de sămânţă cu puritatea de 95%, germinaţia de 80% şi umiditatea maximă de 12%.

Greutatea medie a 1.000 de seminţe este de 1,144 g, iar la un gram intră în medie 874 de seminţe. Însămânţarea se execută cu maşinile SU-29 sau SUP-21, la care se ataşează cutii pentru seminţe mici şi limitatoare de adâncime la brăzdare. Intervalul de însămînţat este de 40-50 cm între rânduri, iar adâncimea de semănat va fi de 0,3-0,5 cm. Maşinile de semănat vor avea în agregat tăvăluguri uşoare sau, imediat după semănat, terenul se va tăvălugi. Sămânţă se amestecă cu material inert, într-un volum de 3 ori mai mare decât materialul de înmulţire.

Lucrări de întreținere

Pătlagina este o plantă foarte sensibilă la îmburuienare. După răsărire se recomandă pliviri și prașile manuale și mecanice repetate. Toamna este indicată o ușoară mușuroire a solului. Din anul II, primăvara, se grăpează energic. La pătlagină nu s-au evidențiat boli sau dăunători specifici care să producă pagube însemnate. Frecvent, se semnalează atacul de făinare (Erysiphae sp.). Prima praşilă se execută primăvara, cât mai devreme, imediat ce se disting rândurile pentru a se rupe crusta formată din topirea zăpezii şi a se distruge eventualele buruieni. Se are grijă ca rândurile să nu fie acoperite de pământ. Până la recoltarea frunzelor, se execută trei praşile la intervale de 2-3 săptămâni, în funcţie de starea fizică a terenului şi de dezvoltarea buruienilor. Plantele se răresc în aşa fel încât pe un metru liniar să rămână 25-30 fire, iar plivitul se face odată cu praşila a doua şi a treia. Terenul bătătorit cu ocazia recoltării frunzelor se afânează cu cultivatorul sau cu sapa. Toamna, la sfârşitul perioadei de vegetaţie, se execută ultima praşilă. Începând cu al doilea an de cultură, se execută patru praşile.

Material realizat cu ajutorul Institutului Național de Cercetare și Dezvoltare pentru Științe Biologice

Ruxandra HĂBEANU

O afacere cu plante medicinale este la îndemâna oricui, iar condițiile pedoclimaterice din țara noastră favorizează cultivarea plantelor medicinale și aromatice. Acestea pot fi plantate cu ușurință deoarece nu necesită îngrijirea și munca pe care le implică alte soiuri de plante. Marele avantaj al cultivării plantelor medicinale este că au un randament foarte ridicat, iar aceasta înseamnă profit rapid. Pentru a începe această afacere este nevoie de cel puțin un hectar de teren care trebuie pregătit conform cerințelor specifice fiecarei culturi în parte. Cu o investiție minimă de 800-1.000 euro, afacerea poate fi demarată oricând.

Rotația culturilor și asolamentul

Rotaţia reprezintă succesiunea de cultivare a plantelor în timp, pe aceeaşi solă/suprafaţă de teren, indicând prin numere ordinea în care se cultivă. Durata rotaţiei poate fi de 2-6 ani. Asolamentul reprezintă una dintre cele mai importante măsuri agrofitotehnice pentru creșterea producţiei.

În cadrul fermei poate exista un asolament special numai de plante medicinale şi aromatice sau un asolament mixt care să cuprindă, pe lângă aceste specii, şi plante din cultura mare: cereale, leguminoase pentru boabe sau alte plante. Culturile agricole sunt alese în funcţie de anumite criterii care urmăresc condiţiile din zonă, tipul de sol, clima. Alte criterii se referă la cerinţele plantelor medicinale și la disponibilul de forţă de muncă din zonă. De asemenea, se va ţine cont de existenţa unor dotări pentru condiţionarea recoltei sau a unor echipamente pentru distilarea uleiurilor volatile, precum şi a unor spaţii sau instalaţii pentru uscare, dar şi de bolile şi dăunătorii specifici fiecărei culturi în parte. Una dintre dificultăţile cu care se confruntă ferma de plante medicinale o constituie necesarul mare de forţă de muncă. Este de dorit să existe un sistem de maşini agricole adecvat și să se cultive plante care au o tehnologie mecanizată integral, ca de exemplu coriandru, muştar, chimen, anason sau fenicul.

Fertilizarea

Fertilitatea solului trebuie să fie menţinută şi ameliorată printr-un sistem de măsuri care să favorizeze activitatea biologică maximă a solului, precum şi conservarea resurselor acestuia. Astfel, fertilitatea şi sănătatea solului sunt menţinute prin practici biologice precum: rotaţia culturilor, lucrări manuale, prăşit, compostare şi mulcire. Prin folosirea îngrăşămintelor organice se măreşte şi se menţine procentul de materie organică a solului.

Sporirea fertilității solului se poate realiza prin: cultivarea de plante leguminoase care fixează azotul atmosferic şi lasă terenul curat de buruieni, plante care pot constitui îngrăşăminte verzi sau alte plante cu înrădăcinare adâncă. Se pot crea astfel condiţii optime pentru nutriţia plantelor prin punerea la dispoziţia acestora a unor substaţe utilizate direct (azotul) sau de către microorganismele prezente în sol (bacterii, ciuperici), care descompun materia organică şi au efecte pozitive asupra sistemului radicular sau asupra fotositezei.

Însă în agricultură baza fertilizării o constituie îngrăşămintele organice naturale. Astfel, gunoiul de grajd este considerat un îngrăşământ complex şi poate fi constituit din amestec de bălegar şi materii vegetale. Acesta conţine azot (5 kg/t gunoi), fosfor (2,5 kg/t gunoi), potasiu (6 kg/gunoi) şi calciu (5 kg/t gunoi).

Lucrările solului

Pe terenurile în pantă lucrările se vor efectua de-a curmezişul pantei pentru a nu apărea erodarea odată cu apa a stratului fertil de sol. De asemenea, resturile vegetale, trebuie mărunţite foarte bine înainte de arătură cu o grapă cu discuri, pentru a nu îngreuna efectuarea arăturii şi a celorlate lucrări.

Lucrările solului trebuie să fie efectuate pe cât posibil în intervalul de umiditate optim, pentru a avea un minim de consumuri energetice. În funcţie de specia cultivată, se execută mai multe lucrări ale solului. Acestea trebuie să cuprindă obligatoriu un dezmiriştit, imediat după recoltarea plantei premergătoare, executat cu grapa cu discuri, pentru mărunţirea resturilor vegetale şi a buruienilor. Arătura este una dintre cele mai importante lucrări ale solului și se efectuează de obicei la 15-20 cm adâncime, iar pentru unele specii trebuie executată mai adânc la 20-30 cm. Arătura de bază se efectuează vara/ toamna, este obligatorie, iar cele din timpul anului, necesare pentru infiinţarea unor culturi succesive, pot fi înlocuite cu trecerea cu cultivatorul sau cu plugul fără cormană pentru a mobiliza solul pe o adâncime de 18-22 cm.

Atunci când solul este prea uscat după recoltarea plantei premergătoare, în toamnă, se poate înlocui arătura cu lucrări cu grapa cu discuri grea. Întreţinerea arăturii şi nivelarea terenului se pot executa imediat după arătură sau primăvara, concomitent cu pregătirea patului germinativ.

Pregătirea patului germinativ

Pregătirea patului germinativ se realizează chiar înainte de semănat, pentru a nu crea condiţii de pierdere a apei din sol. Această lucrare se poate face cu un combinator pentru mărunţirea terenului foarte bine, mai ales pentru speciile care au seminţe foarte mici (muştar alb, măghiran, salvie), precum şi cu o grapă cu discuri în agregat cu o grapă cu colţi reglabili. În practica curentă este recomandat combinatorul.

Tăvălugitul se poate executa atunci când terenul este prea afânat, înainte de semănat sau atunci când seminţele speciei cultivate sunt prea mici şi trebuie să se creeze condiţii optime de umiditate pentru germinaţie.

Sămânţa şi semănatul

Materialul de înmulţire trebuie să vină din culturi semincere. Răsadurile să nu provină din organisme modificate genetic sau orice produse derivate din astfel de organisme. Seminţele sau materialul săditor trebuie să corespundă unor standarde sub aspectul germinaţiei, purităţii, componenţei botanice, stării sanitare. De asemenea, materialul trebuie să provină din recolta anului precedent deoarece se pierde foarte repede facultatea germinativă.

Material realizat cu ajutorul Institutului Național de Cercetare și Dezvoltare pentru Științe Biologice

Ruxandra HĂBEANU

Se spune că nimic nu e mai bun ca pelinul de mai. Sau ca cimbrișorul cules din pășuni naturale. Ori ca sunătoarea culeasă din poienile neatinse de chimicale. Zestrea populară românească e nesecată chiar și atunci (sau mai ales) când vine vorba despre sănătate; ceea ce deseori noi numim, în explozia de azi a științei, empiric, s-ar putea dovedi, cu timpul (de altfel s-a mai întâmplat), remedii nesperate pentru diverse afecțiuni. De altfel, aceste mici adevăruri vin dintr-o experiență milenară a relației om-natură.

Pelinul (Artemisia absinthium) este planta pe care o găsim în flora spontană oriunde pe teritoriul României. Atenție însă, vorbim despre pelinul alb sau pelinul de mai fiindcă la noi mai cresc și alte specii precum pelinul mic, de mături, negru sau de mare. Cel mai mare uz terapeutic îl are pelinul de mai, plantă erbacee perenă, cu frunze com­puse, păroase, spintecate, verzi-cenușii pe față, argintii-cenușii pe dos și flori galbene (înflorire în iulie-septembrie), grupate în capitule mici, aromate. Această plantă-medicament are nenumărate proprietăți terapeutice dezinfectante, diuretice, depurative, laxative, vermifuge, antiinflamatoare, stimulente gastric, tonic-amare și cicatrizante (intern și extern). De la pelin se utilizează frunzele și vârfurile înflorite, când planta are un miros puternic aromat și gust foarte amar. Atenție însă, este de preferat ca el să fie recoltat prin suprimarea vârfurilor, și nu prin smulgere! Asta ca să nu contribuim și noi la distrugerea lui din flora spontană.

Cimbrișorul (Thymus serpyllum) este o plantă perenă, erbacee, cu o tulpină ramificată, de cel mult 3-5 cm înălțime și care înflorește începând cu sfârșitul lunii mai și până toamna târziu. Florile sunt purpurii, roz sau violet, rar albe, grupate în capitule sau raceme, formând covoare în vatra de creștere, iar frunzele sunt mici, liniare, eliptic-ovate sau rotunjite, opuse și pubescente. Planta este bogată în ulei aromat, taninuri, substanțe amare, flavone și numeroși acizi organici. Cimbrișorul este mult folosit în medicina tradițională, în cazul afecțiunilor ORL, migrene, dureri de dinți, colici intestinali, tuse convulsivă. Infuzia de cimbrișor se prepară cu 1-2 lingurițe de plantă uscată la o cană cu apă; se bea îndulcit cu miere, de trei ori pe zi, înaintea meselor principale.

Sunătoarea (Hyperium perforatum) este una dintre cele mai iubite plante din flora spontană, despre care se spune că ar avea remedii în 80 de afecțiuni, dar cel mai important, este antidot natural împotriva depresiei, motiv pentru care se mai numește „buruiana de năduf“ sau „planta sufletului“ ori „planta fericirii“. Specia este cunoscută popular sub o mulțime de denumiri: pojarniță, drobișor, fălcățea, harnică, închegătoare, zburătoare, şovârvariţă, crucea-voinicului, floarea-lui-loan, lemnie etc. Într-o descriere sumară, sunătoarea, pe care o găsim oriunde în țară, în fânețe și pășuni, este o plantă erbacee, perenă, cu tulpină ramificată în partea superioară, ușor lignificată în partea de jos, frunze dispuse opus și flori grupate în vârful tulpinii și a ramurilor, de culoare galben-aurie. Florile se culeg în zilele însorite, din iunie și până în septembrie, prin tăiere cu foarfeca (atenție, nu se smulg, asta pentru a proteja pe cât se poate populația naturală). Se usucă la umbră, în loc aerat, întinse în strat subțire, pe hârtie sau pânză. Se păstrează în pungi de hârtie ori săculeți de pânză. Dintre afecțiunile pentru care este recomandat ceaiul de sunătoare, în afară de stările depresive, anxietate și insomnii, enumerăm: dureri de stomac, probleme digestive, afecțiuni ale sistemului hepato-biliar, gripă și răceală, migrene etc.

Maria BOGDAN

Ecoland Production este o companie românească din nord-estul țării care își propune să obțină culturi organice ecologice de plante medicinale și aromatice, de pe o suprafață de 26 ha de teren amplasat într-un cadru natural deosebit, din județul Botoșani.

Principiile active sunt puse în valoare de știință

Arta de a ne trata și îngriji cu ajutorul uleiurilor esențiale se realizează cu ajutorul aromaterapiei, iar calitatea uleiurilor folosite este prioritară, fiind necesară în primul rând certificarea organică a acestora. Uleiurile esențiale, la fel ca uleiurile aromatice, au o utilizare terapeutică largă, fiind antiseptice, stimulând țesuturile cu care vin în contact, acționând asupra sistemului nervos central. Pentru a alege corect un ulei esențial, eticheta trebuie să conțină o serie de informații privind denumirea în latină a plantei, specia și subspecia plantei, organul plantei care a fost distilat, compoziția chimică a uleiului, moleculele aromatice principale, locul de origine și numele organismului de certificare bio a produsului.

„Misiunea acestora este să cultive conștient pentru viitor, renăscând tradițiile, în condițiile în care se văd și se înțeleg nevoile semenilor noștri, protejând natura“, ne spune Doina Berescu, manager general Ecoland Production. „Descoperim și punem în valoare principiile active ale plantelor folosind știința. Totodată, ne angajăm pe termen lung să protejăm și să menținem biodiversitatea plantelor, în interesul nostru și al generațiilor viitoare, folosind tehnologii ecologice fără a utiliza în niciun mod îngrășăminte chimice și pesticide.“

Soiuri omologate în Catalogul Oficial al Soiurilor de Plante de Cultură

Toate plantele sunt cultivate în sistem ecologic pe o suprafață de 26 ha, după protocoale de cultivare și recoltare specifice în vederea obținerii de materii prime și produse de calitate pentru industria cosmetică, farmaceutică și alimentară, adaugă aceasta. „Producerea uleiurilor esențiale constituie o bază a preocupărilor noastre. Calitatea și valoarea lor terapeutică sunt primordiale, doar cele certificate organic fiind sigure. Calitatea acestora depinde de varietățile de plante cultivate, de intensitatea luminii, înălțime, perioada recoltării și factorii de climă ce pot influența, precum seceta sau umiditatea excesivă. De aceea, la propunerea doamnei profesor Maria Gonceariuc, coordonatorul Departamentului de Plante Aromatice și Medicinale din Republica Moldova, am început să transferăm trei soiuri de lavandă rezistente la ger, secetă și dăunători și cu o productivitate ridicată de ulei esențial la hectar. Am făcut transfer de biotehnologie a acestor soiuri și le-am omologat în România, înscriindu-le în „Catalogul Oficial al Soiurilor de Plante de Cultură“: Moldoveanca 4, Vis magic și Alba 7; acestea sunt soiuri brevetare în Republica Moldova, fiind rezistente la temperaturi joase în timpul iernii și la secetă în timpul verii și au generat producții ridicate de ulei în loturi experimentale, ca de exemplu 132 kg/ha la soiul Vis Magic 10, 178 kg/ha la soiul Moldoveanca 4 și 250 kg/ha la soiul Alba 7.

Moldoveanca 4 este un soi timpuriu și se pot obține cca 12 t/ha de inflorescențe. În schimb, Via Magic 10 se prezintă a fi un soi intermediar, cu o producție de 7 t/ha de inflorescențe. Un soi târziu este Alba 7, care este mult mai productiv, atingând 12 t/ha de inflorescențe.

Dintre gălbenele, doamna Berescu se mândește cu soiul Nataly, depus la omologare și testare și în România. Acesta se prezintă cu inflorescențe de la 1-2 rândri la 8-9 rânduri și cu un diametru de la 1-2 cm la 8-9 cm. Este rezistent la secetă și se pot obține între 17-27 recoltări pe sezon.

Lămâiță este un soi de roiniță care a intrat la testare și omologare începând cu anul 2017 și se caracterizează printr-o producție vegetală superioară la hectar, cu o rezistență sporită la secetă și la temperaturi joase, dar și cu un conținut ridicat de ulei volatil. Recoltarea masei vegetale are loc din anul al doilea; acesta asigură două recolte pe an și are o producție de 3,9 t de frunze/ha, dar și un randament superior la producția de ulei volatil.

Plante medicinale și aromatice

Ecoland Production se dovedește a fi un proiect de suflet. „Am pornit la drum din dorința de a oferi un suport fiului meu, care este pasionat de plante, dar și de pescuit. De aceea, în acest sens avem și trei ferme piscicole în județul Botoșani. Totodată, mi-am dorit să fructific în mod superior o suprafață de 26 ha teren arabil, pe care o aveam în proprietate în jurul locuinței noastre, în zona Lebăda, județul Botoșani, pe malul lacului lângă pădurea Ursache. Fiind teren puțin ca suprafață, evident că nu era rentabilă cultura mare, astfel încât ne-am orientat spre plante medicinale și aromatice și am ales să colaborăm cu Institutul de Fiziologie, Protecție și Genetica Plantelor din cadrul Academiei Republicii Moldova. În prezent avem cca 7 ha de lavandă din cele trei soiuri și producem ulei esențial în propria distilărie, pe care am adus-o din Franța și am autorizat-o sanitar-veterinar și pentru siguranța alimentelor“, adaugă botoșăneanca.

Metoda de distilare utilizată este cea a vapo-hidro-distilării, ceea ce permite ca aburul produs de generatorul electric, după ce apa tratată și purificată trece blând, la o presiune joasă, peste plantele din cuvele de distilare, duce la realizarea de produse de calitate. „Din lavandă, în afară de ulei esențial producem apă florală (hidrosol), care este un produs secundar din distilare și care conține 1-3% molecule aromatice, fiind folosită în multiple feluri, iar din lavanda uscată producem ceai, umpluturi pentru perne terapeutice, săpun natural cu ajutorul mai multor farmaciști independenți. În afară de lavandă avem culturi de gălbenele, mentă și sunătoare. De asemenea, recoltăm Arnica montana din zona de munte și brad din județul Suceava, din care facem uleiuri esențiale cu mentă, brad și coada-șoricelului sau macerate uleioase cu gălbenele, sunătoare și arnică. Menționez că toate culturile noastre sunt certificate ecologic și vindem în drogheria proprie, dar și online prin intermediul magazinului nostru“, încheie Doina Berescu.

Principalele probleme cu care se confruntă aceasta este lipsa subvenției pentru activitatea agricolă, care nu este plătită la timp, dar și uleiurile esențiale contrafăcute de pe piață. De aceea Ecoland Production poate fi o idee de afacere care răzbește încet, dar sigur, prin simplul fapt că este membru fondator în diverse asociații: Asociația „Produs din Botoșani“, Organizația „Utilizatorilor de Apa Curtești“ și, în viitorul imediat apropiat, în Asociația Română de Aromaterapie.

Beatrice Alexandra MODIGA

În luna iulie 2017, la SCDA Secuieni s-a desfășurat „Sărbătoarea plantelor medicinale şi aromatice“, o manifestare aflată la prima ediţie, dar pe care ne dorim să o înscriem în rândul tradiţiilor an de an. Aceasta îşi propune să promoveze rezultatele obţinute şi activităţile preconizate a se realiza în cadrul proiectului ADER 2.4.1 – „Menţinerea biodiversităţii la plantele medicinale şi aromatice prin conservarea şi îmbogăţirea colecţiei de resurse genetice şi producerea de sămânţă din categoriile biologice superioare pentru speciile reprezentative zonei de deal şi de munte“. Acest eveniment a reunit specialişti iubitori de plante medicinale şi aromatice din agricultură, managerul SC Farmacia Naturii, prin doamna dr. ing. Iulia Barbu, reprezentanți ai USAMV Iași, prin domnul prof. univ. dr. dr. h.c. Constantin Vasilică şi domnul prof. univ. dr. Teodor Robu, directorul general de la CCPPM Plantavorel SA, prin doamna dr. ing. Elena Ionescu. La această manifestare a fost semnalată, totodată, prezenţa reprezentanţilor unităţilor de cercetare – dezvoltare, similare SCDA Secuieni, precum SCDVV Târgu Bujor. Au participat la întâlnire doamna dr. biol. Elvira Gille, directorul CCB „Stejarul“ Piatra – Neamţ, directorul general al DADR Neamţ, domnul ing. Marcel Tălmăcel, reprezentanţi de la Banca de gene Suceava. La întâlnire au mai participat fermieri, actuali şi potenţiali cultivatori de plante medicinale și aromatice şi mass-media, pentru a contribui la promovarea şi importanţa plantelor medicinale şi aromatice.

Cuvântul de deschidere a aparţinut doamnei dr. ing. Elena Trotuş, director al SCDA Secuieni, care a subliniat faptul că în cadrul unităţii există o veche tradiţie în domeniul cercetării – dezvoltării culturii plantelor medicinale şi aromatice, obţinându-se rezultate remarcabile privind introducerea în cultură a peste 40 de specii de plante medicinale şi aromatice, stabilirea factorilor tehnologici, elaborarea tehnologiilor de cultură la speciile noi introduse, precum şi îmbunătăţirea tehnologiei de cultură la speciile deja existente şi producerea de sămânţă din categoriile biologice superioare. Tematica de cercetare din cadrul laboratorului s-a diversificat foarte mult, aceasta derulându-se în ultimii 5 ani atât în condiţii de agricultură convenţională, cât şi de agricultură ecologică. La nivelul anului 2017 avem în studiu 58 de specii de plante medicinale şi aromatice sub diferite aspecte de cercetare.

Sesiunea a fost structurată în două părţi: în prima parte s-a prezentat la sală tematica de cercetare din cadrul laboratorului de plante medicinale şi aromatice, valorificarea plantelor medicinale şi aromatice şi mai ales despre importanţa acestora privind sănătatea vitalităţii organismului uman. Rezultatele remarcabile de la SCDA Secuieni au apărut şi datorită numeroaselor parteneriate încheiate cu unităţile de cercetare de profil din zonă, cum ar fi CCB „Stejarul“ Piatra – Neamţ, CCPPM Plantavorel Piatra-Neamţ, unde în urma acestor parteneriate s-au derulat proiecte de cercetare, multe dintre ele fiind câştigătoare. Alături de noi au fost şi colegii de la Banca de Gene Suceava.

După cuvântul de deschidere, a avut loc o intervenţie a directorului general de la CCB „Stejarul“ Piatra-Neamţ, doamna Elvira Gille, cu o experienţă de peste 40 de ani în domeniul plantelor medicinale şi aromatice, unde a prezentat importanţa cunoaşterii şi cultivării acestor plante.

În cadrul manifestării a fost prezentată de către doamna dr. ing. CS II Cornelia Lupu evoluţia regimului termic şi pluviometric înregistrat la SCDA Secuieni, în perioada 1962-2016, cu referire la cerinţele plantelor medicinale și aromatice. Condiţiile pedoclimatice ale zonei Secuieni sunt favorabile cultivării plantelor medicinale şi aromatice, iar temperatura medie pentru ultimii 5 ani (2011-2016) a fost mai ridicată cu 1,1ºC faţă de media multianuală pentru intervalul 1962-2016 pe fondul scăderii precipitaţiilor de la 541 mm la 479 mm.

Tot în cadrul acestei zile de sărbătoare s-au prezentat şi rezultatele obţinute şi activităţile preconizate a se realiza în cadrul proiectului ADER 2.4.1 care se derulează în intervalul 2015-2018 „Menţinerea biodiversităţii la plantele medicinale şi aromatice prin conservarea şi îmbogăţirea colecţiei de resurse genetice şi producerea de sămânţă din categoriile biologice superioare pentru speciile reprezentative zonei de deal şi de munte“ de către dr. ing. CS III Margareta Naie.

Obiectivul general al proiectului este de a introduce în cultură unele specii valoroase de plante medicinale şi aromatice din flora spontană străină şi autohtonă în vederea elaborării tehnologiei de cultivare şi extinderii suprafeţelor cu aceste specii. În cadrul proiectului se doreşte introducerea în cultură a unor specii de plante medicinale şi aromatice valoroase, precum Dracocephalum moldavica, Cassia angustifolia, Malva silvestris şi Primula officinalis întrebuinţate în scop medicinal, stabilirea tehnologiei de cultură ecologică şi extinderea suprafeţelor cu aceste specii în vederea obţinerii de produse naturale.

Un alt obiectiv al proiectului este multiplicarea materialului de înmulţire din categoriile superioare la Silybum marianum şi Coriandrum sativum. Partenerii în cadrul acestui proiect sunt Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Cartof şi Sfeclă de Zahăr Braşov şi Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare Agricolă Fundulea.

Doamna dr. biol. Diana Rusu de la Banca de gene Suceava a prezentat colecţia de plante medicinale şi aromatice care se află într-un număr de 157 de specii, cele mai importante familii fiind Asteraceae, Lamiaceae, Umbelifere şi Fabaceae.

Sărbătoarea plantelor medicinale şi aromatice s-a realizat în parteneriat cu SC Farmacia Naturii, iar doamna dr. ing. Iulia Barbu a prezentat obiectul de activitate a societăţii din care face parte, precum şi modalităţile de implementare a rezultatelor obţinute în activitatea de cercetare. Tot doamna dr. ing. Iulia Barbu a lansat şi o carte, „Sănătos şi fericit“, în care sunt incluse rezultatele cercetării agricole privind introducerea în cultură a unor specii de plante medicinale şi aromatice, tehnologii de cultivare, modul de valorificare şi importanţa acestor plante asupra sănătăţii omului. Atât pentru cartea lansată cât şi pentru întreaga activitate, doamnei Iulia Barbu i-a fost decernată o diplomă de excelenţă din partea SCDA Secuieni Neamţ.

În partea a doua a manifestării, invitaţii au vizitat câmpul tehnologic al laboratorului de Plante medicinale şi aromatice, unde sunt amplasate experienţele de cercetare aferente tematicii propuse. Invitaţii au apreciat, în acest mod, comportarea diferitelor specii de plante medicinale şi aromatice nou introduse în cultură, precum şi a celor deja existente.

La finalul întrunirii, invitaţii şi-au exprimat opiniile, punctând faptul că manifestarea a fost un succes, concretizată prin rezultate reale şi practice.

CS III dr. ing. Oana MÎRZAN

Revista Lumea Satului nr. 16, 16-31 august 2017 – pag. 8-10

Față de alte țări al căror teren este puternic chimizat, România încă oferă din abundență specii de plante al căror efect terapeutic nici nu îl bănuim. Viața trepidantă de la oraș ne-a rupt total de natură și cu siguranță foarte puțini își mai fac timp să privească atent spre pământ, pentru a descoperi ce merită consumat sau valorificat. Printre acești puțini oameni se numără și Petre Biolan, care și-a propus să promoveze, așa cum poate, plantele cu efect terapeutic din flora spontană.

Îi susținem inițiativa în speranța de a da idei și altora, celor dispuși să învețe să recunoască plantele benefice și, de ce nu, să le valorifice. Ocazie cu care lansăm o nouă rubrică, „Sănătate din natură“. De data aceasta vorbim despre napi.

Napul sau topinamburul (Heliantuhus Tuberosus), folosit ca plantă medicinală încă din cele mai vechi timpuri, își are originea în Statele Unite, însă a fost adus în Europa de un francez în anul 1605. Pe bătrânul continent, napul și-a găsit climatul potrivit în Bazinul Mării Mediteraneene și de aici s-a răspândit în alte țări. La noi aproape că a fost uitat sau este cultivat pe suprafețe extrem de mici în zonele submontane din județele Brașov și Maramureș. „Ca aspect este o plantă erbacee asemănătoare cu floarea-soarelui, înaltă de peste 2 m, răspândită de la câmpie până în zonele de munte, regăsindu-se mai ales în stare sălbatică. De la ea se pot folosi rădăcina și frunzele. Napul sau topinamburul poate fi recoltat în lunile mai-iunie, dar mai ales din toamnă până-n primăvară, înainte de a intra în vegetație, deoarece în această perioadă se păstrează toate substanțele nutritive în tuberculi. Rădăcina cu aspect de tubercul poate fi consumată crudă, fiartă sau murată. După recoltare, tuberculii nu se spală, ci se pun în cămară la rece, două săptămâni, timp în care insulina se transformă în fructoză. În cazul în care nu se respectă cele două săptămâni, consumul de napi produce balonarea stomacului“, spune Petre Biolan. Frunzele sunt de asemenea comestibile și se pot prepara la fel ca frunzele de spanac.

De ce merită atâta atenție napul? Pentru că rădăcina reprezintă o sursă de vitamine (A, B1, B3, C), proteine, săruri minerale precum calciu, fosfor, potasiu, magneziu, sulf, iod, zaharuri în procent de peste 7% și insulină. Tuberculii nu conțin amidon, ceea ce îi recomandă diabeticilor. În stare proaspătă pot fi dați pe răzătoare și folosiți în salată, dar la fel de bine pot fi adăugați în supe sau ciorbe. Atunci când adunați această plantă din flora spontană alegeți tuberculii mici, pentru că sunt mult mai dulci și nu aveți surpriza să fie lemnoși, așa cum se întâmplă cu napii mari care se găsesc uneori în comerț. Frunzele sunt bogate în fier și cupru. Dacă mai aveați nevoie de argumente pentru a consuma această plantă, nu uitați că proprietățile curative vin mai ales din conținutul mare în vitamina C, un antioxidant care previne apariția diverselor forme de cancer, astm, tulburări oculare. În tratarea bronșitei și calmarea tusei se poate folosi siropul de nap, pentru că are proprietăți expectorante. În acest sens, scobiți câțiva napi și turnați în scobitură miere. Din siropul obținut după câteva ore, puteți lua câte 4 lingurițe pe zi.

„Putem afirma că napul este un aliment medicament, ajutând la refacerea puterilor în caz de epuizare, oboseală. De asemenea, este de ajutor în cazul tuberculozei, ulcerului gastric și duodenal, în reglarea tensiunii arteriale și tratarea poliartritei“, mai adaugă Petre Biolan.

Dacă planta a stârnit interesul sau dacă vă tentează să o cultivați, aflați că nu este pretențioasă, nu necesită irigare decât în perioadele cu secetă severă, se adaptează bine pe aproape toate tipurile de sol și rezistă chiar și la înghețurile prelungite. Napul se pretează în regim ecologic, însă are nevoie de spațiu (circa 1 mp), dezvoltarea sa fiind luxuriantă. Plantarea se face în perioada februarie-aprilie, cuiburile se formează la 8-15 cm adâncime, menținând 50-60 cm distanță între plante pe rând și 70 cm distanța între rânduri. Cu 900-1.200 de tuberculi veți obține cam 9.000-11.000 de plante/ha.

Ce ați spune de o supă cremă cu napi? Gustul dulce al tuberculilor vor da o aromă deosebită. Merită să încercați. Aveți nevoie de o mână de tuberculi sau 400 g, 2 morcovi, 1 ceapă, 1 păstârnac și 1 rădăcină mică de țelină, 2-3 linguri de ulei, 200 ml ceai de chimen, sare, piper.

Spălați bine tuberculii și curățați-i de coajă. Este operațiunea care va necesita cel mai mult timp. Apoi curățați și celelalte legume, tăiați-le cubulețe și puneți-le la fiert într-o oală cu apă și sare după gust. Când legu­mele sunt bine fierte, se scurg de zeamă, se scot într-un vas înalt și se pasează cu un blender. Dacă este cazul, dați totul printr-o sită deasă pentru a obține o cremă fină. Subțiați crema, atât cât este nevoie, cu ceaiul de chimen neîndulcit și asezonați cu sare și piper cum vă place.

Pentru decor presărați codițe tocate de ceapă verde și faceți câteva cips-uri dintr-un tubercul tăiat felii subțiri și prăjit în baie de ulei, pentru a obține o textură crocantă. În cazul în care vă doriți o culoare mai intensă, puteți adăuga mai mulți morcovi sau chiar un praf de turmeric.

GALERIE FOTO

Patricia Alexandra POP

Revista Lumea Satului nr. 8, 16-30 aprilie 2017 – pag. 18-19

Vasile Mătrășoaie este preocupat de un stil de viață sănătos, iar din pasiunea sa pentru plante s-a născut și o afacere care îl ajută să își rotunjească veniturile obținute din legumicultură. La Bursuceni, județul Suceava, împreună cu fiul său Marius, Vasile Mătrășoaie a pus bazele cercetării plantelor medicinale, pe care le cultivă deocamdată pe câteva sute de metri pătrați. Castravetele țepos, castravetele amar, buretele vegetal, maghiranul, agastache, salvia medicinală, ardeiul negru, gălbenelele sau păducelul sunt doar câteva dintre plantele cultivate.

Ceaiul astronauților

Pe lângă vestitele legume, pe terenurile de la Bursuceni se cultivă și plante medicinale, suprafața ocupată de acestea crescând de la an la an. În primă fază, Vasile Mătrășoaie și-a cumpărat semințele de la stațiunile de cercetare, apoi a început să le producă singur. Se bazează pe un teren lipsit de chimicale, pe apa asigurată dintr-un mic pârâu din apropiere și, acolo unde este necesar, pe îngrășăminte naturale precum gunoiul de la ferma zootehnică pe care o deține. Provocarea unei afaceri cu produse terapeutice este după culegere, când o parte dintre ele trebuie păstrate în stare proaspătă o perioadă cât mai lungă, o parte trebuie uscate, iar pentru altele există moduri de prelucrare specifice.

„Am mai multe plante medicinale pe care doresc să le extind în cultură. De exemplu, ceaiul Mursalski, a cărui denumire provine de la localitatea din Bulgaria unde se cul­tivă la peste 2.000 de metri, dar care a fost aclimatizat în România de specialiștii de la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Legumicultură din Buzău, de unde l-am preluat și adaptat cerințelor climatice și solului din nordul țării. Datorită proprietăților sale a fost folosit în programul de pregătire a astronauților sovietici, planta conținând fier, calciu, potasiu, magneziu, zinc, seleniu. Ceaiul este folosit în boli cardiace, renale, digestive și sterilitate. Pentru cultura de Mursalski cel mai important este ca frunzele să nu atingă solul în perioadele ploioase“, ne-a spus Vasile Mătrășoaie.

Castraveți „medicinali“

Kiwano sau castravetele țepos îmbină gustul de banane, lămâie și castravete și a fost o altă provocare pentru adaptarea la condițiile climatice din zona Sucevei. Kiwano este bogat în proteine, vitaminele B2, B5, B6, C, și E, sodiu, potasiu, magneziu, mangan, coaja conține betacaroten, este bogat în antioxidanți, carbohidrați de bună calitate și nu conține grăsimi sau colesterol. Contribuie la scăderea colesterolului, stimulează ficatul în scăderea sintezei de colesterol; fiind sărac în calorii, poate fi consumat la dietă, menține tinerețea pielii, întărește podoaba capilară, unghiile și crește imunitatea.

Castravetele amar pentru diabetici sau momordica cum mai este denumit reduce glicemia din sânge cu peste 50%. „Insulina vegetală“ se consumă câte o bucată în fiecare dimineață, are efecte antitumorale dovedite și asigură o bună funcționare a ficatului și fierei.

„Pentru cei care doresc să cultive kiwano și castravete amar tehnologia este aceeași ca în cultura de castraveți în regim ecologic. Terenul trebuie fertilizat numai cu amestec de bălegar și materii vegetale mai vechi de cel puțin un an și provenite din exploatațiile agricole ce practică agricultura ecologică și îngrășăminte minerale naturale certificate. Foarte importantă este rotația culturilor, astfel încât în sol să fie asigurat necesarul de substanță minerală pentru tipul respectiv de plantă“, a precizat Vasile Mătrășoaie.

Lofantus, „magnetul“ albinelor

Și cultura de Lufa sau „burete vegetal“ va fi mai mare anul viitor. Buretele vegetal elimină celulele moarte de la suprafața pielii și o ajută să respire mai bine. Vasile Mătrășoaie spune că buretele vegetal se taie bucăți, se scoate din el conținutul și prin frecare pe piele la baie elimină toxinele din organism, făcând spumă fără săpun.

Urzica-parfumată sau Agastache este folosită pentru proprietățile antiinflamatorii și de stimulare digestivă, frunzele sunt folosite în salate, condimente la mâncăruri sau prepararea unor băuturi, a ceaiurilor și lichiorurilor.

„Lofantus anitus și Lofantus rugos sunt plante aduse din Peru, recent aclimatizate la Buzău și acum încerc să le cultiv și la noi în nordul țării. Sunt valoroase atât din punct de vedere medical, cât și agricol. Plasat prin culturile cerealiere, lofantus este protector împotriva rozătoarelor prin aroma emanată și este «un magnet» pentru albine, înflorind de la începutul lui iulie până la sfârșitul lunii septembrie. Este cunoscută ca o plantă cu acțiune antistres, antidepresivă, cu efect decongestiv și acțiune analgezică și antispastică și poate fi folosită cu succes în tratarea afecțiunilor respiratorii, amigdalită, faringită, răceală, rinită alergică, tuse și sinuzită“, au fost recomandările lui Vasile Mătrășoaie.

Ardeiul negru, concentrație mare de antioxidanți

Ardeii iuți pot fi consumați direct pentru gustul lor, dar pot fi utilizați în scop terapeutic. Capsaicina este substanța conținută în ardeiul iute care ajută la amorțirea durerii sau la calmarea unor dureri din corp; de asemenea contribuie la distrugerea celulelor canceroase din prostată, plămâni, pancreas, stimulează metabolismul în cazul migrenelor și durerilor cauzate de artrită, completând cu succes tratamentul medicamentos. Studiile medicale au demonstrat că ardeiul iute roșu are proprietatea de a reduce nivelul colesterolului și al trigliceridelor și împiedică formarea cheagurilor de sânge, reducând riscul unui atac de cord sau unui accident vascular cerebral la persoanele care consumă zilnic ardei iute.

„La mine în câmp este lot demonstrativ, de cercetare, pentru experiențe. Cultiv 40 de soiuri de ardei iuți și încerc și cel mai iute ardei din lume din linia 74. M-a impresionat ardeiul negru, îl urmăresc împreună cu băiatul cu mare interes cum se dezvoltă, cum crește. Acesta conține pigmenți cu o concentrație mare de antioxidanți care contribuie simțitor la reducerea celulelor cancerigene. De asemenea, ardeiul galben, care conține caroten, este extraordinar de bun“.

Aclimatizarea plantelor începe la stațiunile de cercetare

Legumicultorul sucevean ne-a arătat și ne-a explicat motivele pentru care dintr-o grădină nu ar trebui să lipsească salvia officinalis și salvia coccinea, chiar dacă cultura acestei plante este una cu risc mare din cauza temperaturilor scăzute din timpul iernii, și preferă un sol lutos-argilos, mai greu de găsit în grădinile de legume. Din Evul Mediul aceste plante sunt cunoscute ca „cele care salvează“, tratând de la sinuzită și bolile respiratorii la indigestie, balonare sau chiar răni și afecțiuni ale tubului digestiv.

„14 soiuri de busuioc cu aromă de lămâie, de portocală, de mentă, de cuișoare, cu frunză mare pentru salată, busuiocul grecesc pentru ghiveci, o încrucișare între busuiocul tailandez și busuiocul românesc, isopul – o plantă biblică, maghiranul, oregano, melisa și alte plante, pe care o să încep să le cultiv pe suprafețe mai mari, nu trebuie să lipsească din casă. Până acum cea mai mare parte a acestor plante au fost cultivate pe suprafețe mici pentru experimente și aclimatizare, dar de anul acesta suprafețele sunt în creștere.

Discuții despre aclimatizare am purtat cu domnul dr. ing. Costel Vînătoru, șeful Laboratorului de Genetică de la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Legumicultură Buzău, doamna Heitz Minerva, directoarea Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare pentru Legumicultură Iernut, cu Silvia Ambarus, director la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Legumicultura Bacău etc. Fără sprijinul celor implicați în cercetare dai greș cu aclimatizarea. Unele plante s-au aclimatizat foarte bine, stațiunea din Buzău trimite semințe și eu fac loturi demonstrative pentru ca toată lumea să cunoască cum un kivano adus din Tibet se poate cultiva și la noi și, în loc să plătești în supermarket 12 lei pe un fruct, îl poți vinde cu 5 lei kilogramul. Sunt și plante care se adaptează foarte greu. De exemplu, am semănat de trei ori mursalski până am reușit; trebuie praf de piatră, umbrire până se înfige rădăcina în pământ etc. Trebuie pus accent pe cercetarea românească, nu trebuie să pierdem semințele bune pe care le avem. Trebuie să producem și altceva pentru a nu ajunge la mâna altora și cu agricultura. Să fim patrioți și să dez­voltăm agricultura românească“, a fost îndemnul lui Vasile Mătrășoaie.

Ce trebuie să știm când începem să cultivăm plante medicinale

„Pentru cei care doresc să cultive plante cu rol medicinal fie că e vorba de legume sau altfel de plante, în primul rând au nevoie de cultură generală despre beneficiile acestor plante, să-și dorească să se trateze sau să prevină anumite boli în mod natural, să știe cum să le folosească, în ce cantități și în ce combinații și asta se învață din cărțile de specialitate în care sunt descrise plantele medicinale. De asemenea, e necesar să aibă dragoste de plante și să le placă munca câmpului. Trebuie să se știe ce înseamnă tehnologie legumicolă, plantele medicinale se cultivă pe un sol pe care nu s-au aplicat substanțe chimice măcar câțiva ani, îngrășarea solului se face numai cu gunoi de grajd mai vechi de 2-3 ani. Pentru fiecare tip de plantă există un anumit sol, deci asta înseamnă lucrări suplimentare de adaptare a solului la cultură. Pentru tratamente se va folosi numai ceaiuri din plante (pelin amar, crizanteme, urzici, frunze de nuc etc.). Apoi trebuie să se cunoască perioadele optime de culegere, modul de păstrare, de prelucrare, etc. Planta simte cine o îngrijește, cine ține la ea, se dezvoltă altfel și asta se vede. La mine în cultură se poate face comparație între plantele îngrijite de mâna mea și plantele din aceeași cultură îngrijite de oamenii care vin să ajute la muncă“, este de părere Vasile Mătrășoaie.

GALERIE FOTO

Silviu BUCULEI

Revista Lumea Satului nr. 22, 16-30 noiembrie 2016 – pag. 18-20

Perioada de recoltare a plantelor medicinale și aromatice, în care tocmai ne aflăm acum (frunze, herba, flori, semințe) este esențială pentru obținerea unei materii prime de calitate. Colectarea în afara condițiilor optime (prematură sau tardivă, uscarea neglijentă) poate conduce la compromiterea produsului. Pentru plantele din flora spontană este nevoie, în plus, de o ponderare a colectării; o recoltare excesivă pune în pericol biodiversitatea.

• frunze și ierburi subțiri: 0,50-1,0 kg/mp, 3-8 zile vara, 10-14 zile toamna sau primăvara;

• frunze și ierburi groase: 0,50-1,0 kg/mp, 10-14 zile vara, 12-21 zile toamna sau primăvara;

• rădăcini subțiri: 1-2 kg/mp, 14-21 zile vara, 21-31 zile toamna sau primăvara;

• rădăcini groase: 1-2 kg/mp, 30-35 zile vara, 35-60 zile toamna sau primăvara.

Ambalare

După ce s-a uscat (florile și frunzele foșnesc la atingere, iar rădăcinile se rup la îndoire), în funcție de destinație, produsul se sortează pe calități, se ambalează și se etichetează. Sunt recomandate următoarele ambalaje: pungi de hârtie – pentru organele plantelor care conțin principii active mai puțin stabile și care se degradează la soare ori lumină; saci de pânză – pentru flori, frunze, fructe sau rădăcini; cutii din tablă, cu strat interior de protecție – pentru frunzele care se pulverizează ușor. În practică se mai utilizează polietilenă, nylon, însă noi nu vă recomandăm folosirea acestor materiale.

Revista Lumea Satului nr. 12,16-30 iunie 2016 – pag. 24-25

De la declanșarea crizei economico-financiare din anul 2008, oamenii de afaceri din întreaga lume au căutat idei noi, modele noi care să se potrivească mai bine cu vremurile în care trăim. Și au apărut așa-numitele afaceri de nișă, menite a se adresa strict unui segment de consumatori. Și cum agricultura tot economie este, și aici s-a remarcat același fenomen de nișare a anumitor business-uri. Laura Dosoftei, director general Optim AgroTotal, este unul dintre acei antreprenori care au „mirosit“ oportunitatea unei afaceri de nișă în agricultură. Ce înseamnă mai precis acest lucru a explicat pe larg într-un interviu acordat revistei Lumea Satului.

– În mediul de afaceri se știe deja că prin activitatea dvs. susțineți culturile agricole mai puțin uzuale. Ce înțelegeți prin acestea?

– Am ales acest sistem pentru că eu cred că o rotație sănătoasă a culturilor poate să te ajute mult în obținerea de producții mai bune și drept urmare poate să te ajute în profitabilitate sustenabilă, pe o perioadă lungă de timp. În al doilea rând, în privința culturilor, care sunt multe și menționez aici doar in, facelia, schinduf sau cânepa la care se adaugă și plantele medicinale, acestea justifică din plin ideea de profitabilitate sustenabilă. Și foarte important, pentru acest tip de plante există nenumărate cereri concrete în sensul că, dacă acum am o ofertă, se poate fructifica imediat.

– Am înțeles că, prin activitatea sa, compania dumneavoastră susține și culturile eco din România, care sunt și ele mai puțin uzuale. Totuși există încă multă confuzie pe piață, se pare că produsele nu ar fi așa de „eco“ cum se spune, lumea confundă încă eco cu bio. Ce înseamnă o cultură eco în România anului 2016?

– Da, susținem cum putem mai bine toate tipurile de culturi ecologice... Lumea ar trebui să știe că pentru România „eco“ este termenul consacrat în mod oficial. Termenul de „bio“ este oficial în alte țări. Important este faptul că cele două denumiri desemnează același lucru, practic nu este nicio diferență între ele. În acest moment, în România suprafața cultivată eco este de 2% din suprafața agricolă totală. Știu că pare foarte puțin, dar este într-o creștere absolut uimitoare. De exemplu, numai la numărul de operatori certificați ecologic am avut o creștere de 358%... Și asta s-a întâmplat în doar patru ani din 2010 până în 2014! Acest fapt a făcut să avem și o creștere de peste 50% în suprafața agricolă certificată ecologic. Este clar că ne aliniem și noi cerințelor europene, implicit cerințelor consumatorilor care vor să mănânce mult mai sănătos și sunt mult mai responsabili față de ceea ce mănâncă.

– Ce plante au ponderea cea mai mare în culturile eco?

– Cele mai cerute și cultivate în România sunt cele uzuale – floarea-soarelui, rapiță, soia, grâu - durum. Acestea se pot livra în cantități foarte mari și sunt cele mai populare culturi. Dar în același timp te limitează în rotația culturilor... Câți ani la rând poți să pui floare versus porumb versus cereale? Trebuie să mai schimbi un pic...

– Spuneți că ajutați acest gen de ferme „eco“. Am putea spune că este un nou model de business în peisajul afacerilor românești? Concret, în ce constă ajutorul pe care-l acordați?

– Așa este... Este o afacere atât de nouă încât practic nici nu există vreun nume pentru ea. Noi îl numim ca fiind un sistem integrat în agricultura ecologică. Asta înseamnă că ajutăm fermierii pe întreg lanțul de producție, de la furnizarea input-urilor ecologice, care îi ajută să aibă o producție eco, până în a le oferi ajutor în desfacerea producției. Deci practic le oferim acces la peste 80 de procesatori și traderi eco din întreaga Europă astfel încât ei să poată obține cel mai bun preț de pe piață pentru culturile lor, să poată avea un profit sustenabil. Adică, în fiecare an să știe că în anul care urmează și peste doi și peste cinci ani au un viitor în acest domeniu.

– Cum se vede din România agricultura ecologică din celelalte țări europene? Care țară este cea mai „eco“ dintre țările eco?

– E clar că Germania și Austria sunt printre țările fruntașe în acest tip de producție. De aceea cred că avem mult de învățat de la acestea. Trebuie spus că ele folosesc o tehnologie mult mai modernă decât cea din România, dar și mult mai scumpă. Avantajul la acest gen de tehnologii este că pe termen lung oferă o sustenabilitate și o profitabilitate net superioare.

– Întorcându-ne în România... La noi ce criterii trebuie să îndeplinească un produs ca să fie considerat „eco“? Și, la modul concret, un cumpărător cum știe că un produs e eco?

– E foarte simplu... Criteriile sunt stabilite de către standardele internaționale. Există un logo care se aplică pe toate produsele care sunt certificate „eco“, organismele de certificare atestă faptul că un produs este sau nu „eco“ respectând criteriile prestabilite. Practic, cumpărătorul își poate da seama la raft dacă, mergând în magazin, vede pe ambalajul produsului acel trademark compus din frunzulițe și steluțe, atunci știe că acel produs este „eco“.

– În ultimii ani, cel puțin în București, primăriile de sector, Primăria Generală au avut inițiativa deschiderii mai multor piețe, târguri cu produse tradiționale. Întrebarea care se pune este: Când spunem „tradițional“ spunem automat „eco“?

– Nu... Sub nicio formă. Pentru că „produs tradițional“ înseamnă un produs pe care poate să-l facă oricine. De exemplu și bunicul meu stă la țară și cultivă în grădina lui roșii, castraveți, ardei. Dar el nu folosește neapărat numai produse naturale... Nu folosește doar compost. Mai dă și cu un vermorel în care poate băga orice. De aceea, în momentul în care am introdus orice altă substanță care nu este certificată ecologic, chiar dacă produsul este „tradițional“ acesta nu mai este ecologic. Pentru că „ecologic“ înseamnă lipsit de orice pesticid, de orice substanță nonorganică.

– Dacă o persoană dorește să cultive pur „eco“, concret ce trebuie să facă?

– Din momentul în care s-a hotărât că vrea să intre în sistemul „eco“ primul lucru pe care trebuie să-l facă este să contacteze un organism de certificare din cele 14 existente pe piața din România în acest moment. Apoi, conversia producției pe care o are înainte de certificare și până la certificare durează trei ani. Tot ce cultivă până la terminarea perioadei de trei ani nu este considerat ecologic, deci nu-l poate vinde cu beneficiul primei de preț ecologic. Și spun asta pentru că există unii procesatori – puțini la număr, ce e drept – care oferă o așa-numită „primă pe produs în conversie“ în cazul în care le vinzi pe lângă mărfurile normale și produse ecologice. În concluzie, trebuie să se cunoască bine faptul că fermierul trebuie să investească trei ani pentru ca apoi să beneficieze de primele de preț pentru produsul ecologic.

Bogdan PANȚURU

Gălbenelele, cunoscute ca specie ornamentală și deopotrivă ca plantă medicinală, sunt originare din regiunea mediteraneeană și Asia de Vest, cu o largă răspândire în restul Europei. În România Calendula officinalis este prezentă în toate zonele țării, dar ca specie cultivată are zone de favorabilitate bine delimitate, începând cu județele Brăila, Buzău, Ialomița, Călărași, sudul  Vrancei, nordul județului Ilfov, Constanța, sudul județului Tulcea, zona de câmpie din Neamț și Bacău, Iași, Vaslui, Timiș, Arad, Bihor, Satu Mare etc. Zona a 24-a de favorabilitate este plasată în regiunile muntoase. Florile, sub diverse forme de condiționare, sunt indicate în ulcerul gastric și duodenal, inflamații ale colonului, colecistită, boli hepato-biliare, hemoroizi, micoze, infecții urinare etc.

Cultură de nișă insuficient răspândită în România

În România, suprafața cultivată cu gălbenele este nesemnificativă, nefiind încă asumată de micii fermieri ca o cultură de nișă, aducătoare de profit. În schimb, rar poate fi găsită o gospodărie țărănească care să nu aibă această floare în grădină și să nu fie utilizată, după tradiția populară, în tratarea diferitelor afecțiuni. Investiția într-un hectar de gălbenele este de 4.500-5.000 lei, iar profitul ajunge undeva la 15.000-20.000 lei. Înainte însă ca fermierul să se apuce de o astfel de afacere este bine mai întâi să-și găsească piața de desfacere; altminteri riscă să livreze producția fie la preț de nimic, fie să rămână cu ea nevalorificată.

Cerințe față de climă și sol

Planta nu este deloc pretențioasă, având cerințe moderate față de temperatură și umiditate. În anii cu precipitații reduse se înțelege că necesită aport de apă prin irigații. Gălbenelele se pot dezvolta pe orice tip de sol (exceptând extremele, fie excesiv nisipos ori argilos), însă dă rezultate bune în teren afânat, cu capacitatea de a se încălzi ușor, curat, lipsit de buruieni și bine aprovizionat cu substanțe nutritive. Din acest motiv, dacă le încadrăm într-o rotație a culturilor, este bine să fie semănate după prășitoare, în special leguminoase boabe. Monocultura nu este recomandată, ca pentru oricare altă plantă, de altfel, pentru a evita apariția focarelor de boli și dăunători. În asolament, poate reveni pe aceeași solă după patru ani.

Pregătirea terenului și fertilizarea

Arătura se efectuează toamna, după ce s-a eliberat terenul de cultura precedentă, la adâncimea de 25-28 cm, cu plugul în agregat cu o grapă stelată. În condițiile tehnicii de azi, deși este puțin probabil ca un mic fermier să aibă acces la utilaje de cea mai înaltă performanță, arătura poate fi înlocuită cu o lucrare cu cultivatorul. Buruienile care răsar în ogor se distrug prin discuire. Planta are nevoie de un pat germinativ perfect. Dacă solul nu este suficient de bogat în substanțe nutritive, înainte de arat se administrează 30-40 tone/ha gunoi de grajd (dacă fermierul îl are în gospodărie ar fi ideal, altfel e destul de dificil de procurat) sau 60-80 kg fosfor/ha și 45 kg potasiu /ha, ambele calculate în substanță activă, iar primăvara se aplică  45 kg azot s.a. /ha.

Semănat

Gălbenelele se seamănă fie mecanizat, cu SUP-21 sau SUP-29, utilizând distribuitorul modificat pentru semințe mici, cu reglajele corespunzătoare, fie manual, în cuiburi (2-3 semințe la cuib) ori pe rânduri. Distanța dintre rânduri/cuiburi este de 50 cm, între plante pe rând, de 10-15 cm, iar adâncimea de semănat, de 2-3 cm. Densitatea va fi undeva la 13-15 plante/mp. Norma de sămânță variază de la 6 la 12 kg/ha, în funcție de metoda de semănat. Epoca optimă de înființare a culturii este primăvara devreme, în martie, când temperatura solului ajunge la 5-8°C.

Lucrări de întreținere

Cultura necesită mai multe intervenții manuale. După răsărire se execută rărirea, pentru a asigura densitatea optimă, o prașilă mecanică între rânduri și manuală, pe rând. Operațiunea se repetă la două săptămâni de la prima și, dacă este nevoie, se face ori de câte ori este nevoie, mai ales după 3-4 recoltări succesive. În varianta în care dorim să menținem cultura și în anul al doilea, 3-5% dintre plantele mature nu se recoltează, pentru a le lăsa să fructifice și a se înmulți apoi pe cale naturală. În acest caz, în octombrie sau mai târziu se aplică o bilonare, pentru protejarea pe timpul iernii, iar în primăvară re reiau lucrările efectuate și în primul an. Fiind plantă medicinală se subînțelege că gălbenelele trebuie să beneficieze de un regim ecologic. Pentru eventuala erbicidare dinainte de semănat (adâncimea de încor­porare, 6-8 cm) ori pentru combaterea făinării sau a pătării cenușii a frunzelor se folosesc substanțe din gama celor acceptate pentru culturile bio.

Recoltarea

Florile sunt recoltate manual, începând din luna iulie și până în octombrie. Perioada de uscare (la umbră, timp de 2-3 zile și apoi în spații special amenajate) variază între 3-8 zile vara și 8-14 zile, toamna. În funcție de convenția pe care micul fermier o încheie cu cumpărătorul, ambalarea se face fie în saci din pânză, fie în cutii din carton. Producția de flori la metrul pătrat este de 0,25-0,50 kg, putându-se obține la un hectar în jur de 2,5-5 tone (1-1,6 tone de floare uscată). Important este ca fermierul să dețină și un spațiu de uscare și depozitare, în cazul în care nu livrează recolta în stare proaspătă. Pe piața internă prețul unui kilogram de floare sau petale uscate este de 16-30 lei, iar în Germania gălbenelele se vând cu 10 euro/kg.

Gălbenelele mai sunt cunoscute sub denumirea populară de calinica, rujulița, filimica, ochi galben. Romanii au numit planta mireasa soarelui pentru că-și întoarce florile spre soare, britanicii îi spun „marigold“, de la legenda potrivit căreia Sf. Fecioară Maria își împletea floarea în păr (același nume îl are și Tagetes patula), iar creștinii o știu drept aurul Maicii Domnului. În tradiția populară românească florile de gălbenele erau remediul ideal împotriva „gălbinării“ (icter), iar mamele adăugau planta în apa în care spălau pruncii pentru ca aceștia să aibă un somn liniștit. În utilizarea lor magică gălbenelele sunt considerate simbolul soarelui, al focului, al susținerii vieții, erau purtătoare de noroc și se credea că, puse sub pernă, aduc vise premonitorii. Asimilarea în cultura noastră populară rezultă și din faptul că numeroase locuri au căpătat nume similare: Vârful Gălbenele (în Făgăraș), Fisura Gălbenelelor, Valea Gălbenelelor, Creasta Gălbenelelor, Strunga Gălbenele (toate în Masivul Ciucaș).

Ing. Maria BOGDAN

Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Legumicultură Buzău este recunoscută ca o entitate ştiinţifică care are în centrul preocupărilor sale studiul plantelor rare. Una dintre cele mai recente realizări în acest sens este aclimatizarea şi introducerea în cultură, în 2014, a unei plante deosebite nu doar prin proprietăţile pe care le are, ci şi prin posibilitatea de valorificare în mai multe direcţii. Dr. inginer Costel Vânătoru, cercetător în cadrul staţiunii mai sus menţionate, este cel care ne-a oferit informaţii preţioase despre potenţialul acestei plante, dar şi despre tehnologia de cultură. Prin articolul de faţă ne alăturăm demersului de promovare a Lophanthus anisatus, o plantă aromatică, condimentară şi medicinală.

Înfiinţarea culturii

Plantatul în câmp se poate face la sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai, iar cultura se recomandă a fi înfiinţată prin răsad. Sămânţa, fiind foarte mică, trebuie mai întâi semănată în pat germinativ. Adâncimea de semănat trebuie să fie sub 0,5 mm şi o atenţie deosebită trebuie acordată densităţii pentru a preveni alungirea sau deprecierea răsadului. În cazul unei densităţi mari plantele se răresc, iar când frunzele au ajuns în faza de început de cruciuliţă trebuie repicate. Acest proces se poate face în ghivece sau palete alveolare. Cele mai bune rezultate s-au obţinut în palete alveolare cu un număr de 70 de orificii. Este de precizat că plantele mici sunt foarte firave şi sensibile, de aceea operaţiunea de rărire şi repicare trebuie făcută cu multă grijă. Semănatul se realizează în spaţii protejate, sere, solarii, răsadniţe reci începând cu data de 1-10 martie, iar răsadul ajunge la vârsta optimă de plantat, 45-60 de zile, în jurul datei de 1 mai. Înfiinţarea culturii se poate face folosind mai multe variante tehnologice, însă cele mai bune rezultate se obţin folosind schema de plantare 70 de cm între rânduri şi 30 cm între plante pe rând. La înfiinţarea culturii trebuie să se ţină cont în special de sistemul de irigare folosit.

Fără cerinţe tehnologice deosebite

Această plantă, de la care se folosește toată partea vegetativă aeriană, are multiple întrebuinţări și nu este deloc pretenţioasă. Lucrările de îngrijire sunt practic cele specifice tuturor legumelor. Lophanthus anisatus nu are cerinţe tehnologice deosebite şi nici pretenţii ridicate faţă de solul în care este plantată. Aşadar, poate fi cultivată pe tot teritoriul României. În funcţie de starea fizică a terenului şi gradul de îmburuienare al acestuia se pot efectua una-două praşile mecanice şi una-două praşile manuale. În ceea ce priveşte aprovizionarea cu apă, această plantă se încadrează în grupa speciilor cu pretenţii moderate. În cazul absenţei precipitaţiilor se recomandă udări cu norme cuprinse între 250-350 m3 de apă/ha. Lipsa apei conduce la maturarea forţată a plantei şi la inducerea fenomenului de piticire. Lophanthus anisatus prezintă o rezistenţă crescută la boli şi dăunători. Cercetările întreprinse până în prezent au demonstrat că bolile şi dăunătorii nu produc pagube semnificative acestei specii. Singurul dăunător semnalat a fost nematodul, dar s-a constatat că şi în locurile infestate puternic cu nematozi plantele au rezistat, nefiind diminuată semnificativ producţia. Aşadar, planta poate fi cultivată în sistem ecologic, ba mai mult, poate fi folosită şi ca plantă de repelenţă pentru protejarea altor culturi prin îndepărtarea rozătoarelor, a iepurilor, a căprioarelor datorită parfumului mentolat neagreat de acestea.

Recoltarea lăstarilor se poate face manual sau folosind combine pentru masă verde pe toată peri­oada anului, după ce planta şi-a format tufa. După recoltare plantele sunt puse la uscat, de preferat în spații întunecate. Astfel se vor usca lent și își vor păstra proprietățile.

Lophanthus anisatus este o plantă originară din Asia Mică cultivată pe aproape tot globul, ce poate fi folosită în industria alimentară şi medicina naturală. Aceasta are numeroase proprietăţi medicinale, fiind cunoscută în special pentru prevenirea şi tratarea gastritei, a tulburărilor de bilă, a hepatitei, a accidentelor cerebrale vasculare. Contribuie la sporirea imunităţii organismului, echilibrează procesele metabolice, conferind astfel o stare de linişte persoanelor predispuse la stres. Aportul principal medicinal al plantei este dat de conţinutul ridicat de antioxidanţi şi uleiul esenţial specific. De asemenea, contribuie la eliminarea toxinelor din organism, la scăderea tensiunii arteriale şi la reglarea metabolismului. În medicina naturistă tibetană este cunoscută ca planta care menţine tinereţea.

• Un prim pas în promovarea acestei plante l-a constituit distribuirea promoţională a seminţelor în aproape toată ţara.

• O plantă ajunsă la maturitate poate produce sămânţa necesară înfiinţării unui hectar de cultură.

Laura ZMARANDA

Chiar dacă vi s-a terminat vacanţa vă propun scurte incursiuni prin natură, atunci când timpul vă permite, pentru a face nu doar mişcare în aer liber, ci şi pentru a descoperi ceea ce oferă natura mai frumos şi mai benefic pentru noi – plantele cu proprietăţi terapeutice răspândite în această perioadă a anului în flora spontană. Am aflat ce ar putea să ne fie mai la îndemână de la specialistul nostru în recoltarea plantelor medicinale, Petre Biolan.

Afinul (Vaccinum Myrtillus)

Este un subarbust înalt de 10-40 cm care creşte în zona alpină. Comoara acestei plante stă în frunze, dar mai ales în fructele mici şi negre. Acestea din urmă sunt bogate în antioxidanţi, fibre, vitamina A, B, C, E, tanin şi alte substanţe nutritive care dau plantei o serie de proprietăţi. Frunzele şi fructele au proprietăţi astringente, antibiotice, antidiareice. Bobiţele închise la culoare distrug viermii intestinali, reduc nivelul de zahăr din vasele de sânge, reducând astfel dependenţa de insulină. Ca aport de vitamine consumaţi fructele proaspete sau sub formă de gem, compot, afinată. De asemenea, flavonoidele protejează pereţii vaselor sangvine, îmbunătăţesc circulaţia cardiovas­cu­lară şi măresc acuitatea vizuală. Frunzele de afin, supranumite şi insulina vegetală, sunt recunos­cute în tratamentele antidiabetice. În acest sens se recomandă infuzia preparată dintr-o linguriţă de frunze uscate la o cană cu apă. Se beau câte 2-3 căni de ceai neîndulcit pe zi.

Alunul (Corylus Avellana)

Este un subarbore care creşte până la înălţimea de 20 de metri, îmbrăcând frumos dealurile din zonele submontane şi zonele montane. De la alun se recoltează fructele, florile, dar şi frunzele. Fructele sunt remineralizante, revigorante, tonifiante ajutând în anemii. În schimb, frunzele, de alun au efect antiinflamator, sudorific, antibacterian, cicatrizant. Dintr-o lingură de frunze la o cană de apă se poate prepara o infuzie recomandată în cazul unor afecţiuni. Florile de alun sunt eficiente în tratarea alcoolismului. Se spune că dacă un alcoolic bea un ceai din flori de alun nu va mai putea suporta alcoolul.

Rachitanul (Lythrum Salicaria)

Este o plantă erbacee, mare iubitoare de apă, care creşte pe fâneţele umede, în preajma izvoarelor şi a pâraielor, precum şi în mlaştini, unde alcătuieşte colonii dense. Are tulpina foarte înaltă, ajungând frecvent la 1,5-2 m. Florile sunt spectaculoase, grupate într-un ciorchine dens, de o culoare roşietică-violacee intensă, inconfundabilă. Substanţele conţinute de această plantă (acidul elagic şi cel galic) au efecte imunostimulatoare, antihemoragice, antiseptice şi antitumorale. Pentru a vă bucura de aceste beneficii recoltaţi inflorescenţele lungi de 30 cm şi pregătiţi o tinctură sau uscaţi-le pentru a face infuzie. Pentru tinctură puneţi într-un borcan cu filet 20 de linguri de pulbere de rachitan, adăugaţi 500 ml de alcool alimentar de 70 de grade, închideţi borcanul ermetic şi lăsaţi soluţia la macerat 2 săptămâni, într-un loc călduros. Lichidul rezultat filtraţi-l, puneţi-l în sticluţe mici. Luaţi câte o linguriţă diluată în puţină apă de 4 ori pe zi.

Cătina (Hippophae Rhamnoides)

Cunoscută ca arbust spinos foarte rezistent la secetă, poate fi întâlnită sporadic din Deltă până la munte. Planta este foarte utilă pe terenurile abrupte, având rolul de fixare a solului. Fructele se recoltează cu foarfecele sau furculiţa. Acestea conţin acizi graşi nesaturaţi, fitosteroli, acid nicotinic, vitaminele C, B, B2, acid folic, fiind excelente în curele de vitaminizare. Sucul extras din cătină poate fi conservat în miere şi servit dimineaţa pentru un plus de energie, dar şi pentru a vă păzi de viroze sau răceli.

Prunul (Prunus Domestica)

Se numără printre arborii fructiferi cei mai iubiţi de români, fiind răspândit de la câmpie până în zonele montane. Prunele sunt bogate în zaharuri, beta-caroten, vitamine (A, B, B2, C, PP) săruri minerale, în special potasiu, magneziu, calciu, fier, în timp ce sâmburii conţin 37% ulei. Aceste fructe sunt foarte bune în afecţiunile cardiovasculare, în cazuri de depresie, reumatism, gută. Se cunoaşte că pot fi mâncate crude, uscate, sub formă de magiunuri, dulceţuri sau compoturi.

Zmeurul (Rubus Idaeus)

Este un arbust fructifer valoros foarte cunoscut de la câmpie până la munte. Fructele conţin săruri minerale, zaharuri, vitamine, în timp ce frunzele recoltate prin strunjire au tanin, flavonoide, vitamina C. Dacă fructele sunt delicioase atât proaspete cât şi în dulceţuri, gemuri sau lichioruri, frunzele indicate în diareea rebelă, aciditatea crescută, hemoragii sau afecţiuni ale aparatului urinar sunt recomandate pentru infuzie. Puneţi o linguriţă de frunze uscate la o cană de apă şi beţi 2 căni pe zi.

Conuri de hamei (Humulus Lupulus)

Este denumirea unei plante erbacee care creşte ca o liană, întâlnindu-se în flora spontană de deal şi câmpie. Conurile de hamei intră în compoziţia berii, însă, recoltate prin ciupire şi uscate la umbră, conţin principii active, ulei volatil, flavonoide, tanin, care contribuie la combaterea insomniilor sau a tulburărilor menstruale. De asemenea, sunt recomandate pentru scăderea acidului uric din organism şi activarea circulaţiei sanguine. Puneţi o linguriţă şi jumătate de plantă la o cană cu apă şi beţi cu o jumătate de oră înainte de culcare.

Măceşul (Rosa Canina)

Ruda sălbatică a trandafirului tufă este un arbust răspândit de la câmpie până la munte, chiar şi pe marginea drumurilor. Fructele de măceş recoltate când sunt cărămizii conţin complexul vitaminic C, A, B, B2, P, K, PP, E, carotenoide, tanin, acizi organici. Alături de cătină sau separat măceşele sunt recomandate în avitaminoză, în refacerea organismului după hepatită, fiind un bun hepatoprotector. Ceaiul de măceşe nu este doar răcoritor şi aromat, dar are şi efect tonic.

Pufuliţa (Epilobium Hirsutum L.)

Este o plantă erbacee păroasă ce creşte în locuri mlăştinoase din păduri. Planta întreagă se recoltează cu secera şi se foloseşte pentru bolile prostatei. Frunzele acestei plante sunt folosite în ceaiuri, fiind bogate în vitamina C. Faceţi infuzie dintr-o lingură de plantă uscată la 1 cană de apă şi beţi 2-3 căni pe zi.

Patricia Alexandra POP