Ei au trăit de milenii fără a avea nevoie de mila nimănui. Ba din contră. Talpa țării a fost cu adevărat talpa țării. Răzeși, moșneni, oameni liberi, cu sabia sub pernă. Oricâți cotropitori au trecut pe aici, ei și-au plătit tributul. În cereale, în vite, în copii și chiar și în sânge, atunci când nu s-a mai putut altfel. Iar dacă e să luăm la rost răscoalele țăranilor, le putem număra pe degetele de la o mână. Ei nu fac niciodată grevă. Își plătesc dările și nu așteaptă prea multe de la cârmuire. Știu că nădejdea e doar în palmele lor bătătorite. Au mai plecat în bejenie, dar s-au întors de fiecare dată la țarina lor. Cu idei noi, cu bani de investit. Ei nu vor părăsi niciodată definitiv țara. Au prea mulți strămoși de întors odată cu brazda. Au prea multe semințe de îngropat pentru coliva de pomenire.

Acum așteaptă doar să nu fie mințiți și împiedicați să-și facă treaba. Nu cer decât să-și poată vinde marfa. Au nevoie de intermediari serioși care să nu-i jupoaie, ca mai toți negustorii vremurilor trecute. Au produs întotdeauna pentru piață. Nu doar să se ghiftuiască ei. Ca să-și cumpere chibrituri, petrol lampant și ghete. Câteodată și o rochiță înflorată pentru frumoasele lor soții. Între timp, și nevoile lor au crescut. Dorința de a avea o locuință decentă, apă curentă și acces la învățătură și dispensar au mărit și necesitățile. Nevoia de cash i-a făcut pe unii să plece din țară, iar pe alții să-și dezvolte ferma. Am cunoscut mulți astfel de fermieri. De obicei au fost ba tehniceni veterinari, ba șoferi de autobuz, ba tractoriști la CAP sau IAS. Oameni care au scos cumva capul în lume. Se zbat însă între a trece dincolo de mica fermă sau a găsi o modalitate de a rotunji afacerea. Au început să proceseze sau au deschis o mică pensiune. Dar și aici se lovesc de cerbicia așa- ziselor autorități, mai locale sau mai județene. În loc de un sprijin real, în loc de o consultanță care să le deschidă noi orizonturi. Poate de aceea este atât de faultată inițiativa camerelor agricole ale fermierilor care ar putea coagula energiile acestor țărani evoluați. Care nu prea știu cum să fenteze APIA!!! Iar atunci când sunt pedepsiți pentru îndrăzneala de a face ceva lasă capul în jos, de parcă ar fi fost prinși la furat. Ei sunt bolnavi de bun simț și răbdare. O boală pe care acest popor o poartă prea adânc.

Ferma de familie este acolo unde a fost de mii de ani. Marea provocare este păstrarea ei. Niciodată nu a fost mai aproape de dispariție ca acum. Pășunile și terenurile fertile sunt confiscate de șmecheri, politruci sau de afaceriști veroși. Înainte vreme nu erai țăran dacă nu aveai măcar o vacă, cinci oi și câteva zeci de orătăni. Erai doar un biet pălmaș. Numai bun de pus șef la comuniști. Poate de aceea țăranii mai chivernișiți au fost numiți chiaburi și puși în lanțuri.

Mulți dintre voi știți cum v-au ținut părinții la școală din bruma aia de agricultură pe care o făceau și pe vremea Împușcaților de Crăciun. Rudimentar, dar cu toată inima. În zona de deal și munte tradiția nu a murit niciodată. Mai ales acolo unde au rămas, neîmblânziți, urmașii dacilor liberi

Cum este și un fermier din Întorsura Buzăului care crește 43 de bălțate mândre, iar ca să le asigure nutrețul, un fân de poveste și siloz de porumb făcut de el după rețeta unui sas lucrează 15 ha de teren în nu mai puțin de 37 de parcele. Dar nu l-am auzit blestemând pe nimeni. Copiii lui și-au găsit de lucru la oraș și îi pare bine că au făcut așa pentru că vede că ferma lui abia se mai ține pe picioare. A hotărât cu lacrimi în ochi să își vândă vacile unui investitor. Ca să nu le piardă urma, el va fi șeful de fermă. Altfel nu ar fi putut să le vândă. E o poveste pe care mi-aș fi dorit să nu o scriu niciodată. Așa cum mi-aș fi dorit să nu scriu nici acest text. Poate doar o știre în care să anunț că ferma de familie nu a decedat. Ba mai mult decât atât. Că are un viitor asigurat!

Tudor CALOTESCU