Pălincă nouă după rânduiala lăsată din bătrâni

Spre sfârşitul toamnei, satele fierb în febra facerii ţuicii sau a pălincii. Sub cazane pântecoase joacă focuri chibzuite ca să iasă ţuica nouă cu tăria de altădată. În Sibiel, unul dintre satele care mărginesc Sibiul, mama Mărinuţa respectă ca în fiecare an rânduiala căzănelului. Rodul ţuicii vine din livada de hotar.

De când e lumea lume, e o vreme din an când un colţ de ogradă capătă aspect de purgatoriu în miniatură. În cazane bine căpăcite bolboroseşte o compoziţie obţinută prin fermentarea fructelor sau a strugurilor tescuiţi, sub ele ard nestinse flăcări, iar în jur ţopăie vesel oameni care încarcă şi descarcă zeama fructelor macerate. După câteva ore de aşteptare, prin ţeava răcitorului începe să curgă un lichid, aparent apos, dar care odată gustat ar face să oprească şi respiraţia lui Scaraoţchi.

Livadă plantată din moşi-strămoşi

Trezită înaintea cocoşilor, mama Mărinuţa (79 de ani) dirijează focurile în curtea bătrânească alături de fiul mai mare. Principala ei misiune era aceea de a întreţine jăraticul, descântându-l aşa cum de-o viaţă îl domolise sau îl vâlvorise, fie la plită, fie la pirostriile din curte. De când se ştie fusese de faţă şi asistase la facerea ţuicii. Însă acum, bătrână fiind, nu mai participa activ la toate etapele procesului, ci supraveghea dând sfaturi, întreţinând vâlvătaia sau uitându-se lung în foc, ca la propria viaţă.

„În cele cinci hectare de livadă avem pruni, meri şi tot felul de fructe. La noi, tot hotarul satului e o livadă. Sunt parcele înrădăcinate din moşi-strămoşi şi lăsate moştenire, că aici nu a fost colectivizare. A noastră e plantată de părinţii părinţilor mei, cred că are vreo 200 de ani. O mai cârpim, că se usucă, şi atunci trebuie sădiţi alţi pomi, ca să o ţii în viaţă. Înainte vreme făceam din ea şi 2.000 de litri pe an, însă de când am început să mă usuc, la fel a început şi ea, dar tot trecem de mia de litri.“ Scârmă cu toiagul bătrâneţilor în foc şi se uită cum se subţiază şi se sting, ca viaţa omului, flăcările.

Pomul copt şi omul bun

Fată de oameni simpli, mama Mărinuţa nu a umblat pe la şcoli înalte. A avut însă, în fiecare zi trăită, examene cu viaţa. Are faţa brăzdată şi ridată ca pământul secetos, pe care nu o dată l-a scurmat şi l-a întors aproape cu mâinile goale. În barbă şi pe obraji i-au crescut fire lungi şi albe de păr, probabil câte unul pentru fiecare necaz major ce a încercat-o. „Ca să dea rod bun şi să iasă ţuica bună livada trebuie să o cureţi şi să o deretici ca pe odăile casei. An de an, pomii trebuie curăţaţi şi săpaţi. Toamna, cei care-s mici îi văruieşti pe trunchi, dar şi pe crengi, să nu le roadă coaja caprele. Primăvara îi sapi şi pui gunoi la rădăcină. Până toamna nu mai facem nimic la ei, lăsăm numai să se lege şi să se coacă rodul. Mai demult îi stropeam, că ne obligau, dar acum nu o mai facem. Însă nici fructele nu se mai fac ca pe vremuri.“

Gustul apei de foc

Pe ţeava care iese din butoiul răcitor încep să curgă primele picături. Bătrâna se ridică ţinându-se de şale şi cu o ceaşcă de lut în mână întâmpină „fruntea“ rachiului. Gustă şi se scutură, ştergându-şi cu dosul palmei colţurile gurii. După grimasa făcută e clar că i-a pârjolit cerul gurii. Se aşază din nou anevoie pe scăunelul ei şi, cu un imperceptibil tremur al mâinilor, pare soră cu Moş Vreme, cel ce torcea alene caierul timpului. „În cazan durează cam patru ore până se termină de fiert şi scoţi din el cam 20-30 de litri de rachiu. Dacă îl vrei mai tare, îl mai întorci o dată. Dar a doua oară se fierbe numai ţuica simplă, fără altă compoziţie, şi iese cam jumătate din cât ai pus. Înainte vreme toată lumea o făcea la cazanul satului. Ni se lua un litru de ţuică şi 10-20 de lei la cazan. În timpul lui Ceauşescu, pentru a o pregăti acasă, îţi trebuia foaie de producător. Dar nimeni nu se încurca cu asta, căci erau prea multe dări. Însă tot în vremea comuniştilor au început oamenii să-şi facă alambicurile lor, chiar şi fără foaie de producător.“ Prima găleată era deja plină. Ia în mână o jumătate de ceşcuţă de la ţeavă şi o aruncă în foc. Flăcările izbucnesc vioi, semn că ţuica mai poate fi lăsată să curgă.

Ţuică galbenă în butoi de dud

Din ţeava de cupru care porneşte din cazan ies aburi calzi. Este împrospătată apa rece din butoiul cu spirala răcitoare. Ţuica începe să curgă mai repede. „Fruntea“ este pusă într-un recipient din sticlă, deoarece este caldă încă.

„Se poate păstra în damigene de sticlă sau peturi mai mari din plastic. Dar ideal este să o depozitezi într-un butoi. Dacă butoiul este de dud sau de frăgar, cum i se zice în Ardeal, ţuica va căpăta o plăcută culoare galbenă. Ba mai mult, îşi va trage din doagă o aromă şi un gust care îi sporesc calităţile. Şi, cu cât va sta mai mult în butoi, cu atât galbenul va fi mai intens. Rachiul, cu cât stă mai liniştit, fără a se umbla la el, cu atât se aşază mai bine. Şi chiar dacă este întors a doua oară, tot este indicat să se lase la odihnit minimum trei luni“, spune mama Mărinuţa. Mai gustă o dată din ceaşcă şi se pregăteşte să reia operaţiunile de schimbare a compoziţiei. Dă drumul la boască şi spală vasul pe dinăuntru, pregătindu-l pentru o nouă tranşă. Ţuica abia făcută răspândeşte un iz de sâmbure copt. De acum poate veni oricând şi gerul Bobotezii, căci o ţuică fiartă, băută la gura sobei, dezleagă limbile şi încălzeşte sufletele.

Paul Rogojinaru