Scris de Lumea Satului în 01 Martie 2013. Publicat în Articole revista.

Aneta Stan, „fata dunăreană“ cu un CV complet şi complex

La aproape 50 de ani de carieră, Aneta Stan este numită de o parte a criticii de specialitate un „artist complet şi complex“. Născută dincoace de ape, la Feteşti, şi crescută la Cernavodă, în judeţul Constanţa, a păstrat în cântec inconfundabilul specific dobrogean, dar repertoriul său include piese în graiul minorităţilor naţionale din Constanţa şi Tulcea, apoi din fiecare zonă etnofolclorică a României şi, ca o unicitate, din folclorul ţărilor pe care le-a străbătut în turnee cu Ansamblul „Brâuleţul“ din Constanţa, „Rapsodia Română“ şi „Ciocârlia“ din Bucureşti. A imprimat la radio şi pe materiale discografice 80 de cântece dobrogene, cântând la fel de bine muzică uşoară, romanţe şi arii din opere. Dar aproape de inimă i-a rămas folclorul, cel care a purtat-o spre consacrare şi recunoaştere naţională, trecându-şi numele în catalogul muzicii populare româneşti.

– Doamnă Aneta Stan, cum arăta Cernavodă în copilăria dumneavoastră?

– Era mai mult rural, de un farmec aparte, cu o natură frustă şi o populaţie multietnică, exact ca şi astăzi, care trăia într-o armonie fără cusur. Reţin foarte bine de atunci ataşamentul meu faţă de copiii turci, tătari, lipoveni, armeni, aromâni, bulgari, greci etc. La Cernavodă am avut cei mai buni prieteni şi tot aici am urmat şcoala şi liceul, ultimul finalizat la Constanţa, unde m-am dus, să zic aşa, după cântec.

– Evocaţi, vă rog, ca aducere aminte, momentul care v-a legat definitiv de cariera de interpret.

– În vreme ce mă provocaţi la o asemenea incursiune în timp, îmi dau seama că fiecare moment a fost hotărât de câte o întâmplare. La Cernavodă, Casa de Cultură era locul unde noi, copiii, ne simţeam foarte bine, fiindcă se organizau cursuri, spectacole, cenacluri, concursuri. Director era, ştiu bine, n-am cum să uit, Nicu Boncotă, un mare iubitor de tradiţii populare. La centrul acesta cultural am făcut de toate: am învăţat noţiuni de casierie, croitorie, am dansat, am cântat muzică uşoară. Dar la un concurs, ţin minte, aveam două apariţii în spectacol, una cu melodia „Lalele, lalele“ (Luigi Ionescu) şi alta cu o piesă de muzică populară. La prima am uitat o strofă. La melodia populară am avut succes mare. Acasă, cumnatul meu, de la o soră care mi-a fost a doua mamă, nu m-a certat, dar a făcut trei bileţele, le-a pus în căciulă şi mi-a zis să trag la sorţi. Ce credeţi că scria pe hârtia extrasă? Folclor! Bunica mea avea o vorbă: fiecare copil trimis de Dumnezeu pe pământ vine cu o pâine (dar) la subraţ.

– Şi pâinea dumneavoastră a fost să fie cântecul...

– Da. Din acel moment mi-am luat treaba foarte în serios. Le-am scris fraţilor mei – erau studenţi la Bucureşti – să-mi trimită un magnetofon, să plec să culeg cântece. Mi-au adus un aparat greu, de 12 kg. Cu acela am mers şi am înregistrat bătrânii satelor. Dintre toţi, mi-a rămas în memorie haiducul Şteflea, un bărbat la 77 de ani, cu o minte sclipitoare şi un repertoriu absolut fabulos. La puţin timp, am participat la un concurs de interpretare în Constanţa, unde am luat locul I, şi acolo m-a văzut profesoara Lea Bularca, iar domnia sa a insistat să fac neapărat canto, la Şcoala Populară de Artă, unde mi-a fost profesoară patru ani, cât era stagiul atunci. Am terminat cu nota 10. În acea vreme am început viaţa de profesionist, cu spectacole nenumărate. Tot atunci, dirijorul Constantin Daminescu mi-a cerut să învăţ să bat la dairea (instrument oriental, asemănător tamburinei), lucru care mi-a fost de ajutor în a căpăta un fel de unicitate în interpretare. Un alt mare dirijor şi solist vocal, Dan Moisescu, m-a invitat să vin la Ansamblul de cântece şi dansuri „Brâuleţul“. Concursul l-am dat în faţa unei comisii exigente fie şi numai prin numele personalităţilor din juriu: Constantin Arvinte, Ionel Budişteanu. Am intrat, din şase concurenţi, doar eu şi Ion Maxim.

– Care au fost primele melodii care v-au impus atenţiei publicului?

– Sunt şi primele piese pe care le-am înregistrat la radio: „Doina fetei dunărene“, „Flăcăii din Dobrogea“, „Seara-ncetişor se lasă“. Cu „Balada fetei dunărene“ a fost o poveste întreagă. Linia melodică este din comuna Oltina, dar ea avea mai multe variante de text. Am adăugat şi eu una, fără să ştie comisia de la Bucureşti, m-ar fi dat afară dacă s-ar fi aflat una ca asta. Surpriza uriaşă a fost când am aflat că tocmai varianta compusă de mine a fost acceptată. De altfel, eu am început să cânt melodii dobrogene numai după ce am avut un repertoriu al meu, înregistrat la Uniunea Compozitorilor, lucru cu care mă mândresc foarte tare. Colaborarea mea cu Radiodifuziunea Română a durat mult timp, am în jur de 80 de imprimări. Mai târziu am fost invitată şi la TVR. Îi reţin, pentru acel interval, pentru că mi-au influenţat în bine cariera, pe Radu Voinescu şi Eugen Gal.

– Şi a venit episodul Bucureşti, „Rapsodia Română“.

– Se leagă de redactorul Teodora Popescu, care m-a auzit cântând la unul dintre spectacolele de pe litoral. Marinică Iordache, cu care eu mă sfătuiam des, m-a anunţat că mă doresc cei de la „Rapsodia Română“. În 1974 am participat la Concursul „Mugurel de cântec românesc“. Din comisie făceau parte Angela Buciu şi Tiberiu Ceia şi am fost singura admisă, din 32 de cântăreţi. Am stat până în 1992, când s-au găsit, nu ştiu cum să le spun, nişte neica-nimeni de la sindicate, să distrugă cel mai mare ansamblu folcloric al României.

Printre colegi i-am avut pe Maria Apostol, o voce imensă, pe Gheorghe Turda, Ştefania Rareş, Elena Merişoreanu, Elisabeta Ticuţă, Ioana Cristea, Constantin Cocriş, Ion Bălăşoiu, Maria Cornescu etc. Am colindat România sat cu sat. Aici m-am împlinit ca artist, am avut cele mai multe imprimări la radio, am realizat cele mai multe materiale discografice.

– În această perioadă aţi deprins acel ceva al dumneavoastră, de a învăţa câte un cântec din folclorul fiecărei ţări, pe care îl interpretaţi pe scena lor şi cu care aţi repurtat succese importante?

– Desigur. La Moscova, unde am mers de cinci ori, mi s-a cerut pentru prima dată să cânt în limba rusă. A tradus cineva romanţa „Oare tu de ce m-ai cunoscut“ şi, când am interpretat-o în rusă, auditoriul m-a ovaţionat îndelung. Ştiu melodii din foarte multe ţări. Am cântat în engleză, ivrit, franceză, italiană, greacă, germană, sârbeşte, turceşte. Primul meu turneu a fost în Africa, apoi peste tot, în Europa (Bulgaria, Grecia, Turcia, Franţa, Italia, Suedia, Finlanda, Olanda, Belgia, Germania, Polonia, fosta Cehoslovacie şi fosta Iugoslavie), în China... După ce s-a desfiinţat „Rapsodia Română“, am plecat în SUA. Am avut contracte ferme: prima dată am stat un an, apoi doi. Aici mi-a prins foarte bine faptul că ştiam deja melodii din folclorul mai multor ţări. Ulterior am revenit în România, am dat concurs la „Ciocârlia“, dar nu un concurs oarecare, ci am organizat un spectacol, iar acum doi ani m-am pensionat.

– Ce nu v-a plăcut niciodată să faceţi?

– Să mă căciulesc, aşa cum spun oamenii de la ţară, pentru a obţine ceva. Şi nu-mi place când li se spune interpreţilor regi, regine, împărătese, doamne ale cântecului...

– Vă socotiţi un artist împlinit?

– Da şi nu. Da, fiindcă mi-am realizat o carieră bună; nu, pentru că aş fi vrut să fac mai multe, dar s-a întâmplat să am de fiecare dată câte o piedică. Acum lucrez la un spectacol pentru 50 de ani de carieră şi vreau să fac unul special, cu muzică din toate zonele folclorice, apoi cu melodiile naţionalităţilor din Dobrogea şi de pretutindeni din lume. Aş mai vrea să scriu câteva cărţi, să las materialul pe care îl am pe hârtie, o broşură cu leacuri şi descântece învăţate de la mama. E de lucru mult, timp şi noroc să fie!

Interviu realizat de Maria Bogdan
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.5, 1-15 MARTIE 2013

muzica populara, Aneta Stan

Alte articole:

Muzica populară, încotro? (III)

Scris de Lumea Satului în 19 Septembrie 2023.

Evoluție și stagnare în muzica populară

Folclorul mai este caracterizat prin funcțiile lui de reprezentare a identității locale, etnice, sociale, de apropiere între flăcăi și fete pe timpul horei satului, funcția maritală prin cântecele de la șezătoare și nuntă, prin obiceiul colindatului între Ajunul Crăciunului, Anul Nou și Sf. Ion, prin cântecele de uliță; funcția de coeziune comunitară indiferent de etnie, gen, stare socială sau religie și apartenență politică, prin obiceiurile însurățitului (fetele prietene se declară surori pe viață) și înfârtățitului (băieții se fac frați de cruce și își jură credință pe tot parcursul vieții), coeziune în fapt realizată mai ales prin cântece și dansuri populare, prin participare comună la festivaluri de tradiții culturale și gastronomice; funcția de reprezentare a unor mituri, credințe și evenimente istorice locale sau naționale; funcția sau valoarea artistică și documentară, folclorul devenind un posibil document al istoriei evenimentelor și mentalităților epocii; funcția de evidențiere a talentelor și virtuților umane și artistice pe care au preluat-o în zilele noastre concursurile destinate copiilor, adolescenților și tinerilor, dar și categoriei interpreților vocali sau instrumentali seniori amatori. Rolul de act artistic inspirator al creației muzicale academice, de susținere a Școlii naționale de compoziție muzicală. Unele funcții au slăbit în ultimele decenii, dispărând din practica unor vetre și zone mari de locuire, ca de pildă rolul ritual-ceremonial al folclorului, cum ar fi rolul cântecelor rituale Bărbieritul mirelui,

Cântecul mireasei, Iertăciunea miresei către părinți (interpretate de lăutari), jocul steagului nunții, hora bradului. Multe dintre funcțiile tradiționale ale folclorului au fost înlocuite cu funcții sau roluri de divertisment, spectacol, relaxare, petrecere. Specializarea prin însușirea tehnicilor specifice și generale de cântare, susținerea concurenței loiale între cântăreți, investiția din ce în ce mai pretențioasă în cariera de solist de muzică populară, realizarea unui repertoriu muzical propriu le pot asigura sau surmonta învățământul și educația. Rolul principal îl au școlile populare de arte și meserii, cursurile particulare conduse de profesioniști, colegiile de muzică și universitățile sau academiile de muzică (la care cursul teoretic de folclor ar trebui dublat de practica folclorică vocală și/sau instrumentală și de culegerea folclorului din vetrele conservatoare ale lui!), dar și acele școli în care dascăli inimoși, practicanți ai muzicii populare de calitate, devin mentori și modele pentru grupurile de folclor muzical, literar, teatral (diferite datini prezentate în spectacole) și coregrafic (suite de dansuri populare locale sau regionale). Caracterul sincretic al folclorului s-a păstrat și va persista prin îmbinarea sau suprapunerea dintre muzica vocală și cea instrumentală, cu versurile cântate, versuri scandate, mișcare coregrafică și ritmuri de dans. Însă caracterul de creație colectivă în condițiile depopulării satului românesc și a migrării gustului acum invers, dinspre oraș spre sat, pare a intra într-o perioadă de stagnare, ineficiență sau de repaus.

Este înlocuit de talentul improvizatoric și artistic al unor versificatori și modelatori contemporani de melodii pe diferite teme. Deci creația nu mai este una colectivă, cu contribuția inspirată a mai multor cântăreți de-a lungul unei perioade mai lungi de timp, ceea ce comportă și riscul unor ieșiri din stilul și caracterul zonal sau regional al folclorului, nu mai spunem, al unor versificări scolastice, forțate, contrafăcute, false în trăire. Și caracteristica sau trăsătura de oralitate a folclorului, aceea de a circula pe cale orală, nu scrisă, de a fi însușit sau preluat pe baza memoriei și colportat în alte case, sate și orașe, este treptat înlocuită de practica preluării versurilor din culegeri de poezii populare, iar melodiile, în cel mai bun caz, sunt împrumutate din repertoriul fluierașilor sau al lăutarilor locali, înregistrate pe benzi magnetice sau cu aparate electronice digitale. Doar memoria afectivă și muzicală, dar și culegerile din vetre folclorice dau autenticitate deplină repertoriului soliștilor profesioniști.

Caracterul anonim al folclorului se păstrează încă precum o citadelă sub asediul acelor cântăreți care susțin că muzica și versurile populare le aparțin ca o creație proprie, individuală. Ceea ce s-a dovedit de către etnomuzicologi că, de fapt, din fondul mare al folclorului, acești așa-ziși compozitori și poeți nu fac decât să combine, pe parcursul carierei lor de cântăreți de scenă și spectacol, adesea în chip fericit și cu o oarecare originalitate, acele scheme muzicale tradiționale și acel vocabular muntenesc, ardelenesc sau moldovenesc, cu expresii poetice, versificate, însușite din copilărie sau împrumutate din culegeri și de la rapsozi rămași anonimi.

Alte aspecte ale schimbărilor în defavoarea folclorului propriu-zis sunt renunțarea la caracterul improvizatoric al muzicii și versificării, renunțarea la actul creării în momentul interpretării. Apoi renunțarea la regionalisme, teme și exprimări populare poetice și la pronunția cu specific local sau regional (ceea ce nu fac marii interpreți ai muzicii populare) și înlocuirea lor cu limba literară comună sau cu formule poetice schematice, fără încărcătură afectivă semnificativă. Tempourile vioaie predomină atât în interpretarea cântecelor, cât și în cea a melodiilor instrumentale, orchestrația „simfonizată“, în detrimentul pasajelor melodice versificate ce reclamă susținerea a doar două-trei instrumente specifice regiunii de unde provine cântecul, așa cum numai vocea neacompaniată și taraful pot da specificul local al acelui gen muzical. Neinteligibilitatea versurilor cântate, care fie nu sunt clar pronunțate de cântărețe și cântăreți, fie, inclusiv în înregistrări pe compact discuri, orchestra dublează cu aceeași tărie instrumentală melodia de cuplet și refren, cu viorile, fluier, trompetă, nai. În final, despre așa-zisele manele.

Maneaua a fost și mai este în Orientul Apropiat cântecul erotic de interior, de cameră, cântat azi în localuri, cu versuri încărcate de dorința dragostei depline, acompaniat de ritmuri care redau parcă suspinul și nerăbdarea îndrăgostitului. Au existat și există și poeți adevărați, inspirați, cunoscuți în timpurile moderne, și cântăreți vocali care se acompaniază la câte un instrument de obicei cu corzi ciupite sau cu arcuș, uneori cu acompaniament obsesiv, discret, de percuție. În timpurile din urmă, cântecul oriental de dragoste s-a democratizat, a devenit public, s-a generalizat, de la șoapta de dragoste abia intonată amoros a ajuns la explozii retorice. Cu toate acestea, textele făcute, anume create, împrumută titlul tradițional de manea, sunt expresia unor preferințe muzical-versificate pe tema dragostei, au caracter dansant marcant și ademenitor; beneficiază de interpreți vocali și instrumentali profesionalizați prin experiență sau prin absolvirea unor cursuri muzicale, reflectă cu fidelitate și realism uneori îngroșat, exagerat, o concepție de viață, chiar dacă diferită de a celorlalți concetățeni; față de vechile manele, mai romantice, noile manele par piese violente celor obișnuiți cu muzica populară de calitate sonoră, poetică și melodică românească sau a altor etnii, chiar dacă zgomote găsim deseori și în muzica tradițională a multor popoare. Muzica modernă de consum a părăsit caracterul exclusiv etnic, autohton, pentru a se încadra în gustul oriental pan-european sau asiatic.

Ea nu mai este creație colectivă cizelată în timp și purtătoare a unei cvasi-filosofii de viață îndătinată cum este folclorul românesc. Se folosește de libertatea de expresie în versuri și imagine, de modalitățile de persuasiune prin noile tehnici ale mass-mediei audiovizuale. Așadar, în pas sprințar, am prezentat aspecte cu care se confruntă muzica populară în contextul generalizării muzicilor de consum la modă. Procesul de deconstrucție a stilului tradițional, vechi, dialectal este în plină desfășurare, cu cântăreți autentici ajunși azi la vârsta senectuții. Doar stilul modern încă viu reprezentat de muzicile bătrânești, tradiționale, înregistrate în prealabil și prezentate la posturile naționale de televiziune și de radio, cu stilul dialectal preluat de tineri în concursuri de gen, mai reușesc din greu să țină piept muzicii de autor (ajunse) populare, de divertisment, spectacol, petrecere și nuntă. Semnalul a fost dat încă de la sfârșitul anilor '70 ai secolului al XX-lea, din momentul când șezătorile și balurile de la sat și oraș au fost înlocuite cu discotecile care sunt asaltate până azi de artiști cu un tip de muzică între cea populară, muzică ușoară, de divertisment și șlagăr occidental sau oriental. Pe câtă vreme, în aceeași perioadă, avem dovezi că, cel puțin prima parte a programului în discotecile grecești și sârbești, începea cu suitele de cântece și dansuri tradiționale, vechi, autohtone, de o valoare etnică, națională, identitară, evidentă. În ele, instrumentele moderne dau întâietate celor tradiționale solistice, culorilor sonore cu specific național.

Aurelian POPA-STAVRI

Muzica populară, încotro? (II)

Scris de Lumea Satului în 08 Septembrie 2023.

Continuăm în acest număr al revistei Lumea satului să prezentăm, în esență, avatarurile prin care este nevoită să treacă muzica populară românească. Unele transformări intră în normalitatea fenomenului obiectiv, real, altele, chiar fundamentale, ating și par să distrugă stratul tradițional al muzicii autohtone. Schimbările de suprafață ca și cele de substanță, cele profunde, reies din cercetarea evoluției caracteristicilor sau trăsăturilor specifice folclorului așa cum ele au fost evidențiate de etnomuzicologi, profesori universitari, printre care Emilia Comișel, dr. Gheorghe Oprea și dr. Speranța Rădulescu.

Caracterul etnic-tradițional este primul care se observă de către orice om care poate afirma, ca urmare a audierii frecvente a muzicii populare, „acesta este un cântec românesc, acesta unul grecesc, acesta unul sârbesc“ etc. Muzica populară românească a fost și este prezentă acolo unde trăiesc în majoritate români sau unde au supraviețuit comunități românești, în timpurile mai noi acolo unde există o diaspora românească. Valorile artistică și documentară ale folclorului sunt cu atât mai mari cu cât folclorul este mai vechi, deci are o continuitate și rădăcini istorice, în timp. Etnicitatea folclorică tradițională este mai profundă, mai creativă, mai diversă, mai intens practicată, mai vie, mai originală acolo unde, la densitatea etniei și vechimea locuirii spațiului de viață, se adaugă autoritatea dedusă din forma socială concentrică de organizare: persoană-cuplu-familie-neam-comunitate zonală-comunitate etnică și religioasă. Așa s-a dezvoltat cultura tradițională milenară în prima formă de uniune locală, din zorii civilizației, care la noi este satul, bazat pe relațiile de neam.

Până în secolul XVII, cu mici diferențieri, tradițiile și atmosfera muzicală a satului erau aceleași cu cele ale orașului dezvoltat în jurul cetății fortificate care adăpostea cel puțin o biserică. Spre sfârșitul sec XVII, apariția noilor mijloace de producție, dezvoltarea orașelor și a meseriilor au creat premisele prefacerilor și în domeniul muzicii populare.

Ca formă a conștiinței sociale, etnice și artistice, muzicile populare s-au diversificat în sec. XVIII-XIX. Noile comunități citadine au primit nu numai locuitori din marile regiuni apropiate sau mai îndepărtate, dar și diverse etnii, fiecare fiind specializată într-un set de meserii, dar având fiecare cultura lor muzicală tradițională. Deja în secolul națiunilor, al XIX-lea, pe fondul muzicilor sătești și a influențelor orientale accentuat persistente la noi din epoca fanariotă, apare prima categorie a (genului) muzicii de divertisment, a muzicii așa-zis ușoare, sora doinei sau cântecului autohton orășenesc, romanța devenită foarte populară. Printre primele, Steluța, pe versuri de V. Alecsandri, muzica de Dumitru F. Florescu. La începutul secolului al XX-lea, oglindire a evoluției economico-sociale și a generalizării mijloacelor media audio, își fac prezența tot mai accentuată în orașe categoriile muzicii ușoare mai întâi europene, apoi sud-americane. Muzica populară se retrage din centru spre cartierele mărginașe, fiind iubită și cultivată mai ales de țărani, muncitori, mici producători și comercianți, diverși funcționari. Ea iese în prim-plan mai ales în weekend, în piețe, în parcuri, la vreo nuntă, botez sau petrecere cu lăutari care cântau atât repertoriu sătesc cât și cel orășenesc, la modă.

Este perioada interbelică mai ales, când muzica tradițională de stil modern înlătură treptat, dar tranșant, doina, cântecul lent și cântecul epic (balada), ba chiar și multe din cântecele rituale, în favoarea cântecelor cu versuri populare ivite pe ritmurile jocurilor populare moderate sau iuți, românești, hora, sârba, ardeleana, hațegana.

A fost și perioada reuniunilor de cântări și muzică ale ASTREI, cu apariția unor cântece inspirate din istoria națională – despre Horia, Avram Iancu, despre visul Unirii și a unor piese corale de o valoare inestimabilă pentru sufletele românilor, piese care prelucrează, măiestrit, folclorul și au contribuit la pregătirea opiniei generale pentru marile izbânzi naționale ale primei jumătăți a secolului al XX-lea. În funcție de regiune și preferințe, melodiile românești sunt însoțite în programul folcloric de ceardaș, polkă, galop, de muzica lăutărească românească în interpretarea specifică a romilor. Aristocrația, clasa orășenească emancipată, comandă expres valsul, tangoul, cântecele din repertoriul internațional la modă, piesele de café-concert, romanța, fox-trotul și ritmurile jazzistice.

Trecuseră aproape 50 de ani de când lăutarii români și romi și-au însușit muzica după partituri. Mulți din fiii lor au absolvit conservatoarele de muzică și au ajuns străluciți interpreți ai muzicii clasice, un salt care le-a deschis posibilitatea de a fi angajați în orchestre simfonice din Europa și America.

Altora le-a prilejuit succesul artistic la restaurantele românești din țară sau la cele încropite meteoric, cu gastronomie specifică și cu obiecte și simboluri etnografice, la marile Târguri Internaționale de la Paris și New-York, unde Ciocârlia și Hora Staccato au uimit lumea. Perioada 1950-1990 a fost cea în care ansamblurile naționale, regionale și județene de cântece și dansuri, orchestrele de muzică populară au contribuit enorm la cultivarea muzicală a publicului, unindu-l în culorile muzicale ale unei simțiri românești autentice. S-a produs atunci și o muzică pe texte facile sau ideologizate vizibil. Nu acestea au dominat, deși ele au îndepărtat de muzica populară o parte a publicului tânăr la vremea aceea, și l-au îndreptat către muzica folk și grupurile de blues și rock.

Ca valorificatoare profesioniste ale muzicii tradiționale și ale muzicii populare de stil modern, colectivele artistice de muzică populară reprezintă și azi inclusiv cântece și dansuri ale etniilor conlocuitoare, programul lor cuprinzând și concerte educative pentru copii și școlari. Repertoriul lor include și creații muzicale în spirit românesc, romanțe, cântece de voie bună și unele creații de muzică de divertisment și sărbătoare. După 1990, alte fenomene s-au produs în muzica populară. Au luat avânt muzicile etniilor, mai ales cele ale etniei rome, dar a fost promovat prin radio, televiziune, discuri, casete muzicale folclorul românesc de stil tradițional și de stil modern, din toate regiunile, inclusiv cel aromân și folclorul autentic, viu, al ungurilor, germanilor, turco-tătarilor, rușilor lipoveni, bulgarilor, slovacilor, ucrainenilor, rutenilor, huțulilor. În Banat și Oltenia se face simțită influența acaparatoare a muzicii sârbești.

A fost radiodifuzat și explicat publicului ascultător folclorul de metisaj, acele piese muzicale favorite de mai multe etnii, ce cuprind, prin interpretarea lor, caracteristici de stil fie predominant românesc, fie maghiar, fie evreiesc, fie rusesc, fie sârbesc.

Aproape toate etniile conlocuitoare au înregistrat albume cu muzica lor populară. Programe culturale speciale sunt dedicate lor de Televiziunea Română și de Societatea Română de Radiodifuziune, prin Antena satelor și Studiourile regionale și teritoriale. Însă preocuparea constantă, atât în jurnalismul de televiziune cât și în cel radiofonic, a cuprins promovarea fonotecii de aur a folclorului românesc, cunoașterea rapsozilor și cântăreților amatori sau profesioniști, legătura folclorului cu etnografia, unitatea culturii folclorice în spațiile locuite de români, evidențierea rolului Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu“ al Academiei Române, Institutului „Arhiva de Folclor“ al Academiei Române, sediul de la Cluj, Institutului Național al Patrimoniului, Ministerului Culturii și Identității Naționale, însemnătatea Centrelor Județene pentru Conservarea și Promovarea Creației Tradiționale, a Centrelor de Cultură acolo unde ele patronează și Școlile de arte și meserii, precum și contribuția efectivă a marilor sau mai micilor ansambluri de cântece și dansuri tradiționale, a grupurilor folclorice de copii și tineri.

Aurelian POPA-STAVRI

Muzica populară, încotro?

Scris de Lumea Satului în 17 August 2023.

(Partea întâi)

Muzici populare este un termen generic, generalizator și simplificator, ce se referă și caracterizează un domeniu cultural sincretic de circulație orală și creație colectivă (muzică, literatură, dans, teatru, gestică, obiceiuri, costumație specială, arte, non-arte, dar uneori și pseudo-arte), cu rădăcini în mentalități, obiceiuri, în viața socială, în cea economică, în cea financiară, chiar și în ceea ce am denumi reprezentarea imaginii identitare în interiorul comunităților și în exteriorul lor, în regiune, în cadrul statului, precum și peste hotare.

În spațiul cultural al României muzicile populare cuprind cântece și melodii instrumentale practicate și onorate de oameni, atât de români cât și de etnii conlocuitoare, dar și de familii mixte, trăitoare în mediul rural sau orășenesc. În primul rând, cele mai numeroase și încă viguroase în genurile folclorico-muzicale sunt muzicile dialectale, de proveniență și tradiție orală țărănească atât românești (cât și din cele ale etniilor conlocuitoare despre care vom aminti spre finalul articolului).

Folclorul muzical românesc cuprinde cântece de stil vechi, dialectal, de pildă cântecul de codru din Muscel, și cântece de stil modern, în tempouri apropiate sau izvorâte din melodii de dans tradițional, doine, melodii de joc, dansuri populare de țară, având denumiri și specificități locale și regionale etno-folclorice: cântec de dragoste sau dragostea ca pe Teleorman, înrudit cu acesta sau din aceeași categorie fiind Cuculețul ca pe Vlașca și Teleorman, cântecul cu hăulit din Gorj, cântecul doinit ornamentat din Banat, cântecul-doină și doina-cântec din Transilvania, inclusiv din Țara Crișurilor, doina vocală propriu-zisă, cu tipuri și subtipuri melodice culese în secolele XIX și XX din Transilvania (județul Năsăud fiind o zonă etnofolclorică productivă în acest sens), din Maramureș (horea maramureșeană străveche, adică horea cu noduri sau întorsuri/ignituri în glas sau scurte lovituri de glotă), doina din Oltenia, Bucovina, Muntenia; doina și stilul doinit de cântare se consideră de către folcloriști și etnomuzicologi că au reprezentat, amândouă, modalitatea generală străveche, arhaică, de cântare și exprimare folclorică în spațiul locuit de români și de înaintașii lor, expresii folclorice la fel de ancestrale, cu geneza în zorii civilizației, fiind și cântecele rituale ce însoțesc obiceiurile de înmormântare, ritualul funebru, melodii culese din acele zone conservatoare de datini, printre care se numără arealurile geofolclorice etnografice intramontane sau premontane Hunedoara, Gorj, Argeș, Vâlcea, Banatul montan, Bucovina, Maramureș, Apusenii – cu Țara Crișurilor.

Toate aceste genuri numite pe parcursul perioadei întemeierii și consacrării folcloristicii muzicale, literare și coregrafice, ca disciplină științifică, după cum urmează: muzică populară și arii naționale, folclor, din termenul engezesc „folk“ – „popor, popular“, și „lore“ – „înțelepciune“ (în programele radiofonice), apoi numite muzici tradiționale (în studiile etnomuzicologilor), cu sensul de arhaice, vechi, înrădăcinate în secole și milenii, muzici orale, adică neînsușite după notații scrise, ci după auz și din memorie, imitate, preluate și învățate pe cale orală, din generație în generație, muzică de stil dialectal, muzici de creație sau contribuție colectivă la actul producerii piesei, de manifestare sincretică (muzică, text verisificat, mișcare coregrafică, strigături, gesturi și acte teatrale – mai ales în obiceiurile de la colindat cum sunt genul colindelor laice, non-religioase, colindele creștine religioase, cântecele de stea – Viflaimul, Orația și colindatul Cu Plugul sau Plugușorul, Sorcova, Semănatul, Alaiul de Anul Nou cu travestiții în Moși, Babe, Mire și Mireasă, Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, țărani, orășeni, Necuratul, Soldatul, Țiganul și Țiganca, teatrul Irozii, alaiul Căiuților, Jocul „căprițelor“, jocul „urșilor“ sau tradiții sincretice de la nunta tradițională cu costumația sătească de sărbătoare, cu orațiile/urările lor și secvențele scenice produse între alaiul mirelui și alaiul miresei, între mireasă și părinții ei, iertăciunea miresii, între vornicii nunții, - episodul numit Vânătoarea sau urmărirea căprioarei, momentul strigării găinii de la nuntă, adresată nașului, jocul miresei, alte jocuri populare de nuntă, cum ar fi Perina sau Perinița, hora cu bradul mirilor, etc).

Aceste genuri, categorii, tipuri și subtipuri folclorice cu variantele lor locale au avut o apariție pe scara timpului istoric, o dezvoltare, un apogeu al afirmării lor, ca genuri ce acopereau necesități sociale, maritale, economice, de unire a colectivității umane, de identificare și exprimare a anumite valori artistice și de mentalitate. De pildă, se argumentează de către etnomuzicologi că baladele istorice sau cântecele epice bătrânești despre diferiți eroi, pozitivi sau negativi, păstorești, anti-otomane, haiducești, familiale, jurnalele orale epice (deci povestiri sau narații versificate și cântate cu acompaniament instrumental) au avut timpul lor de glorie în chiar perioadele Evului Mediu dezvoltat, în Renaștere și Iluminism, toate înflorite în țările românești, cultură epico-eroică a perioadei respective deja manifestată în Occidentul Europei, dar la noi prelungindu-se până în secolul națiunilor, al XIX-lea, cu reverberații în reperoriul de nuntă, de masă mare a sărbătorilor sau de șezătoare, până puțin după mijlocul secolului XX! Cele mai apropiate de autenticitate, veridicitate, valoare, reprezentative, originale sau cu specificitate locală sunt considerate a fi genurile rituale legate de diferite datini, piesele muzical-versificate, de pildă obiceiuri legate de naștere, cântecul și doina de la leagăn, cântecele de uliță, cântecul de cătănie, apoi scenetele muzical-coregrafice-teatrale, Călușarii, Paparudele, Caloianul, Drăgaica.

Dintre jocuri/dansuri, cele populare cu diverse și specifice coregrafii zonale sau locale, dominante ca frecvență a performării/punerii în desfășurare, străvechi și reprezentative, diferențiatoare din punctul de vedere al identității etnice, naționale, la români predomină jocul în ritmuri și măsuri pare, de opt pași (horele, sârbele, ardelenele), mai rar șase pași sau șase timpi principali (brâul muscelean pe șase), identice cu „matrițele“, tiparele de 8 sau 6 ale silabelor din cântece, doine, balade; după care, ca frecvență, urmează jocurile populare în ritm asimetric, aksak, sau șchiop, cu unul sau mai mulți pași sau timpi prelungiți în raport de 3/2, de pildă în măsura de 5 sau 7 șaisprezecimi; toate, însă, în arealul general românesc, sunt dansuri în grup, în coloană, în front, în formație adunată sau desfășurată, de obicei, în cerc sau în semicerc, uneori în deplasare șerpuitoare, cu diferite prize de mâini. Jocurile de unul singur sau în perechi sunt specifice altor etnii și popoare. Totuși, ca excepție, din grupul compact al dansului tradițional se mai acceptă ca un dansator virtuoz sau o pereche mai îndrăzneață, mai vioaie, mai pasională, să se desprindă și să domine dansul de grup mixt, la un moment dat.

De exemplu: dansul fecioresc din Ardeal sau momentul în dansul călușarilor care presupune și include unele figuri coregrafice de mare dificultate solistică. Sub influența democratizării, înnoirii și progresului societății autohtone, odată cu avântul dezvoltării economice și industriale, mai ales agricole, cu prosperitatea unor localități mai mari ca și a vetrelor sătești, cu generalizarea mijloacelor mass-media, o speță a muzicii populare s-a afirmat începând din zorii secolului XX, accentuată în perioada interbelică, aceasta fiind muzica populară de stil modern, cum a caracterizat-o savantul Constantin Brăiloiu, spre deosebire de muzica de stil vechi sau dialectal, tradițională, cu profunde rădăcini în mentalitatea/practica și stilul de cântare din secolele precedente.

Aceasta este perioada când muzica populară a vetrelor folclorice s-a diversificat prin primirea influențelor din partea regiunii mai mari de care aparțineau sau prin înglobarea și avântul mai accentuat al muzicilor etniilor conlocuitoare, prin cunoașterea și difuzarea lor publică, prin apariția și generalizarea mijloacelor mass-media: scrisă, audio, ulterior audio-vizuală, discuri, benzi magnetice cu muzică, prin apariția romanței cu autori autohtoni cunoscuți sau rămași anonimi, gen al muzicii de divertisment apărut în secolul al XIX-lea ca un partener al doinei și al cântecului de lume, sub influența romanțelor din alte culturi naționale, canțonetei, șansonetei. În noile condiții sociale, economice, culturale, ale secolului XX, perioadele interbelică, postbelică și post revoluționară de după 1990 au adus treptat la lumină, mai ales prin mass-media dar și prin reviste și cărți de muzică, partituri, valoroase, stiluri de interpretare și tipuri muzicale vocale sau instrumentale populare, folclorice nu numai ale românilor, ci și ale aromânilor, ale aromânilor fârșeroți, ale maghiarilor cu romanța și ceardașul, ale sașilor – balade populare de stil vechi sau de stil modern, balade legendă, cântece de jale, cântece de perechi (din viața îndrăgostiților, soților), genuri muzicale ale germanilor – de la lied-ul (cântecul) popular și dansul ländler al secolului al XVIII-lea la schlagerul de autor începând din anii ’50-’60 ai secolului XX, sârbilor – doina ornamentată instrumentală, stilul doinit vocal, hora moderată în stil cimpoieșesc, sârba, dansuri în ritm asimetric sau aksak; folclorul romilor, ei fiind, veacuri la rând, printre „promotorii folclorului românesc“, dar având și genuri muzicale proprii și, mai ales, stilul specific de cântare; folclorul evreilor – aceștia cu contribuții muzicale, creații folclorice și în cercetarea tradițiilor culturii orale, folclorul slovacilor, turcilor, tătarilor, polonezilor, armenilor, bulgarilor, rutenilor, lipovenilor, ceangăilor, huțulilor.

O contribuție fundamentală au avut-o culegerile de folclor efectuate de etnomuzicologi români, maghiari, aromâni etc., membri ai Uniunilor Compozitorilor și Muzicologilor, reprezentanți ai Arhivelor Fonogramice, ai Institutelor de Folclor, tarafurile sătești și orășenești, învățători și profesori culegători amatori, rapsozi, grupuri sătești de folclor și imprimările muzicale pe bandă de magnetofon, de casetofon, pe discuri de ebonită, discuri de vinil, compact discuri, iar în anii recenți influențează benefic gustul artistic fondul muzicilor orale puse la dispoziția publicului de mediul electronic, prin site-urile cu muzică din toate genurile, categoriile, tipurile și din diverse spații etno-folclorice. Ca un amănunt revelator pentru cercetarea foclorului viu, savantul etnomuzicolog de faimă mondială Constantin Brăiloiu a înlesnit cercetătorilor din Ungaria culegerea folclorului maghiar și ceangăiesc din România, punându-le la dispoziție cilindri de ceară din Arhiva de Folclor a Compozitorilor Români, pentru imprimarea cu fonograful Edison. Cu ani înainte, compozitorul și folcloristul de geniu Bela Bartok a cules și cercetat inclusiv folclor românesc din mai multe regiuni, publicându-l. Dispunem de un fond arhivistic atât muzical focloric cât și de studii și documente despre datini, rezultat al sintezelor culturale din viața acestui creuzet românesc de civilizație pașnică și roditoare care duce faima României în toate continentele lumii, prin soliști și ansambluri naționale de folclor! A-l cunoaște mai bine pe celălalt deschide calea respectului, aprecierii și iubirii între oameni, iar folclorul și tradițiile culturale orale, colective, anonime fundamentează și restabilesc pacea și apropierea între popoare, state, națiuni și continente.

Aurelian POPA-STAVRI

65 de ani de viață, 45 de ani de activitate artistică profesionistă. Leontina Pop, măiastra din Valea Gurghiului

Scris de Lumea Satului în 22 Iunie 2023.

Leontina Pop s-a născut de Bobotează, la 6 ianuarie 1958, în comuna Gurghiu, la poalele munților oglindiți în râurile Mureș și Târnava Mare, la mai mulți km de Hășmaș, de unde izvorăsc Oltul și Mureșul frați. Munții Gurghiu transferă din caracterul lor carstic impetuos și măreț felului de a fi al românilor majoritari, ortodocși, ca și al maghiarilor romano-catolici și al romilor: oameni frumoși, harnici și mândri. Regiunea este străbătută de aria naturală biodiversă de importanță comunitară, situl Mociar, iar printre monumentele și atracțiile turistice ale Gurghiului numim așezarea din epoca romană, situl arheologic „cetăți medievale din secolul XIV“, fabrica de porțelan din sec. XVII, ansamblul castelului Bornemisza, sec. XVIII-XIX, rezervația naturală „Poiana Narciselor“, mănăstirea din satul Cașva, biserica reformată (1756) și cea greco-catolică din Gurghiu. În satul Cașva s-a născut Teodor Mărgineanu (1932-1957), locotenentul martir luptător împotriva regimului comunist. Pasul nostru devine mai atent, vorba mai reținută și ne stăpânește sentimentul că ne aflăm într-o imensă catedrală sub cerul liber, în care păsările, codrul, izvoarele, râul Gurghiu, horile și ceterile trebuie respectate și înțelese așa cum se cuvine, cu pioșenie.

Leontina este al treilea copil și prima fată a familiei Teodor, zis „Pia“, și a Ruxandrei Horvat, care au crescut patru fete și trei băieți. Părinții le-au insuflat dragostea de cântec, de frumos pentru că, la rândul lor, știau să cânte, să joace. După ce fetele își terminau temele la lumina slabă a lămpii cu petrol, mama le-a obișnuit cu țesutul la război și cusutul, iar gustul pentru arta tradițională s-a dezvoltat și prin împodobirea casei cu păretare și ștergare, toate lucrate manual. Leontina se remarcă, din primele clase de școală, ca o bună cântăreață, cu premii întâi la învățătură în fiecare an. În paralel cu școala și liceul, a mers împreună cu familia la culesul fructelor de pădure pentru a-și plăti rechizitele și completa uniforma școlară.

În vacanțe i-a însoțit pe părinți și bunici la coliba clădită de tatăl său, care timp de 20 de ani s-a ocupat cu tăiatul brazilor, cel pe care îl și evocă în „Doina țapinarului“: „Din cetină și pământ/ El colibă și-o făcut,/ De ploaie ferit și vânt./ Piatra, perna de sub cap,/ Frunza, pământ erau pat./ La Lăpușna și Bătrâna/ Brazii falnici i-au dat mâna,/ Omul cu pădurile,/ Frate cu izvoarele./ Țapinari din tată-n fiu/, Bărbații de pe Gurghiu,/ Or muncit și zi, și noapte,/ Copiii să aibă parte/ De tihnă, să-nvețe carte,/ Să aibă viață frumoasă/ Lângă copii și nevastă!“. Calitățile vocale, horile cunoscute, ambiția, curajul, destoinicia, excelenta memorie au condus-o pe Leontina Pop în a schimba, în anul 1982, postul de tâmplar la Fabrica de mobilă de artă „Mobex“ cu funcția de solistă vocală a Ansamblului Artistic Profesionist „Mureșul“, din Târgu Mureș, unde a reușit trecând printr-un sever concurs.

Prezentarea ei la concursul „Floarea din grădină“ nu a mai continuat din cauza faptului că soliștii angajați în ansambluri profesioniste aveau deja un statut mai înalt decât cântăreții nativi, amatori încă neafirmați pe plan național. Profesorul ei de la Școala populară de artă, solistul Vasile Conțiu, afirma că Leontina s-a distins cu o voce unică printre cele mai valoroase și talentate eleve ale sale. Este încă o regulă ca fiecare solist să culeagă un număr de cântece din zona de proveniență pentru ca din ele să le selecteze pe cele mai frumoase și caracteristice folclorului local și să le cânte cu ocazia fiecărei premiere anuale, de spectacol, a Ansamblului în care este angajat. Astfel Leontina Pop, pe lângă melodiile moștenite din familie, culege pe bandă de casetofon, de la țărani, ceterași, ciobani, rapsozi populari din localitățile de pe Valea Gurghiului, metoda sa fiind aceea de a completa textele cu cele mai frumoase versuri populare caracteristice temelor tratate într-un cântec.

Doinele propriu-zise, numărul impresionant de cântece mai ales în ritm de joc popular – de-a lungul, sărita, „bătuta“ ardeleană, feciorește, ciobănește, dar și cântece ceremoniale de nuntă, cântece epice bătrânești, s-au revărsat către public de pe scenele unde a cântat, în județul Mureș, fie în orașe, fie în cătune, sate și comune. Faima aparițiilor ei artistice, în costumele tradiționale din care și-a alcătuit o impresionantă colecție, fiind cunoscută până și de românii din diaspora ca „solista cu mărgele albe pe năframa neagră“, a crescut exponențial datorită înregistrărilor la Radio România, studiourile din București, Cluj și Târgu Mureș, la Televiziunea Română, mai ales în emisiunea „Tezaur folcloric“, dar și prin filme de televiziune care au fost în mod special dedicate repertoriului ei muzical folcloric și obiceiurilor precum Udatul nevestelor în a doua zi de Rusalii, Jocul din ulița mare, Târgul fetelor de la Gurghiu, Viața la stână, Țapinarii de pe Valea Gurghiului, Fluierașii din Hodac. Toate aceste obiceiuri folclorice și încă multe altele, viersuri din arta ceterașilor, hodăcenilor, oamenilor de pe Valea Gurghiului, dedicate naturii, îndeletnicirilor tradiționale, dansurilor populare, destinului celor plecați din sat peste hotare, dorului mistuitor de consăteni și de sat, dragostei pentru copii, frați, surori, părinți, bunici, autobiografia în cântec conturează o adevărată monografie sentimentală luminoasă, tonică, în versuri și melos a tărâmului mureșan de vis, cu zona sa de sub munte și cu cea de câmpie. Albumele înregistrate și articolele de presă din țară și din turneele peste hotare atestă succesul obținut și cu cântece din toate regiunile României, cu precădere preluate din cele lansate de Maria Tănase.

Familistă convinsă, soție iubitoare, mamă fericită de a avea un fiu realizat, o noră încântătoare, provenită din Ploiești, și o nepoată ambițioasă și deșteaptă, dar care trăiesc în Germania, Leontina Pop găsește la fiecare sărbătoare forța de a pregăti cele necesare petrecerii în familie, dar și de a dărui publicului, oamenilor de diferite vârste și meserii, pricesnele duminicale, cântând la biserica din Hodac sau în alte biserici. Între Crăciun și Sfântul Ion colindă împreună cu grupul „Mureșencele“, a cărei organizatoare este. La evenimentele de peste an, ca și în concertele curente, bisăptămânale, este solistă, alături de colegele și colegii ei din cadrul Ansamblului Profesionist „Mureșul“ din Târgu Mureș, în spectacole dese și de mare responsabilitate artistică. Am fost atât de încântat să o admir cântând în cadrul emisiunii „Studioul de folclor“, transmisă în direct la Radio România Cultural, în spectacolul aniversar pe care Formațiile Muzicale Radio și Redacția Muzicală i l-au organizat în Sala Mare a Societății Române de Radiodifuziune sau în interviul pe care mi l-a acordat cu prilejul seriei de înregistrări cu Orchestra de Muzică Populară Radio.

Anul acesta, Consiliul Județean Mureș și Ansamblul artistic reprezentativ „Mureșul” au invitat publicul mureșan la spectacolul extraordinar „Leontina Pop, la ceas aniversar: 65 de ani de viață și 45 de ani de carieră artistică“. Cu acest prilej, solista a lansat albumul muzical folcloric pe CD „Din Ardeal, de pe Gurghiu“ și cartea autobiografică „Am plecat copil în lume… Cântecul mi-a dat un nume“. Albumul cuprinde 15 piese muzicale diferite tematic și meloritmic, printre care enumerăm „Când aud cucu cântând, Doina țapinarului, De pe Mureș și Câmpie, Mireasă în haină albă, Rămâi cu bine, satu meu, Doamne, Ție-ți mulțumesc și La Mulți Ani și Doamne-ajută!“. Acompaniază maeștrii Mihai Emil la vioară, Kalman Urszui acordeon, Zenu Zanc bas / braci și Nelu Gabor, la taragot. Producător: Glas Transilvan. Inginer de sunet: Vegh Oliver.

Recomandăm albumul, dar și cartea scrisă între anii 2009-2023. Ediția revizuită de 358 de pagini, pe hârtie lucioasă, de calitate, cuprinde numeroase fotografii color realizate de Leontina Pop, acesta fiind hobby-ul ei, prin care ilustrează capitole scrise alert, interesant, ca o confesiune plină de patos și poezie, printre care: „Leagănul copilăriei mele, Ani de liceu, Începutul carierei mele artistice, Familia mea, Turnee cu Ansamblul «Mureșul», Ansamblul «Șireagul», Ansamblul «Cetatea», Turneu cu hodăcenii, Turneu în Australia.

Apariții discografice, prezențe în mass-media, Aniversări (artistice, prin spectacole extraordinare), Rugă prin cântec, Colindatul la români, Revelion 2007-2008 (cu recitaluri în șapte locații, trei ore și treizeci de minute non stop, în ambele seri!), Revoluția 1989 (participare activă, cu prezență la TVR București, cu un cântec patriotic, fără a i se putea recunoaște drepturile în urma acestui act civic curajos).“ Partea a doua: „Lansarea cărții autobiografice (ediția întâi); 5 martie 2013 am devenit bunici, Botezul nepoatei Alessia Maria, Aniversarea a 35 de ani de carieră artistică, Precizări... Împliniri și Neîmpliniri, Madrid – decembrie 2016 (Invitată la Biserica Ortodoxă din Madrid), Anul binecuvântat 2017 (în care, pentru interpretarea în toți acești ani, a pricesnelor și colindelor în lăcașurile de cult cu ocazia marilor sărbători de peste an, a primit Ordinul și Distincția «Credință și Unire» la Catedrala Mare din Târgu Mureș), Distincția «Fibula de la Suseni» (acordată la Palatul Culturii de Cancelaria Prefecturii Târgu Mureș, cu ocazia Zilei Naționale a României), Aniversarea a 60 de ani de viață și 40 de ani de activitate artistică (la Casa de Cultură a Tineretului «Mihai Eminescu» din Târgu Mureș, în spectacolul Ansamblului «Mureșul», după lansarea celui de al XVI-lea album «Tinerețe, un’ te duci?» la Radio România Antena Satelor, la TVR 1, la alte studiouri naționale, regionale sau locale din țară).

“ Partea a treia a cărții: „Impresii la spectacolele aniversare Leontina Pop, Aniversarea a 65 de ani a Ansamblului ArtIstic Profesionist «Mureșul», din Târgu Mureș, Mulțumiri familiei, Urări la aniversarea a 65 de ani de viață.“ Cartea ne dă ocazia de a cunoaște nu numai omul și artistul Leontina Pop, ci și familia ei, apoi familia colegilor de la Ansamblu, familia mare a mureșenilor susținută artistic de numeroase ansambluri folclorice de copii, tineri și seniori din județul Mureș.

Versurile și melodiile multor cântece din repertoriul artistei, publicate în carte, atestă munca Leontinei de selecție și de refacere a drumului către izvorul inspirației folclorice de calitate antologică. Numeroși artiști, directori ai Ansamblului „Mureșul“, etnomuzicologi, realizatori de emisiuni, profesori, preoți, medici, rapsozi, membrii ai familiei îi dedică Leontinei Pop emoționante texte în proză sau versuri, evocări ale personalității ei sau rânduri despre importanța activității artistei pentru mureșeni, pentru ardeleni, pentru românii din țară sau de peste hotare, pentru public și cultura românească.

Pentru modul în care Leontina Pop a creat o mare familie înfrățită, a mureșenilor, atât în interiorul Ansamblului în care este solistă, cât și în activitățile artistice voluntare, pentru diversitatea, valoarea repertoriului, precum și pentru prezența constantă, binecuvântată, în mijlocul comunităților de români, putem afirma că a realizat, din tradiție, un adevărat stindard al modernității vieții noastre pentru fiecare zi!

Din inimă, felicitări și urarea La mulți ani!

Aurelian POPA-STAVRI

Ultimul ceteraș al Năsăudului

Scris de Lumea Satului în 20 Mai 2022.

Vioara lui Ionică Moldovan mai răsună încă prin Sângeorz-Băi. Se aude până departe, spre culmile Rodnei. Acum cântă mai rar și i se umezesc ochii când ia în mână arcușul. Este ultimul ceteraș adevărat al Năsăudului.

Pe vremuri, orice nuntă sau petrecere era de neînchipuit fără cetera lui Ionică Moldovan. Își aduce aminte de vremurile când a început să cânte la o vioară improvizată de tatăl său vitreg dintr-o scândură de brad. „Eram copil mic încă, aveam vreo cinci ani... Am avut un tată vitreg care era muzicant, cânta la braci. Pe vremea aceea cânta cu cei mai vestiți instrumentiști ai Năsăudului. Îi spunea lumea Ion al Gheorghiesei. Cânta într-un taraf, așa cum era rânduiala la noi, format din trei instrumente: un primaș, adică vioara întâi, un contralău – vioara de acompaniament și o gordună. Toate numai instrumente cu coarde, așa era atunci, nu exista niciun instrument de suflat sau acordeon... Cu acest taraf se mergea la nunți și la toate petrecerile satului. L-am rugat pe tata să-mi facă și mie o vioară, îmi plăcea tare mult cum cânta el, stăteam lipit de pereții caselor unde se făceau nunți sau petreceri și ascultam. Pe vioara aceea din scândură, cu trei coarde, am învățat. Apoi, când am mers la școală, mi-a cumpărat și o vioară adevărată. Prin clasa a șaptea mergeam la cămin și cântam, apoi, când am mai crescut un pic, au început să mă cheme pe la nunți.“

Nea Ionică apucă cu o mână credincioasa sa vioară care stătea agățată într-un cui, lângă ușă, și începe să-și plimbe degetele pe coarde. Apoi închide ochii și începe să cânte un joc legănat de pe valea Someșului. Și își continuă povestea: „Mi-am făcut un taraf al meu, toți eram de aceeași vârstă, mă chemau des pe la nunți, le plăcea cum cântam.“ După ce a început să priceapă tainele și subtilitățile arcușului Ionică s-a alăturat tarafului Păunița al Casei de Cultură din Sângeor-Băi, un taraf vestit, cu care a colindat lumea. „Am fost în Franța, în 1971, cu taraful, apoi am fost în Letonia, Lituania, Grecia, Bulgaria, Polonia și în alte țări pe care nici nu știu să le mai înșir. Din Polonia mi-am cumpărat vioara la care cânt și acum. Am făcut foamea ca să o pot cumpăra, nici pâine nu mi-am luat, dar am cumpărat-o și apoi ea mi-a asigurat pâinea cea de toate zilele“...

Declarat, în 2021, tezaur uman viu, nea Ionică Moldovan ne spune să băgăm de seamă ce este un taraf năsăudean adevărat, așa cum erau cele de odinioară, musai trebuie să aibă doar trei instrumentiști – primașul, contralăul și gorduna. În vremurile mai noi, unde nu exista gordună, venea câte-un acordeonist... Așa se mergea la toate nunțile și balurile din zona Năsăudului, așa i-a mers vestea și ceterașului Ionică Moldovan...

Jurnalistul bistrițean Menuț Maximinian își aduce aminte că nea Ionică Moldovan a cântat și la nunta părinților săi. „Nu întâmplător este tezaur uman viu, nu a fost nuntă și petrecere în zona Năsăudului fără cetera lui Ionică. Ca o informație de ultimă oră, am discutat cu autoritățile locale și, în curând, va fi declarat cetățean de onoare al orașului. Merită cu prisosință acest titlu. Prin dulceața din cetera sa a câștigat o mulțime de trofee la festivalurile internaționale de folclor și la concursurile tarafurilor tradiționale din țară.“

Ionică Moldovan nu a pus încă vioara în cui. Pentru că are urmași pe care să-i învețe cum trebuie să stăpânească coardele ceterei și să le mângâie cu meșteșug cu arcușul... Petrică Adam vrea să ducă mai departe o moștenire de trei generații... „Să cânt cu nea Ionică este o mare onoare, provin și eu dintr-o familie de muzicanți. Bunicul m-a învățat primele acorduri, era pe-atunci, săracul, paralizat și așa m-a învățat... Mă cuprind emoțiile când mi-aduc aminte... Nea Ionică mi-a destăinuit tainele viorii, îl acompaniez și acum la braci, când am ocazia. Încerc să învăț tot ce se poate de la el, să-i duc cântecul mai departe!

Tinerii care iubesc muzica populară ar putea lua exemplul lui Petrică, spune ultimul mare ceteraș al Năsăudului. „El s-a apucat de vioară pentru că vioara l-a atras, i-a plăcut dulceața strunelor, ca și mie. De aceea le-aș spune tinerilor să facă ce le place, în orice domeniu. Doar așa ies lucrurile bine făcute.“ Și, după ce a mai cântat împreună cu Petrică, ucenicul său, o doină pe care a auzit-o de la bătrânii lăutari din Năsăud, ne zice: „Eu am fost un răsfățat al lumii ăsteia, pentru mine vioara a fost și a rămas un dar de la Dumnezeu!“

Își ia vioara și ne conduce până la poartă. Nu ne lasă să plecăm până nu mai ascultăm încă puțin glasul duios al ceterei sale. De cum a început să cânte, vecinii s-au ițit pe la garduri. Încet-încet vioara acoperă și huruitul șoselei, și zornăitul unei drujbe din apropiere. „Glasul ei se aude mai tare“, observă și nea Ionică, pentru că sunetul ăsta al viorii, cum v-am mai zis, parcă vine din ceruri...“

Vasile BRAIC

Tradiția românească, păstrată cu sfințenie de o tânără interpretă

Scris de Lumea Satului în 04 Mai 2022.

„Dacă Dumnezeu ți-a dat darul de a cânta atunci cu siguranță El are un plan cu tine. Păstrează-l și prețuiește-l“, ne spune Nicoleta Ghelase, o tânără interpretă de muzică folclorică din comuna Unirea, județul Brăila.

„Muzica populară m-a cucerit din prima“

Studentă încă la Facultatea de Arte din Galați, tânăra interpretă a reușit să cucerească publicul prin talentul și vocea sa deosebită. A îndrăgit muzica populară încă de la o vârstă fragedă, iar visul ei este să delecteze pe cât mai mulți oameni cu cântecul tradițional. „Mi-am petrecut copilăria la țară în Movila Mireșii, consider că acolo mi-a fost insuflată dragostea pentru muzica folclorică. Iubesc România, iubesc tradițiile și melodiile noastre populare. Muzica populară m-a cucerit din prima. Dintotdeauna am fost pasionată de muzică, de aceea primele versuri le-am fredonat încă de când aveam 3 ani. La vârsta de 15 ani m-am înscris la Liceul de Arte «Hariclea Darclee» din Brăila, și atunci muzica pentru mine a început să prindă mai mult contur și am realizat că face parte din mine. Mi-am ales specializarea de canto – popular și consider că am făcut cea mai bună alegere. După care, am urmat și Școala Populară de Arte «Vespasian Lungu». Pentru a ieși din zona de confort, la Facultatea de Arte din Galați mi-am ales să studiez și muzica clasică.“

Nicoleta Ghelase ne-a mai mărturisit că își amintește cu drag și dor de momentele în care mama sa îi cânta din repertoriul Irinei Loghin: «Mamă, mamă, ce-ai crezut, când pe lume m-ai născut, of, of. În loc să-mi dai scutecu, mi-ai dat mamă cântecu». Astfel, Irina Loghin a devenit un model pentru tânăra interpretă și un imbold de a-și continua drumul în lumea soliștilor populari.

Grâușorul Osmănean

La căminul cultural din comuna Unirea se aud de după ușă mai mulți pași într-un ritm perfect armonios. Este vorba despre ansamblul de dansuri Grâușorul Osmănean. Acesta a fost înființat în anul 2011, iar din anul 2014 de acest ansamblu se ocupă Lenuța Puia. Din ansamblu fac parte mai mulți adolescenți din comună, însă, mai nou, s-a fondat și o grupă pentru copii. „Nu pot să spun că a fost ușor la început să îi strângem pe copii. Noi am pornit la drum inițial cu 11 perechi de adulți. Dar, din nefericire, nu am putut să ne menținem ca grup și la scurt timp ne-am despărțit. Însă nu am vrut să las acest ansamblu de izbeliște, de aceea, din pasiune și dorință, am început să formăm un nou grup de dansatori, de această dată cu copiii școlii Gimnaziale «Unirea». La început a fost mai greu, erau mici, aveau doar 6 – 7 ani, însă cu pași mici și dorințe mari am reușit și am închegat suite de Brăila“, ne-a declarat Lenuța Puia.

Mai multe premii la concursuri şi festivaluri

Ansamblul a participat la o serie de concursuri şi festivaluri, prestaţia artistică a brăilenilor fiind apreciată atât de public, cât şi de jurii: Trofeul Festivalului și locul I la Festivalul „Flori de munte“ în 2016 la Măneciu, județul Prahova; Locul I la Festivalul „Magia Sfinxului“ Bușteni 1-2 septembrie 2016; Locul I la Festivalul interjudețean „Pe-o gură de rai“ Focșani, județul Vrancea, martie 2017; Locul I la Festivalul Național de Folclor „Ciuleandra“ București, mai 2017; Trofeul Festivalului „Cântec drag din plai străbun“, Vaslui 27-28 aprilie 2018; Locul I la Festivalul Național de Folclor „Magia Sfinxului“ Bușteni, august, 2018; Trofeul la Festivalul Interjudețean de datini și obiceiuri Liești, județul Galați, 8 decembrie 2017; Locul I la Festivalul Internațional „Duminică la Florii“, Câșlița – Prut, Republica Moldova (...).

„Ansamblul Grâușorul Osmănean are în repertoriul său atât jocuri care provin din Brăila, cât și jocuri specifice zonei Sibiu, Ardeal, jiane și brâie din Muntenia. Totodată, împreună cu copiii ansamblului am studiat și dansurile din sud specifice zonei Moldova. Încercăm să avem un repertoriu cât mai vast și să învățăm din toate câte puțin. Consider că este foarte important să păstrăm tradiția românească și să o transmitem și următoarelor generații. Ne dorim să ne perfecționăm cât mai mult și să participăm în continuare la diverse festivaluri pentru că așa ne-am făcut remarcați și așa ne vom putea face cunoscuți în continuare. Nu doar prin dans, dar și prin dragostea noastră față de tradiție și popor“, a mărturisit Lenuța Puia.

Ambiția Nicoletei Ghelase nu se rezumă doar la studiile de la facultate, aceasta are și o serie de proiecte la care muncește în paralel. Printre acestea se numără câteva melodii înregistrate și promovate în mass-media. Totodată, solista și-a propus să promoveze și zona din care provine, de aceea următoarele melodii interpretate de ea vor fi specifice zonei brăilene. „Ca orice interpret, bineînțeles că vreau să ajung cât mai departe. Știu că este un drum lung și greu, dar cu răbdare și ambiție sper să îmi ating scopul. De aceea, sugerez și celorlalți tineri care vor să parcurgă acest drum să se înarmeze cu multă răbdare și credință în Dumnezeu“, a conchis Nicoleta Ghelase.

Liliana Postica

Denisa Blaga, solista care a sensibilizat românii în pandemie

Scris de Lumea Satului în 05 Iunie 2021.

Muzica populară reprezintă un element important de identificare a poporului român, de aceea atragerea tinerilor către cântec trebuie să fie o prioritate. Și, slavă Domnului, în prezent există în mai toate zonele țării copii și tineri talentați care nu țintesc neapărat miile de vizualizări în online, ci vor să ajungă la sufletul oamenilor cu adevărat interesați de muzica populară. Din această categorie face parte și Denisa Blaga, din județul Sălaj, care a avut inspirația să aducă în fața publicului melodii atractive, dar care fac referire la situația complicată prin care trecem cu toții, devenind foarte apreciate.

„Muzica populară înseamnă totul“

În urmă cu 5 ani, Denisa și-a dat seama că adevărata sa pasiune este muzica populară, așa că nu a mai stat pe gânduri și a apărut în fața publicului. Acum are 20 de ani și mai multe melodii proprii, unele de joc, altele mai de suflet, care stârnesc reacții emoționante.

„Am început să studiez muzica la Palatul Copiilor din Zalău (secțiunea canto popular), am fost elevă a Centrului de Cultură și Arte al Județului Sălaj, iar în prezent sunt studentă la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima“ din Cluj-Napoca. Îmi aduc aminte cu drag prima apariție în fața publicului pentru că a avut loc în cadrul unei activități extrașcolare, unde am interpretat cântecul Într-un sat lâng-o fântână. Cea care mi-a descoperit calitățile și m-a îndrumat să merg pe drumul cântecului a fost chiar diriginta mea, căreia îi mulțumesc pe această cale. Aparițiile mele au continuat și am participat la diverse concursuri, spectacole și evenimente și astfel am ajuns să înregistrez și primul meu cântec, intitulat M-o făcut măicuța-l dracu. În prezent, muzica populară înseamnă totul și nu mă văd făcând altceva în viitor deoarece mă regăsesc în mijlocul oamenilor și mă bucur că pot fi părtașă la momentele lor de bucurie, asta motivându-mă să abordez diverse genuri muzicale (ușoară, etno și manele)“, a declarat tânăra artistă.

Sava Negrean Brudașcu, modelul ei

Faptul că astăzi reușește să facă ceea ce îi place se datorează și părinților care au susținut-o să meargă pe acest drum, chiar dacă își doreau ca fata lor să facă cu totul altceva în viață. Un rol la fel de important l-au avut și alte persoane din domeniu care i-au cultivat talentul și au susținut-o.

„După ce părinții mei au realizat că îmi doresc cu adevărat să pornesc pe acest drum al cântecului au fost primii care m-au susținut, ajutat, îndrumat și mi-au fost aproape în tot ceea ce înseamnă cariera mea. Cu tatăl meu am o relație specială deoarece mi-a lăsat ca moștenire ce a avut el mai bun: graiul, talentul și cântecul. Până în prezent am realizat împreună două frumoase proiecte de suflet: N-am crezut s-ajung vreodată și priceasna intitulată Universul ți se închină, însă bineînțeles că vor urma și alte proiecte, sper la fel de reușite“, a mai precizat interpreta.

Pentru a deveni o solistă de marcă în muzica populară, Denisa studiază și apreciază munca marilor nume din industrie, însă cel mai aproape sufletului ei este cântăreața sălăjeancă Sava Negrean Brudașcu.

Inspirația și-o culege inclusiv din lumea satului pentru că în satului bunicilor consideră că-i sunt rădăcinile și, mai ales, vede satul ca fiind locul unde țăranul român e autentic și păstrează obiceiurile, tradițiile, portul popular, dar mai ales cinstește cu sfințenie zilele de sărbătoare și credința în Dumnezeu rămâne vie în permanență.

„Nu mai mergem la Înviere“, versurile ce-au stârnit lacrimi

La începutul pandemiei, atunci când restricțiile erau destul de dure și nici măcar nu aveam voie să participăm la slujbele bisericești, Denisa ne-a adus în atenție Imnul suferinței 2020, o priceasnă care nu are cum să nu stârnească emoție în sufletele celor care o ascultă.

„Trăim vremuri grele, vremuri de boli și pandemie, și am perceput greu această perioadă deoarece nu am mai putut fi aproape de public așa cum mi-aș fi dorit. Însă cineva acolo sus mi-a fost aproape și spun asta deoarece îmi amintesc și acum atmosfera grea și tăcerea Sărbătorilor Pascale din 2020. Tristețea că nu puteam fi aproape de sufletul publicului și atunci m-a determinat să fac ceva să ajung acolo unde îmi e locul și în mai puțin de o săptămână am adus în fața oamenilor un proiect intitulat Imnul suferinței 2020, unde se reflecta realitatea zilelor pe care le-am trăit:

«… În biserici slujbe mute

Cântă preoți în altare

Nimeni nu-i ca să-i asculte

Că bisericile-s goale…»

Proiectul a fost un real succes adunând sute de mii de vizualizări și mii de distribuiri, în scurt timp a fost difuzat și la Radio Diaspora 360, ajungând astfel și la românii plecați din țară“, a mai punctat Denisa.

Am cunoscut-o pe Denisa în urmă cu câțiva ani, chiar pe plaiurile sale natale. A reușit atunci să mă sensibilizeze cu o melodie despre satul bunicilor, apoi prin Imnul suferinței am simțit că a reușit să fie un purtător de cuvânt al nostru, al tuturor celor care ne-am simțit prizonieri în propriile case. A urmat apoi și noua melodie dedicată Sărbătorilor de iarnă, Colind la porțile străine, ale cărei versuri trimit la suferința copiilor care se află departe de părinți și nu pot să-i colinde. Pentru că da, sărbătorile înseamnă familie, iar situația dificilă prin care trecem nu ne-a permis multora dintre noi să fim alături de cei dragi, dar ea ne-a adus alinarea prin cântec.

„Până în prezent, cel mai important moment al carierei mele a fost atunci când am lansat priceasna Imnul suferinței 2020 deoarece a fost un real succes. Sper din tot sufletul ca și următoarele proiecte să fie la fel de bine primite de către public. Îmi doresc ca prin tot ceea ce fac să rămân mereu în mijlocul oamenilor. În momente de tristețe să le fiu alinare, iar în momente de bucurie să le fiu veselie deoarece acesta este e rolul nostru, să exprimăm prin cântec trăirile și sentimentele oamenilor din viața de zi cu zi“, a afirmat solista.

Așa cum poate era de așteptat, în primăvara acestui an Denisa a lansat o nouă pricească, de data aceasta alături de tatăl ei, iar reacțiile pozitive nu au întârziat să apară. A reușit prin aceste cântece să se apropie parcă de sufletul fiecărui român și astfel, la fiecare mare sărbătoare așteptăm să vedem cu ce ne mai surprinde.

Larissa DINU

„Atelierul Naţional de Folclor“ a reunit artişti din nouă zone folclorice ale ţării

Scris de Lumea Satului în 21 Noiembrie 2020.

Cu toate că pandemia a restrâns activităţile culturale, Asociaţia „10 pentru folclor“ din Suceava a găsit o manieră inedită de a-şi continua activitatea, organizând în luna octombrie Atelierul Naţional de Folclor. Dacă în proiectul „10 pentru folclor“ cunoscuţi solişti de muzică populară din Ardeal, Maramureşul Istoric, Ţinutul Pădurenilor, Oltenia, Muntenia, Basarabia, Moldova şi Bucovina şi orchestre naţionale se reuneau într-un turneu zonal pentru a explica importanţa studierii folclorului în şcoală, anul acesta cei mai îndrăgiţi artişti populari din toată ţara au susţinut seminarii de folclor prin intermediul cărora s-au străduit să convingă cât mai mulţi părinţi, elevi şi profesori de necesitatea introducerii opţionalului de folclor în şcoli şi licee.

În acest an şcolar, în peste 80 de şcoli din judeţul Suceava se studiază folclorul

„Anul acesta proiectul «10 pentru folclor» împlineşte 5 ani, timp în care am adunat în caravana folclorului zeci de artişti profesionişti alături de care am susţinut 46 de reprezentaţii artistice în judeţul Suceava, 10 în judeţul Maramureş şi una în Botoşani. Astfel, am reuşit să introducem, în cei cinci ani, câte o oră sau două de folclor în aproape peste 450 de şcoli la nivelul judeţului Suceava. Suntem foarte bucuroşi şi onoraţi de dragostea şi căldura cu care am fost întâmpinaţi peste tot şi nu am dorit să rămânem datori.

După cum am obişnuit deja iubitorii de folclor, la începutul fiecărui an şcolar organizam o gală de premiere, având sprijinul Primăriei Municipiului Suceava, în care anunţam finalitatea caravanei din februarie. Anul acesta, în actualul context, nu mi s-a părut potrivit să mai organizăm ceva festiv şi atunci a apărut ideea de a deschide on-line o şcoală de folclor care poate fi accesată gratuit la adresa https://www.facebook.com/scoala.de.folclor.romanesc şi, în chip firesc, a apărut şi necesitatea de a concepe şi transmite materiale valoroase care să fie suport atât pentru profesorii care sunt interesaţi să predea opţionalul de folclor, cât şi pentru elevi.

Pentru a face aceste materiale şi mai atractive am invitat artişti deja consacraţi, tineri interpreţi în ascensiune, dar şi profesori dedicaţi“, ne-a spus Mihaela Zâna Bârsan, coordonator proiect „10 pentru folclor“.

Anul acesta, ca urmare a celor 10 întâlniri spectacol desfăşurate în perioada 3-13 februarie, sunt introduse 135 de ore opţionale de folclor în 87 de şcoli din judeţul Suceava.

„Suntem bucuroşi să vedem că eforturile depuse de noi nu au fost în zadar nici anul acesta. De la an la an, oferta de opţionale de folclor este tot mai diversificată şi întotdeauna le stau la dispoziţie profesorilor interesaţi să predea acest opţional, oferindu-le modele de opţionale şi chiar am participat la câteva activităţi mai deosebite organizate de colegii mei în cadrul orei de folclor“, a completat inspectorul şcolar pentru arte, prof. Loredana Ceică, reprezentantul Inspectoratului Şcolar Judeţean Suceava în echipa „10 pentru folclor“.

Promovarea identităţii naţionale

La Atelierul Naţional de Folclor au participat maestrul coregraf Costinel Leonte, poliinstrumentistul Leonard Zamă, inspectorul şcolar pentru arte din cadrul IŞJ Suceava, prof, Loredana Ceică, Mihaela Zâna Bârsan (iniţiator proiect) – realizator emisiuni folclorice şi interpreţi de muzică populară din Bucovina (Grigore Gherman, Ancuţa Corlăţan), din Moldova (Constantin Bahrin, Dan Doboş, Fetele din Botoşani), Maramureşul istoric (Maria Luiza Mih, Voichiţa şi Ioan Costin), Marius Zorilă şi Lavinia Goste (Codrii Sătmarului), din Ardeal (Ovidiu Homorodean), Banat (Florin Boita), Ţinutul Pădurenilor (Bogdan Toma), Oltenia (Loredana Streche), Gorj (Beatrice Băndoiu), dar şi din Basarabia: Viorica Lupu şi Nicu Mâţă. Fiecare dintre participanţi a susţinut, prin cântec şi discurs, o pledoarie în favoarea introducerii opţionalului de folclor pe mai departe.

„Este minunat acest proiect şi trebuie să ajungă la nivel naţional deoarece promovează identitatea noastră naţională. Eu sunt în familia „10 pentru folclor“ de 3 ani şi, datorită faptului că începând din acest an ni s-a alăturat şi colegul meu hunedorean, Bogdan Toma, sperăm ca în momentul în care vom putea organiza din nou acele întâlniri-spectacol să ducem caravana folclorului şi în Hunedoara“, a spus interpretul de muzică populară Ovidiu Homorodean.

„Am rămas impresionat de desfăşurarea de forţe pe care am văzut-o în acest proiect. Povesteam colegilor din ţară ce se întâmplă aici, la Suceava, şi nu le venea să creadă că în zile de lucru sălile căminelor culturale erau arhipline, iar felul în care am fost primiţi peste tot spune multe despre calitatea oamenilor care fac parte din proiect şi modul exemplar de organizare şi desfăşurare a activităţilor din cadrul proiectului «10 pentru folclor»; totul este gândit şi pus la punct până în cel mai mic detaliu. Vă mulţumesc pentru că mi-aţi dat oportunitatea de a participa la acest proiect unicat în ţară“, a precizat bănăţeanul Florin Boita.

Un proiect unic la nivel national sprijinit de Ministerul Culturii

Atelierul Naţional de Folclor a fost organizat de Asociația „10 pentru folclor” şi s-a desfăşurat sub înaltul patronaj al Ministerului Culturii, fiind finanţat de acest minister.

„Îi mulţumesc domnului ministru al Culturii, Bogdan Gheorghiu, pentru faptul că ne-a sprijinit în realizarea acestui eveniment unic la nivel naţional, atât ca amploare, cât şi ca diversitate în ceea ce priveşte zonele folclorice ale ţării. Este foarte important să le oferim generaţiilor care vin după noi o imagine corectă, de ansamblu, în ceea ce priveşte folclorul românesc. Încet, încet satele îmbătrânesc şi tradiţiile sunt tot mai greu de dus mai departe. De aceea școala, biserica și familia devin atât de importante pentru că altfel există riscul ca în câţiva ani, nu foarte mulţi, să ajungem în situaţia de a le pierde definitiv, reconstituirea acestora în baza arhivelor nefiind la fel de fidelă ca perpetuarea acestora din generaţie în generaţie.

În egală măsură vreau să îi mulţumesc şi domnului primar, Ion Lungu, care a fost alături de proiectul «10 pentru folclor» încă de la început şi, de la ediţie la ediţie, ne-a ajutat să creştem frumos, îndreptându-ne spre îndeplinirea altui obiectiv pe cât de îndrăzneţ, pe atât de realizabil: transformarea Sucevei în capitala folclorului românesc. Aceleaşi mulţumiri speciale şi pentru preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, Gheorghe Flutur, pentru că a girat acest proiect prin participarea Ansamblului Artistic Profesionist «Ciprian Porumbescu» la fiecare ediţie, rectorului Universităţii «Ştefan cel Mare» Suceava, prof. univ. dr. ing. Valentin Popa şi directorului Casei de Cultură a Studenţilor Suceava, prof. Valentin Ianoş, Inspectoratului Şcolar Judeţean Suceava şi directorului Muzeului Naţional al Bucovinei, Emil Ursu“, a conchis Mihaela Zâna Bârsan

Toate materialele realizate în cadrul Atelierului Naţional de Folclor vor fi prezentate exclusiv on-line în perioada următoare pe paginile de Facebook Școala de folclor și 10 pentru folclor.

Silviu Buculei

Interpreta de muzică populară Sofia Vicoveanca, actriţă de film şi poetă

Scris de Lumea Satului în 04 Noiembrie 2020.

Sofia Vicoveanca a făcut cunoscută zona Bucovinei prin propriul repertoriu care include cântece încărcate de emoţii şi stări ale ţăranului bucovinean. Pe lângă cei peste 60 de ani de carieră muzicală, şi cu o discografie formată din peste 60 de discuri, casete audio şi cd-uri cu muzică proprie, artista a reuşit să-i adune lângă ea pe iubitorii de film şi de literatură.

Simplă, modestă, şi inteligentă, cu chipul care nu îi trădează vârsta (născută pe 23 septembrie 1941), meticuloasă şi într-o permanentă căutătoare în arhivele vii ale satelor bucovinene de melodii pentru un nou album muzical, cu o voce puternică şi plină de dramatism, Sofia Vicoveanca a cochetat şi cu actoria, fiind distribuită, de-a lungul timpului, în câteva pelicule românești. Nu a avut multe roluri de cinema, dar toate sunt memorabile, dovedind un real talent actoricesc. A lucrat numai cu regizori români importanţi: Gheorghe Vitanidis, Mircea Daneliuc, Ioan Cărmăzan, Stere Gulea şi a jucat în filme cu o distribuţie din care nu au lipsit numele mari ale scenei româneşti. Pe Sofia Vicoveanca o regăsim interpretând diverse roluri importante şi în câteva scurt metraje printre care se numără „Omule, pomule“, „De dor, de frumos pe lume“, „Lumini şi umbre“, „Povestea lemnului care cântă“, „Să învăţăm să cântăm româneşte“.

Poezie oferită cu dragoste

A publicat şi patru volume de versuri: „Dureri ascunse“ (1996), „Cu inima-n palme“ (2004), „Taine în adânc păstrate“ (2009) şi „Din culisele sufletului“ (2019).

Volumele sale conţin poezii de dragoste, poezii cu caracter religios, versuri dedicate unor mari interpreţi ale folclorului românesc, versuri inspirate din viaţa solistei sau a familiei, dar şi desenele Sofiei Vicoveanca care, în marea lor majoritate, reprezintă scene de la ţară, întâlnite de culegătoarea de folclor în peregrinările ei prin satele bucovinene.

A jucat în filme alături de mari actori

Debutul în cinematografie a avut loc la 32 de ani, când a jucat rolul solistei din filmul „Ciprian Porumbescu“, un film biografic în două părţi, regizat de Gheorghe Vitanidis în 1973, şi care a avut în distribuţie actori foarte cunoscuţi printre care se numără Vlad Rădescu, Tamara Creţulescu, Emanoil Petruţ, Sebastian Papaiani, Dina Cocea, Toma Caragiu, Amza Pellea, Ion Besoiu, Iurie Darie. A urmat, în acelaşi an, filmul istoric „Dimitrie Cantemir“, regizat de Gheorghe Vitanidis, în care Sofia Vicoveanca a avut colegi de platou de filmare pe actorii Iurie Darie, Alexandru Repan, Amza Pellea, Ilarion Ciobanu, Victor Rebengiuc, Ion Besoiu, Stela Popescu, Ernest Maftei, Liviu Ciulei, Ion Popescu-Gopo, Dina Cocea.

„De la început am jucat alături de actori imenşi. Îmi era parcă şi frică să respir lângă aceşti coloşi ai cinematografiei româneşti“, ne-a spus Sofia Vicoveanca.

„Poezia mea s-a născut dintr-un preaplin al sufletului. O ofer cu toată dragostea şi, poate, vă veţi regăsi printre rândurile versurilor mele. Nu voi trăda folclorul pentru poezie sau pentru desen, nu o să mă rup niciodată de cânt, poezia pentru mine este doar un refugiu, o oază de linişte“, considera Sofia Vicoveanca.

„Un singur regizor mi-a făcut observaţie“

Sofia Vicoveanca a jucat alături de actori importanţi, pentru care nu exista frica de aparatul de filmat, erau oameni serioşi, interesaţi de ceea ce fac, devotaţi meseriei, dar pentru care regizorul impunea respect, era ca învăţătorul pentru şcolari.

„Eu mă temeam ca nu cumva regizorul să spună: «Sofia, ce faci?» O singură dată mi s-a întâmplat la «Vânătoarea de Vulpi», cu Mircea Daneliuc regizor, partener fiind Mircea Diaconu. Când apărea Mircea la cadru încremenea şi pasărea pe creangă. Filmările aveau loc la Râmnicu Vâlcea, aveam momente când trebuia să apar în cadru şi, în rest, eram liberă. Cei de la Comitetul Judeţean de Cultură au aflat că sunt acolo şi, pentru că duminica nu se filma, au spus să facem un spectacol. Am acceptat, nu trebuia să cer voie de la nimeni pentru că nu era nevoie de mine în acea zi. A doua zi, luni, trebuia să apar cu o covăţică, cu grăunţe, să dau mâncare la păsări. Şi apar şi, dacă aţi fost la filmări, ştiţi că pe lângă personajul principal este o armată de lume cu lumini, cu sunet, cu tot felul de treburi. Şi cum intru în cadru strigă Mircea Daneliuc: «Unde ai fost Sofia ieri? De acum nu mai eşti nevasta lui Pătru, eşti Sofia Vicoveanca. Înapoi!»

Am încremenit, a aflat că am avut spectacol. Apoi am apărut mândră şi dădeam mâncare la păsări. A fost prima şi ultima dată când un regizor mi-a făcut observaţie“, ni s-a destăinuit Sofia Vicoveanca.

Rolul unei „buldozeriţe“ a consacrat-o în cariera din cinematografie

Primul film care a marcat-o şi a consacrat-o în cariera cinematografică pe marea cântăreaţă a fost „Oraşul văzut de sus“. În acest lungmetraj, realizat în 1975, Sofia Vicoveanca joacă rolul unei muncitoare în port, mai precis al unei „buldozeriţe”. În această peliculă, Nastasia, şefa de echipă de pe şantier care lucrează şi pe buldozer, i-a avut ca parteneri pe Margareta Pogonat, George Constantin şi Ilarion Ciobanu.

„De fiecare film mă leagă tot felul de poveşti. Cu toate că eu nu sunt o femeie aşa de dură, regizorul Lucian Bratu mi-a dat rolul buldozeriţei pentru vocea puternică şi pentru imaginea fermă, impunătoare pe care, în opinia sa, o aveam. Am încercat să mă transpun cât mai bine în personajul Nastasia, cea care lucra pe buldozer, dar şi lidera femeilor care s-au revoltat în port. Nu ştiam să conduc o maşină, dar să conduc un buldozer cu lamă, nici atât, dar băieţii de pe şantier îmi spuneau: «doamna Sofia, ţine de lamă, să nu o urci, dar nici să o dai pe jos. Ţine drept!» Iar eu făceam ce îmi spuneau ei şi totul a mers bine. Pot spune că acest rol a însemnat, practic, debutul meu în cinematografie“, a precizat Sofia Vicoveanca.

„Urgia“, un film din 1977 regizat de Andrei Blaier, Iosif Demian, „Cântarea României“ şi „Vânătoarea de vulpi“, un film regizat de Mircea Daneliuc în 1980, în care Sofia Vicoveanca a jucat rolul nevestei lui Pătru cel Scurt, interpretat de Mircea Diaconu și avându-i alături pe platoul de filmare pe Mitică Popescu, Valeria Seciu, Gheorghe Cozorici , au fost producţiile care au pregătit terenul pentru rolul nana Floarea, mama lui Culi din filmul „Ochi de urs“.

Film revăzut la 40 de ani de la filmări

Cea de-a 40-a ediţie a celui mai longeviv festival de film, diaporamă şi fotografie, „Toamnă la Voroneţ“, desfăşurat în perioada 5-11 octombrie 2020 la Gura Humorului, i-a avut printre invitaţii speciali şi pe îndrăgita solistă de muzică Sofia Vicoveanca. Domnia sa a participat în calitate de actor, cu ocazia prezentării filmului „Ochi de urs“ al regizorul Stere Gulea, în care Sofia Vicoveanca s-a remarcat în rolul nanei Floarea.

„Ochi de urs“ este un film cu un scenariu adaptat de Stere Gulea după nuvela omonimă a lui Mihail Sadoveanu, rolurile principale fiind interpretate de Dragoş Pâslaru, soprana Daniela Vlădescu, Sofia Vicoveanca, Iosif Stoian, Dorina Lazăr şi Maria Pătraşcu.

Sofia Vicoveanca a fost distribuită în acest film după ce regizorul Stere Gulea a văzut-o în mai multe spectacole şi a rămas impresionat de personalitatea ei, considerând-o foarte apropiată de personajele imaginate de Mihail Sadoveanu. După câteva probe, i s-a oferit rolul secundar feminin din film (mama lui Culi), cântăreaţa dovedind pe tot parcursul filmărilor că este „de o ţinută şi de un profesionalism impecabile“. Rolul principal, soţia lui Culi, a revenit sopranei Daniela Vlădescu.

„Am retrăit fiecare clipă (de aproape 40 de ani în urmă), emoţiile din timpul filmărilor, chiar dacă eu am mai văzut filmul, dar pe ecran mare emoţiile au fost mult mai mari. Mulțumesc cu sufletul regizorului Stere Gulea, pentru încredere, dându-mi «pe mână» rolul nanei Floarea, organizatorilor şi, nu în ultimul rând, publicului!

Fiind din lumea satului şi formată aici, nu a fost foarte greu să interpretez rolul din acest film.

Cu Dragoş Pâslaru (Culi în film), care a părăsit lumea teatrului şi s-a călugărit, devenind ieromonah cu numele de părintele Valerian, am avut o relaţie foarte bună, chiar dacă în realitate diferenţa de vârstă între noi este de 10 ani, iar în film interpretam rolul mamei. Permanent aveam grijă la tot ceea ce fac pentru a fi în rolul mamei. Permanent urmăream chipul operatorului, pentru că el exprima dacă ceea ce am făcut era bine sau nu. Era o chestie pe care mi-am fixat-o şi, dacă era încruntat, ceva nu a mers, dacă avea un chip zâmbitor, ştiam că a fost totul bine.

Cu Stere Gulea m-am înţeles de la bun început, mă văzuse în «Vânătoare de vulpi» şi în «Oraşul văzut de sus», mi-a dat scenariul, m-am pregătit foarte bine. Când porneam de la hotel la filmări tot timpul spuneam «Doamne ajută ca nu cumva să strige regizorul la mine, să nu stric ziua actorilor»”, ne-a mărturisit Sofia Vicoveanca.

Sofia Vicoveanca este un om fericit, împlinit şi cu tolba plină de amintiri pe care le deapănă cu plăcere

Zilele petrecute în munţi la filmări îi aduc aminte Sofiei Vicoveanca şi de momente mai amuzante.

„Începuse deja criza de pâine şi alimentele se dădeau pe cartelă. Într-o seară de iarnă, venind de la filmare din munţi, am ajuns în oraş îmbrăcată aşa cum aţi văzut în film, în haine specifice femeii de la ţară, avem mai multe pentru că în film trebuia să fiu mai rotofeie.

M-am dus la un magazin alimentar şi m-am aşezat la rând să iau o bucată de pâine. Când am ajuns să cumpăr, vânzătoarea mi-a spus: «Du-te acasă şi fă-ţi mămăligă! De ce stai aici la rând?»”, şi-a reamintit artista de cinema şi interpreta de muzică populară.

După ce din „buldozeriţă“ a ajuns o ţărancă din munţi, peste ani destinul a făcut ca Sofia Vicoveanca să fie împărăteasă în filmul pentru copii „Sarea în bucate“, o producţie 2001.

„Regizorul Radu Dumitru Penescu părea circumspect asupra rolului pe care trebuia să îl interpretez şi mi-a spus: «Eşti împărăteasa! Vezi să nu scapi vreun gest de ţărancă!». Iar după primele probe s-a liniștit pentru că puteam juca rolul împărătesei“.

Acest rol i-a adus Sofiei Vicoveanca şi o bucurie sufletească atunci când pe holul unui cabinet medical, cu lume multă, o fetiţă se uită la actriţă şi exclamă: „Mamă, uite-o pe doamna împărăteasă din filmul Sarea în bucate!“.

Un alt film în care a jucat Sofia Vicoveanca a fost „Casa din vis“, regizat de Ioan Cărmăzan în 1991, în care a avut colegi actori extraordinari, precum Maia Morgerstern, Gheorghe Dinică şi Horaţiu Mălăele.

„Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat posibilitatea să gust și din această artă, care este dificilă într-un fel. Dar, dacă o faci cu sufletul și cu credință, pentru că întotdeauna mă rugam «Doamne, ajută-mă să iasă cu bine, să nu stric ceva», pelicula era valoroasă, plus că erau actori adevărați, nu este greu. De exemplu, în «Casa din vis» am fost lângă Gheorghe Dinică, care îmi era soț, Maia Morgerstern era nora mea, Horațiu Mălăele era copilul cu handicap. Niște actori uriași. Iar eu cine eram? O cântăreață de folclor cu traistă și opinci“, a mărturisit artista.

Silviu Buculei

Zorina Bălan: „Când sunt pe scenă, suntem eu, cântecul, Dumnezeu și publicul“

Scris de Lumea Satului în 20 August 2020.

Rămân la părerea că un interpret de muzică populară – de fapt, de orice fel de muzică – trebuie să cânte nu doar din... gură, ci din toată ființa, fibra și ființa sa pentru a face cântecul nemuritor, pentru a ajunge la inima auditoriului și a-l face să vibreze de emoție și pentru ca numele solistului să rămână, cumva, în memoria generațiilor. Trecutul – așa cum a știut el mai bine să cearnă – a așezat nume ilustre într-o galerie de mari creatori de folclor. Îi știți foarte bine! Din tânăra generație sunt câteva voci care deja s-au detașat, iar printre acestea se află și Zorina Bălan (35 de ani), o interpretă ce și-a măsurat măiestria în... „Crizantema de Aur“ sau trofeul Festivalului „Maria Tănase“.

Reporter: Zorina Bălan, sunteți născută în Corabia, la malul Dunării, într-o familie unde s-a făcut dintotdeauna muzică. Deci nicio mirare că talentul s-a transmis.

Z.B.: Și eu și copiii mei – am trei prunci – suntem născuți în Corabia. Dar multă vreme eu am copilărit la Prundu, dincolo de Olt, în Teleorman. Vin dintr-o familie de lăutari în care toată lumea a cântat. De fapt, facem asta de generații întregi. Străbunica mea, rămasă în memoria oamenilor drept baba Stela, a fost un talent local renumit. Bunicii Stan și Stana au avut taraf, li se spunea taraful Scârcea, frații și surorile bunicilor făceau muzică, apoi mama (Floarea) a cântat toată viața în spectacole sau la petreceri, unde se aduna lume puhoi, iar tata (Nicu) – el din păcate s-a prăpădit când aveam trei ani – le „zicea“ nemaipomenit cu acordeonul. Unchii mei, de asemenea, au cântat, surorile mele au voci excepționale. Tot neamul meu a fost de lăutari sau rapsozi populari. Eu trebuie să mă socotesc o norocoasă pentru că am prins acele vremuri de iubire adevărată între oameni, de căldură sufletească, de veselie. Am trăit momente incredibile alături de ei. Când se strângeau cu toții, de sărbători, la masă, neapărat se lăsa cu o cântare, cu instrumente adevărate sau improvizate. Pe urmă, nu le ajungea masa fericită, trebuiau să și o împărtășească, așa că ieșeau cu tot alaiul pe stradă, iar lumea mergea la poartă, să asculte, să aplaude, să se bucure împreună. Se făcea nuntă după noi! Sunt amintiri tare prețioase, le evoc mereu cu bucurie, mă hrănesc cu ele.

Rep.: Deci ați plecat în carieră cu o zestre bogată: voce, amintiri, talent, neastâmpărul de a cânta. Cum au fost primii ani ca solistă? De fapt, s-o luăm invers, în sensul de a creiona o biografie scurtă.

Z.B.: Eu am plecat cu convingerea mai mare că vreau să fac ceva important cu vocea mea. Pe scenă am urcat pe când aveam trei anișori, la grădiniță. Am absolvit un liceu început la Corabia și finalizat la Craiova, unde m-am mutat între timp. Iar de la școală, ce să zic, plecam frecvent la festivaluri și concursuri de interpretare, era important să nu ratez nicio competiție. Prima persoană cu care am concertat și care m-a scos pur și simplu din sat la oraș este dl prof. Marin Urzicana. Am urmat apoi, vreme de patru ani, Școala Populară de Artă Slatina, clasa de la Corabia, unde l-am avut ca profesor pe dl Ion Baracu, din Izbiceni. Am făcut și nai, apoi vioara a fost o pasiune de-a mea, iar la deslușirea acordurilor m-au ajutat rapsozii Nicu Drăgoi (Stăvaru), Marin Candoi (Corabia) iar mai târziu maestrul Marin Constantin mi-a arătat notele. Când veneam acasă, o învățam pe fetița mea, Vanessa, deci era un dublu câștig.

Rep.: Care a fost primul mare premiu sau trofeu câștigat și la ce vârstă?

Z.B.: Primul trofeu l-am câștigat când aveam 20 de ani și primul... copil! Am obținut marele premiu la „Rapsodia românească“; a fost un concurs național pe etape, organizat de TV Favorit, dar până atunci am mers la nenumărate alte concursuri; de la unele veneam cu premiul I, de la altele cu nimic... După aceea am obținut premiul al III-lea la Festivalul „Maria Lătărețu“ (Târgu Jiu), trofeul Festivalului Național de Folclor „Maria Ciobanu” (Rm. Vâlcea), Trofeul Festivalului Național de muzică lăutărească veche „Zavaidoc“ (Pitești), unde am avut privilegiul să o cunosc pe dna Mărioara Murărescu, titlul „Vocea Populară a Olteniei 2012“ etc.

Rep.: Dar pe care-l considerați cel mai prețios trofeu?

Z.B.: Sunt două la care țin imens fiindcă ambele mi se par remarcabile, pe niciunul nu l-aș putea pune mai presus: trofeul și premiul presei la Festivalul național de romanțe „Crizantema de Aur“ Târgoviște (2016) și trofeul și premiul de popularitate la Festivalul Concurs Național al Interpreților Cântecului Popular Românesc „Maria Tănase“ Craiova (2013). La primul mă tot chinuiam de vreo 10 ani să ajung, dar de fiecare dată mă trezeam... după preselecții. Mi-am zis că poate n-a venit ceasul, n-am ars cât ar trebui să pot cânta romanța, dar știam că odată se va întâmpla. În 2016, într-o bună zi, a venit „Crizantema“ la Craiova, a venit moara la sac! După ce ieșisem dintr-un program extrem de încărcat și eram cumplit de obosită, am primit un telefon de la dna Alina Mavrodin Vasiliu, care m-a chemat la preselecție. Întâi am plâns de m-am săturat, mi se părea că Dumnezeu coborâse lângă mine să-mi deschidă calea și la probă țin minte că, în timp ce interpretam cu vocea ușor ostenită și răgușită, dna Mavrodin lăcrima, spunând către un coleg că „a mai găsit un diamant“. Iar la concurs, ce să vă spun, a fost poate cel mai profund moment pe care l-am putut trăi eu vreodată pe scenă, cu mine uitată în romanță, cântând cu toți porii și cu sala pe care o simțeam vibrând. Poate nu întâmplător juriul a notat evoluția mea cu 10 pe linie. Nici nu îndrăzneam să cred că e real. La „Maria Tănase“ am participat de patru ori!

Rep.: La o ediție anterioară aceleia din 2013 eram absolut convinsă că veți obține trofeul și n-a fost așa...

Z.B.: Dar a fost să fie a patra oară! Deci mie mi-au trebuit 8 ani să cânt, să mă pregătesc, nu doar cu cântecul, ci spiritual, sufletește.

Acel trofeu cred că mi l-a dat Dumnezeu pentru cât am muncit, pentru cât de serioasă am fost cu toată pregătirea. Și am și avut șansa să fiu ajutată de niște oameni cărora le mulțumesc. Trofeul, dar mai cu seamă premiul de popularitate, a fost ca o simbioză a mea cu publicul din Craiova fiindcă atunci am reprezentat Doljul. Sala a vibrat cu totul special, a fost un dar extraordinar, ne-am înrudit, craiovenii m-au primit în inima lor.

Rep.: Spuneați că pentru dvs. era important să nu ratați festivalurile și concursurile. Cât de mult îl ajută pe un interpret prezența la competițiile de interpretare? Înseamnă validarea talentului, o carte de vizită sau garantează o carieră reușită?

Z.B.: Un concurs sau un trofeu nu garantează nimic. Poate e un punct de la care cineva poate hotărî dacă vrea sau nu să rămână pe scenă. Cântecul adevărat sau actul artistic te consumă și e bine că este așa. Dacă nu se întâmplă ca sufletul dă fie împletit cu profesia pe care o alegi, performanța e pusă sub semnul întrebării. Pe mine concursurile m-au ambiționat. Multă vreme chiar unii dintre membrii juriilor mi-au spus că eu nu voi ajunge niciodată pe marile scene, că nu voi ajunge artist profesionist, să merg să-mi văd de nunțile și botezurile mele. Palmele acestea zic că m-au ajutat și din ele s-a născut mai târziu mângâierea...

Rep.: Când anume, pe scenă, ținând cont de reacția publicului, ați simțit gloria adevărată și ați avut sentimentul că v-ați împlinit menirea de solist?

Z.B.: Sentimente puternice am trăit la „Crizantema de aur“ și „Maria Tănase“. Și s-a mai întâmplat ceva copleșitor la Torino. Acolo, tocmai când mi-a venit rândul să urc pe scenă, s-a defectat aparatura. Și am avut cu mine o vioară și un acordeon, am cântat și publicul m-a ovaționat în picioare.

Rep.: Se spune că generația de astăzi este cumva dezavantajată pentru că nu are la dispoziție marile concerte folclorice de altădată. Cum se descurcă un interpret spre a ajunge în vârf?

Z.B.: În primul rând, interpretul trebuie să știe dacă muzica îl împlinește pe el. Și atunci Dumnezeu nu întârzie să-i arate calea. Când iese din casă, cred că tot omul trebuie să îmbrace două haine: rugăciunea și încrederea. Celelalte aspecte sunt amănunte, cum și dacă ajungi în vârf. Cât despre legătura cu publicul, generațiile de dinainte aveau concertele, noi avem alte avantaje: Internetul, You Tube, filmări, rețelele de socializare, televiziunile, că sunt comerciale sau nu, că se plătește pentru apariție sau nu!

Rep.: Faptul că ați înregistrat melodii cu redutabila și selectiva Orchestră „Lăutarii“ a maestrului Botgros spune multe. În fine, ce înseamnă cântecul pentru dvs.?

Z.B.: Am avut plăcerea să înregistrez câteva piese cu maestrul și, da, e o mare onoare să ți se întâmple. Și avem în vedere un nou proiect muzical în care să fie prezentă și mama mea. Dar am imprimat materiale și cu maestrul Marin Constantin, am colaborat cu maestrul Marin Alexandru și am avut marea șansă să urc pe scena Filarmonicii „Oltenia“ din Craiova. Iar ultima... e o întrebare la care ar trebui să fiu foarte atentă, mi-e teamă de cuvinte. Când sunt pe scenă, pentru mine nu există nici mamă, nici tată, nici copil, nici soț, nici prieten; suntem eu, cântecul, Dumnezeu și publicul, actul artistic pe care-l săvârșesc în acel moment.

Maria Bogdan

Aneta Stan, „fata dunăreană“ cu un CV complet şi complex

Alte articole:

Redacţia: