Să mai fie Slănicul „Perla Moldovei“? Categoric NU!

Am revenit la Slănic-Moldova după o absență de mulți ani. Mi-a plăcut atunci? Da, pentru că nu aveam termen de comparație. Mi-a plăcut acum? Da și nu. Da, pentru legendele țesute în jurul stațiunii (Nemira), pentru felul în care a luat naștere, pentru arhitectura clădirilor vechi (Cazinoul, monument de interes național) și, parțial, pentru peisaj. Nu, pentru că jumătate este ruinată. E un fel de copie la indigo a stațiunilor Herculane sau Borsec, cu patrimonii distruse și falimentate intenționat. Se mai potrivește supranumele dat altădată, de „Perlă a Moldovei“? Categoric nu! Singurul gând cu care pleci de acolo este să se înceteze odată cu prăduirea asta planificată, să ia „capitaliștii“ băcăuani gratis și ultimul fir de iarbă, numai să se termine cu paragina, numai să crească stațiunea la valoarea de altădată.

Citeam că, după Primul Război Mondial, Slănic-Moldova ajunsese o ruină. Nu știu cum a fost atunci, dacă distrugerea din anii 1916-1918 seamănă cu cea de astăzi. Dar se cunoaște că reconstrucția a început târziu, prin 1932.

După 14 ani adică. Acum au trecut 27 de ani și n-aș zice că e semn de renovare generală. Senzația este că încă n-au fost împărțite toate averile ca să se poată apuca cineva de refăcut. În fine, să nu privesc doar „partea goală a paharului“; sunt câteva lucruri, private și publice, care au „înflorit“. Dar este tare păgubos să crești un lucru distrugând voit alt lucru, când s-ar fi putut petrece totul atât de simplu, modernizând o bază turistică deja existentă. Și fac, fără să vreau, o analogie între felul în care s-a născut stațiunea și ceea ce se petrece azi și acum.

Stațiune născută printr-un admirabil act de caritate...

Iar actul de naștere datează de la 1 ianuarie 1757, când domnul Moldovei, Constantin Cehan Racoviță, dăruiește moșia de pe Valea Slănicului Epitropiei Spitalului „Sf. Spiridon“ din Iași. Nu știu în ce fel a ajuns Racoviță moșier peste acele locuri, dar important este că donează totul pentru o cauză nobilă, socială, pomenind ceva despre „resurse pentru tratarea săracilor“. În 1801 moșia era ținută în arendă de serdarul Mihalache Spiridon, administrator de ocnă, boier de seamă și slujitor al curții domnești. Acesta descoperă primele izvoare prin locurile încă nelocuite de nimeni. Și tot el face cale înspre aceste ape miraculoase, ridică o biserică și câteva odăi de locuit. În 1808, cu voia domnitorului Scarlat Callimachi, sunt strămutate în viitorul Slănic primele 12 familii de „rufetași“ (țărani lucrători la ocnă) care aveau obligația să îngrijească izvoarele căutate de-acum de bolnavi din întreaga Moldovă. În 1820 se construiesc 40 de camere pentru pacienți, în 1824 se acordă privilegiu domnesc pentru înființarea băilor, iar în 1836 țăranii de pe Valea Oituzului întemeiază cătunul Cerdac și, mai apoi, Satul Nou. Prima apariție pe harta țării este consemnată în anul 1840, sub numele de Feredeiele Slănicului. În anul 1846 Adunarea Moldovei trece, prin donație, băile și pădurile, izvoarele și „toate acareturile“ Eforiei Spitalelor „Sf. Spiridon“ din Iași. Este un fel de întărire a darului lui Racoviță, reconfirmată printr-un hrisov emis de Grigore Ghica Vodă la 6 noiembrie 1851. Sub administrația Eforiei, stațiunea ia avânt. Se face analiza apelor, izvoarele iau o serie de medalii de aur la concursurile internaționale, iar între anii 1887-1912 se construiesc, cu meșteri italieni, cazinoul și hotelurile „Racoviță“, „Zimbru“, „Puf“, „Cerbu“, „Nemira“, „Dobru“, „Central“, calea ferată până la Târgu Ocna, podurile peste pârâul Slănic, șoseaua, se captează izvoarele, se aduc instalații moderne pentru băi etc. Primul Război Mondial aduce mari daune. Reconstrucția începe în 1932, dar o nouă perioadă de glorie este semnalată în comunism, când vilele vechi sunt reabilitate, iar altele noi, e drept, după o arhitectură nefericită, completează infrastructura de cazare a stațiunii a cărei faimă depășise de mult granițele țării.

...și dintr-o fermecătoare legendă

Interesant este că nici chiar comuniștii n-au schimbat numele hotelurilor. Iar denumirile vin de la locurile în care este plasată stațiunea; iar acestea, la rândul lor, le-au împrumutat de la o frumoasă legendă localizată, în timp, cu un veac înainte de descălecarea lui Bogdan Vodă. În Moldova de Jos se spune că trăia familia cneazului Farcaș. Soția acestuia a murit la puțină vreme după ce a născut o fată fermecător de frumoasă, botezată Nemira. Grija i-a avut-o mai apoi o țigancă oacheșă, Cleja. Copila era mai altfel decât toți; îmblânzea căprioarele, se cățăra pe stânci, trăgea cu arcul și era neîntrecută la alergat. Când a împlinit anii de măritat, în înțelegere cu tatăl său, a pus condiția pețitorilor să o întreacă la câteva probe sportive; cum fata era de neegalat, niciun fecior n-a reușit s-o cucerească. Asta până într-o bună zi când un voinic, fiu de cioban din neamul Șandru, s-a ridicat la nivelul pretențiilor. Între cei doi tineri s-a înfiripat o tulburătoare poveste de dragoste. Începură pregătirile de nuntă. Numai că, într-o bună zi, castelul cneazului Șandru a fost atacat de tătari „câtă frunză și iarbă“. Oștenii, aflați sub comanda bravului Dobru, au luptat vitejește. Au căzut la datorie, sub săgețile otrăvite ale tătarilor, fratele mezin al cneazului, numit Farcu Mic, Pufu, unicul fiu al unchiului Nemirei, Ciunget, căsătorit cu Doftena, Cleja și chiar uriașul Dobru. Șandru nu știa nimic despre urgia de la castel. A aflat de invazie când a coborât de pe munte. A adunat imediat toți ciobanii care, înarmați până-n dinți, s-au bătut cu tătarii ca leii și i-au învins. Bucuros, tânărul a pornit alături de câțiva camarazi să-și caute iubita. Pe drum, ceata s-a întâlnit cu un nou val de tătari. S-au luptat din nou pe viață și pe moarte; s-a întâmplat însă ca și voinicul să fie străpuns în spate de două săgeți, dându-și sufletul apoi în brațele Nemirei. Aceasta a vărsat lacrimi amare încât fiecare din ele s-a transformat în câte un izvor. Apoi s-a rugat zânelor bune să aducă un vifor, să înghețe pe veci pe orice tătar. Și așa a fost; a venit un vânt-numit de-atunci Nemira – care i-a prefăcut în gheață pe toți cotropitorii. Dar a înghețat și Nemira, la pieptul iubitului ei mort...

Iar astăzi... între frumos și dezolare

„Lacrimile“ Nemirei, izvoarele adică, sunt astăzi închise, într-o ecuație a economiei de piață foarte încâlcită. Doar ce-a apucat Primăria să cumpere mai funcționează. Cazinoul a scăpat de bombardamente; să vedem dacă iese întreg și din această încercare. O mulțime de clădiri de la intrarea în stațiune sunt degradate. Ale cui sunt? Cine se mai descurcă în morișca financiară în care a intrat fosta societate balneoclimaterică? Sunt clădiri luate pe nimic, intermediate, vândute și revândute la prețuri triple decât cele de achiziție, cu implicarea unor societăți ale statului ajunse și ele proprietare de pensiuni și ale unor nume care deja au făcut istorie în politică și la DNA. Nu este locul și nici nu mi-am propus să scriu azi despre așa ceva. Dar mă gândesc la Racoviță; ce-ar spune domnitorul dacă ar vedea cum i se prăduiește donația? Aproape că am răsuflat ușurată când am dat cu ochii de parcul central, amenajat inițial cu mai bine de 100 de ani în urmă și reamenajat acum; când am văzut câteva vile bine întreținute, în toată splendoarea lor arhitecturală. Nici nu mai contează în ce fel au ajuns pe mâna cui au ajuns. Important este că respectivul sau respectivii au avut grijă de ele! Și să mai spun despre păduri, rărite și ele? Nemira de-ar fi...

Maria Bogdan