Kuhn GMx aprilie2021    reclama youtube lumeasatuluitv
update 9 Apr 2021

Marin Capisizu - 91 de ani!

4 februarie 2021. O zi tristă pentru familia Capisizu, pentru prieteni, colegi și atâtea generații cărora le-a fost mentor în calitate de agronom, director și ministru, după trecerea în neființă a celui care a fost Marin Capisizu.

De la familie ne-a parvenit o scrisoare al cărei text... înmoaie și cele mai crâncene inimi. O publicăm cu toată dragostea pentru cel căruia i-a fost adresată.

Lumea Satului

Când au trecut? Ca gândul!

Cum au trecut? Frumos!

Ce a rămas în urmă? O viață de OM, plină de încercări și bucurii, de greutăți și de împliniri, de căderi și ridicări, de rău, dar și de mult bine, de durere, dar și de multă fericire.

Ce aștepta de la viață băiețelul slăbănog de la țară, sărac lipit pământului pentru care s-au sacrificat preț de câteva luni doi părinți și cinci frați ca să atingă greutatea minimă necesară pentru a fi primit la liceul militar? Visa el oare la ceva sau nici nu îndrăznea s-o facă? Era mulțumit dacă avea la masă mămăliguța de toate zilele, pe care poate că de aceea o iubea și la 91 de ani, și dacă se putea juca cu copiii după ce își ajuta mama la muncile câmpului, când tatăl lui era mobilizat, iar el era cel mai mare dintre copii. Își iubea frații și părinții și le era recunoscător atunci ca și acum pentru că i-au dat șansa să plece la școală, să facă ceva în viață, să-și depășească limitele și să creadă în sine, așa cum credeau în el neștirbit și cei rămași acasă.

Ce spera oare să facă în viață adolescentul care a muncit un an după terminarea liceului ca să-și ajute familia, dar și ca să-și cumpere haine să poată merge la facultate sau care își umplea găurile din pantofi cu ziare și apoi le acoperea cu cremă de ghete, așa cum noi am văzut doar în filmele lui Chaplin? Nu știa prea bine, dar ambiția de a-și depăși condiția erau pe măsura sărăciei și greutăților din care se ridicase și cu ele dorea să schimbe locul în care muncea, indiferent că era la ferma de la Sandra, la Trustul Gostat de la Timișoara sau în Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare la București, la Slobozia sau la Oradea. Învața și asculta sfaturile bătrânilor nemți din Banat, ale agronomilor mai în vârstă sau ale specialiștilor pe care-i întâlnea prin țară. Îi sprijinea pe tinerii în care se regăsea, pentru că îl lega în cele din urmă tot de obârșie, de sărăcia și nevoile țăranilor, ale oamenilor simpli, de nevoile țării atât de încercate de război, foamete, invazia sovietică, colectivizare. Când înțelegi nevoile țării, dar îi vezi și potențialul, și îți închini toată viața încercării de a pune în valoare, poți să te numești patriot, chiar dacă nu te bați cu pumnul în piept declarându-ți dragostea.

Și poate fără să viseze, dar făcând mereu proiecte pentru mai bine, în care a crezut și pe care le-a dus la capăt, a crescut profesional, urcând treaptă cu treaptă scara ierarhică, până a ajuns ministru, el Marinică, cel mai mare dintre cei șase copii ai Ioanei și ai lui Nicolaie, ridicat din ulițele prăfuite ale unui sat oltenesc de oameni amărâți, de unde a pornit în viață la zece ani spre școala militară.

Marin, băiatul cu ochii verzi din Barca, cel care a dat mâna cu Louis Armstrong și Shirley Temple, care l-a cunoscut pe Mobutu, care a vizitat atâtea țări, dar care a bătut cu piciorul fiecare colțișor al țării lui cunoscându-și îndeaproape colegii agronomi din toate regiunile ei, care a avut curajul să-i țină piept lui Ceaușescu când îi cerea să producă mâncare din producțiile record inexistente, care a căzut de multe ori, dar tot de atâtea ori s-a ridicat și a luat-o de la capăt ca în versurile lui Kipling.

Și tot el a avut curajul ca la vârsta pensionării să construiască de la zero și să ridice o firmă în care a muncit până la 85 de ani, la vremea când alții de vârsta lui jucau table cu prietenii în Cișmigiu.

Pe terasa casei mele stă uneori și privește cu plăcere ploaia (aceeași ploaie pe care o iubesc și eu) un bătrânel cu spatele drept și părul alb ca neaua. E tatăl meu pe care îl mai cert uneori că a lipsit atât din viața noastră, dar de care sunt mândră și pe care îl iubesc acum la fel ca toată viața mea pentru tot ceea ce a făcut când lipsea motivat, pentru tot ce a construit, pentru cât i-a ajutat pe cei încercați de viață, pentru curajul, dăruirea, onestitatea, profesionalismul și mai ales pentru coloana vertebrală cu care și-a făcut meseria de agronom și pe cea de om.

Să-ți dea Dumnezeu sănătate și zile senine, dar și cu ploaie, să apuci să-ți revezi prin perdeaua ei de picături viața de poveste de care ai avut parte, cu o căsnicie de aproape 66 de ani, cu doi copii, șase nepoți, trei strănepoți, atâția și atâția oameni a căror viață ai schimbat-o în bine și ale căror telefoane pline de recunoștință încă te caută după atâția ani, cu atâtea realizări și împliniri. Să-ți dea putere și răbdare să avem și noi grijă de Vicenzica noastră așa cum a avut ea grijă o viață întreagă de noi toți, cu dragoste și dăruire. Să-ți dea bucuria timpului petrecut cu noi toți, Maia, copiii, nepoții, strănepoții și cu tot neamul nostru cel mare, de care ai fost întotdeauna atât de mândru. Să mai culegi fructe din grădină cu și pentru nepoții și strănepoții tăi. Să mai urmărești câteva cicluri de semănat și apoi de recoltat, să ai parte de primăveri în care să numeri florile de cireș, de măr și de gutui din pomișorii din curtea noastră și de toamne în care să vezi câte fructe au învins vremea și s-au copt, așa cum și tu ai învins anii. Să privești cu drag în urmă și să-ți spui mulțumit: A MERITAT!

Asta îi scriam când a împlinit 91 de ani.

Ieri tatăl meu a devenit poveste plecând la numai două săptămâni să se întâlnească cu mama. La 91 de ani a învins și Covidul, dar inima lui nu a mai vrut să lupte de una singură.

Drum lin printre stele, OM minunat!

Te iubesc!

Marina CAPISIZU