România este o țară bogată în resurse naturale, inclusiv în plante medicinale valoroase. De-a lungul secolelor, tradițiile și cunoștințele strămoșilor noștri s-au transmis de la generație la generație, dezvăluindu-ne puterea terapeutică a acestor plante. În acest articol, vom explora câteva dintre plantele medicinale românești care sunt la îndemâna noastră și care pot fi utilizate în tratarea unor afecțiuni comune.

Mărarul (Anethum graveolens)

Mărarul este o plantă aromatică și medicinală extrem de cunoscută în bucătăria românească, dar și în medicina tradițională. Frunzele și semințele de mărar sunt utilizate pentru a trata diverse afecțiuni digestive, cum ar fi balonarea, flatulența și indigestia. De asemenea, mărarul are proprietăți antispasmodice și ajută la calmarea crampelor digestive. Poți pregăti o infuzie din frunze și semințe de mărar, prin adăugarea lor în apă clocotită și lăsarea la infuzat pentru aproximativ 10 minute. Infuzia poate fi consumată de 2-3 ori pe zi pentru a obține beneficii digestive.

Sunătoarea (Hypericum perforatum)

Sunătoarea este o plantă medicinală cu proprietăți antidepresive, antiinflamatorii și antibacteriene. În România, aceasta este folosită pentru tratarea depresiei ușoare și moderate, anxietății și insomniei. Uleiul de sunătoare, obținut prin infuzarea florilor în ulei de măsline, este utilizat extern pentru a trata arsurile, rănile și inflamațiile pielii. De asemenea, sunătoarea poate fi administrată sub formă de ceai sau supliment alimentar, în conformitate cu recomandările unui specialist în domeniu.

Coada-șoricelului (Achillea millefolium)

Coada-șoricelului este o plantă medicinală răspândită în România, recunoscută pentru proprietățile sale astringente, antiinflamatorii și cicatrizante. Aceasta este folosită pentru a trata rănile superficiale, hemoragiile nazale, crampele menstruale și disconfortul gastrointestinal. Poți prepara o infuzie din frunze și flori de coada-șoricelului prin infuzarea lor în apă fierbinte și lăsarea la infuzat timp de aproximativ 15 minute. Consumă infuzia de 2-3 ori pe zi pentru a beneficia de proprietățile sale vindecă.

Brusturele (Arctium lappa)

Brusturele este o plantă medicinală cu multiple beneficii pentru sănătate. Rădăcinile și frunzele sale sunt folosite pentru a trata afecțiuni ale pielii, cum ar fi eczemele, acnee sau iritațiile. De asemenea, brusturele are proprietăți diuretice și detoxifiante, ajutând la eliminarea toxinelor din organism. Poți consuma o infuzie preparată din rădăcina de brusture sau poți aplica ulei de brusture pe piele pentru a trata diverse probleme dermatologice.

Știrul (Calendula officinalis)

Știrul, cunoscut și sub denumirea de gălbenele, este o plantă medicinală cu proprietăți antiinflamatorii, cicatrizante și antiseptice. Florile sale sunt folosite pentru a trata rănile superficiale, arsurile minore și inflamațiile pielii. Uleiul de știr poate fi, de asemenea, utilizat pentru masaj în cazul durerilor musculare și articulare. Poți prepara o infuzie din flori de știr prin infuzarea lor în apă fierbinte și apoi aplica comprese cu această infuzie pe zonele afectate.

Lemnul dulce (Glycyrrhiza glabra)

Lemnul dulce este o plantă medicinală cu proprietăți expectorante, antiinflamatorii și antivirale. Rădăcina sa este folosită în tratarea tusei, bronșitei și afecțiunilor respiratorii. De asemenea, lemnul dulce poate ajuta la calmarea durerilor de stomac și ulcerului gastric. Poți consuma lemnul dulce sub formă de ceai, tinctură sau capsule, dar este important să consulți un specialist pentru a determina doza și durata de administrare potrivite.

Cimbrul (Thymus vulgaris)

Cimbrul este o plantă aromatică și medicinală cu proprietăți antiseptice, expectorante și stimulatoare ale sistemului imunitar. Este folosit în tratarea afecțiunilor respiratorii, cum ar fi tusea, răceala și sinuzita. De asemenea, cimbrul poate ajuta la îmbunătățirea digestiei și la calmarea durerilor de stomac. Poți prepara o infuzie din frunze și flori de cimbru și să o consumi de 2-3 ori pe zi sau poți adăuga cimbru proaspăt în mâncărurile tale pentru a beneficia de proprietățile sale.

Liliana POSTICA

Dezvoltarea comercială a plantelor ca surse de antioxidanți atât pentru a spori sănătatea animalelor, cât și performanța acestora este de interes actual. Printre sectoarele de creștere a animalelor, sistemele de producție avicolă au cele mai intense evoluții, în special în domeniile nutriției, controlului bolilor, ameliorării, gestionării și organizării cerințelor nutriționale, împreună cu presiunea creșterii cererii de produse de origine avicolă, precum și amenințările privind agenții patogeni. Așadar, acest sector are foarte mare nevoie de cercetare în domeniul nutriției și de producții durabile, bazate în special pe plante, datorită avantajelor precum costuri reduse, biodisponibilitate crescută, fără efect rezidual, fără a cauza rezistență la antibiotice etc.

Busuiocul (Ocimum basilicum) este o sursă de ulei esențial care conține constituenți activi biologic cu proprietăți antioxidante și antimicrobiene dovedite științific (Duke și colab., 2008; Hanif și colab., 2011). Nworgu și colab. (2013) au arătat că puicuțele care au avut inclus în dietă 10 și 15 g frunze de busuioc/pasăre la interval de trei zile au avut valori crescute ale hemoglobinei, volumului celulelor plachetare și neutrofile, proteinelor totale și concentrații reduse de colesterol, uree și creatinină în sânge. Hammershøj și Steenfeldt (2012) au raportat că administrarea timp de 5 săptămâni a silozului de porumb incluzând 30 g/kg busuioc în dieta găinilor a dus la creșterea producției de ouă și a obținerii ouălor de înaltă și diferențiată calitate.

Cimbrul (Thymus vulgaris L.) este o plantă cultivată mai ales în regiunile mediteraneene și este printre plantele care au primit atenție sporită datorită proprietăților sale antioxidante și antibacteriene. Conversia hranei și producția de ouă au fost îmbunătățite în urma suplimentării dietei găinilor ouătoare cu cimbru la un nivel de includere de 0,1 și 0,5%; totodată, s-a redus semnificativ nivelul de E. coli din dejecții (Bölükbaşi și Erhan, 2007). El-Hack și Alagawany (2015) au arătat că suplimentarea dietei găinilor ouătoare cu cimbru (3 sau 6 g/kg dietă) nu a influențat numărul de ouă, cu excepția vârstei curpinse între 36 și 40 de săptămâni. Aceiași autori au raportat că suplimentarea dietei cu cimbru (9 g/kg) poate îmbunătăți performanța productivă, parametrii sanguini și activitatea enzimelor antioxidante.

Salvia (Salvia officinalis) este o sursă naturală de flavonoide și compuși polifenolici (de exemplu, acid carnosic, acid rosmarinic și acid cafeic) care posedă caracteristici antioxidante și antibacteriene puternice (Hamidpour și colab., 2014). Suplimentarea dietei găinilor ouătoare cu 0,1; 0,25; 0,5; și/sau 1,0 g ulei esențial de S. officinalis/ kg a crescut activitatea glutation peroxidazei (GPx) în mucoasa duodenală, ficat și rinichi, activitatea fagocitară în sânge și a scăzut concentrația de malondialdehidă (MDA) în plasmă și ficat (Placha și colab., 2015). Conform unor cercetători (Kaya și Turgut, 2012), extractele de salvie și cimbru utilizate ca alternative la antioxidanții sintetici au avut efecte benefice asupra unor parametri de performanță și de calitate ai ouălor și pot fi utilizate în locul vitaminei E ca metodă de prevenire a oxidării lipidelor. Mai mult decât atât, Kaya și Turgut, (2012) au arătat că un nivel ridicat al acestor extracte (300 ppm) poate fi utilizat ca agent hipocolesterolemic la găinile ouătoare. Conform studiului lui Bölükbaşi și Erhan (2007), conversia furajelor găinilor ouătoare a fost îmbunătățită prin suplimentarea dietei cu salvie. De asemenea, s-a stabilit că concentrația de E. coli din probele de dejecții a fost redusă semnificativ odată cu utilizarea uleiului de cimbru și a uleiului de rozmarin în dietele administrate găinilor ouătoare. Însă uleiul de cimbru și uleiul de rozmarin au prezentat o activitate antimicrobiană mai mare decât uleiul de salvie.

Plantele precum busuiocul, cimbrul și salvia sunt suplimente valoroase pentru nutriția găinilor ouătoare care pot îmbunătăți performanțele productive și reproductive, calitatea ouălor, starea generală de sănătate și cea intestinală.

Mihaela SĂRĂCILĂ
e-mail: Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.
Studiu finanțat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, prin proiectul ADER 9.1.2./14.10.2019

În numerele trecute ale revistei am început să detaliem modul în care pot fi extrase substanțele active din plante și care sunt beneficiile acestora, așa cum a explicat Maria Treben în cartea sa Sănătate din farmacia Domnului.

Cimbrul se culege în perioada înfloririi, adică din iunie și până în august. Cel mai bun cimbru este cel care se culege în soarele amiezii. Florile se pot pune în sticle umplute până la gât și lăsate la macerat zece zile în ulei sau se poate face sirop. Potrivit Mariei Treben, uleiul de cimbru se folosește contra „paraliziei, în apoplexie, scleroză în plăci (multiplă), atrofie musculară, atrofie și entorse”. În cazul crampelor abdominale, stomacale și menstruației, ca și în spasmele organelor pelviene (genitale), este indicat cimbrul atât în uz intern cât și extern. Se beau două cești zilnic. De asemenea, se pot face perne din plantele culese în soarele amiezii și se aplică extern înainte de culcare. Aceste perne se încălzesc în tigaie înainte de a fi aplicate pe stomac sau pe bazin. Maria Treben recomandă în cartea sa pernele de plante și în umflături, contuzii și reumatism vechi.

Afecțiuni ale căilor respiratorii

Această plantă minunată, asociată în părți egale cu pătlagina-îngustă, și-a dovedit eficacitatea în combaterea afecțiunilor căilor respiratorii, a secrețiilor abundende ale bronhiilor și a astmului bronșic, ba chiar a tusei convulsive. Astfel, într-o ceașcă cu apă fierbinte se introduc o felie de lămâie și o linguriță de amestec de cimbru-pătlagină. Se lasă jumătate de minut și se bea foarte fierbinte cu înghițituri mici. Fitoterapeuta Maria Treben mai scrie în cartea sa că acest ceai „se prepară proaspăt de 4-5 ori pe zi; dacă amenință pericolul unei pneumonii, acest ceai luat din oră în oră în înghițituri mici nu-și va rata efectul“.

„Din fericire, mai există încă multe mame care n-au uitat cimbrul. De foarte multe ori nu se ține seama de faptul că, dacă se dă copiilor băutură direct de frigider, se poate ajunge la o bronșită cronică, iar aceasta duce în anii următori la emfizem cu grea insuficiență respiratorie“. (Maria Treben)

Leac pentru depresie și... beție

Servită ca frecție pentru fortificarea membrelor la copiii slab dezvoltați și la bolnavii de scleroză în plăci (multiplă), tinctura de cimbru are efecte uimitoare (a se vedea „moduri de folosire). De asemenea, copiii agitați sau nervoși pot căpăta un somn sănătos în urma unei băi cu cimbru. Acest cimbru ajută și oamenii care suferă de surescitare nervoasă și depresie, care se însănătoșesc la scurt timp după ce fac asemenea băi. Dar efectele cimbrului nu se opresc aici, această plantă frumos mirositoare, care se folosește și în bucătărie pentru a da savoare preparatelor culinare, este un remediu eficient și indicat contra beției. Cum se prepară „leacul”? Ei bine, peste un pumn de cimbru se toarnă un litru de apă clocotită și se acoperă două minute. Ceaiul se pune într-un termos și se dă alcoolicului la fiecare oră câte o lingură plină. Urmează grețuri, vărsături, purgație și urinări puternice, valuri de sudoare, o mare poftă de mâncare și senzație de sete. În caz de recidive, care la început sunt inevitabile, iar mai târziu tot mai rare, cura se repetă.

Eficient și în epilepsie

Botanista Maria Treben recomandă cimbrul și în crizele de epilepsie. Pentru această problemă este indicat ceaiul, care nu se bea în criză, ci pe tot parcursul anului sub formă de cură de 2-3 săptămâni, cu pauze de zece zile. În aceste cure se beau câte două cești zilnic. Potrivit Mariei Treben, foarte eficient este și siropul de cimbru. Bun și pentru răceli, acest sirop de cimbru se administrează înaintea meselor.

Moduri de folosire

Infuzie: O linguriță cu vârf de plante se opărește cu ¼ litru de apă proaspăt fiartă și se lasă să stea puțin.

Adaos la baie: Pentru o baie completă – 200 de grame de plante.

Tinctura de cimbru: Cu inflorescențele culese în soarele amiezii se umple o sticlă până la gât, fără a se îndesa, se toarnă rachiu de secară sau de fructe de 38-40% și se lasă să stea 14 zile la soare.

Uleiul de cimbru: Florile culese în soarele amiezii se pun într-o sticlă, fără a se îndesa, apoi se toară ulei de măsline presate la rece, în așa fel încât uleiul să stea peste flori în strat gros de două degete. Se lasă 14 zile la soare sau în apropierea aragazului, la caldură.

Pernă de plante: Se umple o pernă cu plante și se coase.

Sirop de cimbru: Florile și tulpinile culese în soare se umezesc cu mâinile ude la introducerea într-un borcan. Se pun în straturi zahăr nerafinat și se apasă pentru a se îndesa în borcan. Se lasă totul aproximativ 3 săptămâni la loc însorit. La filtrare, florile și tulpinile îmbinate în zahăr trebuie spălate doar cu puțină apă, care se toarnă apoi la sirop. Se pune siropul la foc mic să se evapore, dar fără a-l lăsa să fiarbă. Siropul nu trebuie să devină nici prea subțire, nici prea gros, deci este lăsat să se răcească o dată sau de două ori, pentru a se face o probă.

Cine a fost Maria Treben?

Născută Günzl, în 1907, Maria Treben a fost o botanistă și scriitoare austriacă. Considerată o specialistă în domeniul medicamentelor pe bază de plante și a altor metode alternative de tratament în tradiția lui Sebastian Kneipp, Treben a sintetizat puterea plantelor în cartea sa Gesundheit aus der Apotheke Gottes (Sănătate din farmacia Domnului), publicată în peste 20 de limbi străine, în mai mult de opt milioane de exemplare. În ianuarie 1947, în urma expulzării germanilor din Cehoslovacia, Maria Treben a fost adăpostită într-o tabără de refugiați din Wülzburg (Bavaria), scrie Wikipedia. Acolo a avut o erupție cutanată și, după o ședere de trei săptămâni, s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. A fost transferată din tabără la un spital, unde, din cauza războiului, nu existau prea multe medicamente și nu era nicio perspectivă de salvare. Surorile i-au dat să bea suc de rostopască, iar starea ei de sănătate s-a îmbunătățit imediat. Această experiență cheie a determinat-o să înceapă să studieze herbalismul. În următorii ani, Treben a studiat ca autodidactă medicina pe bază de plante (fitoterapie). A practicat în Austria și Germania, fără a fi o practicantă recunoscută. Recomandarea folosirii bitterului suedez („ierburile suedeze“) a devenit deosebit de cunoscută, această practică bazându-se pe redescoperirea unei rețete a medicului suedez Claus Samst, care la rândul său a atribuit-o lui Urban Hjärne (1641-1724).

Simona-Nicole DAVID

Cimbrul

În numerele trecute ale revistei am început să detaliem modul în care pot fi extrase substanțele active din plante și care sunt beneficiile acestora, așa cum a explicat Maria Treben în cartea sa Sănătate din farmacia Domnului.

Cimbrul (Thymus serpyllum) se mai numește și buruiană-de-balsam, cimbrișor, cimbru-de-câmp, cimbru-sălbatic, iarba-cucului, lămâiță, tămâiță, timian și crește pe pășuni pline de soare, pe povârnișuri și pe liziere înguste. Această plantă are nevoie de soare și, deci, de multă căldură. Poate că de aceea îi plac suprafețele pietroase și pășunile alpine, acolo unde căldura iradiază în mod special. Imaginați-vă ce parfum iese din pernițele florilor violete în arșița soarelui... Acest parfum minunat atrage insecte și albine. „Dintotdeauna m-au ademenit aceste flori minunate cu mireasma lor cu totul aparte; simpatia și dragostea le aparține încă din copilărie“, scrie Maria Treben. Renumit încă din Antichitate, cimbrul stimulează fluxul diuretic și ciclul lunar, iar la o „naștere normală grăbește ieșirea pruncului din trupul mamei“. De asemenea, mai scrie fitoterapeuta Maria Treben, „băutura preparată din el (cimbru – n.red.) curăță părțile interne ale organismului“.

Dureri nevralgice

Cimbrul, mușețelul și coada-șoricelului culese în soare și aplicate ca pernă uscată de plante, la care se bea simultan un ceai din aceste plante, ajută la alinarea durerilor nevralgice faciale. Iar dacă acestea sunt însoțite de crispări ale feței, se folosește suplimentar o pernă uscată de pedicuță. „Un țăran în vârstă de 79 de ani suferea de 27 de ani de o gravă nevralgie facială. Fusese operat deja de câteva ori la față. Își atrăsese boala când venise într-o zi acasă ud leoarcă de la câmp și, fiind chemat în calitatea sa de primar la o ședință de urgență, nu avusese timp să-și schimbe hainele, plecând cu ele ude pe el. În ultimele luni ale bolii, gura i se retrăsese cu dureri mari aproape până la ureche. Compresele cu ierburi suedeze i-au adus la început o ușoară ameliorare. Abia când plantele enumerate mai sus și culese în soare i s-au aplicat ca pernă, s-a văzut fulgerător o schimbare în bine. A mai băut din acest fel de ceai și după ce i-a trecut nevralgia facială.“

Cimbrul a ajuns la noi în secolul al XI-lea din țările mediteraneene, iar speciile cultivate și sălbăticite iar se găsesc prin grădini ca cimbru de grădină. Spre deosebire de cimbrul de câmp, cel de grădină ajunge la o înălțime de 50 de centimetri. Dar ambele au același efect curativ.  De pildă, stareța Hildegard von Bingen, citată de Maria Treben în cartea sa, menționează cimbrul ca plantă de leac împotriva leprei, a paraliziei și a bolilor de nervi. Cine bea dimineață o ceașcă de ceai de cimbru în loc de cafea va resimți în curând efectul său binefăcător: o prospețime a spiritului, o senzație plăcută în stomac, lipsa tusei de dimineață și o stare generală foarte bună.

Deși plantele au puteri tămăduitoare incredibile, nu trebuie ocolit medicul. În cazul în care ne simțim rău, este recomandat să mergem la un consult de specialitate.

Cine a fost Maria Treben?

Născută Günzl, în 1907, Maria Treben a fost o botanistă și scriitoare austriacă. Considerată o specialistă în domeniul medicamentelor pe bază de plante și a altor metode alternative de tratament în tradiția lui Sebastian Kneipp, Treben a sintetizat puterea plantelor în cartea sa Gesundheit aus der Apotheke Gottes (Sănătate din farmacia Domnului), publicată în peste 20 de limbi străine, în mai mult de opt milioane de exemplare. În ianuarie 1947, în urma expulzării germanilor din Cehoslovacia, Maria Treben a fost adăpostită într-o tabără de refugiați din Wülzburg (Bavaria), scrie Wikipedia. Acolo a avut o erupție cutanată și, după o ședere de trei săptămâni, s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. A fost transferată din tabără la un spital, unde, din cauza războiului, nu existau prea multe medicamente și nu era nicio perspectivă de salvare. Surorile i-au dat să bea suc de rostopască, iar starea ei de sănătate s-a îmbunătățit imediat. Această experiență cheie a determinat-o să înceapă să studieze herbalismul. În următorii ani, Treben a studiat ca autodidactă medicina pe bază de plante (fitoterapie). A practicat în Austria și Germania, fără a fi o practicantă recunoscută. Recomandarea folosirii bitterului suedez („ierburile suedeze“) a devenit deosebit de cunoscută, această practică bazându-se pe redescoperirea unei rețete a medicului suedez Claus Samst, care la rândul său a atribuit-o lui Urban Hjärne (1641-1724).

A consemnat Simona Nicole David

Soluția ideală de a avea, peste iarnă, plante-condiment ori aromatice în casă este să le cultivați în ghivece. Pentru aceasta este suficient un spațiu cu multă lumină naturală, unde să fie asigurată o temperatură de 20-30 de grade Cesius, mai multe ghivece și diferite amestecuri de pământ.

Busuiocul (Ocimum basilicum) se seamănă într-un vas de ceramică pentru că acesta păstrează umiditatea de care are nevoie planta. Se alege un substrat format din pământ de flori bogat în micro și macro elemente, se împrăștie semințele, se acoperă cu 3-6 mm de pământ, fără a-l tasa. Perioada de germinare este de 8-14 zile, iar cea de maturare, de 60 de zile. Planta preferă soarele, căldura, apa, însă nu suportă crusta formată la suprafață, astfel că e nevoie de o afânare periodică.

Cimbrul (Satureja hortensis) preferă un sol ușor, un spațiu intens luminat  și cu mult soare. Din acest motiv se seamănă înainte de lunile de iarnă, când ziua este încă lungă. La ghiveci reușește și plăntuța recuperată din grădină și replantată în vase cu diametrul de 9 cm.

Oregano (Origanum vulgare) se poate înmulți prin semințe, lăstari sau butași, ultima variantă fiind și cea mai practicată. Planta are nevoie de un substrat fertil, bine drenat, preferând locurile însorite.

Menta (Mentha piperita) nu suportă căldura excesivă, se dezvoltă la semiumbră, are nevoie de pământ umed. În ghiveci se plantează rădăcinile recuperate din grădină sau cumpărate din magazinele de specialitate. Pentru că sistemul radicular este profund, ghiveciul trebuie să fie unul de dimensiuni mai mari.

Dafinul (Laurus nobilis) are nevoie de un substrat fertil, foarte bine drenat, cu pH neutru sau ușor alcalin. Preferă spații călduroase, aerisite și bine luminate, cu soare direct, iar iarna temperatura nu trebuie să scadă sub 10 grade Cesius. Umiditatea ideală este de 75-80%. Pentru că planta se obține dificil, un astfel de arbust la ghiveci se poate achiziționa din magazin, planta (1-2 m înălțime) putând fi menținută în casă pentru foarte mulți ani.

Maria BOGDAN

Încă din cele mai vechi timpuri, cimbrul era considerat mai degrabă un panaceu, decât o mirodenie folosită în arta culinară. În prezent, planta continuă să fie în topul preferințelor consumatorilor datorită calităților sale medicinale. Pentru cei pasionați de agricultură, care vor să-și extindă o cultură avantajoasă și ușor de întreținut, cimbrul este alegerea potrivită.

Cerințele biologice și amplasarea teritorială

Cimbrul de cultură este în general rezistent la secetă, dar în perioada de răsărire are nevoie de multă apă. Se cultivă pe soluri fertile, bogate în calciu, permeabile. Specia se poate cultiva și pe pante mici având efect antierozional. Locul cel mai indicat este partea de sud și de sud-vest a țării. Este o specie cu cerințe deosebite față de căldură și lumină.

Locul în asolament

Fiind un semiarbust, se cultivă în afara asolamentului, după plante care lasă terenul curat de buruieni, cu o perioadă scurtă de vegetație (leguminoasele pentru boabe, borceag, cereale de toamnă sau după prășitoarele îngrășate cu gunoi de grajd). O cultură durează 4-5 ani.

Pregătirea și fertilizarea terenului

Cimbrul de cultură reacționează bine la îngrășăminte, mai ales atunci când în sol se realizează un echilibru. Fosforul se aplică în doze de 60-80 kg/ha. Îngrășămintele cu azot se pot aplica singure sau împreună cu fosforul sau cu potasiul, în doze de 80-100 kg/ha. De asemenea, fertilizarea cu potasiu se administrează în zonele cu terenuri sărace în acest element, în doze de 40-50 kg/ha.

Epoca de aplicare diferă la înființarea plantației. Superfosfatul și sarea potasică se administrează toamna sub arătura de bază. Azotul se aplică în 3 reprize: jumătate imediat după plantare, iar a doua jumătate imediat după prima recoltă.

Epoca de semănat

Cimbrul de cultură se înmulțește atât pe cale vegetativă cât și prin semințe. Vegetativ, prin despărțirea tufelor, iar înmulțirea prin semințe se poate face prin însămânțarea direct în câmp sau prin producere de răsad. Epoca de plantare în câmp pentru răsadul semănat primăvara este la sfârșitul lunii iunie-început de iulie, iar răsadul semănat vara se plantează în septembrie-octombrie. Norma de plantare pentru un hectar este de 160.000-200.000 fire de răsad.

Distanța de plantare în cuiburi este de 20 cm, folosind câte 2-3 fire/cuib. Răsadul de cimbru se va planta la o adâncime mai mare cu 1 cm decât a fost în strat. După plantare se udă obligatoriu. Lipsa precipitațiilor în timpul plantării impune repetarea acestei operații până la prinderea lor.

Lucrările de întreținere

Combaterea buruienilor din cultură se poate realiza cu succes folosind Gesagarde 50, care în primul an se recomandă să se aplice înainte de plantare, iar în anii următori se administrează primăvara devreme în doze de 5-7 kg/ha, în funcție de gradul de îmburuienare a culturii.

Informațiile articolului au fost oferite de Institutul Național de Cercetare și Dezvoltare pentru Științe Biologice.

Ruxandra HĂBEANU

Proprietățile antiseptice ale cimbrului de cultură (cimbrul de câmp, lămâioară, timișor) au fost descoperite de sumerieni. Grecii foloseau planta ca „sursă de curaj“, egiptenii utilizau extractul în procesul de îmbălsămare, iar romanii – pentru purificarea templelor. Ultimii sunt cei care au răspândit cimbrul în toată Europa. În Evul Mediu se credea că un fir de Thymus inocula vitejie, astfel că era oferit bărbaților care plecau la luptă. Începând cu anul 1300, uleiul servea ca pansament aplicat extern ori pentru spălături ale cavității bucale. În 1997, Asociația Internațională pentru Plantele Medicinale a ales cimbrul drept planta medicinală a anului.

Cimbrul are, prin compușii fenolici și conținutul de flavonoide, acțiune antiseptică (previne sau înlătură infecțiile microbiene), coleretică (stimulează secreția biliară), colagogă (favorizează evacuarea bilei în duoden), antitusivă, antihelmintică (combaterea viermilor intestinali), antifungică (tratarea micozelor) și antipruriginoasă (cazuri de erupții cutanante). Uleiul, ceaiul, siropul obținute în plantă se folosesc în dispepsie, gastrite cronice, astm, diaree și enuresis la copii, laringite, tonsilite (ca gargară), bronșite, tuse și catar al tractului respirator superior, infecții etc.

Origine și descriere

Cimbrul de cultură (de câmp) este deseori confundat cu cimbrișorul (plantă multianuală, erbacee, medicinală) sau cimbrul de grădină (specie folosită drept condiment). Din multele alte specii ale genului, numai Thymus zygis este un substitut acceptabil. Celelalte varietăți (T. satureoides, mastichina, broussonetti, maroccanus, pallidus, algeriensis) au conținut scăzut de compuși și sunt considerate, din acest motiv, inferioare ca utilizări terapeutice. Originar din sudul Europei, Thymus vulgaris este un semiarbust peren, care crește sub formă de tufă, până la 30 cm înălțime, are frunze mici, de 6-10 mm, scurt-pețiolate, sempervirescente și flori lila-roz, violacee sau roșii-purpurii. Este o plantă cu cerințe deosebite față de căldură; rezistă la secetă, dar în perioada de răsărire are nevoie de mai multă apă. Pretenții ridicate mai are față de lumină, preferând așadar zonele cu expoziție sudică, sud-estică ori sud-vestică. În flora spontană crește în pășuni, pe soluri pietroase, dar în cultură agreează pământul fertil, bogat în calciu, permeabil. Cele mai propice perimetre de cultură sunt cele din sudul și sud-vestul țării.

Tehnologie de cultură

Fiind un semiarbust peren (5-4 ani), cimbrul se cultivă în afara asolamentului. Se înmulțește pe cale vegetativă (despărțirea tufelor) sau prin semințe (însămânțare direct în câmp sau prin producere de răsad). Lucrările de pregătire a solului constau în fertilizare cu fosfor (60-80 kg s.a./ha), potasiu (40-50 kg s.a./ha) și azot (80-100 kg s.a./ha, aplicat după plantare și după prima recoltă), arătură la 28-30 cm, nivelare, mărunțire și afânarea superficială a solului. La cultura prin răsad, acesta se produce primăvara devreme sau vara și se transplantează în iunie-iulie, respectiv în septembrie-octombrie. Norma de plantare este de 160.000-200.000 fire/ha, iar distanța între cuiburi, de 20 cm. La un cuib se folosesc 2-3 fire. După plantare se udă obligatoriu, operațiune care se repetă și în timpul vegetației, mai ales în verile secetoase. În cazul înființării culturii prin semănat direct, se folosește o normă la hectar de 3-4 kg de sămânță, iar distanța este de 50 cm între rânduri. Ca lucrări de îngrijire enumerăm afânarea solului, distrugerea buruienilor și irigarea. Recoltarea se face începând cu al doilea an de cultură, din mai până în iulie, în mai multe reprize și constă în tăierea părților aeriene nelignificate, înainte de înflorirea completă.

Maria Bogdan