Astăzi, majoritatea organizațiilor internaționale de profil anunță cea mai mare criză alimentară din istorie. Cel mai vizibil vinovat este, evident, Putin și războiul său personal împotriva Ucrainei, o țară importantă exportatoare de produse agricole, a cărei producție este necesară pentru a menține un anumit nivel de aprovizionare, cu alimente, în lume.

Ceea ce este mai puțin vizibil este faptul că și liderii Uniunii Europene poartă o mare responsabilitate. Politica lor ecologistă malthusiană crește gradul de insecuritate alimentară la nivel mondial într-un mod foarte deliberat, decretând, simultan în Europa, o scădere a suprafețelor cultivate, o creștere a suprafețelor de agricultură ecologică mai puțin productivă și o restricționare a numărului de instrumente de producție, toate în același timp culminând cu restricționarea comerțului cu alimente prin impunerea standardelor sale de import.

Europa este un mare consumator, dar și un mare producător de mărfuri agricole. În acest context, este necesar să ne uităm la contribuția fermierilor europeni la aprovizionarea cu alimente a concetățenilor lor, fără a uita responsabilitățile noastre față de mediu și reziliența sistemului alimentar global.

În calitate de jucători cheie în agricultură, fermierii cu experiență sunt bine plasați pentru a ști ce politici publice sunt necesare pentru a accelera schimbările în sistemul alimentar mondial.

Fără mobilizarea solului (NoTillage) – constă în însămânțarea și efectuarea unei culturi fără nicio lucrare mecanică a solului, în afară de plasarea semințelor în sol de către un utilaj specializat. Strămoșul său este „parul“ acţionat manual, folosit de micii cultivatori care au plantat diverse semințe în sol nelucrat.

Sistemele agricole - NT au fost dezvoltate în anii 1970 în Brazilia și Argentina, unde eroziunea apei era larg răspândită pe solul lipsit de vegetație, rezultat din agricultura convențională, folosind mobilizarea solului cu plugurile sau grapele.

Acest lucru a inspirat un grup de experți FAO să definească, în mod oficial, Agricultura de Conservare (CA), la Congresul Mondial pentru Agricultura de Conservare de la Madrid, în 2001, ca un sistem de cultură care combină simultan trei practici:

• eliminarea totală a lucrării mecanice a solului (adică NT), acoperire permanentă a solului cu culturi comerciale sau acoperire intermediară cu vegetație (deci incompatibilă cu lucrarea solului), rotația plantelor.

NT s-a dezvoltat rapid oriunde fermierii inovatori nu sunt restricționați în alegerile lor tehnice, nu sunt subvenționați și a căror performanță determină rezultate economice, cum ar fi în America Latină, Australia și Noua Zeelandă. În America de Nord tehnica promovată pentru protecția solului de către Serviciul Național de Conservare a Resurselor (NRCS) a fost pentru o lungă perioadă de timp un nivel redus de prelucrare a solului, sub termenul de Conservation Tillage, care a inspirat Tehnicile de Cultura Simplificate (SCT) în Europa din anii 1980 care acum acoperă aproximativ o treime din suprafețele cultivate ale Europei.

Congresul Mondial al Agriculturii de Conservare de la Winnipeg din 2014 a confirmat că sistemul „Conservation Tillage“ (SCT) nu protejează suficient solul și generează multe riscuri, în special eroziunea, nivelul de control al buruienilor, pierderea materiei organice, CO2 și azot, crescând astfel costurile pentru fermier și pentru mediu.

Conferința Climatică de la Paris din 2015 (COP21) a dus la apariția unei rețele informale, Rețeaua Globală pentru Agricultura de Conservare (GCAN), cu multe asociații naționale și internaționale de fermieri și experți care dezvoltă și desfășoară Agricultura de Conservare, așa cum este definită de FAO.

Aceste sisteme, atunci când sunt implementate cu succes în urma cunoștințelor fermierilor și experților, permit fermierilor să suprime eroziunea și scurgerile de suprafață, să mărească cantitatea de materie organică și, astfel, crește fertilitatea solurilor, capacitatea de stocare a apei, rezistența la secetă, reducând invazia buruienilor, atacul insectelor și dăunătorilor, economisind în același timp considerabil timpul de muncă, combustibilul, îngrășămintele, produsele fitosanitare.

Sistemele duc la creșterea potențialului de producție prin:

• producție mai mare pe unitatea de suprafață cultivată;
• prelungirea perioadelor de producție prin eliminarea perioadelor de sol neacoperit, îmbunătățindu-se viața solului și producerea de biomasă utilă.

Acest lucru are ca rezultat venituri mai bune pentru fermieri, productivitate mai bună a terenurilor și investiții de capital mai bune, precum și servicii din ce în ce mai valoroase pentru comunitate:

• cel mai relevant indicator este cu siguranță o creștere a cantității de materie organică observată prin implementarea agriculturii de conservare, pe solurile degradate;
• o producție mai rezistentă și mai abundentă, ceea ce face mai sigură hrănirea unei populații în creștere;
• un sistem mai puțin dependent de combustibilii fosili (în special combustibil și îngrășăminte cu azot);
• o potențială producție suplimentară pentru utilizări în producerea de energie (biogaz, biocombustibili), pe măsură ce se produce mai multă biomasă, cu condiția ca nevoile de hrană și sol să fie mai întâi satisfăcute după câțiva ani de refacere a materiei organice;
• un management mai sigur al bazinelor hidrografice (aprovizionare cu apă cantitativă și calitativă);
• o creștere a biodiversității, dar și posibilitatea de a lăsa un loc pentru biodiversitate în afara terenurilor lucrate pe zonele cel mai puțin potrivite pentru o producție agricolă profitabilă și durabilă;
• un sistem mai rezistent la schimbările climatice, atât prin adaptarea sa la secetă, cât și prin captarea CO2 atmosferic în sol prin producția de materie organică.

Beneficiile sistemelor, pentru fermieri, explică dezvoltarea agriculturii de conservare în țările în care aceștia sunt liberi să facă propriile alegeri tehnice și nu sunt protejați de pericolele climatice sau comerciale prin subvenții, dar nici nu sunt împiedicați de discriminarea reglementară sau denaturarea concurenței în favoarea altor sisteme susținute politic.

Suprafața cu practicarea Agriculturii Conservative este în creștere rapidă, ajungând la peste 200 de milioane de hectare în întreaga lume. Acesta variază de la 50% la 95% din terenul cultivat anual în America, Australia, Noua Zeelandă și Africa de Sud.

America Latină este liderul cel mai dinamic, cu fermierii din Argentina care au transformat, în mai puțin de 10 ani, cea mai mare parte a producției de monocultură de soia într-un sistem CA de înaltă performanță. Și-au diversificat rotațiile adăugând porumb, grâu, orz, secară, rapiță, floarea-soarelui, leguminoase și pajiști, implementând culturi cu biomasă ridicată destinate îmbogățirii solului, dar și creșterii biodiversității.

Pe lângă Africa de Sud, care este de obicei mai avansată, începe să se dezvolte cu succes Agricultura Conservativă și în țările Africii de Vest și de Est. Acest lucru se datorează în mare parte parteneriatelor private dintre fermierii africani din Ghana, Guineea și Sierra Leone și colegii lor argentinieni care investesc în regiune cu ambiția declarată de a face din Africa coșul de pâine al lumii. Favorabilă acestei dezvoltări este politica realistă, pragmatică, deschisă modernității, științei, tehnologiei și rezultatelor, independentă de vechile ideologii.

Retras de mult mitul necesității de a lucra solul și de competiția dezvoltării tehnicilor culturale simplificate (SCT), Agricultura Conservativa a generat, în ultimii aproximativ zece ani, un mare interes în rândul fermierilor.

Cu toate acestea, politicile europene rămân puternic sub influența lobby-urilor de mediu, care sunt ostile însăși noțiunii de producție și de utilizare a tehnologiilor. Autoritățile au considerat de cuviință să cruțe susceptibilitatea și interesul mișcării ecologiste de a promova agricultura ecologică, în timp ce fermierii convenționali și conservatori au raționat după o logică a subvențiilor, care este încă majoritară în vechea Europă, și astfel au evitat să promoveze Agricultura Conservativă mult mai puternic.

În ultimii doi ani s-a înregistrat chiar o retragere majoră a agriculturii productive în detrimentul modelelor în scădere de agricultură ecologică, agroecologie și alte sisteme agricole așa-numite „naturale“, în sensul că resping utilizarea soluțiilor moderne pentru plante protecție, nutriție și genetică.

Ca urmare, producția europeană globală a scăzut, România a trecut de la a fi exportatoare, contribuind la hrănirea cetățenilor Europei și a țărilor vecine din Africa de Nord, devenind importatoare cu un deficit comercial impresionant pentru o țară eminamente agricolă.

Politica agricolă europeană, adoptată de Parlamentul European în noiembrie 2021, are obiective de reducere a suprafețelor cultivate în același timp cu reducerea producției la hectar cu progresul subvenționat și restrâns al agriculturii ecologice, care nu poate decât să condamne Europa la a fi din ce în ce mai dependentă de importuri.

Mulți comentatori avizați au avertizat de ani de zile că această politică de scădere voluntară a producției agricole este o amenințare majoră la adresa securității alimentare, nu numai în Europa însăși, ci și în țările în care exportă materii prime agricole, în special cereale, pentru că a crescut deficitul, se încurajează specula și se dezvoltă obiceiul autorităților, din multe țări în curs de dezvoltare, de a fi influențate și de a copia politicile europene în materie.

Fermierii știu bine că solurile degradate produc mai puțin și că producția scăzută de biomasă duce la rândul său la degradarea solului, într-o spirală de degradare care provoacă deșertificare nu numai în zonele uscate, ci chiar și în mediile tropicale sau ecuatoriale umede.

Această amenințare la adresa securității alimentare a lumii, încurajată de politicile contraproductive europene și de atacul din 24 februarie lansat de președintele rus Putin împotriva Ucrainei, a făcut ca numeroși experți să anunțe un deficit global în producția de cereale, care ar putea duce la foamete în regiunile mai sărace.

În acest context, este urgent ca liderii europeni ai țărilor capabile să producă, să ia inițiativa solidarității și, prin urmare, să elibereze potențialul de producție al țărilor europene. Pentru a face acest lucru, fermierii au nevoie de libertatea de a folosi toate instrumentele necesare pentru maximizarea producției, fie că este vorba de produse fitosanitare, îngrășăminte, precum și semințe îmbunătățite (inclusiv genetică îmbunătățită cu tehnologia CRISPR).

Este de la sine înțeles că politica „Farm to Fork“ trebuie desființată imediat pentru că nu abordează niciuna dintre problemele în joc, nici securitatea alimentară, nici schimbările climatice (promovează cultivarea solului și face imposibil No-Till), nici biodiversitatea (folosește mai mult teren agricol pentru aceeași cantitate de producție, teren care ar putea fi folosit pentru conservarea faunei sălbatice).

Pe de altă parte, ar trebui pusă în aplicare o politică proactivă care să încurajeze fermierii să folosească culturile intercalate cu biomasă ridicată și NoTill, primul pas necesar pentru a porni pe calea agriculturii de conservare.

În paralel, animațiile, demonstrațiile și formarea accelerată ar trebui implementate masiv, bazându-se pe cunoștințele asociațiilor de fermieri pionier care au experiență în dezvoltarea agriculturii conservative.

Doar cei care au experimentat au depășit angoasa riscului existențial de a-și schimba sistemul agricol; riscul asupra producțiilor lor, veniturilor și mijloacelor de trai ale familiei. Apoi au reușit cu succes să-și transforme din punct de vedere tehnic și economic producția într-un sistem mai productiv, durabil și profitabil, putându-și împărtăși, îndruma și instrui colegii cu bunăvoința și pedagogia necesare.

Singuri, ei vor continua să facă tot posibilul, în ciuda tuturor obstacolelor pe care le vor întâmpina, însă puterea lor este insuficientă pentru a evita cu succes foametea și mizeria în întreaga lume, mai ales la scara lor și în timpul limitat care le mai rămâne pentru a face față acestor provocări.

Principalii factori de decizie sunt guvernele, ca reprezentanți ai poporului lor. Ele pot lua deciziile corecte pentru a rezolva problemele și pot face politicile potrivite pentru schimbare.

Fermierii implicați au capacitatea și know-how-ul de a face acest lucru. Ceea ce le lipsește este sprijinul logistic și financiar pentru a-și intensifica eforturile de a accelera drastic tranziția și de a produce foarte rapid mult mai mult, îmbunătățind în același timp ecosistemele noastre. Trebuie să depășim stadiul de proiecte pilot și să trecem rapid la o scară globală.

Altfel, la ce ne folosește guvernul, dacă nu poate sau nu vrea să sprijine actorii care sunt angajați și capabili să facă munca necesară pentru a ne fi mai bine?

Răspunsul este la fiecare dintre noi.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

Organizația interprofesională „Prodcom legume-fructe“ susține fermierii implicați în producția și procesarea legumelor și fructelor din România. În prezent, sunt aproximativ 160 de membri care dețin spații protejate în proximitatea Bucureștiului, în Arad și Buzău. Totodată, prin intermediul organizației sunt în derulare 7 proiecte ce au ca scop promovarea produselor românești. Vlad Gheorghe, președintele organizației, ne-a vorbit despre impedimentele actuale ale legumicultorilor, dar și despre soluțiile la problemele acestora.

„Se întâmplă uneori ca producătorul român să vândă sub costul de producție“

Rep.: Care este situația actuală a legumiculturii din țara noastră?

Vlad Gheorghe: „În contextul secetei actuale și a presiunii pe care această situație o pune pe activitatea fermierilor, aceste perioade par de speriat pentru unii dintre ei și puțin mai grele. Trebuie să admitem totuși că tehnologia actuală permite folosirea aerului condiționat în tractoare, sere, iar mărfurile se pot transporta cu mașini frigorifice. În perioada anilor ’82 nu aveam astfel de condiții. De aceea, chiar și în contextul secetei există soluții pentru legumicultori. Cel mai important este să avem grijă la resursele de apă care nu sunt inepuizabile. România dispune la momentul actual de cantitatea necesară de apă potabilă pentru populație și agricultură, însă gestionarea ei este un factor primordial. De aceea, una dintre propunerile mele de la minister este de a folosi cât mai mult instalațiile prin picurare deoarece sunt economice. Planta primește necesarul de apă, iar noi nu facem risipă.

Rep.: De ce găsim încă în piețe și pe rafturile supermarketurilor din România legume și fructe din import?

Vlad G.: Importul este o completare a pieței. Consumatorii cer ca pe întregul an să consume legume și fructe proaspete. Știm foarte bine că, din punct de vedere climatic, România nu-și permite să aibă legume și fructe proaspete pe tot parcursul anului, de aceea produsele din import vin în completarea celor 6 luni de producție internă. România produce începând cu luna martie – aprilie pentru că acum schimbările climate au mai schimbat lucrurile, nu mai avem ierni cu -10°C. În plus, s-a schimbat și percepția consumatorului. Acesta preferă să aibă o legumă proaspătă, chiar dacă e zăpadă afară. Autoritățile statului ar trebui să aplice taxele vamele stabilite de comunitatea europeană pentru că altfel se bulversează piața. Se întâmplă uneori ca producătorul român să vândă cu un preț sub costul de producție deoarece mărfurile care vin din import sunt valorificate la prețuri mult mai mici. Producătorul român iese astfel în pierdere deoarece este nevoit să scadă din prețul real al produselor.

„Probabil vor apărea discrepanțe ale prețurilor“

Rep.: Cât de mult ne afectează situația de criză din Ucraina ?

Vlad G.: Desigur că putem fi afectați și de conflictul din Ucraina. România nu va traversa o criză alimentară, dar chiar și așa trebuie să ne mobilizăm și să ne facem cămările de altădată. Este o măsură de precauție în cazul în care va exista o lipsă de aprovizionare a rețelelor de magazine. De exemplu, în cazul uleiului s-a generat o alarmă falsă pentru că România dispune de resursele necesare pentru a produce ulei. Consumatorul nu trebuie să își facă griji, doar că probabil vor apărea discrepanțe ale prețurilor.

Rep.: Sunt apreciate la valoarea lor reală produsele autohtone?

Vlad G.: Produsul autohton este mult mai apreciat în prezent deoarece multe produse din import sunt cultivate în sistem hidroponic și li se administrează substanțe chimice foarte multe. Sistemul hidroponic este rar implementat în România, probabil și din cauză că implică un anumit nivel de digitalizare, iar în cazul unei erori de calculator există riscul să pierzi o cultură întreagă. În schimb, în grădină e posibil să fie afectată doar o zonă. Avem un sol fertil, iar după plantare intervenția este minimală. Putem administra câteva îngrășăminte, pesticide, fungicide împotriva bolilor și dăunătorilor. Din nefericire, tona de îngrășământ a ajuns la 7 lei și mulți dintre fermieri nu își permit să îl mai folosească. De aceea recurg la alternative naturale, cum ar fi bălegarul, găinațul de pasăre etc.

Liliana POSTICA

În timp ce străinii fac rezerve de alimente pe termen lung, România, cu cercetarea şi specialiştii pe care îi are în domeniul agricol, cu resursele de apă şi pământul de care dispune, se zbate la limita subzistenţei, majoritatea populaţiei trăind de pe o zi pe alta.

Criza alimentară nu îi sperie pe politicieni

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Gheorghe Verman
LUMEA SATULUI NR.21, 1-15 NOIEMBRIE 2012