Lupta cu sărăcia prin impunerea egalitarismului

Conceptul de COP este fundamental defectuos din trei motive principale:

În primul rând, semnarea Acordurilor de la Paris a dat speranță naivă că omenirea va aborda frontal problema climatului, zguduind culturi, coduri, interese financiare și mici calcule electorale. Când te uiți la eterogenitatea situațiilor culturale rezultate din istorie, geografie, dar mai ales din diferențe de mijloace și niveluri de dezvoltare, chiar trebuia să fii sincer să crezi ca visul legat de creșterea verde globală este într-adevăr utopic.

În al doilea rând, Acordurile de la Paris nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic și se caracterizează printr-o absență alarmantă a cifrelor. Acestea amintesc de un împrumut între „o bancă și o persoană“ în care cele două părți ar conveni asupra sumei de rambursat („limitați temperatura la 1,5°C“), dar, fără a specifica nici sumele de bani, nici programul de rambursare.

În cele din urmă, principalele marje de progres sunt în țările emergente, care consumă astăzi 80% cărbune și sunt responsabile pentru 65% din emisii. Dar sunt și cele mai sărace țări și, prin urmare, cele mai puțin capabile să genereze finanțare. Cele 100 de miliarde de dolari pe an pe care țările bogate s-au angajat să le mobilizeze reprezintă doar o „picătura în găleată“ în comparație cu ceea ce este necesar. Potrivit economistului britanic Nick Stern, respectarea Acordurilor de la Paris față de o societate cu emisii scăzute de carbon ar necesita un transfer de... 2.000 de miliarde de euro pe an sau aproximativ 3,7% din PIB-ul OCDE. Să fim corecți cu noi este o misiune imposibilă!

Evoluția mixului bazat în principal pe energie electrică și gaz va necesita o colaborare strânsă între vecinii ale căror rețele de electricitate și gaze sunt strâns legate. Din acest motiv, sunt în favoarea COP-urilor regionale mult mai restrictive. În acest punct, Europa reprezintă un cadru favorabil pentru cooperare.

Einstein a scris că termodinamica era „singura știință cu conținut universal“. La început, oamenii de știință și-au imaginat termodinamica pentru a explica funcționarea mașinilor termice: atunci când este lăsat să evolueze în mod natural, un sistem închis tinde către o stare numită „echilibru termodinamic“ egalitar, dezordonat și ireversibil, asociat cu o pierdere totală a mișcării și a informațiilor. Echilibrul termodinamic poate fi descris ca „moartea clinică“ a sistemului.

Pentru a lupta împotriva acestei situații mortale, care este de departe cea mai probabilă, natura și-a imaginat conceptul de „structură disipativă“ teoretizat de belgiana Illya Prigogine, Premiul Nobel pentru Chimie în 1977. Menținută permanent dezechilibrat, deschisă mediului său extern, ordonată dar inegală, o structură disipativă atrage resurse materiale și energetice din mediul extern (adică mediul său), conservă energia de mare valoare (vorbim de energie „liberă“) pentru propria funcționare și respinge în același mediu deșeuri extrem de entropice de valoare foarte mică.

Prigogine a demonstrat că toate sistemele naturale inerte (galaxii, stele, planete), dar și cele vii supraviețuiesc în acest fel într-un univers care, totuși, caută în orice moment să le impună echilibrul termodinamic. Corpul uman nu face excepție: mănânci și respiri (fluxul de energie care intră), te miști, gândești și îți menții temperatura la 37°C (energie liberă) și eliberezi CO2 în mediu și excremente (flux de deșeuri care iese). În ceea ce privește echilibrul termo­dinamic al corpului uman, acesta corespunde pur și simplu morții clinice: temperatura ta revine la cea a camerei (egalitarism), corpul tău este dispersat în humusul solului (dezordine) și pierzi toată bogăția de mișcările și informațiile tale din creier.

Legile termodinamicii sociale demonstrează clar că societatea de creștere este o structură disipativă gigantică ce consumă resurse materiale (minereu, humus) și energie (din care 83% sunt combustibili fosili) ca input, produce energie gratuită sub formă de bunuri (bogăție materială), servicii (bogăție informativă) și evacuări în mediul deșeurilor, inclusiv CO2 responsabil pentru încălzirea globală. Ca orice structură disipativă, această producție de bogăție necesită un sistem deschis (comerț liber), inegalități sociale și ordine (adică autoritate).

Cei care infirmă aceste concluzii (și în special faptul că numai un sistem inegal poate produce bogăție) se ascund foarte des în spatele moralității, considerând că societățile umane sunt mult prea complexe pentru a fi gestionate de un principiu care s-ar aplica materiei inerte. „Și totuși se învârte“, așa cum a spus Galileo, „imaginați-vă un ocean în care toți peștii sunt egali ca mărime!“.

Producția de bogăție este inseparabilă de inegalități și impunerea egalitarismului nu poate duce decât la sărăcia absolută. Fără inegalități, oprești toate fluxurile, fie ele materiale, financiare sau informative. Așa că imaginați-vă un profesor la același nivel cu elevii săi: nu mai poate exista niciun flux de informații și, în cele din urmă, toată lumea va converge spre mediocritate. Prin urmare, reducerea sărăciei necesită crearea de bogăție și, prin urmare, este inseparabilă de ordine și inegalitate.

Cei care consideră că se poate lupta cu sărăcia prin impunerea egalitarismului se înșală: acest model nu poate duce decât la sărăcia absolută pentru toți. Lanțul valoric real este cel al structurii disipative: inegalități = crearea de bogăție = reducerea sărăciei = reducerea inegalităților (fără a le elimina). Globalizarea economiei este un exemplu clar în acest sens. O structură gigantică disipativă care generalizează capitalismul la întreaga planetă a fost o sursă fără precedent de producție de bogăție (PIB mondial înmulțit cu trei în 20 de ani), a scos aproape un miliard de ființe umane din sărăcie și a redus cu o treime inegalitățile între țările OCDE și țările emergente.

În mod surprinzător, regăsim în echilibrul termodinamic valorile clasice ale stângii, în timp ce structura disipativă acoperă mai degrabă valorile dreptei ca selecție și competiție (sistem inegalitar), comerț liber (sistem deschis) și autoritate (sistem ordonat). Echilibrul termodinamic, fiind unic, duce la mai mult sectarism, în timp ce structura disipativă care acoperă o infinitate de posibile stări inegale este mai mult sinonimă cu pluralismul.

Cel de-al doilea principiu al termodinamicii apare așadar ca dramă a rasei umane, nivelarea nefiind, din păcate, în catalogul naturii. După cum a scris pe bună dreptate incomparabilul Winston Churchill: „Dacă viciul capitalismului este distribuirea inegală a bogăției, virtutea socialismului este distribuirea egală a mizeriei.“ Nu trebuie să ne deranjeze faptul că, protejând bogații, vom îmbogăți săracii!

A accepta declinul economic echivalează cu acceptarea echilibrului termodinamic spre care natura vrea inexorabil să ne conducă: o societate egalitară a sărăciei absolute pentru toți. Adevărații corifei ai descreșterii economice pretind renunțarea la dezvoltare și o întoarcere la societățile vernaculare primitive, mulțumindu-se cu minimul esențial. Societatea de creștere economică este departe de a fi optimizată și are încă un viitor strălucit în față; trebuie să susținem teza dezvoltării durabile bazate pe creșterea durabilă. Sunt unul dintre cei care cred că urmașii noștri vor trăi mai bine decât noi, așa cum noi am trăit mult mai bine decât părinții și bunicii noștri.

Trebuie să rămânem apărători fără compromisuri ai științei, liberalismului și societății prometeice.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU