Cum a supraviețuit cea mai veche biserică de lemn din Transilvania

Pe Valea Arieșului, în Țara Moților, pe DN 75, drumeții au ocazia să poposească și să admire un monument istoric aparte, biserica din lemn a Mănăstirii Lupșa, din comuna cu același nume, județul Alba. Micuțul lăcaș stă sub semnul modestiei (sau smereniei) învățăturilor Celui în numele căruia construim noi biserici de 2000 de ani încoace. În general, mănăstirea nu face parte din acele construcții care copleșesc/strivesc prin dimensiuni olimpiene.

Biserica, având hramul făcătorului de minuni Sf. Ierarh Nicolae, mai are un atu: este cea mai veche zidire din lemn din Transilvania. Ea datează din 1421 și ctitoria este pusă pe seama boierului Stanislav, din familia cneazului Cândea de Lupșa.

Are forma de navă, la început cuprinzând numai altar și naos, pronaosul și turnul clopotniță fiind adăugate mult mai târziu, prin 1810. În anul 1694 bolta semicirculară a fost înlocuită cu un tavan casetat de inspirație calvină, având elemente decorative de factură renascentistă. Și tot de atunci datează și ușa de intrare în naosul bisericii.

Viața monahală a fost dintru-începuturi restrânsă. Inițial viețuiau aici vreo 5 călugări. Multă vreme în chilii a funcționat o școală bisericească de pregătire a tinerilor pentru preoți și cântăreți și, de asemenea, o școală și un atelier de pictură pe sticlă. Călugării erau deopotrivă profesori, preoți și duhovnici atât pentru cursanți, cât și pentru sătenii de pe Valea Arieșului. De la această mănăstire provine un Tetraevanghel pe pergament, decorat cu frontispicii, caligrafiat în Moldova și care se află, astăzi la Biblioteca Academiei din Cluj.

Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, mănăstirea era condusă de egumenul Procopie. Acesta se afla printre susținătorii Cuviosului Sofronie de la Cioara (Săliștea de astăzi), cel care a încurajat o răzvrătire pașnică a populației ortodoxe românești din Transilvania împotriva politicii habsburgice de a-i sili pe români să adere la Biserica Unită. Acest fapt a atras represaliile generalului Buccow care a înscris Mănăstirea Lupșa pe lista lăcașelor ortodoxe ce urmau a fi dărâmate. Ea a fost salvată de episcopul unit Petru Pavel Aron, originar din Bistra, care i-a sugerat oficialului habsburgic ca așezământul să fie oferit credincioșilor greco-catolici, iar monahii ortodocși să fie alungați, lucru care s-a și întâmplat. Mănăstirea a fost utilizată de greco-catolici până în 1948, când ea este înapoiată Bisericii Ortodoxe Române, fiind folosită totuși numai ca biserică de mir. Între anii 1975-1978 s-au realizat lucrări de restaurare, iar în 1980 biserica a fost resfințită.

Lăcașul a revenit la viață în 1991, la stăruința ÎPS Andrei, episcopul de atunci al Alba-Iuliei. Primul stareț a fost preotul Ioan Chirali. În anul 1994 a venit să viețuiască aici un grup de monahi de la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, iar în 1998 este ales stareț Arhimandritul Melhisedec (Ungureanu), care dezvoltă așezământul sub inspirație athonită. Prin anii 2000,  arhimandritul Efrem, egumenul Mănăstirii Vatopedi de la Sfântul Munte, dăruiește M. Lupșa o părticică din lemnul Cinstitei Cruci și o copie a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Mângâietoarea“. Între timp, biserica a fost renovată și pictată, s-au construit  corpul de chilii, stăreția, trapeza, un paraclis, altarul de vară și s-a executat împrejmuirea cu turnul-clopotniță. Astăzi, obștea monahală numără 25 de călugări.

Maria BOGDAN