Dacă în copilărie mi-ar fi spus cineva că poți fi turist pe stadion aș fi spus că este o glumă. Însă ceea ce de multe ori pare imposibil poate deveni realitate atunci când te aștepți mai puțin. Vizitând Barcelona, mi-am dorit enorm să merg în tribune pentru a vedea un meci al celei mai titrate echipe din lume, FC Barcelona, însă nu am avut acest noroc, așa că a trebuit să mă mulțumesc cu vizitarea stadionului. Dar nu-mi pare rău pentru că nu doar am avut privilegiul de a vizita inclusiv unul dintre vestiare, ci am aflat și multe noutăți din istoria fotbalului.

Camp Nou are o capacitate de peste 99.000 locuri, deși în decursul vremii a depășit și 120.000, și este stadionul cel mai mare din Europa, iar în lume se află pe locul 13.  Încă din anul 1957, aici se desfășoară meciurile echipei catalane atunci când este gazdă, iar de-a lungul timpului s-au desfășurat aici numeroase evenimente sportive precum Jocurile Olimpice, finale de Champions League ori meciuri din cadrul Campionatului de fotbal european sau mondial sau concerte a numeroase nume importante din industria muzicală. Și dacă nu știați, inclusiv stadioanele pot fi cotate cu stele, asemenea hotelurilor, iar Camp Nou este de 5 stele datorită serviciilor și facilităților pe care le oferă. Pe lângă terenul principal de fotbal, aici găsim alte miniterenuri, terase, o capelă, magazin de suveniruri și Muzeul FC Barcelona, care are peste 1,2 milioane de vizitatori pe an.

Cu mult înainte de a ajunge în fața stadionului, atmosfera era asemănătoare cu cea de dinaintea unui mare meci, însă era vorba doar despre entuziasmul microbiștilor care se îndreptau spre arenă. Trebuie să menționez că toate acestea se întâmplau cu doar două săptămâni înainte de plecarea lui Messi, deci în acele momente totul gravita în jurul superstarului: de la tricourile pe care le purtau suporterii, la majoritatea afișelor publicitare și obiectelor promoționale comercializate.

M-a impresionat partea muzeului unde erau expuse primele mingi de fotbal, ghetele de fotbal în care cu greu mi-i pot imagina pe jucători alergând, mănușile portarilor, apărătorile, practic echipamentele echipei din diverse perioade. Am observat și primele fanioane, precum și modul în care s-a schimbat de-a lungul vremii emblema echipei. Erau expuse și tricouri ale jucătorilor emblematici precum Stoichkov, dar și banderole de căpitan. Practic, era surprinsă evoluția fotbalului pentru că, îndrăznesc să spun, nu am putea vorbi despre fotbal european fără Barcelona.

La fel de impresionantă, dar cu siguranță mult mai apreciată, este camera trofeelor. Aici sunt expuse cupele câștigate de echipă, pe pereți rulează faze istorice din timpul meciurilor. Recunosc, m-am uitat destul de mult să-l zăresc și pe Gică Popescu într-un clip sau poză, pentru că da, este o mândrie că a jucat pe Camp Nou, că a fost căpitanul echipei înaintea multor altor jucători de renume și că a câștigat trofee importante. Nu lipsesc din această zonă documente importante, extrase din presă și… curiozitatea turiștilor, pentru că se înainta destul de greu spre fiecare vitrină. Însă poate punctul culminant se atingea atunci când ajungeai în zona dedicată exclusiv lui Messi, acolo unde erau expuse „Baloanele de Aur“ și „Ghetele de Aur“.

Mes que un club – mai mult decât un club

Vizita continuă spre vestiare și sala de conferințe de presă. Da, am închis ochii pe furiș și mi-am imaginat preț de câteva secunde că sunt reporter, tocmai s-a încheiat un meci și urmează să adresez întrebări jucătorilor. Mă așteptam să fiu mai impresionată de vestiare, dar tind să cred că le-am vizitat pe cele ale oaspeților, ceea ce în mintea mea se traduce prin ideea că sigur ale gazdelor erau mult mai frumoase.

Mergem mai departe și… surpriză, intrăm pe stadion asemenea jucătorilor, adică prin acel tunel special unde-i vedem pe fotbaliști așteptând să intre pe gazon. Momentul a fost de intensitate maximă. Bineînțeles că nu ne-am putut așeza pe banca de rezerve ori să mergem pe gazon, dar era acea emoție de la fierul ierbii pe care cred că o poate simți doar un microbist adevărat. Și dacă pe gazon nu puteai intra pentru a atinge iarba, găseai în imediata apropiere o tarabă cu tot felul de obiecte în interiorul cărora era iarbă de pe teren. Da, au ajuns să vândă și așa ceva și nu la orice preț, să ne înțelegem. Erau doritori, printre care și eu, care nu puteau pleca acasă fără un magnet cu iarba campionilor, dar trebuie să menționez că era cel mai ieftin și mai mic obiect, dar puteai pleca de acolo cu fel de fel de trofee cu iarba campionilor.

Poze de pus în ramă

Am văzut terenul de la fierul ierbii, dar și din tribune și pot spune doar atât: impresionant. Din zona superioară, acolo unde se află și cabinele dedicate comentatorilor și jurnaliștilor, priveliștea este impresionantă. Și dacă și cu stadionul gol este așa, îmi pot imagina că la un meci această senzație este cu mult mai specială. Am zăbovit aici minute-n șir, adevărul este că, deși se spune că turul durează 3 ore, nu te zorește nimeni să pleci mai repede. Coborând din tribune, mă așteptam cumva ca aceasta să fie toată experiența, însă nu. A mai urmat un tunel cu multe ecrane pe care apăreau show-uri audiovizuale și chiar imagini de pe cele mai vechi televizoare.

Este clar că o astfel de vizită se lasă și cu multe fotografii, printre care cele pe care ți le pot face ei, cum ar fi cea cu vedere panoramică a stadionului, cea cu una dintre cupe și… cea mai importantă: cu jucătorul preferat de la Barça. O poză ce pare atât de reală, încât te poți minți chiar și pe tine că ai stat lângă Gerard Piqué, cum a fost cazul meu. Am primit un album cu fotografiile, dar mi-a fost expediat și electronic, nici acesta n-a fost ieftin, dar parcă nu ar fi fost reală vizita fără a-l avea.

Și pentru că totul este gândit comercial, ca să pleci de pe stadion trebuie să treci pe la magazinul lor. Vă propun aici un exercițiu de imaginație: gândiți-vă la o femeie care intră într-un magazin de bijuterii și are posibilitatea să-și cumpere tot ce-și dorește, fără limite, ori la un copil în cel mai mare magazin de jucării. Nu-i așa că vi-i imaginați extrem de fericiți? Ei, cam așa eram eu, numai că nu mă puteam decide ce să aleg, aș fi plecat cu tot magazinul. M-am rezumat prin a-mi cumpăra un tricou, însă nu cel oficial de joc, și un hanorac, o șapcă tatălui meu, iar fratelui… ei bine, el a avut parte de cel mai important proces: i-am ales actualul tricou de joc al fotbaliștilor, pe care l-am personalizat cu numele lui și numărul favorit. Ce pot să spun este că și în acest punct catalanii excelau în a te face să te simți special: cumpărai tricoul, scriai numele și apoi așteptai să-l primești personalizat, însă nu oricum. Pe o tabelă vedeai scrisă comanda și stadiul în care se afla. Era un fel de tabelă de marcaj, și da, te uitai cu mândrie că știai că poate-i unicul moment când numele tău avea să apară pe Camp Nou.

Am plecat de acolo mai fericită ca un copil în seara de Crăciun! Și mi-am promis că-n viața asta voi ajunge și în tribune, ca spectator. Deși atunci când eram mică mă visam reporter pe stadion, rămân în zona agricolă, pentru că, deși se spune că la fotbal și agricultură ne pricepem cu toții, cred cu tărie că este nevoie de multe cunoștințe până a ne declara specialiști.

Larissa DINU

GALERIE FOTO

Experiența călătoriei pe lacul Inle a fost inedită pe tot parcursul ei. Despre ce am văzut acolo le povestesc prietenilor și cunoscuților ori de câte ori am ocazia pentru că sunt momente care mi-au influențat perspectiva din care privesc lumea. Viața localnicilor se desfășoară aici după un ritual diferit de al unor oameni obișnuiți, perseverența fiind o calitate ce duce la perfecțiune anumite activități ale acestora.

Îmi amintesc primul contact vizual cu pescarii localnici de pe lacul Inle. M-a impresionat stilul lor original de a vâsli cu un picior, cu celălalt ținându-și echilibrul în timp ce cu brațele manevrau coșurile de prins pește. Astfel pescarii, stând într-un picior pe vârful bărcii într-un echilibru demn de un acrobat, identifică vizual bancurile de pești pe fundul lacului, scufundă apoi coșul de format conic, construit dintr-un cadru de bambus acoperit cu plasă, ca să prindă peștele care este extras apoi unul câte unul cu o suliță.

Fotografiile cu pescarii Intha (fiii lacului) sunt celebre în toată lumea, fiind prezentate în multe materiale de promovare turistică a Myanmarului.

I-am fotografiat la rându-ne, uitând pentru o clipă de emoția creată de aglomerația ambarcațiunilor cu motor de pe „autostrada“ lacului Inle.

Tot pe acest lac am aflat că Myanmarul este singurul loc din lume în care se produce fibra de lotus, țesătura rezultată fiind oarecum asemănătoare cu mătasea. Am vizitat în satul Paw Khon un atelier în care localnicii produc manual unicele țesături. Acolo am întâlnit și celebrele femei cu gâtul lung din tribul Kayan ce își pun în jurul gâtului până la 27 de inele și care, pe lângă faptul că veneau să se pozeze cu turiștii dornici de original, știau asemeni celorlalte localnice meșteșugul țesutului de pânză cu fibră de lotus. M-au uimit din nou talentul și îndemânarea cu care lucrau femeile și, evident, nu am rezistat tentației de a fotografia și a ne cumpăra suveniruri originale.

Dacă tot am povestit de lucruri inedite, aflați că am vizitat aici pagoda pisicilor săltărețe, Nga Phe Kyaung, faimoasă pentru reprezentațiile date de călugări cu felinele destul de greu de dresat. Pisicile erau acolo, dar spectacolul nu se mai desfășura pentru că nu era agreat de noul preot care păstorea lăcașul.

Am vizitat și satul Indein, locul unde am văzut cele mai vechi stupe din Myanmar, datând din secolul al VIII-lea. Unele erau restaurate, altele încă acoperite de vegetație, iar impresia cu care am rămas este că, deși locul părea abandonat, transmitea o energie care ne-a alungat oboseala acumulată în turul pe lac.

Călătoria a mai cuprins o oprire la un atelier de construcție a bărcilor tradiționale și mai apoi la un altul unde se fabricau, cu unelte tradiționale, bijuterii de argint.

Peste tot ne-au întâmpinat doar chipuri amabile și încântate că văd turiștii. Bucuria pe care am simțit-o acolo nu o pot compara cu alte locuri pe care le-am vizitat.

Lacul Inle este după părerea mea un univers în care lucrurile se desfășoară după alte coordonate cosmice pentru spațiu și timp.

Las loc mai mult de această dată fotografiilor, care cu siguranță vor face ca povestea mea să ajungă mai ușor la sufletul dumneavoastră. Călătoria imaginară în ținutul miilor de pagode continuă cu un nou episod. Rămâneți aproape.

Teofilia Banu

GALERIE FOTO

Sunt călătorii pe care le facem în viața noastră și care au menirea de a fi mai mult decât atât. Sunt călătorii inițiatice în care descoperi că viața este poate mai mult decât ce ai trăit până acum. Și uneori nu este nevoie decât de un munte care să te urce spre nori și... liniște. În județul Alba, la o altitudine de 1.100 metri, Munții Apuseni prind în strâmtoarea lor unul dintre cele mai frumoase sate pe care le-am văzut vreodată, Ghețari. Drumul (asfaltat) către acest cătun te poartă din centrul comunei Gârda de Sus, pe Cheile Ordâncușei, acolo unde natura face încă o demonstrație de forță și măiestrie. Coloane masive de stâncă, golașe sau dimpotrivă căptușite cu mușchi și licheni, pe la poalele cărora curge râul Ordâncușa, străjuiesc drumul. La intrarea pe chei se poate vizita peștera Poarta lui Ionele, dezvăluită de o ravenă uriașă de 17 metri care se deschide în stâncă. După câteva zeci de minute prin labirintul de rocă al cheilor, peisajul se îmblânzește. Încep văile adânci sau domoale, după vrerea muntelui. Aici cuvântul naturii nu este pus la îndoială.

Satul Ghețari are o energie aparte izvorâtă din liniștea în care este cufundat. Deși sute de turiști ajung în acest cătun, solemnitatea și liniștea muntelui se păstrează pentru că este mai mult decât un sat turistic. Este un loc spiritual în care te poți reconecta cu natura și poți descoperi traiul simplu, nesofisticat al oamenilor de aici. Moții sunt cei mai primitori oameni pe care i-am întâlnit până acum. Te poți așterne la povești cu ei fără să simți cum se scurge timpul, fără să te simți stânjenit de vreo bâlbă pe care ai făcut-o. În căsuțele lor modeste remarci cât de puține lucruri îți sunt de fapt necesare pentru a trăi. Chiar și în pensiunile turistice se păstrează această modestie. Pentru că moții știu că de fapt bogăția lor este muntele.

Numele satului Ghețari vine de la ghețarul Scărișoara. O peșteră care te determină să cobori printr-un aven de 48 de metri adâncime până în măruntaiele pământului pentru a descoperi aici primul ghețar ca mărime din țară și al doilea din lume. De-a lungul timpului au fost construite aici câteva rânduri de scări. Se pare că pământul și stâncile sunt vii. Bătrânul ghețar Scărișoara are peste 4.000 de ani și totuși gheața de aici are o grosime de 22 m.

În Apuseni oamenii respectă natura și nu pentru că sunt forțați sau pentru că li se „predau“ lecții despre comuniunea cu ea, ci pentru că înțeleg că așa este firesc. Modestele căsuțe tradiționale de lemn ale moților se integrează perfect în acest peisaj sublim, iar influențele modernismului nu se simt în arhitectura noilor construcții. Tot ce se construiește este în perfect acord cu munții.

GALERIE FOTO

Fotoreportaj Laura Zmaranda

Cu o deschidere sudică, pe teritoriul a trei judeţe – Braşov, Dâmboviţa şi Prahova, în proporţii oarecum egale şi cu o suprafaţă imensă de peste 32.000 ha, parte pajişti, parte păduri seculare, Parcul Natural Bucegi reprezintă astăzi un important punct de referinţă în cercetarea ştiinţifică în domeniu. Prin însuşi obiectul său de activitate – asigură o protecţie specifică zonei alpine reprezentate de elemente naturale deosebite –, cu o structură geologică aparte şi cu o altitudine de peste 2.500 metri, parcul este structurat astăzi în 14 rezervaţii, cu o floră şi o faună diferite. Este poate îndeajuns să arătăm că aici, potrivit directorului unităţii, ing. Horia Iuncu, există, statistic, 3.500 specii de plante rare, ocrotite de lege, printre care floarea de colţ, sângele voinicului, rododendron, iedera albă, pinus cembra, dar şi o faună foarte diversă, compusă din peste 3.000 specii de animale: cocoşul de munte, capra neagră, ursul brun, numeroase cervide, corbul, râsul. În perimetrul parcului au fost identificate şi constituite o serie de zone specifice de protecţie şi de conservare a unor habitate şi specii naturale importante sub aspect floristic, faunistic, forestier, dar şi hidrologic, geologic, speologic, precum şi palenteologic. În cazul din urmă sunt avute în vedere măsuri specifice de protecţie a unor monumente ale naturii, precum Peştera Cocora şi Cheile Urşilor, Cheile Tătarului, Colţii Morarului, Cascada Urlătoarea, Abruptul prahovean, stâncile Sfânta Ana, Cheile Peleşului şi altele.

„Prin identificarea habitatelor, a tipurilor de ecosisteme, stabilirea limitelor spaţiale, a stării şi a tipurilor de ecosisteme, ne-am propus încă de la începutul activităţii noastre aici un studiu sistematic asupra diversităţii ecosistemice, a diversităţii geologice, climatice, pedologice, hidrologice şi biologice“, mai precizează directorul Horia Iuncu.

Parcul este şi un mediu propice vieţii cotidiene. Există aici un număr important de aşezări omeneşti, îndeosebi rurale, ale căror activităţi tradiţionale sunt susţinute de noi. Astfel, pentru păstrarea specificului zonei, sperăm să asigurăm o adevărată armonie cu natura înconjurătoare. În anumite cazuri, justificate, conducerea parcului acceptă o exploatare a arborilor şi a păşunatului alpin, pescuitul, prelucrarea unor materiale specifice, dar şi colectarea fructelor de pădure, a ciupercilor comestibile, vânătoarea, un turism adecvat.

Protecţia naturii şi dezvoltarea economică a zonei

De altfel, pentru acest an conducerea Parcului şi-a mai propus drept principal obiectiv practicarea turismului montan în perimetrul unităţii. Pe de o parte prin modernizarea infrastructurii specifice de vizitare, prin realizarea unui centru la Buşteni, dar şi prin finalizarea lucrărilor de construcţie a altor noi puncte de informare la Peştera şi Moroieni (acolo unde se află şi sediul parcului), inclusiv realizarea de materiale informative, a paginii de web pentru turiştii români şi străini. Avem în vedere aici şi intensificarea activităţilor de educaţie ecologică cu elevii de la şcolile generale şi licee din zonă, în principal cu cele din oraşul Sinaia şi comuna Moroieni.

Se intensifică cercetarea ştiinţifică în Bucegi

De la an la an se poate vorbi de o prezenţă tot mai activă a oamenilor de ştiinţă, care nu se sfiesc să urce pieptiş Bucegii. Se cuvine menţionat faptul că, alături de personalul de conducere a Parcului, te întâlneşti adesea şi cu cercetători de la diferite universităţi. În primul rând de la Facultatea de Biologie a Universităţii Bucureşti, Universitatea Valahia din Târgovişte, Facultatea de Silvicultură şi Exploatări forestiere de la Universitatea Braşov (Facultatea de Ingineria mediului şi Biotehnologie). Tot astfel cum există şi o serie de parteneriate cu Institutul de Cercetare în Silvicultură (ICAS), precum şi parteneriate cu alte unităţi similare din ţară şi străinătate, cu diferite organisme europene sau pan-europene: Europarc, Pan Park, Centrul internaţional pentru Conservarea Carpaţilor, Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii, Fondul Mondial pentru Natură, Federaţia naturii şi a Parcurilor Naturale din Europa.

Cristea BOCIOACĂ

Satul Frumosu este situat la ieşirea din comuna Vama, pe drumul care duce la mănăstirea Moldoviţa. Este un sat de bucovineni gospodari, în care turiştii sunt îndemnaţi la popas în pensiunile agroturistice, dar mai ales în atelierele meşteşugăreşti tradiţionale. Dacă încondeiatul ouălor, ţesutul şi cusutul costumelor populare este îndeletnicirea femeilor, o mică parte dintre bărbaţii din Frumosu se ocupă de fierărie şi de făcut hamuri din piele pentru cai. Cea mai veche fierărie din zona Moldoviţei, funcţională şi astăzi, este situată chiar la drumul judeţean 176, care duce spre Mănăstirea Moldoviţa. Fierăria a fost deschisă în 1927 de familia Reabschi, astăzi fiind administrată de Ilie Reabschi.

Renumele familiei Reabschi în realizarea sau repararea plugurilor, a scoabelor potcoavelor, topoarelor, balamalelor etc., în potcovitul cailor şi calitatea lucrărilor făcute aduce şi astăzi la atelierul din Frumosu un număr însemnat de clienţi din localităţile învecinate. Cu toate că în această localitate mai există alte trei fierării, Ilie Reabschi nu se plânge de comenzi, dar nici de turişti, aceştia putându-l vedea la muncă pe fierar fără să plătească vreo taxă.

Mai mult decât atât, aşezarea atelierului la un drum turistic care duce spre mănăstirile din Bucovina îi determină pe turiştii străini să facă un popas neprevăzut pentru că în multe ţări această meserie de fierar – potcovar nu mai există.

Meserie transmisă din generaţie în generaţie

Bunicul lui Ilie Reabschi a fost printre puţinii „meşteri de fier“ care a avut brevet de maistru în fierărie şi potcovărie, obţinut la Şcoala de arte şi meserii din Cernăuţi, unde a învăţat acest meşteşug timp de cinci ani. Tatăl său, Dumitru Reabschi, a fost tot fierar şi a transmis tradiţia şi pasiunea pentru această meserie celui care se ocupă astăzi de micul atelier.

„Eu am învăţat de la tata, tata de la bunicul şi tot aşa în urmă, generaţie de la generaţie. Într-o zi am luat ciocanul, un cleşte, şorţul de fierar al tatei şi am dat pe nicovală prima formă fierului înroşit. Am ajuns să fac de la potcoave la fiare de plug şi elemente decorative de fier forjat ca să asigur cele necesare familiei, fiind autorizat şi plătind impozit pentru ceea ce fac“, ne-a spus Ilie Reabschi. Fierarul realizează obiecte sau piese din diferite metale, unelte, cârlige, echipamente pentru ferme, lucrări ornamentale din fier, uşi de fier sau prelucrează şi aplică potcoave la cai.

„Înainte abia făceam faţă îm­preună cu tata la potcovit caii şi boii de tracţiune. Acum nu prea mai vine lumea cu caii la potcovit, pentru că nu prea mai sunt mulţi cai. În plus, s-a cam terminat şi lucrul la pădure cu caii şi asta se simte. Astăzi am avut un singur client la potcovit. De aceea noi nu facem numai potcovărie, ci şi feronerie, pluguri şi multe altele“, ne-a spus Ilie Reabschi.

Influenţa austro-ungarilor asupra meşteşugurilor din Bucovina

În atelierul de fierărie din Frumosu se lucrează la temperaturi înalte, cu miros de fier încins. Pe marginea forjei, un cuţit de plug pentru tractor, o pereche de zăbrele pentru cai şi câteva bucăţi de metal pentru topoare aşteaptă să intre în foc şi apoi, înroşite, să intre la modelat.

După ce încălzeşte fierul în forjă, Ilie Reabschi pune bucăţile de metal pe nicovală şi le loveşte puternic cu ciocanul pentru a le da forma dorită. Executarea articolelor artistice din fier forjat, cum ar fi balustradele, ornamentele pentru balcoane, scările din metal sau alte obiecte ornamentale din fier forjat aduc cea mai mare satisfacţie pentru un fierar deoarece sunt admirate şi apreciate de cei care le văd.

În atelierul meşterului fierar atenţia îţi este atrasă de numeroasele dispozitive, unelte specifice, multe dintre ele cu denumiri în limba germană, ca urmare a influenţei pe care etnicii germani au avut-o asupra acestui meşteşug în Bucovina, şi de o maşină de găurit foarte veche.

„Este cea mai veche unealtă din atelier. Maşina de găurit este de pe vremea austro-ungarilor, are suta de ani şi este moştenită de la bunicul. Este foarte bine întreţinută pentru că trebuie să avem cu ce lucra, merge impecabil, singura modernizare adusă este un motor care înlocuieşte forţa omului în a roti axul care antrenează mecanismul de prindere a burghiului“, a precizat fierarul.

Un alt element tradiţional întâlnit la fierăria lui Dumitru Reabschi este stativul din lemn pentru potcovit boi, potcovăria din Frumosu fiind printre puţinele din nordul ţării unde se pot potcovi aceste animale. „Potcovesc şi boi pentru că se mai folosesc la jug. Şi tot la stativ curăţ vacile ca să nu li se rupă unghiile“, spune fierarul.

O meserie grea, dar frumoasă

Tot Ilie Reabschi ne-a spus că potcovitul cailor şi al boilor aduce venit, dar este în primul rând o necesitate. Fierarul trebuie să selecteze potcoavele, să le adapteze dacă este necesar pentru a le asigura un echilibru bun pe copitele cailor, apoi să le fixeze cu caiele. Aflat cu calul la potcovit, unul dintre clienţii fierarului din Frumosu ne-a spus că potcovarii pricepuţi, care să facă treaba şi cu sufletul, sunt acum rari şi vor fi şi mai rari pentru că şi caii sunt mai puţini.

Proprietarul calului aflat la potcovit a ţinut să ne declare că Ilie Reabschi are un ochi potrivit pentru că imediat cum calul se opreşte în faţa atelierului ştie ce potcoavă îi trebuie şi ce are de făcut.

„Calul trebuie să fie potcovit pentru a putea circula în orice anotimp. Se potcoveşte înainte de a cădea zăpada cu potcoave de iarnă. Este cum ai schimba la maşină anvelopele şi le-ai pune pe cele de iarnă. Iarna potcovim cu potcoave mai bune, mai groase, cu ştoluri şi cu sapă făcută din cămaşă de rulment pentru a nu aluneca şi a prinde pe gheaţă. Dacă pui potcoave de iarnă calul şi căruţaşul sunt mai siguri. Încălţat cu noile ghetuţe, calul va duce în siguranţă şi sania cu turişti. Vara pot să fie şi potcoave mai uzate, dar potcovitul de iarnă este necesar“, ne-a spus localnicul.

Fierarul-potcovar din Frumosu recunoaşte că este o meserie grea, mai ales iarna, când în atelier ai peste 30 de grade şi ieşi afară să potcoveşti un cal, iar temperatura este de minus 15 – 20 de grade. El spune că, pe lângă pricepere şi pasiune, trebuie şi materiale de calitate, iar meseria de fierar se învaţă în timpul uceniciei pe lângă un meşter bun. „Atât timp cât rolul tractoarelor va mai fi îndeplinit de cal trebuie şi un potcovar“, a încheiat meşterul fierar.  

Silviu Buculei