Povești la gura sobei. Şapte case

Cătunul Buteştiului din Apuseni, cu vreo două săptămâni înainte de Ignat. O linişte din vremuri de poveste învăluie cele şapte case care mai sunt încă locuite. Mătuşa Sofia, care stă de zeci de ani singură la marginea pădurii, a ieşit afară. A auzit ceva. Nu aude ea prea bine. Dar parcă nu-s lupii. Mai dau târcoale când vine frigul şi coboară turmele în sat. Nu-i lupul! Bată-l să-l bată! Se aude taragotul lui Vasile, vecinul de peste deal. În fiecare an, înainte de Sărbători, se apucă de cântat ca să-și adune ceata de colindători, să-și înveţe cântecele.

La patruzeci de ani, trecuţi, Nicu este printre cei mai tineri din cătunul cu şapte case. El răspunde de ceata, din ce în ce mai mică, de colindători din Buteşti. Aflaţi la kilometri distanţă unii de alţii, pe vremuri vecinii îşi dădeau de veste cu tulnicele. Şi toată lumea le pricepea înţelesul. Acum telefonul mobil este o adevărată binecuvântare, chiar dacă semnalul nu prea ajunge dincolo de fereastră, în casă. Locul unde răzbate semnalul este bine marcat. De acolo începe lumea. Nicu scoate telefonul vechi, cu taste, din buzunar și își cheamă vecinii, de pe celălalt deal, la repetiție. Până să-i sosească muzicanţii din ceată îşi aduce aminte de satul care i-a mai rămas acum doar în minte, cu lume multă, cu rele şi cu bune, aşa cum era odată. Oamenii aveau de lucru la mină, la pădure, aveau oi și vite. Erau mulți tineri care se adunau seara pe la fetele din sat. Sau mergeau în centru, vreo două ceasuri de mers pe jos. Se întorceau noaptea și, de multe ori, erau pândiți de lupii flămânzi. Le vedeau ochii, ca niște felinare, în întuneric. Au scăpat teferi, de fiecare dată. Le-a rămas doar spaima care trecea și ea cu un pahar de crampă, pălinca fiartă, moțească. Îşi întrerupe povestea pentru că şi-a adus aminte că aşteaptă musafirii de peste deal. care se cam lasă aşteptaţi!

Mătușa Sofia stă chiar la marginea cătunului răsfirat pe câteva dealuri. Taragotul și colindele lui Nicu și ale celor din ceată se aud până aici. E bucuroasă că anul acesta va avea noroc de Sărbători. Nu va fi singură. Va veni nepoata de la Hunedoara. Îi va alunga, pentru câteva zile, singurătatea, nu şi bolile. Abia mai poate merge până-n ogradă, să-și hrănească găinile. Cândva avea gospodărie frumoasă. I-au mai rămas câinii și câteva găini pe care încă nu le-a prins vulpea. E bucuroasă că încă nu a nins la Buteşti. Iarna aici este ca o condamnare.

De cealaltă parte a culmii Buteştiului, Nicu şi ai lui îşi repetă melodiile. A ajuns pe la ei şi Cristian care a copilărit aici, la Buteşti. Acum este consilier local. S-a însurat şi s-a mutat în mijlocul comunei. Vine din când în când acasă să-şi revadă rudele, vecinii şi copilăria.

Ceata lui Nicu repetă de zor. Mai sunt vreo două săptămâni până la Crăciun. S-a înserat şi muzica răzbate până în cătunul vecin la Tomeşti, unde mai stau doar cinci familii. Casa lui Victor Târ, chiar şi pe întuneric, pare că a fost mutată din Alpii austrieci şi adusă aici, în coasta Apusenilor. Dar toate au un înţeles. Casa a fost gândită pe placul fiului lui nea Victor, plecat de mulţi ani în Austria. El a fost, aproape 30 de ani, miner la Zlatna. Despre minerit şi Roşia Montană nu prea ştie ce să zică sau ar zice, dar mai bine nu zice. La cei 70 de ani pare să se lupte, în pustietatea de aici, cu morile de vânt. Dar poate chiar morile de vânt vor aduce şi raza de lumină în cătunele Mogoşului. Fiul său, austriacul, vrea să construiască chiar aici un complex eolian.

De cealaltă parte a dealului, Nicu şi-a terminat repetiţiile. Este iarăși singur, ca şi cătunul său.

Dar ca orice poveste nici aceasta nu trebuie să se sfârşească trist. Nea Victor îşi aşteaptă băiatul din Austria să vină să-şi înalţe eolienele peste deal. Poate că el va aduce lumina și speranța în cătunul unde numai soarele şi cerul au rămas ca odinioară.

Vasile Braic