În numerele trecute ale revistei am început să detaliem modul în care pot fi extrase substanțele active din plante și care sunt beneficiile acestora, așa cum a explicat Maria Treben în cartea sa Sănătate din farmacia Domnului.

Cimbrul se culege în perioada înfloririi, adică din iunie și până în august. Cel mai bun cimbru este cel care se culege în soarele amiezii. Florile se pot pune în sticle umplute până la gât și lăsate la macerat zece zile în ulei sau se poate face sirop. Potrivit Mariei Treben, uleiul de cimbru se folosește contra „paraliziei, în apoplexie, scleroză în plăci (multiplă), atrofie musculară, atrofie și entorse”. În cazul crampelor abdominale, stomacale și menstruației, ca și în spasmele organelor pelviene (genitale), este indicat cimbrul atât în uz intern cât și extern. Se beau două cești zilnic. De asemenea, se pot face perne din plantele culese în soarele amiezii și se aplică extern înainte de culcare. Aceste perne se încălzesc în tigaie înainte de a fi aplicate pe stomac sau pe bazin. Maria Treben recomandă în cartea sa pernele de plante și în umflături, contuzii și reumatism vechi.

Afecțiuni ale căilor respiratorii

Această plantă minunată, asociată în părți egale cu pătlagina-îngustă, și-a dovedit eficacitatea în combaterea afecțiunilor căilor respiratorii, a secrețiilor abundende ale bronhiilor și a astmului bronșic, ba chiar a tusei convulsive. Astfel, într-o ceașcă cu apă fierbinte se introduc o felie de lămâie și o linguriță de amestec de cimbru-pătlagină. Se lasă jumătate de minut și se bea foarte fierbinte cu înghițituri mici. Fitoterapeuta Maria Treben mai scrie în cartea sa că acest ceai „se prepară proaspăt de 4-5 ori pe zi; dacă amenință pericolul unei pneumonii, acest ceai luat din oră în oră în înghițituri mici nu-și va rata efectul“.

„Din fericire, mai există încă multe mame care n-au uitat cimbrul. De foarte multe ori nu se ține seama de faptul că, dacă se dă copiilor băutură direct de frigider, se poate ajunge la o bronșită cronică, iar aceasta duce în anii următori la emfizem cu grea insuficiență respiratorie“. (Maria Treben)

Leac pentru depresie și... beție

Servită ca frecție pentru fortificarea membrelor la copiii slab dezvoltați și la bolnavii de scleroză în plăci (multiplă), tinctura de cimbru are efecte uimitoare (a se vedea „moduri de folosire). De asemenea, copiii agitați sau nervoși pot căpăta un somn sănătos în urma unei băi cu cimbru. Acest cimbru ajută și oamenii care suferă de surescitare nervoasă și depresie, care se însănătoșesc la scurt timp după ce fac asemenea băi. Dar efectele cimbrului nu se opresc aici, această plantă frumos mirositoare, care se folosește și în bucătărie pentru a da savoare preparatelor culinare, este un remediu eficient și indicat contra beției. Cum se prepară „leacul”? Ei bine, peste un pumn de cimbru se toarnă un litru de apă clocotită și se acoperă două minute. Ceaiul se pune într-un termos și se dă alcoolicului la fiecare oră câte o lingură plină. Urmează grețuri, vărsături, purgație și urinări puternice, valuri de sudoare, o mare poftă de mâncare și senzație de sete. În caz de recidive, care la început sunt inevitabile, iar mai târziu tot mai rare, cura se repetă.

Eficient și în epilepsie

Botanista Maria Treben recomandă cimbrul și în crizele de epilepsie. Pentru această problemă este indicat ceaiul, care nu se bea în criză, ci pe tot parcursul anului sub formă de cură de 2-3 săptămâni, cu pauze de zece zile. În aceste cure se beau câte două cești zilnic. Potrivit Mariei Treben, foarte eficient este și siropul de cimbru. Bun și pentru răceli, acest sirop de cimbru se administrează înaintea meselor.

Moduri de folosire

Infuzie: O linguriță cu vârf de plante se opărește cu ¼ litru de apă proaspăt fiartă și se lasă să stea puțin.

Adaos la baie: Pentru o baie completă – 200 de grame de plante.

Tinctura de cimbru: Cu inflorescențele culese în soarele amiezii se umple o sticlă până la gât, fără a se îndesa, se toarnă rachiu de secară sau de fructe de 38-40% și se lasă să stea 14 zile la soare.

Uleiul de cimbru: Florile culese în soarele amiezii se pun într-o sticlă, fără a se îndesa, apoi se toară ulei de măsline presate la rece, în așa fel încât uleiul să stea peste flori în strat gros de două degete. Se lasă 14 zile la soare sau în apropierea aragazului, la caldură.

Pernă de plante: Se umple o pernă cu plante și se coase.

Sirop de cimbru: Florile și tulpinile culese în soare se umezesc cu mâinile ude la introducerea într-un borcan. Se pun în straturi zahăr nerafinat și se apasă pentru a se îndesa în borcan. Se lasă totul aproximativ 3 săptămâni la loc însorit. La filtrare, florile și tulpinile îmbinate în zahăr trebuie spălate doar cu puțină apă, care se toarnă apoi la sirop. Se pune siropul la foc mic să se evapore, dar fără a-l lăsa să fiarbă. Siropul nu trebuie să devină nici prea subțire, nici prea gros, deci este lăsat să se răcească o dată sau de două ori, pentru a se face o probă.

Cine a fost Maria Treben?

Născută Günzl, în 1907, Maria Treben a fost o botanistă și scriitoare austriacă. Considerată o specialistă în domeniul medicamentelor pe bază de plante și a altor metode alternative de tratament în tradiția lui Sebastian Kneipp, Treben a sintetizat puterea plantelor în cartea sa Gesundheit aus der Apotheke Gottes (Sănătate din farmacia Domnului), publicată în peste 20 de limbi străine, în mai mult de opt milioane de exemplare. În ianuarie 1947, în urma expulzării germanilor din Cehoslovacia, Maria Treben a fost adăpostită într-o tabără de refugiați din Wülzburg (Bavaria), scrie Wikipedia. Acolo a avut o erupție cutanată și, după o ședere de trei săptămâni, s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. A fost transferată din tabără la un spital, unde, din cauza războiului, nu existau prea multe medicamente și nu era nicio perspectivă de salvare. Surorile i-au dat să bea suc de rostopască, iar starea ei de sănătate s-a îmbunătățit imediat. Această experiență cheie a determinat-o să înceapă să studieze herbalismul. În următorii ani, Treben a studiat ca autodidactă medicina pe bază de plante (fitoterapie). A practicat în Austria și Germania, fără a fi o practicantă recunoscută. Recomandarea folosirii bitterului suedez („ierburile suedeze“) a devenit deosebit de cunoscută, această practică bazându-se pe redescoperirea unei rețete a medicului suedez Claus Samst, care la rândul său a atribuit-o lui Urban Hjärne (1641-1724).

Simona-Nicole DAVID

În numerele trecute ale revistei am început să detaliem modul în care pot fi extrase substanțele active din plante și care sunt beneficiile acestora, așa cum a explicat Maria Treben în cartea sa Sănătate din farmacia Domnului.

Una dintre plantele despre care am început să scriem în materialul anterior este nalba, indicată și în caz de secreție pulmonară abundentă, bronșite, tuse și răgușeală puternică (laringită), amigdalită și gură uscată. Dar acestea nu sunt singurele beneficii, autoarea Maria Treben descoperind cu mult mai multe. De pildă, nalba este benefică chiar și în alergiile tenului, provoacând mâncărimi și usturimi faciale. În aceste situații sunt eficiente spălăturile cu nalbă călduță. De asemenea, nalba este eficace în laringite și în cancerul laringian, mai scrie Maria Treben. Potrivit fitoterapeutei, pentru aceste afecțiuni se prepară un extrat rece, lăsând peste noapte cantitatea de plante necesarã dozei pe o zi să stea la macerat în 21/2 litri de apă (o lingurițã cu vârf de plante la ¼ litru de apă). Dimineața, maceratul se încălzește ușor și se ține într-un termos clãtit în prealabil cu apă fierbinte. Maria Treben explicã în cartea sa că acest macerat se bea pe parcursul zilei (câte 4 cești), încet, iar cu restul care rămâne se face gargară. „În cazul uscăciunii gurii, a gâtlejului și a nasului, care stârnește deseori o puternică nervozitate a bolnavului, se face tot gargară și se clătește gura de mai multe ori pe zi cu ceai de nalbă. Și contra uscăciunii ochilor se folosesc cu succes băi și comprese cu același ceai.“

Potrivit Mariei Treben, nalba este folosită, extern, pentru răni, abcese, picioare sau răni umflate provenite de pe urma unor fracturi sau a unor flebite. În aceste cazuri se prescriu băi de picioare sau de mâini. „Aceste băi au dat în practica mea rezultatele cele mai bune. Ele sunt foarte indicate tocmai după o fractură la picior, când acesta este mereu suprasolicitat și se umflă. În vecinătatea noastră locuia o femeie care-și rupsese cu niște ani în urmă glezna. Avea permanent probleme cu piciorul și într-o zi a trebuit să se interneze iarăși în spital. Am întâlnit-o după ce a fost externată, șchiopătând tare, iar piciorul era umflat până peste genunchi. Deși mergea cu baston, înainta într-un ritm de melc. Am luat împreună nalbe proaspete. A doua zi și-a început băile. Nu exagerez când povestesc că, după o săptămână n-a mai avut nevoie de baston și piciorul arăta din nou normal. La fel a fost și cu o altă femeie care-și fracturase încheietura mâinii drepte și aceasta o jena tot mereu. Ce gospodină și ce mamă își poate menaja mâna dreaptă? În fiecare noapte mâna îi zvâcnea și mult timp s-a umflat zilnic; întâlnind-o, am sfătuit-o să facă băi de nalbă. Și acest caz s-a ameliorat grabnic“, relatează autoarea în cartea sa devenită bestseller, Sănătate din farmacia Domnului.

Atenție: numai ca extract rece!

Maria Treben atrage atenția că ceaiul de nalbă se prepară numai ca extract rece prin adăugarea unei lingurițe cu vârf de plantă la ¼ litru de apă, se lasă să stea peste noapte la macerat, iar dimineața se încălzește ușor. Pentru băile de mâini și de picioare, fitoterapeuta ne sfătuiește să preparăm ceaiul lăsând două mâini de nalbă peste noapte în apă rece, într-un recipient de 5 litri. A doua zi se încălzește totul atât cât suportă mâinile și picioarele, pentru a nu ne opări. Durata unei astfel de băi este de 20 de minute, iar apa, reîncălzită, se poate folosi de încă 2 ori. Resturile de plante rămase după prepararea ceaiului nu se aruncă, ci se încălzesc ușor în puțină apă și se face un terci, amestecându-le cu făină de orz. Acest terci se pune pe o bucată de tifon și se aplică local, cât este cald, sub formă de compresă, acolo unde este nevoie.

Cu atât de multe beneficii, nalba, care creşte mai ales pe lângă gospodăriile ţărăneşti, este alungată tot mai mult în zilele noastre din aceste locuri. În strădania de a îndepărta umezeala şi murdăria şi de a da casei un aspect plăcut şi în exterior, se toarnă deseori o fâşie de beton în jurul casei sau un pavaj pentru scurgerea apei de ploaie. Atunci i se ia însă nalbei locul ei moştenit de generaţii. Aşa dispare tot mai mult acest mare ajutor al omenirii, pentru care n-avem cuvinte destule să-i mulțumim Domnului!

Deși plantele au puteri tămăduitoare incredibile, nu trebuie ocolit medicul. În cazul în care ne simțim rău, este recomandat să mergem la un consult de specialitate.

Cine a fost Maria Treben?

Născută Günzl, în 1907, Maria Treben a fost o botanistă și scriitoare austriacă. Considerată o specialistă în domeniul medicamentelor pe bază de plante și a altor metode alternative de tratament în tradiția lui Sebastian Kneipp, Treben a sintetizat puterea plantelor în cartea sa Gesundheit aus der Apotheke Gottes (Sănătate din farmacia Domnului), publicată în peste 20 de limbi străine, în mai mult de opt milioane de exemplare. În ianuarie 1947, în urma expulzării germanilor din Cehoslovacia, Maria Treben a fost adăpostită într-o tabără de refugiați din Wülzburg (Bavaria), scrie Wikipedia. Acolo a avut o erupție cutanată și, după o ședere de trei săptămâni, s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. A fost transferată din tabără la un spital, unde, din cauza războiului, nu existau prea multe medicamente și nu era nicio perspectivă de salvare. Surorile i-au dat să bea suc de rostopască, iar starea ei de sănătate s-a îmbunătățit imediat. Această experiență cheie a determinat-o să înceapă să studieze herbalismul. În următorii ani, Treben a studiat ca autodidactă medicina pe bază de plante (fitoterapie). A practicat în Austria și Germania, fără a fi o practicantă recunoscută. Recomandarea folosirii bitterului suedez („ierburile suedeze“) a devenit deosebit de cunoscută, această practică bazându-se pe redescoperirea unei rețete a medicului suedez Claus Samst, care la rândul său a atribuit-o lui Urban Hjärne (1641-1724).

Simona Nicole David