O viaţă trăită în stil folk

• Interviu cu Ducu Bertzi, cantautor, un slujitor al muzicii care a adus în prim-plan muzica populară şi a făcut-o într-o manieră personală care l-a şi consacrat.

– Cum vă simţiţi acum, la început de vară, când încep turneele prelungite?

– În perioada de vară sunt multe zile când suntem pe drumuri, în concerte, zile de concediu nu prea am. În ultimii ani chiar am neglijat acest aspect, poate eu nu o simt neapărat, însă o simte familia mea, pentru că pleacă în concediu fără mine. Dar mi-am propus ca măcar o săptămână să stau cu ai mei.

– Cum este într-o familie în care vieţuieşte şi un muzician de seamă?

– Este destul de greu. Noi suntem solicitaţi mai mult la sfârşit de săptămână pentru concerte, iar copiii mei de când erau mici s-au obişnuit ca eu să nu fiu acasă duminica, ceea ce nu e bine, pentru că în această zi din săptămână normal este ca oamenii să stea la masa de prânz împreună. Aşa spune tradiţia. De multe ori, trecând cu maşina prin ţară, priveam cu jind la cei care îşi petreceau duminica în familie, cu prietenii, în timp ce eu eram la muncă. Deci este destul de greu din punctul acesta de vedere.

– Aţi vorbit de tradiţie, veniţi dintr-o zonă încărcată de datini şi acolo se respectă cu sfinţenie tot ceea ce vine de la moşi-strămoşi. Cum erau duminicile la Sighetul Marmaţiei?

– La Sighet, ca şi în alte localităţi din mediul rural, duminicile se desfă­şurau după un ritual foarte exact, la care nu existau abateri.

Cei mai în vârstă mergeau dimineaţa la biserică, la prânz era toată lumea adunată în jurul mesei, iar după-amiaza era destinată odihnei şi seara se termina împreună cu familia. Îmi aduc aminte că părinţii mei ne scoteau la plimbare şi apoi mergeam la o terasă unde cânta o orchestră, deci o ieşire în oraş se întâmpla tot duminica.

– Acest belşug de datini şi obiceiuri au contat mult în formarea lui Ducu Bertzi, pentru că iată între piesele de rezistenţă se numără şi folclorul maramureşean.

– Pentru mine folclorul din zona mea natală a fost foarte important. Am crescut cu el şi îl am în sânge şi, chiar dacă nu am abordat cântecul eminamente popular maramureşean, mi l-am însuşit şi l-am abordat aşa cum am crezut eu într-o variantă folk. Unul dintre cântece este chiar „Când s-o împărţit norocul“, care este o piesă de referinţă şi mă bucur că am adus-o eu în prim-planul muzicii româneşti acum 34 de ani.

– Chiar aşa credeţi că aţi avut noroc, că aţi fost acolo când „s-a împărţit norocul“?

– Sigur! Şi în viaţă, dar mai ales în partea artistică a vieţii. În afară de harul pe care ţi-l dă Dumnezeu şi munca pe care trebuie să o depui tu, trebuie să ai şi mult noroc şi nu pot să mă plâng din acest punct de vedere.

– În familia dumneavoastră a mai cântat cineva?

– Da, mama mea. Ea a cântat şi în corul cadrelor didactice, cum era pe vremuri la Sighet, şi îmi plăcea să mă duc la repetiţii, de atunci am rămas cu afinităţi pentru muzica corală. În studenţie am cântat în grupul Song, o formaţie de referinţă a muzicii corale româneşti.

– Pe vremea aceea existau corurile şcolare, iar materia de studiu - muzica era aşezată la loc de cinste. Se făcea muzică şi la instrumente. Ar fi bine să se reia această practică, pentru că am aflat cu stupoare că muzica a fost scoasă din programa şcolară.

– Am aflat şi eu, dar este o mare greşeală pentru că muzica şi în general artele modelează caracterul unui copil şi al omului în general. Muzica creşte gradul de cultură şi civilizaţie, iar dacă e să extrapolăm la nivel de popor, de neam acest lucru este important, indiferent că este vorba de muzică populară, uşoară sau clasică. Dacă muzica nu mai este prezentă în şcoli este o mare greşeală, iar rezultatele negative se vor vedea mult mai târziu.

– Medicina a şi descoperit că terapia muzicală are efecte uneori nebănuite. Revenind la muzica dumneavoastră, ce rol joacă repertoriul în formarea muzicală?

– Este important să îţi alegi un repertoriu care să te reprezinte, care să se identifice până la vers, până la exprimare muzicală cu tine, cel care transmite mesajul. Există şi varianta cealaltă, când poţi să cânţi orice şi să nu transmiţi nimic, dar nu rămâne nimic după tine şi nu ai nicio personalitate muzicală distinctă. Mai ales la început de carieră eşti tentat, mai ales că publicul te îndeamnă de-a lungul carierei să laşi garda mai jos, să cânţi ce ar vrea fiecare şi câteodată s-ar putea să cânţi ceva ce nu te reprezintă, iar asta se întoarce împotriva ta ca artist. Eu niciodată nu am vrut să fac rabat de la calitate, de la repertoriul pe care mi-l pregăteam, de aceea cariera mea a urcat mai greu, dar a fost mai stabilă.

– Cât este inspiraţie şi cât e transpiraţie, cum se spune, în activitatea unui interpret de folk, un gen care a prins foarte bine la noi şi datorită muzicii, dar şi a textelor?

– Inspiraţia contează. Citind multă poezie, am găsit versuri care să atragă şi în care am înţeles că există un mesaj de transmis, a fost o etapă, apoi a fost nevoie de inspiraţie pentru a găsi filonul melodic care să îmbrace textul respectiv.

– Deşi au apărut nenumărate genuri muzicale, văd că folk-ul rămâne încă iubit de publicul larg şi am ca argument Festivalul „Om bun“. Vine lumea la concertele de muzică folk?

– Pe lângă Festivalul „Om bun“ au apărut şi alte festivaluri în ţară, unul prestigios la Ploieşti, altul la Alba-Iulia, apoi este „Folk you“ care se desfăşoară la mare, timp de 3-4 zile, şi care este la a VI-a ediţie. Festivalul „Om bun“ a fost ca un deschizător de drumuri. Lumea vine, pe de o parte este publicul aflat în jurul vârstei de 30 de ani, oameni care au crescut cu cântecele noastre, îşi permit să plătească un bilet, iar pe de altă parte este publicul foarte tânăr, care vine atât în Bucureşti cât şi în ţară. Am văzut că şi în licee se cântă folk şi chitara oricând va fi de folos unui tânăr, în afară de muzica modernă care se cântă şi se dansează.

– Pentru adolescenţi, decât un bodyguard la poarta liceului, poate ar fi mai de folos o activitate concertistică organizată serios, unde să fie invitaţi interpreţi de marcă astfel încât să-i dăm tineretului o preocupare.

– Da, lipsa de preocupare îi împinge azi pe tineri spre Internet. Nu este un lucru rău, însă în exces duce la lipsa de comunicare, la singurătate. Interzicerea acestei preocupări nu este o soluţie, mai degrabă ar trebui oferite activităţi alternative copiilor. Un instrument muzical, un sport sunt importante în perioada copilăriei.

– Întorcându-mă la muzică, azi se mai scrie, s-a mai creat ceva nou în acest domeniu?

– Sunt câţiva tineri talentaţi. Nu sunt atât de romantici cum eram noi, dar ştiu să privească cu umor viaţa, ceea ce este bine, pentru că folk-ul surprinde în muzica sa şi evenimentele sociale care ne înconjoară, ne marchează şi ne determină să avem o poziţie. Or, poziţia prin muzica folk este una pozitivă.

– A fost o perioadă de vârf, când mai erau printre noi Florian Pittiş, George Ţărnea, erau nişte momente muzicale, culturale de mare excepţie şi nu osteneaţi să bateţi nu ţara, ci lumea.

– Aşa este, mai ales când trăia Moţu Pittiş în ultimii ani am umblat mult în lume. Anul acesta am fost din nou apelat de comunitatea din Washington să-i sprijin în nişte acţiuni şi sigur că am s-o fac cu mare drag pentru că românii de acolo merită să fie sprijiniţi din acest punct de vedere, cultural.

– Cum sunteţi de regulă primiţi de românii din străinătate, pentru că ei trăiesc cumva un dublu sentiment, de bunăstare dar şi de dor faţă de ţară?

– Primirea lor este cu totul excepţională, dar diferă de la o comunitate la alta. Din toamna trecută şi până acum am fost în Australia, Italia, Praga. Una este să fii într-o comunitate la Milano sau Veneţia, de unde te poţi urca într-o maşină şi de Paşti sau Crăciun să fii acasă, şi alta este să trăieşti în comunitatea românească din Noua Zeelandă, unde i-am găsit pe mulţi în ipostaza cu bilet doar de dus. Cei care ajung greu acasă se manifestă diferit, sunt mult mai dornici să-şi audă limba, să se conecteze cu ţara lor.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.16, 16-31 AUGUST 2013