În numerele trecute ale revistei am început să detaliem modul în care pot fi extrase substanțele active din plante și care sunt beneficiile acestora, așa cum a explicat Maria Treben în cartea sa Sănătate din farmacia Domnului.

Cimbrul se culege în perioada înfloririi, adică din iunie și până în august. Cel mai bun cimbru este cel care se culege în soarele amiezii. Florile se pot pune în sticle umplute până la gât și lăsate la macerat zece zile în ulei sau se poate face sirop. Potrivit Mariei Treben, uleiul de cimbru se folosește contra „paraliziei, în apoplexie, scleroză în plăci (multiplă), atrofie musculară, atrofie și entorse”. În cazul crampelor abdominale, stomacale și menstruației, ca și în spasmele organelor pelviene (genitale), este indicat cimbrul atât în uz intern cât și extern. Se beau două cești zilnic. De asemenea, se pot face perne din plantele culese în soarele amiezii și se aplică extern înainte de culcare. Aceste perne se încălzesc în tigaie înainte de a fi aplicate pe stomac sau pe bazin. Maria Treben recomandă în cartea sa pernele de plante și în umflături, contuzii și reumatism vechi.

Afecțiuni ale căilor respiratorii

Această plantă minunată, asociată în părți egale cu pătlagina-îngustă, și-a dovedit eficacitatea în combaterea afecțiunilor căilor respiratorii, a secrețiilor abundende ale bronhiilor și a astmului bronșic, ba chiar a tusei convulsive. Astfel, într-o ceașcă cu apă fierbinte se introduc o felie de lămâie și o linguriță de amestec de cimbru-pătlagină. Se lasă jumătate de minut și se bea foarte fierbinte cu înghițituri mici. Fitoterapeuta Maria Treben mai scrie în cartea sa că acest ceai „se prepară proaspăt de 4-5 ori pe zi; dacă amenință pericolul unei pneumonii, acest ceai luat din oră în oră în înghițituri mici nu-și va rata efectul“.

„Din fericire, mai există încă multe mame care n-au uitat cimbrul. De foarte multe ori nu se ține seama de faptul că, dacă se dă copiilor băutură direct de frigider, se poate ajunge la o bronșită cronică, iar aceasta duce în anii următori la emfizem cu grea insuficiență respiratorie“. (Maria Treben)

Leac pentru depresie și... beție

Servită ca frecție pentru fortificarea membrelor la copiii slab dezvoltați și la bolnavii de scleroză în plăci (multiplă), tinctura de cimbru are efecte uimitoare (a se vedea „moduri de folosire). De asemenea, copiii agitați sau nervoși pot căpăta un somn sănătos în urma unei băi cu cimbru. Acest cimbru ajută și oamenii care suferă de surescitare nervoasă și depresie, care se însănătoșesc la scurt timp după ce fac asemenea băi. Dar efectele cimbrului nu se opresc aici, această plantă frumos mirositoare, care se folosește și în bucătărie pentru a da savoare preparatelor culinare, este un remediu eficient și indicat contra beției. Cum se prepară „leacul”? Ei bine, peste un pumn de cimbru se toarnă un litru de apă clocotită și se acoperă două minute. Ceaiul se pune într-un termos și se dă alcoolicului la fiecare oră câte o lingură plină. Urmează grețuri, vărsături, purgație și urinări puternice, valuri de sudoare, o mare poftă de mâncare și senzație de sete. În caz de recidive, care la început sunt inevitabile, iar mai târziu tot mai rare, cura se repetă.

Eficient și în epilepsie

Botanista Maria Treben recomandă cimbrul și în crizele de epilepsie. Pentru această problemă este indicat ceaiul, care nu se bea în criză, ci pe tot parcursul anului sub formă de cură de 2-3 săptămâni, cu pauze de zece zile. În aceste cure se beau câte două cești zilnic. Potrivit Mariei Treben, foarte eficient este și siropul de cimbru. Bun și pentru răceli, acest sirop de cimbru se administrează înaintea meselor.

Moduri de folosire

Infuzie: O linguriță cu vârf de plante se opărește cu ¼ litru de apă proaspăt fiartă și se lasă să stea puțin.

Adaos la baie: Pentru o baie completă – 200 de grame de plante.

Tinctura de cimbru: Cu inflorescențele culese în soarele amiezii se umple o sticlă până la gât, fără a se îndesa, se toarnă rachiu de secară sau de fructe de 38-40% și se lasă să stea 14 zile la soare.

Uleiul de cimbru: Florile culese în soarele amiezii se pun într-o sticlă, fără a se îndesa, apoi se toară ulei de măsline presate la rece, în așa fel încât uleiul să stea peste flori în strat gros de două degete. Se lasă 14 zile la soare sau în apropierea aragazului, la caldură.

Pernă de plante: Se umple o pernă cu plante și se coase.

Sirop de cimbru: Florile și tulpinile culese în soare se umezesc cu mâinile ude la introducerea într-un borcan. Se pun în straturi zahăr nerafinat și se apasă pentru a se îndesa în borcan. Se lasă totul aproximativ 3 săptămâni la loc însorit. La filtrare, florile și tulpinile îmbinate în zahăr trebuie spălate doar cu puțină apă, care se toarnă apoi la sirop. Se pune siropul la foc mic să se evapore, dar fără a-l lăsa să fiarbă. Siropul nu trebuie să devină nici prea subțire, nici prea gros, deci este lăsat să se răcească o dată sau de două ori, pentru a se face o probă.

Cine a fost Maria Treben?

Născută Günzl, în 1907, Maria Treben a fost o botanistă și scriitoare austriacă. Considerată o specialistă în domeniul medicamentelor pe bază de plante și a altor metode alternative de tratament în tradiția lui Sebastian Kneipp, Treben a sintetizat puterea plantelor în cartea sa Gesundheit aus der Apotheke Gottes (Sănătate din farmacia Domnului), publicată în peste 20 de limbi străine, în mai mult de opt milioane de exemplare. În ianuarie 1947, în urma expulzării germanilor din Cehoslovacia, Maria Treben a fost adăpostită într-o tabără de refugiați din Wülzburg (Bavaria), scrie Wikipedia. Acolo a avut o erupție cutanată și, după o ședere de trei săptămâni, s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. A fost transferată din tabără la un spital, unde, din cauza războiului, nu existau prea multe medicamente și nu era nicio perspectivă de salvare. Surorile i-au dat să bea suc de rostopască, iar starea ei de sănătate s-a îmbunătățit imediat. Această experiență cheie a determinat-o să înceapă să studieze herbalismul. În următorii ani, Treben a studiat ca autodidactă medicina pe bază de plante (fitoterapie). A practicat în Austria și Germania, fără a fi o practicantă recunoscută. Recomandarea folosirii bitterului suedez („ierburile suedeze“) a devenit deosebit de cunoscută, această practică bazându-se pe redescoperirea unei rețete a medicului suedez Claus Samst, care la rândul său a atribuit-o lui Urban Hjärne (1641-1724).

Simona-Nicole DAVID

Cimbrul

În numerele trecute ale revistei am început să detaliem modul în care pot fi extrase substanțele active din plante și care sunt beneficiile acestora, așa cum a explicat Maria Treben în cartea sa Sănătate din farmacia Domnului.

Cimbrul (Thymus serpyllum) se mai numește și buruiană-de-balsam, cimbrișor, cimbru-de-câmp, cimbru-sălbatic, iarba-cucului, lămâiță, tămâiță, timian și crește pe pășuni pline de soare, pe povârnișuri și pe liziere înguste. Această plantă are nevoie de soare și, deci, de multă căldură. Poate că de aceea îi plac suprafețele pietroase și pășunile alpine, acolo unde căldura iradiază în mod special. Imaginați-vă ce parfum iese din pernițele florilor violete în arșița soarelui... Acest parfum minunat atrage insecte și albine. „Dintotdeauna m-au ademenit aceste flori minunate cu mireasma lor cu totul aparte; simpatia și dragostea le aparține încă din copilărie“, scrie Maria Treben. Renumit încă din Antichitate, cimbrul stimulează fluxul diuretic și ciclul lunar, iar la o „naștere normală grăbește ieșirea pruncului din trupul mamei“. De asemenea, mai scrie fitoterapeuta Maria Treben, „băutura preparată din el (cimbru – n.red.) curăță părțile interne ale organismului“.

Dureri nevralgice

Cimbrul, mușețelul și coada-șoricelului culese în soare și aplicate ca pernă uscată de plante, la care se bea simultan un ceai din aceste plante, ajută la alinarea durerilor nevralgice faciale. Iar dacă acestea sunt însoțite de crispări ale feței, se folosește suplimentar o pernă uscată de pedicuță. „Un țăran în vârstă de 79 de ani suferea de 27 de ani de o gravă nevralgie facială. Fusese operat deja de câteva ori la față. Își atrăsese boala când venise într-o zi acasă ud leoarcă de la câmp și, fiind chemat în calitatea sa de primar la o ședință de urgență, nu avusese timp să-și schimbe hainele, plecând cu ele ude pe el. În ultimele luni ale bolii, gura i se retrăsese cu dureri mari aproape până la ureche. Compresele cu ierburi suedeze i-au adus la început o ușoară ameliorare. Abia când plantele enumerate mai sus și culese în soare i s-au aplicat ca pernă, s-a văzut fulgerător o schimbare în bine. A mai băut din acest fel de ceai și după ce i-a trecut nevralgia facială.“

Cimbrul a ajuns la noi în secolul al XI-lea din țările mediteraneene, iar speciile cultivate și sălbăticite iar se găsesc prin grădini ca cimbru de grădină. Spre deosebire de cimbrul de câmp, cel de grădină ajunge la o înălțime de 50 de centimetri. Dar ambele au același efect curativ.  De pildă, stareța Hildegard von Bingen, citată de Maria Treben în cartea sa, menționează cimbrul ca plantă de leac împotriva leprei, a paraliziei și a bolilor de nervi. Cine bea dimineață o ceașcă de ceai de cimbru în loc de cafea va resimți în curând efectul său binefăcător: o prospețime a spiritului, o senzație plăcută în stomac, lipsa tusei de dimineață și o stare generală foarte bună.

Deși plantele au puteri tămăduitoare incredibile, nu trebuie ocolit medicul. În cazul în care ne simțim rău, este recomandat să mergem la un consult de specialitate.

Cine a fost Maria Treben?

Născută Günzl, în 1907, Maria Treben a fost o botanistă și scriitoare austriacă. Considerată o specialistă în domeniul medicamentelor pe bază de plante și a altor metode alternative de tratament în tradiția lui Sebastian Kneipp, Treben a sintetizat puterea plantelor în cartea sa Gesundheit aus der Apotheke Gottes (Sănătate din farmacia Domnului), publicată în peste 20 de limbi străine, în mai mult de opt milioane de exemplare. În ianuarie 1947, în urma expulzării germanilor din Cehoslovacia, Maria Treben a fost adăpostită într-o tabără de refugiați din Wülzburg (Bavaria), scrie Wikipedia. Acolo a avut o erupție cutanată și, după o ședere de trei săptămâni, s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. A fost transferată din tabără la un spital, unde, din cauza războiului, nu existau prea multe medicamente și nu era nicio perspectivă de salvare. Surorile i-au dat să bea suc de rostopască, iar starea ei de sănătate s-a îmbunătățit imediat. Această experiență cheie a determinat-o să înceapă să studieze herbalismul. În următorii ani, Treben a studiat ca autodidactă medicina pe bază de plante (fitoterapie). A practicat în Austria și Germania, fără a fi o practicantă recunoscută. Recomandarea folosirii bitterului suedez („ierburile suedeze“) a devenit deosebit de cunoscută, această practică bazându-se pe redescoperirea unei rețete a medicului suedez Claus Samst, care la rândul său a atribuit-o lui Urban Hjärne (1641-1724).

A consemnat Simona Nicole David

Încă din cele mai vechi timpuri, cimbrul era considerat mai degrabă un panaceu, decât o mirodenie folosită în arta culinară. În prezent, planta continuă să fie în topul preferințelor consumatorilor datorită calităților sale medicinale. Pentru cei pasionați de agricultură, care vor să-și extindă o cultură avantajoasă și ușor de întreținut, cimbrul este alegerea potrivită.

Cerințele biologice și amplasarea teritorială

Cimbrul de cultură este în general rezistent la secetă, dar în perioada de răsărire are nevoie de multă apă. Se cultivă pe soluri fertile, bogate în calciu, permeabile. Specia se poate cultiva și pe pante mici având efect antierozional. Locul cel mai indicat este partea de sud și de sud-vest a țării. Este o specie cu cerințe deosebite față de căldură și lumină.

Locul în asolament

Fiind un semiarbust, se cultivă în afara asolamentului, după plante care lasă terenul curat de buruieni, cu o perioadă scurtă de vegetație (leguminoasele pentru boabe, borceag, cereale de toamnă sau după prășitoarele îngrășate cu gunoi de grajd). O cultură durează 4-5 ani.

Pregătirea și fertilizarea terenului

Cimbrul de cultură reacționează bine la îngrășăminte, mai ales atunci când în sol se realizează un echilibru. Fosforul se aplică în doze de 60-80 kg/ha. Îngrășămintele cu azot se pot aplica singure sau împreună cu fosforul sau cu potasiul, în doze de 80-100 kg/ha. De asemenea, fertilizarea cu potasiu se administrează în zonele cu terenuri sărace în acest element, în doze de 40-50 kg/ha.

Epoca de aplicare diferă la înființarea plantației. Superfosfatul și sarea potasică se administrează toamna sub arătura de bază. Azotul se aplică în 3 reprize: jumătate imediat după plantare, iar a doua jumătate imediat după prima recoltă.

Epoca de semănat

Cimbrul de cultură se înmulțește atât pe cale vegetativă cât și prin semințe. Vegetativ, prin despărțirea tufelor, iar înmulțirea prin semințe se poate face prin însămânțarea direct în câmp sau prin producere de răsad. Epoca de plantare în câmp pentru răsadul semănat primăvara este la sfârșitul lunii iunie-început de iulie, iar răsadul semănat vara se plantează în septembrie-octombrie. Norma de plantare pentru un hectar este de 160.000-200.000 fire de răsad.

Distanța de plantare în cuiburi este de 20 cm, folosind câte 2-3 fire/cuib. Răsadul de cimbru se va planta la o adâncime mai mare cu 1 cm decât a fost în strat. După plantare se udă obligatoriu. Lipsa precipitațiilor în timpul plantării impune repetarea acestei operații până la prinderea lor.

Lucrările de întreținere

Combaterea buruienilor din cultură se poate realiza cu succes folosind Gesagarde 50, care în primul an se recomandă să se aplice înainte de plantare, iar în anii următori se administrează primăvara devreme în doze de 5-7 kg/ha, în funcție de gradul de îmburuienare a culturii.

Informațiile articolului au fost oferite de Institutul Național de Cercetare și Dezvoltare pentru Științe Biologice.

Ruxandra HĂBEANU

Proprietățile antiseptice ale cimbrului de cultură (cimbrul de câmp, lămâioară, timișor) au fost descoperite de sumerieni. Grecii foloseau planta ca „sursă de curaj“, egiptenii utilizau extractul în procesul de îmbălsămare, iar romanii – pentru purificarea templelor. Ultimii sunt cei care au răspândit cimbrul în toată Europa. În Evul Mediu se credea că un fir de Thymus inocula vitejie, astfel că era oferit bărbaților care plecau la luptă. Începând cu anul 1300, uleiul servea ca pansament aplicat extern ori pentru spălături ale cavității bucale. În 1997, Asociația Internațională pentru Plantele Medicinale a ales cimbrul drept planta medicinală a anului.

Cimbrul are, prin compușii fenolici și conținutul de flavonoide, acțiune antiseptică (previne sau înlătură infecțiile microbiene), coleretică (stimulează secreția biliară), colagogă (favorizează evacuarea bilei în duoden), antitusivă, antihelmintică (combaterea viermilor intestinali), antifungică (tratarea micozelor) și antipruriginoasă (cazuri de erupții cutanante). Uleiul, ceaiul, siropul obținute în plantă se folosesc în dispepsie, gastrite cronice, astm, diaree și enuresis la copii, laringite, tonsilite (ca gargară), bronșite, tuse și catar al tractului respirator superior, infecții etc.

Origine și descriere

Cimbrul de cultură (de câmp) este deseori confundat cu cimbrișorul (plantă multianuală, erbacee, medicinală) sau cimbrul de grădină (specie folosită drept condiment). Din multele alte specii ale genului, numai Thymus zygis este un substitut acceptabil. Celelalte varietăți (T. satureoides, mastichina, broussonetti, maroccanus, pallidus, algeriensis) au conținut scăzut de compuși și sunt considerate, din acest motiv, inferioare ca utilizări terapeutice. Originar din sudul Europei, Thymus vulgaris este un semiarbust peren, care crește sub formă de tufă, până la 30 cm înălțime, are frunze mici, de 6-10 mm, scurt-pețiolate, sempervirescente și flori lila-roz, violacee sau roșii-purpurii. Este o plantă cu cerințe deosebite față de căldură; rezistă la secetă, dar în perioada de răsărire are nevoie de mai multă apă. Pretenții ridicate mai are față de lumină, preferând așadar zonele cu expoziție sudică, sud-estică ori sud-vestică. În flora spontană crește în pășuni, pe soluri pietroase, dar în cultură agreează pământul fertil, bogat în calciu, permeabil. Cele mai propice perimetre de cultură sunt cele din sudul și sud-vestul țării.

Tehnologie de cultură

Fiind un semiarbust peren (5-4 ani), cimbrul se cultivă în afara asolamentului. Se înmulțește pe cale vegetativă (despărțirea tufelor) sau prin semințe (însămânțare direct în câmp sau prin producere de răsad). Lucrările de pregătire a solului constau în fertilizare cu fosfor (60-80 kg s.a./ha), potasiu (40-50 kg s.a./ha) și azot (80-100 kg s.a./ha, aplicat după plantare și după prima recoltă), arătură la 28-30 cm, nivelare, mărunțire și afânarea superficială a solului. La cultura prin răsad, acesta se produce primăvara devreme sau vara și se transplantează în iunie-iulie, respectiv în septembrie-octombrie. Norma de plantare este de 160.000-200.000 fire/ha, iar distanța între cuiburi, de 20 cm. La un cuib se folosesc 2-3 fire. După plantare se udă obligatoriu, operațiune care se repetă și în timpul vegetației, mai ales în verile secetoase. În cazul înființării culturii prin semănat direct, se folosește o normă la hectar de 3-4 kg de sămânță, iar distanța este de 50 cm între rânduri. Ca lucrări de îngrijire enumerăm afânarea solului, distrugerea buruienilor și irigarea. Recoltarea se face începând cu al doilea an de cultură, din mai până în iulie, în mai multe reprize și constă în tăierea părților aeriene nelignificate, înainte de înflorirea completă.

Maria Bogdan