Ce n-am da să fim ca la-nceput
Este greu de înţeles ce vor aleşii, către ce direcţie vor să ne îndrepte, deși promit că suntem mai gata scoşi, chipurile, din această lume cenuşie, în care, de fapt, parcă nimic nu se leagă.
În vreme ce guvernanţii se văd într-o mare plină cu lapte şi miere, dispuşi nevoie mare să ne mai dea şi nouă câte-o linguriţă, lumea este tot mai săracă, ţara tot mai lipsită de cele necesare pentru a oferi românilor o viaţă măcar decentă pe acest tărâm binecuvântat de Dumnezeu.
Citeam zilele trecute un comentariu referitor la previziunile privind politicile Uniunii după 2020 care nu par a fi prea încurajatoare, mai cu seamă pentru sectorul care trebuie să ne asigure ceea ce trebuie să punem pe masa de cel puţin trei ori pe zi: agricultura. Apoi, analizam opiniile euroscepticilor care, din păcate, sunt tot mai mulţi, opinii potrivit cărora politicile UE sunt depăşite de evenimente ceea ce ar impune o nouă ordine europeană. Ca orice român poate, mă gândeam ce-ar însemna pentru noi această… nouă ordine?!
Ei bine, pentru România, spun economiştii, analiştii, dacă „noua ordine“ ar însemna dizolvarea UE, s-ar putea traduce în dezastru. Dezastru economic, social, poate mai puţin cultural pentru că aici nu prea s-au găsit „investitori“ care să impună alte reguli. Până acum.
Fără sprijin comunitar, în condiţiile în care nimic nu ne mai aparţine şi nici nu mai există din ceea ce am avut cu douăzeci şi şapte de ani în urmă, ar însemna o stare asemănătoare celei de după război când a trebuit să fie totul reconstruit din temelii.
Şi tot ei, analiştii economici, poate după un calcul de genul „ce-am avut şi ce-am pierdut“, în sens realist însă, au scos în evidenţă faptul că din România s-au furat după 1990 şi până în prezent peste 113 miliarde de dolari, la care se adaugă alte pierderi care ar putea fi comparate cu ce s-a prădat de mai toate imperiile la un loc în decursul istoriei.
Într-o astfel de stare economică în care ne aflăm am fi îndreptăţiţi să ne întrebăm, ce n-am da să fim ca la-nceput. Adică, aşa cum eram pe la începutul anilor ’90, de unde am fi putut porni într-o economie de piaţă eficientă şi corect gestionată, fără impostorii înşurubaţi în averea statului care însemna pe-atunci peste două miliarde de dolari, la care se adăugau alte opt miliarde pe care România le avea de încasat din investiţii şi datorii. Impostori care au transformat aceste resurse şi capitalul productiv al ţării în vile şi maşini de lux, în vreme ce în jurul lor „prospera“ sărăcia.
Asta este ţara mea de care guvernanţii ar trebui să se ocupe şi nu doar de construcţia turnurilor de fildeş unde nu-i mai poate atinge nimeni. Fiindcă încă se poate, încă mai avem resurse să putem construi şosele, consolida economia mică şi mare, poate şi oameni care să susţină raţional politicile menite a conduce la performanţă şi bunăstare.
Ion Banu
