Imposibil să nu vă fi pus întrebarea cât de sănătoase sunt legumele pe care le cumpărăm din supermarketuri sau din piețele agroalimentare. Există tendința (deja larg exprimată) de a crede că tot ceea ce vine din exterior este nesănătos (poate și din cauza gustului mai puțin plăcut), iar toate produsele românești au cât de cât garanția de sănătate. Din capul locului excludem din discuție legumele crescute în sistem ecologic, fie că sunt de proveniență străină, fie că sunt autohtone. Dar în privința celorlalte, cultivate în sistem clasic, chiar e bine să avem rezerve sub aspectul conținutului în substanțe remanente, provenite din pesticidele cu care sunt tratate culturile. Și haideți să punem întrebarea fără ocolișuri: urmărește cineva în această țară modul în care fermierii mari și mici administrează îngrășămintele chimice, stimulatorii de creștere și pesticidele în general și dacă ei țin cont de perioada interdicțiilor tratamentelor înainte de recoltare?

Să spunem altfel. Cunoașteți faptul că, de exemplu, azotul în exces, aplicat fără nicio logică, mai ales în cazul verdețurilor (spanac, salată, ceapă, mărar, pătrunjel), chiar și cu câteva zile înainte de recoltare, generează un conținut ridicat de nitrați și nitriți, substanțe absolut nocive pentru organismul uman? Sau știți să tratamentele cu pesticide sau stimulatori de coacere sunt strict interzise cu până la 3 săptămâni înainte de recoltare? Orice stropire în această perioadă de pauză (carantină) înseamnă acumularea în legume (tomate, ardei, vinete, ridichii, rădăcinoase) a unor reziduuri de asemenea periculoase pentru sănătatea omului. Ei bine, știu aceste lucruri și fermierii? Respectă ei aceste obligativități? Îi supraveghează cineva pe legumicultori dacă aplică în mod corect tehnologia? Există vreo instituție care să garanteze accesul pe piață numai al legumelor sănătoase? În fine, face cineva analiza de laborator a produselor prezente în rafturi sau pe tarabe?

Multe instituții de control

În România există mai multe organisme de control, cu filiale teritoriale, cu referire inclusiv la piața de legume: Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, Autoritatea Națională Sanitar-Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, Inspecția de Stat pentru Control Tehnic în Producerea și Valorificarea Legumelor și Fructelor și Autoritatea Națională Fitosanitară. Trei dintre acestea sunt în coordonarea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Între noi fie vorba, inspecțiile respec­tive se cam calcă... pe picioare. Să vedem, pe scurt, cam ce face fiecare:

• ANPC, printre alte atribuții, efectuează, prin prelevări de probe din produsele alimentare și nealimentare, analize și încercări în laboratoare acreditate conform legii sau în laboratoare proprii ori agreate (inclusiv în străinătate). Deci poate preleva probe și din loturile de legume.
• Din practică însă se cunoaște că foarte rar ANPC recoltează aceste probe din proprie inițiativă, ci o face mai ales la sesizări ale consumatorilor sau în cadrul unor alerte la nivel național sau comunitar. Dinspre ANPC așadar slabe speranțe să facă analize de laborator pentru toate legume din supermarketuri sau din piețe;
• ANSVSA asimilează controlul legumelor în foarte vastele domenii și compartimente „control oficial siguranța alimentelor, export-import și laboratoare“, dar frecvența de recoltare a probelor este o necunoscută. Ca și în cazul ANPC, norocul nostru se cheamă UE, acolo unde se efectuează controale periodice și sunt instituite alerte în cazul depistării unor produse neconforme;
• ISCTPVLF nu are, culmea, atribuții sub aspectul recoltării de probe și analizarea lor în laboratoare de specialitate, dar are, vom vedea un pic mai târziu, alte pârghii pentru a urmări producătorii;
• ANF este singura instituție ce are ca sarcină explicită verificarea reziduurilor de pesticide din legume. Dar cum producători și importatori sunt cu zecile de mii, cum loturile de legume intrate de piață sunt de asemenea diverse și poate de ordinul sutelor de mii, iar lista de substanțe lungă, vă imaginați că e un fel de hazard să fie descoperit musai un lot cu reziduuri peste limita admisă de lege. Bine, se face un fel de algoritm în recoltarea probelor, dar până una alta, dacă nu picăm pe loteria aceasta...

Multe legi, multe obligații...

Bine, noi avem și un teanc de legi, ordine și regulamente naționale și europene, internaționale, care ar trebui să ne pună la adăpost. În demersul nostru și în scopul articolului de față ne vom referi doar la Legea nr. 312 din 8 iulie 2003 privind producerea și valorificarea legumelor (republicată). Iar aici sunt enumerate obligații foarte clare privind sănătatea produselor. Cert este că ele trebuie să plece însoțite de certificate de conformitate și de calitate, emise de instituțiile statului de proveniență. Această lege spune câteva lucruri esențiale (cităm din lege):

• se interzice comercializarea legumelor, în stare proaspătă sau procesată, destinate consumului uman, care conțin reziduuri de pesticide, arseniu și metale grele, azotați sau alte produse, care depășesc nivelurile maxime admise prin actele normative în vigoare;
• analiza produselor privind conținutul în reziduuri de pesticide, arseniu, metale grele, azotați și alte substanțe utilizate pentru protecția plantelor, fertilizatori este obligatorie pentru producătorii de legume;
• deținătorii terenurilor agricole cultivate cu legume, pepeni și ciuperci sunt obligați să țină evidența tratamentelor utilizate pentru protecția plantelor, fertilizare, tratarea solului sau a depozitelor și a mijloacelor de transport.

Totuși, cu ce ne hrănim?

Am văzut însă anterior în ce fel pot verifica diferitele instituții dacă fermierii români și din UE respectă aceste obligații, când recoltează probe pentru analize, cât de cuprinzătoare sunt controalele etc. Concluziile nu sunt deloc optimiste. Dar a mai rămas o variantă, cea prin care fermierii sunt obligați să aibă registre în care să consemneze data tratamentelor, substanța utilizată, concentrația etc. Cine ar trebui să-i verifice dacă ei au asemenea evidențe? Fix ISCTPVLF-urile din cadrul direcțiilor agricole! Fac angajații o asemenea treabă? Poate da, în cazul marilor ferme. Sigur nu, în cazul micilor grădinari, care totuși își vând produsele pe piață!

Și-atunci? Rămâne totul, veți spune, la latitudinea țăranului român, care are prea mult bun simț pentru a ne livra marfă nocivă. Asta era de mult! În fine, vor fi fiind și altfel de oameni, dar legumicultorul este și el interesat, ca oricare dintre noi, de ban. De producție mare și de bani mulți. Și-atunci nu prea îl va mai interesa cum atinge aceste ținte! Și am văzut legumiculori care stau cu sacul de azot la capătul rigolei de irigat chiar în timpul recoltării tomatelor! Sau am văzut fermieri care aplică stimulatori pentru a grăbi coacerea (programul tomate, pentru a prinde cele două perioade de livrare în piață). Pe de altă parte, sincer acum: câți dintre legumicultori fac legumicultură după carte? Așa că...

Maria BOGDAN