Implementarea agriculturii de conservare a solului, soluția viitorului agriculturii

Toate organizațiile internaționale anunță cea mai mare criză alimentară din istorie. Cel mai vizibil vinovat este, evident, Putin și războiul său personal împotriva Ucrainei, o țară exportatoare de produse agricole, a cărei producție agricolă este necesară pentru echilibrul alimentar al lumii.

Ceea ce este mai puțin vizibil este că și liderii Uniunii Europene poartă o mare responsabilitate. Politica lor ecologică malthusiană se adaugă într-un mod foarte proactiv la insecuritatea alimentară globală, decretând simultan în Europa o scădere a suprafețelor cultivate, o creștere forțată a suprafețelor aflate în agricultura ecologică mai puțin productivă și o restrângere a instrumentelor de producție, în același timp restrângând schimburile alimentare prin impunerea standardelor sale la import.

Europa este o zonă mare de consum, dar și de producție.

În acest context, este mai mult decât urgent să ne uităm la contribuția fermierilor europeni la hrănirea concetățenilor lor, fără a uita protejarea mediului înconjurător, în același timp având și responsabilități legate de reziliența sistemului alimentar global. Acesta este obiectivul următoarei contribuții din partea GCAN, Global Conservation Agriculture Network, o rețea mondială de asociații de fermieri care dezvoltă Agricultura pentru Conservarea Solului în fermele lor, dar și o metodă de dezvoltare prin exemplu și experimentare între fermieri de tip „Farmer to Farmer“.

În calitate de jucători cheie în agricultură, fermierii cu experiență sunt, fără îndoială, „bine plasați“ pentru a ști ce trebuie făcut în politicile publice prin care să se accelereze schimbarea necesară în sistemul alimentar global.

Semănatul direct s-a născut în anii 1970 în Brazilia și Argentina pentru a preveni eroziunea cauzată de ploile căzute atunci când solul este descoperit și mărunțit prin lucrări mecanice, cum ar fi aratul sau grăpatul.

Foarte curând fermierii pionieri au văzut că semănatul direct nu este suficient și l-au completat cu culturi de acoperire semănate direct în asolamente.

Agricultura de conservare reprezintă sisteme de cultură care combină trei practici simultan:

• eliminarea totală a lucrărilor mecanice;
• acoperirea permanentă a solului cu culturi comerciale sau acoperire intermediară cu plante sau cosite (deci incompatibilă cu lucrarea solului);
• rotația diversificată a plantelor.

La Congresul Mondial al Agriculturii de Conservare din 2014 s-a susținut că „Conservation Tillage“ nu protejează suficient solul și generează multe probleme, în special eroziunea, buruienile, stocarea scăzută a materiei organice, a CO2 și azotului sau acestea se fac la costuri ridicate.

Conferința Climatică de la Paris din 2015 (COP21) a reunit într-o rețea informală Rețeaua Globală de Agricultură de Conservare (GCAN), majoritatea asociațiilor naționale și internaționale de fermieri și experți care dezvoltă și desfășoară adevărata conservare a agriculturii conform definiției precise a FAO.

Aceste sisteme, implementate cu succes în urma experienței celor mai buni practicieni și experți agricoli, permit fermierilor să suprime eroziunea, să crească conținutul de materie organică și fertilitatea solului, capacitatea acestuia de a stoca apă, toleranța la secetă, reducerea invaziei de buruieni, dăunători, insecte și boli, economisind timpul de lucru, combustibilul, uzura utilajelor, cantitățile de îngrășăminte, produse fitosanitare și creșterea potențialului de producție pe două pârghii: mai multă producție pe suprafețele cultivate, dar și prelungirea perioadelor de producție prin eliminarea perioadelor de producție, sol gol, care sunt dăunătoare atât pentru producerea de biomasă utilă, cât și pentru viața solului.

Rezultatele pentru fermieri sunt un profit mai bun, o productivitate mai bună, eficiența forței de muncă, eficiența capitalului investit, în același timp cu servicii din ce în ce mai valoroase pentru comunitate:

• Cel mai relevant indicator este cu siguranță creșterea materiei organice pe solurile degradate prin prelucrarea solului, cu ușurință mai mult decât o creștere a ratei materiei organice de 1% în 10 ani, în cazuri favorabile în doar 5 ani.
• Producție mai rezistentă și mai abundentă, o mai bună asigurare a hranei pentru o populație în creștere.
• Mai puțină dependență de combustibilii fosili (în special combustibil și îngrășăminte cu azot).
• Potențial de producție suplimentar prin utilizarea eficientă a energiei (biogaz, biocombustibili), cu condiția ca nevoia de hrană și sol să fie mai întâi satisfăcută după câțiva ani de refacere a materiei organice.
• Managementul sigur al apei, cantitativ și calitativ în zonele de captare.
• Biodiversitatea crescută în parcele, dar și posibilitatea de a lăsa un loc pentru biodiversitate în afara parcelelor pe zonele cel mai puțin potrivite pentru o producție agricolă rentabilă și durabilă.
• Reziliența la climă, atât prin adaptarea sistemelor la secetă, cât și prin captarea CO2 atmosferic în solurile care sunt îmbogățite în materie organică.

În 2008 și 2009, proiectul SoCo al Centrului Comun de Cercetare al Comisiei Europene a identificat toate aceste beneficii în cazuri concrete în mai multe țări europene.

Beneficiile sale pentru fermieri explică dezvoltarea în țările agricole, unde fermierii sunt liberi să-și aleagă tehnicile și nu sunt protejați de pericolele climatice sau comerciale prin subvenții, dar nu sunt deranjați de discriminarea reglementară, denaturarea concurenței în favoarea altor sisteme susținute politic.

Suprafețele cultivate prin agricultura de conservare a solului în lume sunt în creștere rapidă, ajungând la peste 200 de milioane de hectare.

Acestea variază de la 50% la 95% în America, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud.

America Latină este liderul cel mai dinamic, cu Argentina, unde fermierii sunt capabili să transforme în mai puțin de 10 ani monocultura soiei si semănatului direct prin agricultura de conservare a solului de înaltă performanță, cu rotații diversificate adăugând porumb, grâu, orz, secară, rapiță, floarea-soarelui, leguminoase, pajiști, biomasă mare a culturilor destinate solului, protecția culturilor comerciale sau a biodiversității și integrarea producției animale.

Țările din Africa, dincolo de Africa de Sud de obicei mai avansată, încep să dezvolte cu succes agricultura conservativă a solului mai ales în zonele de Vest și de Est, ca bază pentru dezvoltarea agricolă și umană a acestor țări. Multe dintre ele sunt parteneriate private între fermierii africani din Ghana, Guineea, Sierra Leone, cu colegii lor argentinieni care investesc la fața locului cu ambiția declarată de a face din Africa „coșul de pâine“.

În Europa, suprafețele agriculturii de conservare a solului au stagnat începând cu anii 1980 la câteva procente, în funcție de țară. Îngreunată de multă vreme de mitul nevoii de prelucrare a solului, agricultura de conservare a solului a trezit, de cca zece ani, un puternic interes în rândul fermierilor, activitate a unor grupuri mai mult sau mai puțin organizate.

Cu toate acestea, politicile europene rămân foarte puternic influențate de lobby-urile de mediu, ostile însăși noțiunii de producție și utilizare a tehnologiilor. Autoritățile au considerat de cuviință să cruțe susceptibilitatea și interesul mișcării de promovare a produselor bio, în același timp cu fermierii convenționali și conservatori raționând după o logică a subvențiilor, foarte puternic în majoritatea Europei veche și evitând promovarea intensă a agriculturii de conservare a solului.

În ultimii doi ani s-a înregistrat chiar o scădere majoră a agriculturii productive în detrimentul modelelor bio, agroecologiei și altor așa-zis agriculturi „naturale“ în sensul că resping utilizarea soluțiilor moderne de protecție și nutriția plantelor și a efectului benefic al geneticii. Ca urmare, producția generală a scăzut. Franța, dintr-un exportator net, a devenit importator!

Politica agricolă votată în noiembrie 2021 în Parlamentul European, „Farm to Fork“, stabilește obiective de reducere a suprafețelor cultivate concomitent cu reducerea producției/hectar cu creșterea subvenționată și constrânsă a agriculturii ecologice, care nu poate decât să condamne Europa să devină din ce în ce mai dependentă de importuri. Nu mai puțin de 4 rapoarte de expertiză ajung la aceeași concluzie.

Mulți comentatori bine informați au avertizat de luni de zile că această politică de reducere proactivă a producției agricole a reprezentat o amenințare majoră la adresa securității alimentare nu numai în Europa însăși, ci și în țările în care exportăm materiile prime agricole, în special cerealele, atât prin deficit în raport cu cererea, încurajarea speculațiilor cauzată de această lipsă, cât și prin obiceiul pe care îl au autoritățile țărilor în curs de dezvoltare din multe țări străine de a copia politicile europene. În special, îndepărtarea unei molecule în Europa este adesea imitată foarte repede de aceste țări. Mai multe organizații de fermieri africani și indieni, în special, sunt foarte preocupate de posibila interdicție a insecticidelor și erbicidelor care le-ar împiedica complet să adopte practici și sisteme care să le permită să-și îmbunătățească solul, în general extrem de degradat de ardere, pășunat excesiv, arat și lucrări mecanice, inclusiv munca manuală și, prin urmare, eroziunea și sensibilitatea la ploaie și secetă. Ei știu foarte bine că solul degradat produce din ce în ce mai puțin și că producția scăzută de biomasă are drept consecințe reducerea cantității de humus și degradarea solului, într-o spirală care duce la deșertificare, nu doar în zonele uscate, ci chiar și în mediile tropicale sau ecuatoriale umede.

Această situație de amenințare globală la adresa securității alimentare, încurajată de politicile contraproductive europene, anunțată deja cu mai bine de un an în urmă, și denunțată tot mai mult în lunile ianuarie și februarie 2022 de oameni informați, s-a materializat brusc foarte vizibil pe 24 februarie, odată cu lansarea atacului lui Putin împotriva Ucrainei.

Toți cei care prognozează, de la FAO, de la Banca Mondială, în special Fondul Alimentar Mondial anunță acum un deficit global în producția de cereale, ceea ce duce la foamete în regiunile cel mai puțin dotate.

În acest context, este urgent ca liderii europeni ai țărilor capabile să producă, cu Franța în frunte, să ia inițiativa de solidaritate și deci decizii imediate de eliberare a potențialului de producție al țărilor membre.

Pentru a face acest lucru, fermierii au nevoie de libertatea de a folosi toate instrumentele necesare pentru a maximiza producția, prin utilizarea produselor fitosanitare, îngrășămintelor, semințelor îmbunătățite, OMG-uri sau nu.

Este de la sine înțeles că politica de la Farm to Fork trebuie desființată imediat pentru că nu corespunde cu niciunul dintre aspectele semnalate, nici cu cea a securității alimentare, nici cu cea a protejării climei (promovează cultivarea solului și face imposibilă agricultura de conservare a solului), nici cu cea a biodiversității (folosirea unei suprafețe agricole mai mari pentru aceeași cantitate de hrană duce la distrugerea unor zone care ar fi util de menținut pentru flora și fauna sălbatică).

În schimb, ar trebui pusă în aplicare o politică proactivă care să promoveze utilizarea de către fermieri a acoperirilor vegetale cu biomasă, în culturi intercalate, și semănatul direct.

În paralel, animațiile, demonstrațiile și formarea accelerată ar trebui implementate masiv, bazându-se pe asociațiile de pionieri ale asociațiilor de fermieri care au experiență în dezvoltarea agriculturii. Acolo unde statul, tehnostructurile subvenționate sau comercianții și consilierii (dar nu plătitorii) nu au reușit să dezvolte agricultura de conservare a solului în Europa, producătorii demonstrează că fermierii de frunte sunt capabili să-și îndrume și să-și instruiască colegii.

Doar cei care au experimentat anxietățile riscului existențial de schimbare a sistemului pentru randamentul culturilor lor, pentru veniturile lor, pentru viața familiei lor și le-au depășit, apoi au reușit din punct de vedere tehnic și economic să-și transforme ecosistemul de producție să-l facă mai productiv, mai durabil și mai profitabil, își vor putea ghida colegii cu bunăvoința, conducere și pedagogia atât de necesare.

Principalii factori de decizie sunt acum decidenții politici, ca reprezentanți ai popoarelor lor. Ei pot lua deciziile potrivite pentru a rezolva problemele și vor purta în fața umanității și istoriei responsabilitatea de a fi făcut asta sau nu.

Finanțarea acestei dezvoltări se poate face fără a injecta bani publici datorită dezvoltării pieței de compensare a carbonului de care beneficiază fermierii. O astfel de schemă de dezvoltare există deja. Ar fi suficient ca autoritățile să aprobe planul, îndreptat spre agricultura de conservare a solului, și să aibă încredere în fermieri și asociațiile acestora pentru pilotarea și garanția tehnică și educațională a dezvoltării tranziției.

Ei știu cum să o facă, au nevoie de încredere, libertate și resurse logistice și umane pentru organizațiile lor.

Astfel vor fi sinergizate obiectivele de creștere considerabilă a producției agricole, de îmbunătățire a solului și a tuturor ecosistemelor agricole, pilotate de fermieri, cărora le va fi încredințată misiunea și responsabilitatea pentru realizarea a ceea ce este inima profesiei lor: producția, managementul ecosistemelor agricole, transmiterea și îmbunătățirea patrimoniului lor, care este, de asemenea, o moștenire comună, și transmiterea de know-how.

Experiența dobândită de rețelele internaționale ale ACS, reprezentate de GAN în agricultura europeană, cu ajutorul și sprijinul Franței și țărilor aliate.

Fermierii angajați au capacitatea și know-how-ul necesare pentru această dezvoltare. Le lipsește sprijinul logistic și financiar pentru a-și aduce eforturile la scara necesară pentru a accelera drastic tranziția și, foarte rapid, să producă mult mai mult, îmbunătățind în același timp ecosistemele noastre.

Este vorba despre ieșirea din proiecte-pilot pentru a se extinde rapid la scară globală.

Dinamismul și cunoștințele operaționale ale fermierilor, precum și know-how-ul metodologic și diplomatic al instituțiilor ONU și UE trebuie să fie capabile, împreună, să facă treaba la scară și în timpul necesar pentru a evita catastrofa previzionată.

Altfel, la ce folos existența guvernelor noastre dacă nu pot sau nu vor să sprijine actorii care sunt angajați și capabili să desfășoare această muncă?

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU