O fi Slănic Prahova stațiune la standarde europene?

De când avem acces în Uniunea Europeană, ba chiar dinainte, de pe vremea fondurilor de preaderare, ne-am însușit noi, românii, o sintagmă pe care o folosim la orice investiție, mică sau mare, utilă sau mai puțin utilă, costisitoare sau nu: „la standarde europene“. Avem sate la standarde europene, săli de sport și școli la standarde europene, poduri și drumuri, dispensare comunale, sensuri giratorii suspendate, ba chiar am auzit, la o inaugurare, și de toalete la standarde europene. Pesemne acesta este etalonul suprem de raportare sau reflexul de a da greutate unei investiții. Ei bine, așa întrebăm și noi astăzi: o fi stațiunea prahoveană Slănic la standarde europene?

Prahovenii și mai cu seamă autoritățile județene și locale se mândresc cu Salina Slănic, de fapt, cu Mina Unirea. Și au și de ce. Plasată la vreo 200 m sub pământ, mina este ceva extraordinar. Numai că ea a rămas așa cum au realizat-o – ei da, n-o să vă convină! – comuniștii. Ba, în ultimii 28 de ani, am reușit (în fine, „au reușit“ cei care au dirijat treburile locale sau centrale, având în vedere că mina aparține de Salrom) să radem toate construcțiile de deasupra (unități de cazare) și să lăsăm acolo, un loc viran complet neatrăgător. Pe urmă, de câțiva ani, ditamai România nu poate înlocui un lift; accesul se face cu microbuzul, prin galerii. Doar că, acum ceva timp, a avut loc un incident, adică s-a răsturnat un mijloc de transport cu turiști, iar vizitarea a fost suspendată un timp. Pe urmă am aflat că administratorul nu poate găsi o firmă care să construiască liftul! Și tot de câțiva ani, Consiliul Județean Prahova se află în corespondență cu autoritățile centrale, pentru a lua mina în administrare, considerând că dispune de mai mulți bani pentru a da strălucire acestui obiectiv, măcar pe măsura Salinei Turda. Cu toate aceste inconveniente, Mina Unirea, a doua cea mai mare din Europa, are o grămadă de vizitatori; toată vara sunt acolo cozi imense la microbuzul care-i duce pe turiști în adâncuri.

Ce mai are Slănicul? Mai are Baia Baciului, integral privatizată, ca de altfel și cel mai mare hotel din zonă, gestionat de peste 20 de ani de un om de afaceri, cu tot cu baza de tratament. Dar nu mai are Muntele de Sare, cu vestita Grota Miresei, ambele fiind roase de vreme și de vremuri... Grota s-a surpat în urmă cu 15-16 ani. Mai are Baia Verde, administrată de Primăria Slănic, unde s-a investit o căruță de bani. Practic, spațiul a fost reabilitat în perioada 2008-2010, costurile ridicându-se la 3.117.385 euro, din care 2.805.738 euro din fonduri europene (Programul Phare 2004-2006). Investiția a presupus amenajarea unui parc balnear pe o suprafață de 3 ha, cu o clădire administrativă, dotată cu birouri, cabinete medicale, sală pentru activități recreative, un amfiteatru în aer liber cu gradene pentru 300 de spectatori și lacul sărat propriu-zis. În fiecare an autoritățile se chinuie să închirieze, pe bucăți, parcul balnear, dar acesta nu funcționează unitar, ci cam după ureche. Dacă e să punem și muzica alandala care urlă pe-acolo... Ultimul obiectiv de vizitat la Slănic ar fi Muzeul Sării, găzduit de Casa Cămărășiei, clădire monument istoric construită la începutul secolului al XVIII-lea, reședința funcționarului domnesc care se ocupa cu strângerea taxelor pe sare, monopol domnesc. Acesta a fost deschis în 2003, iar în 2018 a fost adăugat expoziției un concept inedit, o călătorie virtuală 3D; așezați  într-un vagonet cu patru locuri, turiștii vor putea, prin intermediul ochelarilor VR, să coboare în salină, printre mineri, urmărind cum este extrasă sarea...

Maria Bogdan