update 2 Feb 2023

Memorii târzii din Siberia, iadul care a îngropat destinul a mii și mii de basarabeni

E greu să scrii despre deportații în Siberia. Despre orice fel de deportați, în oricare lagăr de exterminare din lume. Gulagurile vorbesc despre un timp negru al umanității, care n-ar trebui să se mai repete niciodată. Istoria deportărilor aproape că nu poate fi exprimată în cuvinte. Nu sunt termeni care să redea tragedia individuală a oamenilor duși în bezna nopții într-o altă beznă, a morții, a suferinței, a vieților îngenuncheate, fie că se cheamă Siberia sau Birkenau.

Tocmai de aceea este absolut meritorie lucrarea semnată de istoricul și doctorandul la Universitatea de Stat din Chișinău, Maria Gogu Zinovii, „Ne-au povestit calvarul – Mărturii despre trista istorie trăită de basarabenii deportați în Siberia“. Volumul, ceva mai degrabă între jurnal și cercetare istorică, are în sine o poveste a sa, legată de Prahova și de comuna Drajna. Maria Gogu Zinovii a făcut parte din echipa de cursanți din Republica Moldova la ediția din 2018 a Universității Populare „Nicolae Iorga“ Vălenii de Munte. Aici s-au legat multe prietenii cu prahovenii. La puțin timp, autoarea a fost cooptată între cercetătorii care au participat la a cincea călătorie în îndepărtata Siberie, în căutarea urmașilor deportaților basarabeni, în cadrul proiectului „Expedițiile Memoriei“, inițiat de istoricul dr. Octavian Țâcu. Gândul de a pune toate experiențele noi într-o carte a mijit în acea zonă a fostei URSS, pătată de mult prea mult sânge. Sânge românesc! Iar el s-a materializat la îndemnul prietenilor din Drajna. Cartea a văzut lumina tiparului în Prahova, prin grija directorului Centrului Cultural Drajna, Marian Văcărelu, căruia i s-au alăturat un român cu rădăcini basarabene, domiciliat în Germania, Michael Alfred Stefani, și corpul redacțional al ziarului „Cronica Drajnei“. Cât despre autoare, aceasta spune că e o „datorie de a nu uita ce s-a întâmplat, de a le asculta deportaților istoriile triste și a le povesti și urmașilor noștri, ca să nu uităm niciodată iadul regimului stalinist“.

Scurtă istorie a deportărilor din Basarabia

Ca specialist în arhive, Maria Gogu Zinovii își începe scrierea prin evocarea episoadelor de represalii sângeroase asupra populației civile, ca mijloc sigur de instalare a bolșevismului. De pildă, în actualul Tiraspol și regiunea Odesa, zonă denumită atunci Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, au fost executați, între anii 1937-1940, 5.736 de persoane considerate „periculoase“ pentru regimul sovietic. Sistemul represiv de la Moscova a pregătit apoi alte și alte crime, cu dublu scop: să-și asigure forță de muncă gratuită la minele din Siberia; să dezrădăcineze populația țărilor luate cu forța sub umbrela URSS și să le distrugă cultura și credința, aducând în locul lor familii de ruși. În Basarabia s-au operat trei valuri de deportări: iunie 1941, când au fost „ridicate“ 19.545 de persoane  care ar fi avut „vina“ de a fi fost moșieri, comercianți, proprietari de imobile, primari, prefecți, ofițeri ai armatelor țariste sau române sau care au făcut parte din rândul partidelor burgheze; aprilie 1949, când au fost deportate în Kazahstan și Siberia 11.253 de persoane, tot pentru „culpa” de a fi chiaburi, comercianți sau colaboratori ai germanilor și românilor; 1951, când au fost exilate 723 de familii cu precădere din nordul Basarabiei, componenți ai cultului Martorii lui Iehova.

Mărturii târzii din infernul Siberiei

Din păcate, după 1990, Chișinăul a făcut prea puțin pentru a recupera memoria deportaților. Mult mai târziu și prin acțiuni solitare istoricii au început să fie interesați de subiect. „Expedițiile Memoriei“ face parte din aceste încercări tardive. Dar măcar meritorii, fiindcă există. Și cartea se subsumează aceluiași efort. Maria Gogu Zinovii povestește despre câteva familii de deportați pe care le-a găsit în lunga călătorie înspre Novosibirsk și Tomsk. Scrierea se încadrează mai degrabă în ceea ce numim memorie istorică; trecerea a 67-77 de ani de la teroare a înăbușit emoția. Sentimentul mai poate fi trăit doar de cei de-acasă, plecați pe urmele deportaților și de eventualii supraviețuitori. Generațiile ulterioare și-au estompat trăirile și nu mai au sentimentul puternic al apartenenței la poporul basarabean. Desigur, transpar câteva scene emoționante: urmași ai deportaților care îngrijesc mormintele din vechile sate din păduri; un tablou de-acasă, din Basarabia, care n-a lipsit de la căpătâiul unei mame, ce avea câțiva ani când a fost urcată, cu familia, în trenul morții; o femeie care a refuzat să mai mănânce, până ce și-a pierdut viața, pentru că nu mai știa nimic de familia sa; un deportat care n-a uitat limba română, vorbind-o în gând, de unul singur. Tactica bolșevică în sine era una diabolică; despărțea de la bun început familiile, să le zădărnicească și ultima speranță de scăpare. Sau să le ia mângâierea de a fi măcar împreună în chin. Scrierea durerilor de altădată începe la Novosibirsk, la Centrul Național Cultural Moldovenesc „Luceafărul”, condus de Dumitru Pogorea, unde a avut loc întâlnirea cu deportații sau urmașii acestora din RASSM (Tiraspolul de astăzi și câteva localități din regiunea Odesa, Ucraina) sau RSSM (Basarabia), care locuiesc în zonă: Vasile Veretino, născut în Siberia, într-o familie deportată în 1930, din raionul Rîbnița, al cărui alt moștenitor, Vasile Onufriivici, spune că „oamenii au trecut printr-o mașină de tocat, pe care noi, azi, nici nu ne-o putem imagina“; Marin Iurii Alexei, deportat în 1941 din Soroca, pe când avea doar 6 anișori, împreună cu familia, din vina că tatăl său a fost parlamentar la București; Chebac Alexandru, care nu mai vorbește românește, deși se consideră român, deportat în 1949 din Cahul, pe când avea 12 ani și care a revenit deseori în Moldova la rudele sale, dar niciodată să locuiască (restul familiei s-a întors pe meleagurile natale); Gheorghe Bejenari, deportat în 1941, din raionul Bălți, împreună cu sora și mama, rămas orfan la un an de la surghiun (de tatăl său n-a mai știut nimic din seara îmbarcării în trenul iadului), „care nu și-a uitat niciodată limba, portul și credința“. Povestea continuă cu alți deportați din zona Tomsk: familia  de intelectuali Tomuleț, din raionul Bălți, deportată în 1941, ai căror membri n-au primit permisiunea de întoarcere în Moldova pentru că alte rude de-ale lor s-au refugiat, în 1940, în România; familia Apostolachi, din Bălți, dusă într-un sat – Andreevca – din care nu au mai rămas decât crucile...

Urmașii deportaților au organizat, la Tomsk, Muzeul NKVD, temutul serviciu sovietic de represiune, unde se află picturile Eufrosinei Kersnovski, descendentă dintr-o familie de deportați din Soroca, regiune din care au fost dislocați sau arestați 1.874 de basarabeni. Chiar directorul muzeului, Vasile Hanevici, este un basarabean, iar acesta are meritul uriaș de a fi făcut „săpături“ la Moscova pentru a rescrie istoria criminală din acel mijloc de secol trecut.

Maria Bogdan