Kuhn GMx aprilie2021    reclama youtube lumeasatuluitv
update 14 Apr 2021

Pe poteci de munte, un altfel de turism

Omul trebuie să se ridice deasupra Pământului, a atmosferei și chiar mai departe de atât, pentru că doar astfel va înțelege pe deplin lumea în care trăiește.“ – Socrate

Bucegii. Munții misterioși despre care se istorisesc atât de multe povești tulburătoare. Șoptit, se spune că ar exista aici un portal energetic spre o altă dimensiune a timpului – cel care a pornit pe potecile Bucegilor trebuie să fi auzit măcar o dată teoria potrivit căreia Sfinxul ar fi unul dintre polurile energetice ale lumii. Legendă sau poate nu, se crede că acești munți ascund treceri subterane care pornesc din zona Bucegilor și continuă până în Apuseni în apropiere de Peștera Urșilor din Chișcău, Bihor. Legendele animă și mai mult misterul spunând că aceste tuneluri sunt închipuite sub forma unui lup imens cu gura deschisă. Nici măcar știința nu a rămas impasibilă în fața acestor mistere. Se spune că în Bucegi există cele mai pure izvoare din lume. Oamenii de știință au prelevat probe, iar confirmarea lor – că apa nu are nici măcar o bacterie – instigă și mai mult imaginația. Legendele despre Bucegi se țes cu frenezie și probabil că măsura descoperirii adevărului este măsura percepției fiecăruia. Dacă vom privi aceste povești cu mai puțin scepticism probabil că și misterele se vor risipi.

turism in Muntii Bucegi

Înainte de a cunoaște intimitățile Munților Bucegi trebuie să pornești pe potecile lor pentru a-i cunoaște. Lăsați în urmă salba renumitelor stațiuni de pe Valea Prahovei pentru platoul Padina (altitudine 1.509 m). Puțin de la intrarea în Sinaia urmați indicatorul spre Târgoviște și veți începe urcarea. Un alt indicator vă duce spre Peștera Ialomicioarei. De aici începe Transbucegiul, care șerpuiește în jurul lacului Bolboci. La cabana Dichiu părăsiți Transbucegi spre stânga. De pe platoul Padina pornesc numeroase trasee montane. Însă unul dintre cele mai frumoase și simple pentru cineva cu experiență anterioară în cucerirea munților este traseul cabana Padina – Babele – cabana Piatra Arsă, cu întoarcere spre cabana Padina, marcat cu linie albastră. Urcușul începe din Rezervația Naturală Valea Horoabei, unde se află și Canionul Horoabei, Peștera Ialomicioarei și Mănăstirea Peștera. Ca timp, urcarea pe platoul Bucegilor (alt. 2.216 m) durează cca 2 ore. Întoarcerea pe la cabana Piatra Arsă spre Padina durează aproximativ trei ore. Însă muntele are grijă să te încarce cu energie atunci când trupul ostenit pare că nu te mai ascultă.

În călătoriile pe munte peisajele se schimbă molcom, de la văi cu vegetație și cu păduri prin care abia pătrund firișoare de lumină la stânci frânte de furtuni și ploi. Înainte de a ajunge pe platoul unde veghează Sfinxul parcurgeți o porțiune de traseu cu roci prăvălite. Un fel de supliciu al îndrăznelii tale de a supune acest uriaș.

turism1 in Muntii Bucegi

Deși imaginea aridă a bolovanilor te-ar putea descuraja, vei descoperi că, dincolo de ei, muntele își schimbă iar chipul. Viața ia din nou locul deșertăciunii și însuflețește vegetația din scoarța colosului pe care îl cutreieri.

Potecile puțin complicate ale drumului către Cabana Piatra Arsă te poartă deasupra unor văi blânde. Sentimentul apropierii de cer și de norii care sărută tâmplele munților este unic. Pentru cei care iubesc traseele montane, nimic nu este mai plăcut decât această dulce nebunie care împinge cu forță adrenalina prin trupul tău sleit de urcușuri și coborâșuri.

turism3 in Muntii Bucegi

În munți viața nu așteaptă a doua invitație. Din vitregia stâncilor se nasc brazi plăpânzi, care, dacă vor fi lăsați să trăiască, vor asigura peste secole oxigenul generațiilor ce ne urmează. Șansa lor la viață înseamnă de fapt șansa omenirii de a supraviețui.

turism5 in Muntii Bucegi

De sus, de pe aripile munților, vezi cât de armonioasă este natura. Stâncile care au păstrat atingerea fiecărei pale de vânt și a picăturilor de apă sunt suflete pereche ale pășunilor întinse. Aici totul este unitar.

Laura ZMARANDA

Revista Lumea Satului nr. 18, 16-30 septembrie 2016 – pag. 54-55

  • Publicat în Turism

Călătorie în ţinuturile mayașilor (V)

El Salvador – ţara nestematelor (Cuzcatlán)

Călătoria pe urmele mayaşilor a început cu adevărat în El Salvador, ţara cea mai mică ca suprafaţă din America Centrală. Deşi ştiam că ne aflam pe teritoriul cu cea mai ridicată infracţionalitate din lume, teama că am putea fi eventuale victime a dispărut atunci când i-am văzut pe salvadorieni atât de primitori, deschişi, făcându-se astfel plăcuţi. Aproape toată lumea purta arme, dar comportamentul era atât de natural încât am uitat de eventualele riscuri, rămânându-ne doar să ne concentrăm atenţia asupra a ceea ce aceste ţinuturi aveau de oferit.

Numele El Salvador înseamnă „provincia domnului nostru Iisus Cristos, salvatorul lumii“. Istoria modernă a acestor locuri este tumultoasă şi începe de la cucerirea ei de către conchistadorii spanioli în anul 1524, când teritoriul a fost inclus în Căpitănia Generală Guatemala. La 15 septembrie 1821, își proclamă independența odată cu celelalte republici central-americane. El Salvador este anexat temporar de Imperiul Mexican (1821-1823), iar între 1823-1838 face parte din Federația Provinciilor Unite ale Americii Centrale (alături de Guatemala, Nicaragua, Honduras și Costa Rica). La 31 ianuarie 1841 se proclamă Republică independentă. Tot la capitolul istorie tumultoasă am aflat despre războiul fotbalului. Totul a început la un meci jucat între El Salvador şi Honduras, în anul 1969. Salvadorienii au pierdut, iar tensiunile au început să crească, până când la 14 iunie armata acestei ţări a lansat un atac asupra Hondurasului care s-a soldat cu 3000 de victime.

Apoi, la începutul anilor 1980 un război civil care a durat 12 ani, între militanții Frontului Farabundo Martí, de stânga, și Junta Militară sprijinită de SUA, a avut ca urmări pierderea a 75.000 de vieţi omeneşti. Între primele victime ale războiului a fost arhiepiscopul de San Salvador, Oscar Romero. Asasinarea lui în data de 24 martie 1980 a dus la escaladarea violențelor, iar astăzi preotul a devenit un simbol şi un sfânt pentru catolicii din America Latină şi nu numai. Am vizitat Catedrala Metropolitană din capitala San Salvador unde se găsește mormântul martirului.

Oraşul San Salvador mi-a plăcut prin modul în care se îmbinau clădirile moderne cu cele cu arhitectură colonială, piaţetele largi şi parcurile. Aproape una de alta se afla Catedrala Metropolitană, Palatul Naţional, Trezoreria Naţională şi Teatrul Naţional.

El Salvador are relieful destul de variat, fiind de fapt dominat de prezenţa a peste 20 de vulcani. Cel mai cunoscut dintre aceștia este Izalco, supranumit și „Farul Pacificului“ datorită craterului său constant activ. Zona este renumită şi datorită zonelor depresionare şi a văilor întinse şi adânci. Are o reţea hidrografică bogată cu peste 280 de râuri care se varsă în Oceanul Pacific. Pădurile tropicale ocupă suprafețe destul de mici, însă arborii sunt de esențe valoroase, precum abanosul şi mahonul. Defrişările masive practicate au dus la reducerea drastică a zonelor împădurite.

Mi-am dorit să aflu câte ceva şi despre preferinţele culinare ale salvadorienilor. Una dintre acestea este pupusa, un fel de plăcintă din făină de porumb sau de orez, umplută cu brânză şi fasole boabe, cu carne de porc, sau cu alte ingrediente. Am gustat un astfel de preparat, cu sos de roşii şi curtido (amestec de varză, morcovi şi ceapă marinate în oţet). N-a fost rău, dar nici n-aş putea spune că-l prefer în locul celor de pe la noi.

Despre vestigiile mayaşe din El Salvador păstrate intacte de cenuşa vulcanică timp de peste 1400 de ani rămâne să vă povestesc în episodul următor. Aşadar călătoria continuă.

GALERIE FOTO

Teofilia Banu

Revista Lumea Satului nr. 15, 1-15 august 2016 – pag. 56-57

  • Publicat în Turism

Trei unicate de văzut între Herculane și Bozovici

Caraș-Severin este unul dintre cele mai bogate județe din România în monumente ale naturii sau create, în timp, de mâna omului. Suprafața sa coincide în mare parte cu cele patru parcuri naționale din sud-vest, Semenic, Cheile Nerei-Beușnița, Domogled – Valea Cernei și Porțile de Fier. Dintre atracțiile turistice nu trebuie ratate Poiana Mărului – Muntele Mic (Pietrele Scorilo de pe Muntele Mic, poiana cu narcise de la Zervești, lacurile de acumulare Zervești și Poiana Mărului, masivele Muntele Mic, Țarcu, Godeanu, Poiana Ruscă), Cheile Nerei (peșterile Sf. Elena, Lenuța, Porcarului etc., Lacul Dracului, Cascada Beușnița), Moldova-Nouă (Clisura Dunării, Rezervația Valea Mare, Grota lui Filip, lanțul de cascade pe râul Moldavița, Insula Ostrovul Decebal), Semenic – Reșița – Valea Carașului (cu stațiunile Semenic, Crivaia, Trei Ape, Secu, Cheile Carașului, Peștera Liliecilor, avenul Poiana Gropii și cea mai mare suprafață de pădure cvasivirgină din Europa, cu suprafața aproximativă de 5.000 ha și arbori de peste 350 ani.) și Băile Herculane – Valea Cernei (Herculane, peșterile Grota Haiducilor, Adam etc., Grota cu Abur, Șapte Izvoare).

Astăzi însă vă recomandăm, dacă vă mai rămâne timp – sau ar trebui să vă rămână, dacă doriți printre amintiri lucruri și locuri de neuitat – să vizitați câteva zone devenite celebre în toată lumea: Cascada Bigăr, complexul mulinologic de la Rudăria și 7 Izvoare, în amonte de Băile Herculane. Traseul este unul care nu presupune deloc efort și se află între Parcul Național Domogled – Valea Cernei și Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița.

7 Izvoare

Locul denumit 7 Izvoare se află la 4 km în amonte de Băile Herculane. Este foarte ușor de găsit: de la Orșova (Mehedinți) circulați pe E 70, treceți prin Topleț și apoi, pe DN 67 D, urmând cursul Cernei, ajungeți la Băile Herculane și, mai departe, la cădițele și ștrandul termal de la 7 Izvoare, până-n Lacul Prisaca, toate situate în stânga șoselei, între aceasta și Cerna sau între un drum secundar și Cerna. Cândva, se spunea că existau șapte izvoare calde și șapte izvoare reci. Cele reci ar fi dispărut sub lacul de acumulare hidroenergetic Prisaca, el însuși loc minunat de relaxare în natură. Nici pe cele calde nu le-a mai numărat cineva, să vadă dacă mai sunt sau nu șapte la număr. Cert este că în zonă sunt câteva izvoare calde chiar în mijlocul râului Cerna, unde se bulucesc și azi să-și trateze maladiile în special persoanele vârstnice. De-a lungul timpului s-au amenajat două ștranduri, unul termo-salin și altul termal, destul de căutate de turiști, nu doar pentru proprietățile curative ale apelor, ci și pentru peisajul rar al Văii Cernei. Până la ștranduri, considerate de mulți unele dintre cele mai frumoase din țară, sunt câteva bazine termale, amenajate cam empiric, denumite „la cădițe“, iar înnoptarea se poate face fie în cele două campinguri, fie în hotelurile și pensiunile din apropiere. Nu vă așteptați la lux; termalele de la 7 Izvoare sunt mai degrabă pentru turistul mediu (ca venituri), dar mai ales pentru cei care îndrăgesc drumețiile, zona abundând de trasee turistice spectaculoase.

Morile cu ciutură, unicat în Europa Centrală și de Est

De la 7 Izvoare vă întoarceți către Herculane, ieșiți din stațiune și, la dreapta, vă continuați drumul pe E 70, Orșova – Caransebeș. În zona localității Plugova părăsiți E 70 și urmați, la stânga, DN 57B, către Bozovici. Undeva, între Prigor și Bozovici, faceți din nou stânga, pe DC 571 F, către localitatea Eftimie Murgu. Aici veți vedea, urmând – chiar și cu mașina, drumul este bunicel, dar de preferat ar fi să admirați totul pas cu pas, într-o călătorie pe jos – traseul din Cheile Rudăria și acel unicat în Europa Centrală și de Est, complexul mulinologic de la Rudăria. În fapt, niște mori de apă amplasate pe cursul râului cu același nume, dar vechi, foarte vechi, trecute în patrimoniul mondial UNESCO. Nu doar morile în sine sunt o raritate, ci și felul excepțional, cumva de neînțeles pentru mulți, de exploatare comună a acestora. Ele aparțin fie unui grup de familii, fie satului; primul din lista afișată la ușa morii care aduce un sac la măcinat pornește moara, lasă produsul la măcinat și pleacă; următorul căruia îi vine rândul vine și adună măcinișul, îl pune în sac și-și varsă propriul conținut în moară, putând colecta el făina sau mălaiul ori următorul sătean. Ideea este că nu există nici cea mai mică tentativă de înșelăciune ori lipsă de responsabilitate. Toți sunt răspunzători de făina consăteanului și de mori, după cum toți se folosesc de ele. Anumite surse susțin că acest mod de a măcina cerealele se folosește de prin secolele II-III (pentru alac sau grâul primitiv, Triticum monococcum). În anul 1772, documentele rețin că la Rudăria existau 8 mori, în 1874 – 51 de mori de apă, iar după mai multe inundații repetate, jumătate ar fi fost distruse. Astăzi, se mai păstrează 22 de mori de apă, refăcute, în anul 2000, din fonduri europene, după un proiect al Muzeului Astra din Sibiu, și din nou refăcute, anul trecut, din fonduri guvernamentale, dar cu aportul localnicilor, după viiturile din 2014. Morile din comuna Eftimie Murgu, denumite și mori cu ciutură, sunt din lemn, acoperite cu șiță și folosesc tehnica măturării de piatra morii. Pentru că debitul râului este mic, au fost amenajate acumulări în amonte de fiecare moară.

Ele poartă nume diferite, cum ar fi „Moara cu Tunel“, „Moara Firizoane“, „Îndărătnica de la Perete“, „Îndărătnica Mică“, Îndărătnica Nouă“, „Moara din Țarină“, „Moara Pațaoanea“ etc.

Cascada Bigăr

După ce ieșiți din comuna Eftimie Murgu mergeți pe DN 57B, înspre Bozovici. La 13 km înspre vest, după Bozovici, la intrare pe Cheile Minișului, pe Valea Nerei, în dreptul indicatorului Paralela 45, chiar pe dreapta, găsiți Cascada Bigăr. Vă va ajuta și faptul că veți observa multe mașini parcate pe marginea drumului și există, de asemenea, un loc amenajat pentru vizitatori. Mica revărsare de apă nu a fost cunoscută – admirată sigur, dar nu și cunoscută – până la realizarea documentarului National Geographic despre România, în 2010. De atunci a început epopeea sa națională și mondială, ulterior fiind cuprinsă într-un clasament top 10 al celor mai speciale și unice cascade din lume. Ce are atât de impresionant? Forma de evantai sub care se prelinge apa de pe o stâncă îmbrăcată în mușchi. Spectacolul este de-a dreptul fascinant. De fapt, perimetrul este cuprins în aria protejată „Rezervația naturală Izbucul Bigăr“, din cadrul Parcului Național Cheile Nerei – Beușnița, totul fiind de-o frumusețe rară. Pe lângă izvoare, abrupturi calca­roase, ponoare, avene, lapiezuri etc., avem izbucul sau izvorul Bigăr, un curs de apă subteran care străbate peștera cu același nume. La vărsarea în râul Miniș, afluent al Nerei, apa trece peste acel prag stâncos din tuf calcaros îmbrăcat cu mușchi, formând cascada Bigăr, o raritate neexploatată turistic așa cum s-ar cuveni.

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 14,16-31 iulie 2016 – pag. 50-51

  • Publicat în Turism

Călătorie în ţinuturile mayașilor (I)

La mijloc de noiembrie 2014 iată-ne pregătiți de o altă aventură, cu dorinţa de a descoperi locuri noi. De data aceasta am ales să traversăm Oceanul Atlantic până în Panama City, metropola denumită „Intersecţia Americilor“ de unde am început periplul prin 6 țări ale Americii Centrale.

A fost o călătorie de neuitat pornind de la cele mai cunoscute așezări mayașe la care am ajuns străbătând păduri tropicale, până la orașele coloniale fondate de conchistadorii spanioli. Am vizitat orașele moderne, ne-au încântat deopotrivă privirea rezervațiile naturale și vulcanii care sunt obiective spectaculoase pentru orice vizitator.

Oare cum ar fi evoluat omenirea dacă nu ar fi existat civilizația mayașă?!

Mayaşii nu credeau în reîncarnare, dar credeau în lumea spiritelor. După moarte, sufletul face o călătorie prin lumea subpământeană, reprezentată de jaguar, simbolul nopţii. Zeii lor sunt zeii naturii, cei mai importanţi fiind Soarele, Ploaia şi Porumbul, alături de zeii Creaţiei, Focului şi Pământului. Mayaşii au reuşit să calculeze cu acurateţe un an solar, poziţia Lunii faţă de Venus şi să prezică eclipsele solare. M-au impresionat calendarele extrem de precise lăsate de mayași utilizate pentru a stabili momentele propice pentru semănat, plantare și recoltare, dar și desfășurarea ritualurilor religioase sau a campaniilor militare. Ca civilizație au practicat se pare cea mai strânsă îmbinare între știință și religie.

Ce a oferit Lumea Nouă omenirii este unic. Încercați să vă imaginați că nu ați avea pe masă porumb, cartofi, roşii, floarea-soarelui, curcani, ardei iuţi şi graşi, dovleci, ciocolată, vanilie, ienibahar, avocado, fasole neagră. Aproape că nu ne putem gândi la un meniu din care să lipsească toate acestea.

Urmașii lor de astăzi mocnesc ca vulcanii în preajma cărora au trăit mii de ani. Se simte că nu sunt împăcați în totalitate cu gândul că spaniolii le-au impus oarecum forțat religia și obiceiurile de peste ocean. Le practică, dar fac un mix și cu vechile ritualuri mayașe. A fost ceva deosebit când în periplul nostru am văzut o biserică unde localnicii aprindeau un foc la intrare în care aruncau ierburi aromate ca să alunge duhurile rele și apoi intrau în lăcaș să se închine după ritualul creștin.

Nu pot să uit nici senzația trăită în apropierea vulcanilor activi, nici papagalul tucan înzestrat cu un cioc uriaş, mai colorat decât aripile şi corpul în nuanţe de verde, albastru, galben, roşu sau quetzalul, pasărea magică a mayașilor devenită simbol național chiar şi pe monedă pentru Guatemala.

Nicaragua, San Salvador, Honduras, Belize, Guatemala și Panama ne-au oferit 2 săptămâni de istorie, natură și aventură pe care încerc să le redau cât mai fidel pentru a vă stârni curiozitatea și dorința de a mă urma. Călătoria imaginară în America Centrală e abia la început, dar promit să vin de fiecare dată cu ceva care să vă transpună în atmosfera acelor locuri.

GALERIE FOTO

Teofilia Banu

Revista Lumea Satului nr 11, 1-15 iunie 2016, paginile 56-57

  • Publicat în Turism

Călător în Tibet… raiul spiritual al omenirii (V)

Experienţe culinare originale

Sărbătorile Pascale oferă prilejul rememorării unor obiceiuri și tradiţii culinare specifice diferitelor zone. Cu gândul la călătoriile „săvârșite“ nu demult şi cu planuri pentru altele noi, mi-am amintit de o experienţă inedită: bucătăria tibetană.

E adevărat că după ce experimentezi stilul culinar chinezesc nu crezi că mai poate exista ceva asemănător. Aveam să constat că mai sunt multe necunoscute şi că a gusta din mâncarea tradiţională a unui popor este o aventură turistică în sine.

Tibetan Momo

Mâncarea tibetană are arome caracteristice şi gusturile sunt altfel decât în China, condiţiile geografice având influenţa lor. Ceaiul din Tibet „Po Cha“, de exemplu, are un gust uşor sărat şi se consumă cu adaos de unt de iak.

Tibetanii au ales ca produs principal de consum carnea uscată de iak, pentru că la altitudine apa fierbe la 90ºC, deci gătitul prin fierbere nu este posibil.

Plantele sunt şi ele altfel decât în zonele mai umede şi mai joase, acestea având frunzele adaptate la condiţii de secetă şi altitudine. Aromele şi substanţele nutritive sunt mai concentrate, ajutând animalele şi oamenii să se hrănească şi să supravieţuiască condiţiilor vitrege.

Mâncarea tradițională este tsampa, un fel de pâine preparată din făină de orz prăjită, cu gust uşor dulceag şi, de asemenea, ciupercile uscate. Un fel de colţunaşi umpluți cu carne, ciuperci sau legume serviți cu un sos picant, numiţi momos fac parte din bucatele tradiţionale. Am degustat din fiecare şi mărturisesc că mi-au plăcut mai mult decât mâncarea chinezească.

Tibetul de ieri și de azi

Muzeu Tibet China

Cred că aura misterioasă a Tibetului nu se datorează doar palatelor şi templelor budiste ci şi tibetanilor care au ceva aparte. Viaţa, atunci când este privită din unghiul iniţiatului tibetan, este efemeră, impersonală şi dureroasă. Poate că asta îi face să suporte cu stoicism tot ce li se întâmplă şi le sporeşte misterul. Îmi amintesc că, înainte de a pleca cu trenul din Xining, am vizitat în fugă Muzeul Cultural Tibetan şi m-a impresionat o Thangka – pictură tradiţională tibetană de 618 m lungime și 2,5 m lățime expusă pe un hol ca un labirint. Se spune că ar fi cel mai mare Thangka din lume.

museum of china tibetan

Conținutul acestui tablou uriaș include istoria tibetană, astrologie, crearea omului și a universului, religia tibetană, poezie, tehnologie, retorică, dramă, filozofie, site-uri pitorești și istorice tibetane, festivaluri, modele de îmbrăcăminte, arme, case, corturi, castele, palate, mănăstiri. A fost nevoie de 400 de artiști și 4 ani ca să se realizeze această unică creație.

Mi-aș dori să revăd această „enciclopedie“ a culturii tibetane pentru că aș privi-o cu ochiul celui care a simțit, chiar dacă pentru destul de puțin timp, spiritualitatea unui popor cu o istorie multimilenară.

Tibet China

Dacă te gândești la Tibet din punct de vedere spiritual vezi istoria și tradițiile, dacă îl abordezi strict turistic vezi partea lui comercială în care există interesul de a promova o destinație care poate aduce profit economiei chineze.

Eu am încercat să abordez lucrurile cam undeva la mijloc, pentru că asta îmi dă siguranța unei călătorii cu beneficii personale. Sper că am reușit să vă captez atenția prin descrierea locurilor și lucrurilor văzute în Tibet. Călătoria continuă pe urmele unei alte civilizații la fel de interesante – civilizația mayașă, America Centrală.

Tibet

Teofilia Banu

Delta Dunării, una dintre cele mai frumoase destinații ecoturistice

Considerată de mulți una dintre cele mai ofertante destinaţii turistice din Europa, Delta Dunării este declarată patrimoniu natural al Unesco și reprezintă unul din acele locuri în care trebuie să ajungi cel puțin o dată în viață. Cel mai important promotor al acestei regiuni, multiplul campion olimpic Ivan Patzaichin, născut și crescut în Deltă, a înființat o asociație al cărei scop este promovarea acestei zone prin proiecte de dezvoltare durabilă. Cum suntem numai la un pas de vară, fostul sportiv ne îndeamnă să ne petrecem vacanța în Delta Dunării pentru că vom rămâne cu amintiri de neuitat și, pe deasupra, putem contribui la dezvoltarea zonei și a ecoturismului în România.

Pescaturism

După o lungă perioadă din viață dedicată sportului în care rezultatele nu au întârziat să apară, Ivan Patzaichin își canalizează acum atenția către locurile natale, creând programe care să readucă tradiția zonei în viața cotidiană. „În ultimii 50-60 de ani, Delta s-a schimbat mult, din păcate în sens negativ. Din acest motiv ne-am gândit că am putea face ceva astfel încât zona să nu mai fie atât de agresată, să se păstreze autenticitatea și tradițiile locului și Delta să fie o zonă care să atragă tot mai mulți turiști“, ne povestea Patzaichin. De aici a luat naștere proiectul intitulat pescaturism. Pescuitul, așa cum era de așteptat, este unul dintre principalele motive pentru care turiștii aleg Delta ca destinație de vacanță și ce ar putea fi mai indicat decât „să furi meserie“ de la oamenii locului? „Acesta este unul dintre proiectele-pilot în care pescarul face ceea ce știe mai bine, însă alături de turiști cărora li se poate alătura și un ghid. Aceştia pot asista la recoltarea peștelui din mai multe locuri unde sunt amplasate unelte specifice de pescuit, după care merg la un refugiu al pescarului. Fiecare are un astfel de loc care constă într-o colibă sau un simplu acoperiș, unde prepară cum știe cel mai bine borșul pescăresc. Turiştii pot servi masa acolo, în mediu natural, și cu siguranță vor trăi o experiență de neuitat“, a mai adăugat Patzaichin.

Canotca, un produs „Patzaichin“

O deplasare pe apele Dunării îți oferă peisaje unice, dar şi prilejul să admiri flora și fauna specifice zonei, să vezi păsări rare, iar o plimbare într-o ambarcațiune tradițională, după cum menționează multiplul campion, îți dă șansa unică de a face turism de neuitat. „În urmă cu ceva timp am constatat cu dezamăgire că în Deltă nu mai erau lotci pescărești autentice, nimeni nu mai construise în ultimul deceniu ambarcațiuni din lemn. Așa ne-am gândit că ar fi cazul să lansăm o bicicletă a apelor. Am luat ca model lotca pescărească – o ambarcațiune tradițio­nală din zonă, și canoea. Am reușit să luăm legătura cu un meșter, Paul Vasiliu, și împreună am început să căutăm soluții, rezultând canotca, o ambarcațiune care păstrează tradiția, dar care vine și cu ceva nou: păstrează alura lotcii, dar are și elemente specific canoei în sensul că poziția din ambarcațiune îţi dă posibilitatea să vâslişti în față, păstrând totuşi liniile dinamice. De aici ne-am gândit și la varianta de catamaran, adică două canotci cuplate cu motor electric ce sunt recomandate plimbărilor în familie pentru că oferă o mai mare stabilitate. Mai departe am ajuns la lotca turistică, care poate fi întâlnită în Deltă, dar și în București, pe lacul dintre Muzeul Național al Satului «Dimitrie Gusti» și parcul Herăstrău“, a declarat sportivul.

Crișan – Caraorman – Mila 23

Un alt proiect important este crearea triunghiului de ecoturism din Deltă. Crișan – Caraorman – Mila 23 este traseul complet pe care, dacă ai timp să îl parcurgi, poți spune că ai cunoscut mai toată zona, după cum spune fostul sportiv. Văzut în primul rând ca un proiect de dezvoltare durabilă a zonei, acest triunghi format din 3 localități-cheie este o destinație ecoturistică unde, pe parcursul mai multor zile, poți cunoaște oamenii, tradiții și locuri cum nu sunt în vreo altă parte a lumii. „Trebuie create cât mai multe facilități pentru ca turiștii să aleagă această destinație. Din acest motiv noi, cei din asociație, împreună cu partenerii noștri, încercăm să îndrumăm localnicii spre a contribui la dezvoltarea zonei, să aibă ce oferi turiștilor astfel încât aceştia să rămână mai multe zile în zonă, ceea ce ar fi un beneficiu de ambele părți: turiștii ar vedea cât mai mult din bogățiile Deltei, iar localnicii ar găsi o motivaţie în plus pentru a face ceea ce ne-am propus şi ca urmare ar obține un venit suplimentar. Triunghiul de ecoturism între Crișan – Caraorman – Mila 23 este alegerea cea mai potrivită pentru că turiștii pot valorifica mult mai bine timpul astfel încât să nu rateze nicio activitate importantă specifică zonei. La Caraorman sunt condiții pentru birdwatching, Crișan rămâne nodul cel mai important de unde se poate închiria o ambarcațiune, iar la Mila 23 am creat, împreună cu profesorul Vintilă Mihăilescu, 5 gospodării unde se poate opta pentru un traseu culinar complex deoarece în fiecare gospodărie se poate mânca altceva. Astfel, turistul poate merge o zi să vadă păsări, o zi în Crișan să își închirieze o ambarcațiune și să facă plimbări pe baltă, o zi poate alege programul pescaturism și într-o altă zi se poate opri în Mila 23, unde poate cunoaște gastronomia locală. Deci, cred eu, măcar 5 zile merită să-ți rezervi să vizitezi Delta și sigur vei pleca cu amintiri pe care nu le uiți o viață“, a conchis Patzaichin.

Ca o încununare a tuturor proiectelor asociației coordonate de Ivan Patzainchin a rezultat Festivalul Internațional al bărcilor cu vâsle Rowmania Fest care se desfășoară la Tulcea în luna august. În cadrul evenimentului, pe lângă cunoscutele activități din Deltă, turiștii beneficiază de programe speciale, ateliere, demonstrații, parade etc., create pentru această sărbătoare. Așadar, sunt multe de văzut și de făcut în Deltă, câte zile îți rezervi pentru a o vizita anul acesta?

Loredana Larissa SOFRON

Călător în Tibet… raiul spiritual al omenirii (IV)

Templul Jokhang, „Casa lui Buddha“

În drumul de la gara din Lhasa spre hotelul unde urma să ne cazăm am întâlnit mai mulţi localnici care se deplasau într-un mod original, fără a se ridica în picioare. Aveam să aflu că pelerini din Tibet, Nepal şi chiar India urmau anumite trasee care străbăteau oraşul pentru a ajunge purificaţi spiritual la Templul Jokhang. Unii dintre ei au nevoie de câțiva ani pentru pelerinajul la templu. Alţii nu pot ajunge la destinaţie fiind bătrâni sau bolnavi, dar au grijă ca un dinte să ajungă acolo şi să fie incrustat simbolic în coloana sfântă de santal din templu, reprezentându-le astfel dorinţa şi rugăciunea.

Cei veniți în pelerinaj înconjoară templul în sensul acelor de ceasornic, în acelaşi mod cum au şi ajuns aici, adică târându-se efectiv, străbătând străduțele şi piața din Barkhor, pe o rută circulară de aproape 1 km numită „kora“.

Considerat centrul spiritual, cel mai sacru şi mai important lăcaș de cult din Tibet, Templul Jokhang a fost construit în anul 642 d.Hr. de către regele Songtsän Gampo. Soțiile regelui, o prințesă chineză și una nepaleză, au adus drept zestre statui ale lui Buddha.

Lamaismul are patru şcoli principale, fiecare cu mănăstiri proprii, însă Jokhang nu aparţine niciuneia, ci este un loc comun şi sfânt pentru pelerinaj. De-a lungul timpului edificiul s-a extins pe o suprafaţă de 2.500 m², construcţia combinând trei stiluri diferite: tibetan, indian de tip vihara și chinezesc al dinastiei Tang. Importanţa templului nu s-a limitat la domeniul religiei ci şi la cel laic, aici aflându-se şi sediul Consiliului guvernator al Tibetului.

Templul Jokhang a fost devastat în secolul al XIII-lea de invadatorii mongoli, iar în secolul al XX-lea de către chinezi. Mii de texte sacre și statui au fost distruse sau furate. Edificiul este într-un proces continuu de restaurare şi extindere, iar datorită importanței sale a intrat în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Norbulingka, palatul de vară al lui Dalai Lama

Complexul arhitectural numit Palatul de vară a fost locul unde natura mi s-a părut mult mai generoasă decât în întregul oraş Lhasa.

De la ghidul nostru am aflat că, la inițiativa celui de-al şaptelea Dalai Lama, a început construcția edificiului în secolul al XVIII-lea, apoi a devenit reşedinţă de vară şi a fost finalizată de următorul lider spiritual, Jampel Gyatso.

În jurul palatului se află Grădina Pietrei Prețioase, cea mai mare din Tibet, întinsă pe o suprafață de 36 ha.

Altitudinea la care se află aceasta a fost o piedică în dezvoltarea anumitor specii de pomi fructiferi şi plante. Deşi sunt meri, caişi sau piersici, nimeni nu a văzut acolo fructele coapte. Se spune că în perioada sa de glorie în grădina palatului erau păuni şi raţe. Acum aceasta a devenit un loc preferat pentru picnic sau pentru organizarea unor festivaluri tradiţionale. Am văzut la el acasă un Mastif tibetan, apărătorul templelor, o adevărată legendă şi, nu în ultimul rând, una dintre cele mai scumpe rase de câini din lume.

Palatul Norbulingka a fost locul strâns legat de problemele politice și religioase, fiind destinat pentru meditaţie şi relaxare, dar și pentru semnarea unor acorduri politice.

Frumusețea și originalitatea arhitecturii din acest loc şi integrarea armonioasă în peisaj am surprins-o în câteva fotografii pe care le revăd cu drag ori de câte ori vorbesc despre Tibet.

Deja gândul îmi zboară către alte locuri despre care urmează să vă povestesc. Aşadar, propun să mai rămânem împreună.

GALERIE FOTO

Teofilia Banu

Descoperă Eco-România. Un altfel de turism care poate contribui la promovarea și dezvoltarea țării

Știm că avem o țară frumoasă, cu forme de relief variante care oferă peisaje naturale unice, însă poate nu toți știm că avem posibilitatea de a ne alege ca destinații de vacanță zone ecoturistice. Ce înseamnă ecoturismul și care sunt destinațiile recomandate am aflat de la reprezentanții Asociației de Ecoturism din România, cei care încearcă să reunească într-un parteneriat sectorul public cu cel privat, motivul fiind cât de poate de concret: conservarea naturii și dezvoltarea turismului durabil.

Ce este ecoturismul?

Conform reprezentanților asociației, ecoturismul reprezintă o formă de turism în care principala motivaţie a turistului este observarea şi aprecierea naturii şi a tradiţiilor locale legate de natură şi care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: conservarea şi protejarea naturii; folosirea resurselor umane locale; caracter educativ, respect pentru natură; conştientizarea turiştilor şi a comunităților locale; impactul negativ minim asupra mediului natural şi socio-cultural.

Ținând cont de aceste precizări, dar mai ales de frumusețile naturale ale țării, membrii asociației militează pentru integrarea României ca destinație ecoturistică la nivel internațional, demers care presupune parcurgerea mai multor pași: dezvoltarea serviciilor și a infrastruc­turii, implementarea unor programe ecoturistice alături de ghizi, dezvoltarea unor strategii de turism în zona ariilor protejate, precum și dezvoltarea anumitor produse tema­tice: poteci, trasee turistice și centre de vizitare.

„O destinație turistică este o zonă geografică bine definită care include aria protejată și comunitățile locale din interiorul sau din jurul acesteia“, a precizat Bogdan Papuc, director executiv al AER. În momentul de față, la noi în țară sunt recunoscute două destinații ecoturistice: Moara Cosău – Creasta Cocoșului și Zărnești – Piatra Craiului.

Mara Cosau Creasta Cocosului

Situată în Maramureșul istoric, Moara – Cosău – Creasta Cocoșului a obținut în anul 2014 statutul de destinație ecoturistică. Această zonă este situată pe văile râurilor Mara și Cosău și este mărginită la sud de Rezervația Creasta Cocoșului din munții Gutâi. Aici turiștii pot admira natura bogată cu peisaje alpine, fânețe, zăvoaie, livezi și păduri, unele dintre ele fiind denumite și sălbatice pentru că adăpostesc mamifere mari precum ursul brun, râsul, capra neagră, porci mistreți sau lupi și păsări precum bufnițele mari, specii de vulturi și șoimi și multe altele.

Turism Zarnesti Piatra Craiului

Zărnești – Piatra Craiului este cea de a doua destinație ecoturistică recunoscută. Dacă până nu demult era un oraș monoindustrial în care turismul practic nu exista, a ajuns ca în acest moment să fie o destinație ecoturistică care adună turiști dornici de a face observare la urși. În acest moment există o infrastructură bine pusă la punct, ghizi specializați care îi ajută pe turiști pentru a observa urmele lăsate de urs sau animalele în sine. Turiștii mai pot face și mountain bike-ing, pot merge în tururi foto, pot participa la competiții sportive.

Pe lângă aceste două destinații deja recunoscute, AER recomandă și alte posibile destinații, printre care Țara Dornelor, Ținutul Zimbrului, Țara Hațegului – Retezat, Băile Tușnad și împrejurimile, Pădurea Craiului, Mărginimea Sibiului, Colinele Transil­vaniei și Delta Dunării.

Loredana Larissa SOFRON

Călător în Tibet… raiul spiritual al omenirii (III)

Pelerinaj prin mănăstirile tibetane Drepung şi Sera

Cele două lăcaşuri atrag mulți vizitatori și pelerini din toată lumea. Numărându-mă printre ei, am avut prilejul să înțeleg mai bine anumite canoane ale religiei budiste. Complexele monahale sunt o pată de culoare în acele locuri cu un relief fără prea multă vegetaţie, iar istoria lor e plină de întâmplări care te fascinează.

Mănăstirea Drepung a fost cea mai mare și cea mai influentă din Tibet, cu peste 10.000 de călugări. Numele înseamnă în tibetană Mânăstirea Colectării de Orez. Aici au avut reședința primii patru Dalai Lama şi a fost încă de la fondare, în secolul XV, un important centru de pregătire al călugărilor din secta Gelugpa. Aceştia îşi definitivau pregătirea după 20 de ani de studiat învăţăturile budiste. Acum se pare că au mai rămas puțin peste 500 de călugări și impresia e că acest loc e tratat cu o anumită „răceală“ de către autorități. De aici au pornit principalele proteste împotriva ocupației chineze și poate de aceea e supravegheat îndeaproape.

M-au impresionat bucătăria cu vase mari de cupru încastrate în cuptoare de pământ în care se pregătea hrana şi se obținea untul de iak, apoi o statuie a lui Buddha de vreo 15 m frumos luminată și înconjurată de candele în care drept combustibil ardea acest produs specific locului şi obţinut aici – untul de iak. Vizitatorii primeau apă sfințită din care luau câte o gura, iar cu restul se stropeau pe cap. Era acolo și o oglindă sacră despre care se spunea că vindecă bolile celor care priveau în ea. Am avut norocul să vedem călugării rugându-se după un anumit ritual și citind scripturi.

Mănăstirea Sera se află la poalele muntelui Tatipu şi a fost construită în timpul dinastiei Ming, iar numele înseamnă în limba tibetană trandafir sălbatic deoarece pe toată durata construcției pe munte erau trandafiri sălbatici înfloriți.

Edificiul a fost un important centru de învăţătură budistă, păstrat şi dezvoltat de-a lungul a cinci secole, dar ca și la Drepung numărul călugărilor a scăzut de la aproximativ 6000 la câteva sute. Învăţătura budistă se dobândea nu doar prin studiu individual sau cu maeştri, ci şi prin dezbateri, iar la Mănăstirea Sera vizitatorii pot asista la acest ceremonial orânduit după un anumit orar.

Impresionante sunt acolo mandalele din nisip colorat. În mod normal, călugării distrug aceste mandale de îndată ce le termină, însă la Sera erau păstrate câteva special pentru a fi arătate turiştilor.

Mandala este o imagine a Universului, o diagramă circulară ce păstrează cu rigoare o anumită simetrie care se concentrează asupra unui centru, având ca structură împărțirea suprafeței în patru segmente egale. Este folosită şi acum în ceremonii sacre și în meditații ce ajută oamenii să ajungă la iluminare. Se spune că aduce pace şi armonie în spațiul în care e expusă. Sper ca armonia și înțelegerea să reînvie în Tibet.

Un ritual de „înmormântare“ mai puțin obișnuit ne-a fost dezvăluit când am descoperit niște picturi în interiorul mănăstirii. Dincolo de muntele pe care este situată mănăstirea există un loc unde sunt depuse corpurile celor decedaţi, iar acolo cineva le taie bucăţi şi le dă vulturilor. Se pare că în anii ’60 guvernul chinez a interzis acest ritual considerat barbar, însă, forţat de puterea tradiţiei tibetane, prin anii ’80 l-a redeclarat legal. Reîncarnarea pe un nivel superior îi face pe tibetani să nu pună mare preț pe viața și pe corpul lor actual.

Nu am avut voie să facem fotografii în interiorul mănăstirilor, dar am avut grijă să rețin multe detalii pe care din când în când le rememorez cu plăcere. Regret că nu pot să vă împărtășesc în întregime senzațiile unice pe care le-am trăit atunci, dar vă sfătuiesc să nu ratați șansa de a le vedea personal.

Călătoria in misteriosul Tibet continuă. Țineți aproape pentru o nouă poveste.

GALERIE FOTO

Teofilia Banu

În vacanțe românii se întorc „acasă“

Turismul rural, reinventat

Și a fost și primul Târg de Turism din această primăvară. În pavilionul Romexpo, sute de agenții de turism și-au prezentat ofertele care mai de care mai îmbietoare. Bineînțeles nu puteau lipsi ofertele clasice all-inclusive în locuri exotice, la hoteluri cu multe stele pentru tot genul de vacanțe posibile. Dar, tot aici am descoperit ofertele unui altfel de turism, mai puțin promovat până acum. Este vorba de turismul rural care, din câte am aflat, a început să fie un puternic concurent pentru turismul în străinătate, eventual în locuri exotice.

România autentică

Este bine de știut că atunci când vorbim de „turism rural“ nu ne referim pur și simplu la o „vacanță la țară“, ci la mult mai mult. „Agenția noastră, în ofertele sale, a plecat tocmai de la ideea de a oferi România autentică, iar acest lucru înseamnă pachete autentice. Adică oferim cazări în locații aflate în sânul naturii în pensiuni sau chiar la localnici. La Biscri, de exemplu, se stă în case vechi de zeci de ani care sunt renovate și acum peisajul e de basm. La fel la Sibiel sau în Bucovina. În plus, aici mesele sunt oferite la localnici acasă cu produse din zonă, fapt ce conferă un plus de autenticitate vacanțelor făcute în aceste locuri. De asemenea, oferim și alte activități precum plimbatul cu trăsura, vizite la diverși meșteșugari – la lingurari în Sighișoara sau la olari în Horezu, locuri unde turistul poate să vadă, dar să și încerce el însuși să facă un ulcior la roata olarului sau să cioplească o lingură de lemn“, ne-a declarat Baidoc Alina, reprezentanta agenției de turism Auhero Travels. Mai mult, am aflat că sunt și pensiuni unde, dacă turistul își face de lucru prin gospodărie – face curat, are grijă de animale, primește cina gratis.

Pe-un picior de plai...

turism foto 1 HaiducuAm avut șansa să întâlnim și un personaj parcă rupt, cu totul, din cărțile de povești. Acesta ne-a destăinuit că are o pensiune cu 10 camere și două apartamente la care se adaugă și o sală de ședințe. În plus, restaurantul cu 50 de locuri oferă o atmosferă de vis. „Dragul baciului, mă numesc Haiducu Lucian (foto) și sunt din Munții Trascăului, mai precis Trascăul de Sud Sat. Aici există pensiunea «Floare de Colț» pe care eu o reprezint. E o pensiune atât de minunată încât tăte relele din lumea astea le lași înapoi și ești un alt om... Când ajungi acolo, mâncarea naturală, găinile din curte, tăte animalele de acolo ce te înconjoară, oi, viței te fac să te simți ca în povești... La mâncarea numa bună de îmbucat se adaugă băutura din belșug din Pivnița Haiducului – vinars de prună și vinuri alese... Dragii moșului, aici nu imităm autenticul, aici totul e autentic... La pensiune o veţi întâlni pe hangiță, numită Lenuța, care-mi este nevastă; vă asigur că face cele mai bune mâncăruri de pe pământul ăsta. Gusturile ei le asemui cu o blondă frumoasă trecând printr-o pădure pe care-ți rămân ochii lipiți, iar nici ea nu vrea să ți-i dezlipești dupe ea... Așa e și mâncarea, o privești și parcă-ți pare rău că dispare din fața ochilor“, ne explică badea Haiducu. Acesta ne-a mai destăinuit un lucru: „Pe o rază de

20 km de la noi de la pensiune sunt 11 rezervații naturale. Dar cea mai frumoasă e Poiana Narciselor, care se întinde pe 90 ha. La fiecare pas făcut pe plaiurile alea înseamnă că strivești 7-8 narcise... Apoi mai sunt Peștera Birericuța, lacul Iezer, Băile Romane, Mănăstirea de la Râmeț... Ce mai, aici e raiul...“

Și puțin turism spiritual...

Turismul spiritual este un gen de turism care crește de la un an la altul. Și nu este vorba numai de așa-numitele pelerinaje cu care suntem obișnuiți. Cătălina Brașoveanu, reprezentantul companiei Book and Fly, ne-a declarat că românii sunt însetați de vacanțe arhaice. „Ce pot să spun este că în ultimii ani turismul spiritual crește semnificativ, cu aproximativ 35% pe an. De fapt, cot la cot cu acest gen de turism crește și agroturismul. Deci românii încep să se întoarcă la dorința de a-și cunoaște țara. După mult timp de turism în destinații exotice, all-inclusive, acum românii se întorc în țară și în vacanțe pentru că sunt multe de văzut. În acest sens noi am pregătit mai multe programe de turism arhaic care pot să spun că au avut mai mult succes decât cele externe. Și mă refer aici la două pelerinaje sau excursii inițiatice, cum le spunem noi, în care se vizitează două mănăstiri rupestre de pe vremea dacilor. Este vorba despre mănăstirile Negru-Vodă, Nămăiești și Corbii de Piatră din zona Argeșului. Legenda spune că, dacă reușești să le vizitezi pe toate trei într-o zi, te energizezi foarte puternic, iar din bătrâni se spune că poți căpăta puteri de premoniție – vederea viitorului. A doua destinație este Șinca Veche, unde se află mănăstirea rupestră Templul Ursitelor. Unicitatea acesteia este dată de faptul că are două altare, dar are și o încăpere de unde poți privi cerul. Este locul unde se spune că, dacă ești curat la suflet și-ți dorești ceva, dorința devine realitate“, conchide Cătălina Brașoveanu.

O afacere Eco 100%

turism rural Romania

Asociația de Ecoturism din România și-a propus să promoveze turismul rural tocmai pentru că este unul ecologic. Reprezentantul asociației, Bogdan Papuc, ne-a declarat că promovează zece destinații de ecoturism care, în mare parte, sunt zone rurale. „Acestea se află în interiorul sau lângă niște arii naturale protejate, fie ele Parcuri Naționale, Parcuri Naturale sau situri Natura 2000. Ideea de bază este de a valorifica aceste arii protejate și de a schimba modul în care vede opinia publică aceste arii... În sensul că acum aceste zone sunt văzute ca fiind cu restricții mai ales pentru localnici – nu pot să folosească lemnul din pădure, au restricții la pășunat. Dar, de fapt, o arie protejată trebuie văzută ca o resursă, trebuie promovată ca o atracție turistică de către localnici. Nu vorbim aici de activități motorizate, de off-road, ci de activități mai pașnice, cum ar fi observarea urșilor în natură, de mountain-biking, obser­varea păsărilor în Delta Dunării, de vizitarea cetăților fortificate din Transilvania sau de vizitele la meșterii populari din Maramureș. Cu alte cuvinte, oferim o gamă foarte variată de activități bazate pe natură, dar și pe cultura rurală.“

„Vacanțe cu trenul“ este un concept promovat de CFR.

„Promovăm excursia cu trenul pe cea mai spectaculoasă cale ferată, Oravița – Anina, care este cea mai veche cale ferată montană din sud-estul Europei. Aceasta este a doua cale ferată montană din Europa, după Semmeringbahn din Austria, nu degeaba i se zice Semeringul românesc. Se pare că pietrarii aduși din nordul Italiei au folosit un mortar asemănător ca şi compoziţie cu cel roman. Poate și din acest motiv el rezistă după atâta timp, iar calea ferată nu a fost închisă niciodată din cauza infrastructurii, nici măcar iarna.... Se călătorește prin 14 tuneluri, 10 viaducte și tăieturi prin munte pe o lungime de 21 km.“ Carmen Cotonaru (foto) reprezentant CFR Călători.

Bogdan Panțuru

Călător în Tibet… raiul spiritual al omenirii (II)

Potala – palatul aproape de cer

Vizitarea Palatului Potala a fost momentul cel mai aşteptat din călătoria noastră. Deşi greu de depăşit impactul altitudinii şi al lipsei de oxigen din Lhasa, a meritat efortul depus de fiecare dintre membrii grupului. Să calci pe urmele liderilor spirituali ai tibetanilor cred că pentru noi a însemnat, pe lângă destin poate, momentul în care ne-am împlinit sufleteşte.

Iniţial am fost oarecum dezamăgiţi de vestea privind limitarea în timp a vizitei, dar am reuşit să vedem locul care în urmă cu ceva timp era inaccesibil pentru multă lume şi cu atât mai mult pentru un european.

Ghidul ne-a informat că vizitarea palatului trebuie făcută în sensul acelor de ceasornic, nu ni s-a permis să fotografiem în interiorul palatului şi am fost sfătuiţi să nu călcăm pragurile încăperilor. Sigur că atmosfera actuală nu prea are numitor comun cu vremurile în care aici era reşedinţa lui Dalai Lama, dar asupra arhitecturii nu s-a intervenit, astfel că impresiile sunt uimitoare.

Am aflat că edificiul are o înălţime de 117 m, 13 etaje şi aproximativ zece mii de încăperi şi este structurat în două părţi: Palatul Alb şi Palatul Roșu.

Palatul Alb – cu săli, temple şi grădini – era reședința propriu-zisă a lui Dalai Lama, iar Palatul Roșu include mai multe camere destinate venerării lui Buddha şi mormintele foștilor Dalai Lama. Tot aici erau amplasate reşedinţa împăratului manciurian, apartamentele de stat ale regelui Tibetului, cabinetul de miniştri, cancelarii, tezaurul de stat. Am văzut sculpturi, picturi, manuscrise şi multe relicve culturale considerate deosebit de valoroase. În anul 1994 Potala a fost înscrisă pe lista patrimoniului cultural universal UNESCO.

Palatul Poatala este acum muzeu, nu mai are nicio funcție religioasă sau administrativă ca în trecut. Din martie 1959 palatul nu mai este reşedinţa lui Dalai Lama. După revolta tibetană împotriva chinezilor liderul spiritual al budiştilor a ales să plece în India şi nu a mai revenit. Faptul că Tibetul a trecut sub administrare chineză i-a determinat pe budişti să propage învățăturile lor către discipoli din întreaga lume.

Am plecat de la Potala cu gândul că viitoarele generaţii de tibetani şi chinezi, în speranţa lor într-o reîncarnare mai bună, vor găsi o cale de reconciliere astfel încât acele locuri să devină raiul spiritual pentru omenire.

Tibetul are şi alte locuri la fel de pline de mister şi frumuseţe. Propun să le descoperim împreună. Așadar, călătoria continuă.

GALERIE FOTO

Teofilia BANU

Călător în Tibet… raiul spiritual al omenirii

Dalai Lama (ocean de înțelepciune) este considerat de ramura tibetană a budismului drept reîncarnarea unui lung șir de bodhisattva ai compasiunii, oameni care au atins cel mai înalt rang posibil al existenței în filosofia budistă, dar au renunțat la Nirvana pentru a-i lumina pe oamenii de rând. Pema Dorje a fost primul Dalai Lama și a trăit între anii 1391 -1474, iar actualul lider spiritual este cea de-a 14-a reîncarnare a sa.

Dintotdeauna m-a fascinat budismul, Dalai Lama și mai cu seamă Tibetul și de aceea am hotărât să vedem acele locuri cu o mare încărcătură culturală şi spirituală. După o călătorie absolut memorabilă de 24 de ore cu trenul peste Himalaya, am ajuns în Lhasa, capitala Tibetului situată la cea mai mare altitudine din lume, aproximativ 3.700 m.

Din nou ne aflam pe un tărâm ce deține un record absolut. Am resimțit efectele altitudinii din plin chiar de la coborârea din tren. Orice efort cât de mic ne lăsa fără energie. Bagajele păreau de plumb. Am fost sfătuiți să stăm până a doua zi în hotel pentru a ne adapta la presiunea și aerul rarefiat de acolo.

Deși atmosfera generală era puțin tensionată, iar atenția acordată turiștilor chiar și de către călugării din templele tibetane era un pic comercială, locurile vizitate în cele câteva zile petrecute acolo rămân clipe unice pentru care nu am termen de comparație.

Tibetanii sunt până la urmă cel mai religios popor din lume. Peste tot am văzut localnici rugându-se ținând în mâna dreaptă șiraguri de mărgele sau învârtind niște „moriști“ pentru a alunga duhurile rele și pentru a cere o reîncarnare mai bună. În cultura locală, rugăciunile ajung la zei duse de vânt. Peste tot am văzut catarge pe care erau agățate fâșii colorate de pânză cu rugăciuni scrise în alfabetul tradițional tibetan. Am văzut de asemenea, pelerini veniți de la distanțe mari până la templul Jokhang într-o procesiune în jurul mănăstirii și care se prosternau de sute de ori într-un mod original pe care nu cred că aș reuși să-l imit.

Cel mai mult însă m-a impresionat palatul Potala intrat în anul 1994 în Patrimoniul Mondial UNESCO. Fosta reşedinţă a liderilor spirituali tibetani a fost până în epoca modernă cea mai mare clădire din lume.

M-a impresionat și piața de pe strada Barkhor, un loc cu multă lume, colorat, exotic, îmbinând spiritul mercantil cu cel religios, un loc în care latura tradiţională a oraşului a reuşit să se menţină şi să ofere turiştilor o adevărată încântare.

Tibetul s-a dorit izolat de ochii curioșilor, iar unii au plătit scump curajul de a pătrunde și a face cunoscute tainele ascunse. Faptul că sunt sub tutelă chineză a determinat ca aceste ținuturi să devină mai accesibile. În ceea ce mă privește, mă consider o norocoasă că am avut ocazia de a explora o infimă parte din raiul spiritual al omenirii.

Câteva detalii despre scurta mea călătorie le voi dezvălui pe rând încercând să vă stârnesc curiozitatea de a fi alături de mine virtual și, de ce nu, de a mă urma.

Teofilia Banu

GALERIE FOTO

În Dubai… și florile vorbesc. O incursiune prin miraculoasa Grădină din Dubai

A fost prea frumos să nu pot insera de această dată, printre articolele-serial publicate în paginile acestei reviste, măcar câteva impresii despre monumentul de frumusețe din deșert. Cu atât mai mult cu cât suntem în luna lui mărțișor.

E început de primăvară. Este vremea în care gândul iubitorilor de frumos se îndreaptă mai întâi… către flori. Nu fac excepție, așa că mi-am propus să aștern pe hârtie o poveste de călătorie care pentru mine a însemnat o „oază“ de încântare și relaxare, chiar dacă a durat doar câteva ore. Frumoasa lume a culorilor ne-a primit și ne-a desfătat privirile în Miraculoasa Grădină din Dubai, cum spuneam, o adevărată oază verde în deșert, este de o diversitate coloristică și arhitecturală desăvârșită.

Pe o suprafața de vreo 70 de hectare se întinde cea mai mare grădină de flori din lume cu peste 45 de milioane de exemplare. Este o atracție turistică vizitată de peste un milion de turiști anual. Aranjamentele florale sunt în formă de arcadă, inimă, stea, mori olandeze, turnul Eiffel, case din diferite zone ale lumii decorate cu flori multicolore. Modelele florale se schimbă în fiecare an astfel că revenirea în acest loc rămâne permanent o atracție.

Grădina e o explozie de culoare care te impresionează. Alergam dintr-un loc în altul și nu știam la ce să mă opresc mai întâi. Tot timpul mă gândeam ce efort trebuie să facă cei care mențin prospețimea acestor minunate flori acolo, chiar și la 40-50 de grade vara, în mijlocul deșertului.

Sistemul de irigații ce folosește apa reziduală reciclată mi s-a părut ingenios și socotesc că ar trebui să fie un exemplu și pentru alții, inclusiv pentru cei de pe meleagurile noastre.

Am făcut fotografii și mi-am încărcat sufletul cu multă energie pozitivă. În același timp încercam să-mi imaginez ce minunat ar fi ca aici, acasă, să organizăm astfel de „miracole“, să avem permanent o grădină de flori poate la fel de frumoasă și pentru care efortul de a o menține ar fi infinit mai mic.

Las florile ce sunt „cuvinte ale sufletului“ să vorbească în locul meu și să vă transpună pentru câteva clipe în Miracle Garden din Dubai. Așa cum Șeherezada prin puterea minții reușește să-l capteze pe sultan cu 1001 de povești și eu mai las câte ceva de spus și pentru altă dată. Călătoria continuă.

Teofilia Banu

GALERIE FOTO

Turist în China multimilenară (XI)

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/


Cel mai… cea mai…

Pe parcursul povestirii mele despre călătoria în China am folosit de multe ori cuvintele „cel mai“ sau „cea mai“. De această dată aș fi vrut să apelez la ceva dincolo de superlativ pentru că acesta a fost sentimentul meu atunci când am călătorit cu trenul în țara cu cel mai mare număr de locuitori de pe glob.

Trenul a fost pentru mine cel care în anii studenției mi-a dat prilejul să fac ceva drag sufletului meu: să călătoresc. Am străbătut țara în lung și în lat mai ales în vacanțe și am acum multe amintiri plăcute legate despre gări, vagoane, peisaje și despre oamenii cu care am călătorit.

Poate tocmai de aceea când am aflat că vom avea ocazia să străbatem Tibetul pe cea mai impresionantă cale ferată din lume m-am bucurat ca un copil căruia i s-a oferit jucăria preferată.

Inițiativa construirii acesteia a fost a lui Mao Zedong, care ordonase studii de fezabilitate încă din anul 1955, dar proiectul nu s-a putut concretiza atunci din lipsa banilor și a oamenilor instruiți. Abia în 2001 s-au demarat lucrările care au durat până în 2006, când a avut loc ceremonia de inaugurare.

Drumul Xining - Lhasa, capitala Tibetului, a durat 24 de ore, timp în care am parcurs peste 1.100 de km, la o altitudine neatinsă nicăieri în lume până acum de o cale ferată: peste 5.000 de m, ba chiar 6.096 m pe o secțiune de 13 km. Trenul trece peste 675 de poduri, străbate tunelul Fenghuoshan, situat la 4.905 metri altitudine, iar 550 kilometri de şine şi traverse speciale sunt construite direct pe permafrost (strat de sol și de roci care nu se dezgheață nici în timpul verii - n.a.).

Majoritatea gărilor sunt fără personal uman, fiind monitorizate doar prin centrul de control din Xining. Garnitura este special construită pentru condiţiile deosebite din platoul tibetan. Cabinele vagoanelor sunt presurizate, precum cele ale avioanelor, astfel încât să ofere condiții bune de călătorit la altitudini ridicate și temperaturi scăzute, cu ferestre dintr-un material care protejează călătorii de razele ultraviolete deosebit de puternice, iar fiecare compartiment este prevăzut cu măști și sursă suplimentară de oxigen.

Străbătând Podișul tibetan, totul mi s-a părut impresionant: peisaje unice, viaducte spectaculoase, tunele săpate în stâncă, munți acoperiți cu zăpadă, ghețari, impresionantul lac Tsonag de un albastru divin, poate cel mai mare ca întindere aflat la o asemenea altitudine, turme de iaci (printre singurele animale aclimatizate la o asemenea altitudine), dar foarte rar am văzut oameni.

Atunci mi-a venit în minte o întrebare la care nici acum nu am un răspuns: China a avut nevoie de Tibet sau invers?

Poate veți înțelege mai bine dilema mea atunci când voi descrie și scurta călătorie în ținutul considerat raiul spiritual al omenirii.

Trenul care „levitează“

Nu puteam să plec din China fără să experimentez călătoria cu cel mai rapid și mai economic tren din lume. Am făcut un drum dus-întors de la aeroport până în Shanghai cu Maglevul, chiar dacă nu aveam acest obiectiv în program.

A fost o experiență unică pe care aș descrie-o cam așa: am urcat într-un vagon foarte modern și bine echipat. Nu am simțit când trenul a pornit și în mai puțin de 2 minute s-a afișat electronic viteza de 303 km/oră. În 8 minute am parcurs 30 de km. Cu autocarul pe aceeași distanță am făcut cam 40 de minute.

Cum este posibil așa ceva? Maglevul are la bază energia magneților permanenți care creează un câmp ce permite atingerea unor viteze de peste 600 km/oră, iar trenul „plutește“ cam la 10 centimetri față de șinele de ghidare. Curentul electric aplicat bobinelor alternează pentru a schimba polaritatea lor. Câmpul magnetic din faţă trage trenul înainte, în timp ce câmpul magnetic din spate îl împinge, acest lucru având avantajul că nu există riscul de deraiere.

Mă consider extrem de norocoasă că am avut șansa de a vedea în China locuri atât de interesante, trăind experiențe unice. Călătorind am învățat să prețuiesc fiecare clipă petrecută despre care să pot povesti.

Așa că voi continua povestea mea. Despre alte și alte locuri.

Teofilia Banu

GALERIE FOTO

Cum a devenit Rânca o staţiune la fel de căutată de turişti precum cele de pe Valea Prahovei

Peisaje de basm, linişte, aer curat, zăpadă şi condiţii de cazare la preţuri avantajoase, de toate acestea s-au bucurat turiştii care au ales să viziteze în această iarnă staţiunea Rânca din judeţul Gorj. Aflată în dezvoltare continuă în ultimii ani, Rânca concurează cu staţiunile montane renumite de pe Valea Prahovei sau din zona Braşovului care până nu demult deţineau monopolul în alegerile iubitorilor sporturilor de iarnă.

Potenţial valorificat cu greu

Deşi mulţi dintre noi am aflat de Rânca odată cu deschiderea Transalpinei, cea mai înaltă şosea din ţară, istoricul staţiunii începe încă din anul 1930, atunci când un tânăr, Dumitru Brezulescu, a reunit mai multe sate gorjene într-un proiect care viza dezvoltarea zonei de munte. Iniţial au fost construite 6 cabane, apoi în anul 1937 a fost inaugurată cabana centrală a staţiunii, iar până în anul 1989 au mai fost construite şi altele, nu foarte multe ce e drept. Odată cu aprobarea lucrărilor pentru modernizarea Drumului Regelui, interesul de a investi a crescut considerabil atât pentru persoanele din zonă, cât şi în rândul multor oameni de afaceri, drept dovadă fiind astăzi numeroasele pensiuni care pun la dispoziţie locuri de cazare la preţuri pentru toate buzunarele.

Staţiunea face parte din masivul Parâng şi este situată pe Muntele Corneşul Mare la altitudinea de 1.600 de metri, în imediata apropiere a oraşului Novaci şi la aproximativ 60 de kilometri de Târgu Jiu. În anii trecuţi sezonul schiabil se inaugura încă de la începutul lui noiembrie, însă schimbările climatice întârzie tot mai des deschiderea pârtiilor, însă chiar şi aşa iubitorii sportului alb dispun de o perioadă destul de îndelungată în care pot fi prieteni cu zăpada.

Pârtii, dotări şi instructori

Deşi dezvoltarea staţiunii a fost destul de lentă comparativ cu potenţialul descoperit încă din perioada interbelică, astăzi la Rânca sunt mai multe pârtii de schi, unele amplasate pe Muntele Corneşu şi una singură pe Muntele Păpuşa. Pârtia M1 este situată între cotele 1.583 m şi 1.677, dispune de nocturnă şi este dedicată începătorilor, fiind catalogată cu dificultate medie. Accesul pe pârtie se face cu teleschiul sau babyschiul, capacitatea maximă fiind de 1.000 de schiori/oră. Pârtia M2 are cota de plecare 1.700 m şi cea de sosire 1.584 m, dificultate medie şi dispune de teleschi ce are capacitatea de 559 de schiori/oră. Pârtia M3 este dedicată începătorilor, are lungimea de 710 metri şi dispune de teleschi cu capacitatea de 560 de schiori/oră. Cea mai scurtă pârtie este M4. Are lungimea de 350 metri, grad de dificultate mediu şi dispune de teleschi. Pârtia de pe Muntele Păpuşa are lungimea de 860 de metri, grad de dificultate mediu spre avansat şi dispune de telescaun ce are capacitatea de 2.000 de schiori/oră.

La intrarea în staţiune, lângă Muzeul Civilizaţiei Montane, este o zonă amenajată pentru copii care dispune de babyschi şi trasee uşoare pentru sănii. Cum fiecare staţiune trebuie să pună la dispoziţie şi instructori tocmai ca şi cei neiniţiaţi să poată deprinde din tainele sportului alb, şi la Rânca sunt prezenţi astfel de profesionişti acreditaţi atât pentru schi, cât şi pentru snowboard.

Dacă înainte de anii 2000 numărul locurilor de cazare puteau fi uşor ţinute minte, astăzi turiştii dispun de mult mai multe locuri de cazare la hoteluri, cabane, pensiuni sau pur şi simplu la vile puse la dispoziţie de localnici. Ce e drept, numărul mare de construcţii nu mulţumeşte pe toată lumea, poate aşa cum era de aşteptat, mulţii fiind deranjaţi de faptul că nu s-a respectat un plan arhitectural, adeseori clădirile fiind foarte apropiate sau situate haotic, ştirbind din măreţia peisajelor. Staţiunea a devenit tot mai cunoscută şi vizitată, ce e drept numărul mare de turişti se observă în week-end-uri, motiv pentru care telescaunul, teleschiul şi Muzeul Civilizaţiei Montane sunt funcţionale începând de vineri până luni. Însă cei care iubesc muntele, şi nu neapărat doar în anotimpul rece, pot face drumeţii deoarece au fost amenajate trasee sau pot vizita peşterile sau lăcaşele de cult din zonă.

Drumul Regelui

Transalpina, Drumul Regelui, Poteca Dracului sau Drumul Naţional 67C, adică cea mai înaltă şosea din România, atingând altitudinea de 2.145 metri, a atras numeroşi turişti din ţară şi nu numai. Drumul traversează Munţii Parâng de la nord la sud şi poate face legătura între patru judeţe: Gorj, Vâlcea, Sibiu şi Alba. Se spune că şoseaua a fost construită încă de pe vremea dacilor, reabilitată de germani în Primul Război Mondial, însă cel mai bine cunoscută a devenit după anul 1938, atunci când Regele Carol al II-lea a reparat şi inaugurat drumul. Uitată pentru o lungă perioadă, zona şi-a păstrat relieful sălbatic, fapt pentru care a devenit un punct de interes, concurând cu măreţia Transfăgărăşanului. Şi în pre­zent şoseaua se află în reabilitare, aşteptându-se o nouă licitaţie pentru reînceperea lucrărilor. Anul trecut, pentru că Transalpina este închisă în sezonul rece, şoseaua era asfaltată în proporţie de 99%, însă mai este nevoie de anumite lucrări de consolidare şi stabilizare. În perioada 15 august 2015 – 1 noiembrie, Transalpina a fost deschisă oficial circulaţiei rutiere, însă în regim de şantier. Chiar şi aşa, numeroşi aventurieri – simpli turişti, iubitori de drumeţii sau pasionaţi ai sporturilor cu motor – s-au bucurat de o plimbare pe „acoperişul României“.

Loredana Larissa SOFRON

GALERIE FOTO

Turist în China multimilenară (X). Shanghai, un oraș cât o țară

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/


Dacă China este lider mondial în multe domenii, Shanghaiul este liderul Chinei.

Cu o populație de peste 23 de milioane de locuitori și cu o poziție strategică în delta fluviului Yangtze, metropola este impresionantă. Pe drumul de la aeroport la hotel privirea îmi alerga în toate părțile atrasă de imagini ce nu-mi închipuiam până atunci că le pot descoperi aici. Zeci de zgârie-nori, autostrăzi suspendate pe câte 3-4 niveluri, vegetația ce abundă la tot pasul uimește și pe cel mai umblat prin lume. Chiar și cel care a vizitat pas cu pas Beijingul va constata că Shanghaiul e altceva. Totul pare nou, clădiri moderne, elegante, construite fiecare după un design bine ales, totul planificat cu o minuțiozitate greu de înțeles pentru un vizitator.

Shanghai-ul, supranumit „Poarta Vestului“ este cel mai mare port comercial din lume, cel mai cosmopolit oraș al Chinei ce poartă amprenta englezilor, americanilor, francezilor și japonezilor care au râvnit de-a lungul timpului la mărfurile vestitului imperiu. Poate tocmai de aceea orașul este vizitat de foarte mulți străini, mai mulți decât în orice alt loc pe care l-am văzut. Aceștia se pare că au imprimat în timp localnicilor un comportament și preocupări mai apropiate vestului.

Metropola are două zone distincte: Pudong, zona modernă și Puxi, zona veche, despărțite de râul Huangpu pe care se pot face croaziere pentru a admira priveliștea. Nu am avut prea mult timp pentru aceasta, dar ne-am putut petrece vreo jumătate de oră pe vestita promenada Bund aflată în zona veche, lungă de aproape 1 km și foarte frumos amenajată cu flori si gresie colorată. Am admirat și fotografiat clădirile vechi în stil european, dar și pe cele noi din zona Pudong, turnul TV Oriental Pearl, cea mai înaltă clădire de acest fel din lume, gazda mai multor stații de televiziune și radio, celebrul turn Jinmao, dar si World Financial Center. A trebuit să plecăm, poate prea repede, dar am rămas cu gândul la Shanghai pe care mi-aș dori să-l revăd. Sper să fiu cândva suficient de motivată să revin în orașul cu cea mai mare creștere economică din lume.

O plimbare cu barca prin Zhujianjiao

În apropierea Shanghaiului am vizitat Zhujianjiao, un orășel construit într-o zonă cu multe canale. Locul este comparat cu Veneția sau cu vreun orășel din Olanda. Am făcut o plimbare cu o barcă tradițională de lemn și am admirat arhitectura clădirilor cu o vechime de peste o mie de ani.

Este un mare contrast între acest loc și moderna metropolă Shanghai, dar faptul că am luat contact cu modul tradițional de viață al chinezilor, de la comerț, la prepararea mâncărurilor specifice și până la prelucrarea lemnului ori stufului în mici ateliere, a constituit tot farmecul călătoriei.

Am coborât mai apoi în centrul orășelului si am parcurs în fugă câteva alei înțesate de lume și mărfuri. Am vizitat câteva magazine de suveniruri, am achiziționat în grabă câte ceva, inclusiv un frumos serviciu de ceai din porțelan, pentru care am negociat la modul cel mai original cu putință, evident în limba „chineză“.

Am ajuns cu povestea mea la episodul 10, dar călătoria nu s-a terminat. Vom continua periplul nostru și în numărul următor. Ultimul popas în China. Vor urma însă alte locuri cel puțin la fel de interesante. Poate Tibet? Rămâne de văzut.

Teofilia Banu

Turist în China multimilenară (IX). Sanya - paradisul de la „Capătul pământului“

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/


Călătoria în China mi-a dat prilejul să intru în contact cu disciplina și rigurozitatea specifică acestui popor. Oriunde mergeam nu vedeam decât oameni ocupați cu ceva anume. Rar am văzut chinezi relaxați. Chiar și în timpul lor liber aplicau principiul odihnei active. Asta până când destinația noastră a fost orașul Sanya. Ajunși acolo am realizat că acest loc aflat în punctul cel mai sudic al provinciei Hainan poate rivaliza cu orice destinație turistică de lux din lume. Aici am întâlnit și turiști chinezi care erau în vacanță, probabil pentru că prețurile erau accesibile chiar și pentru clasa de mijloc. Se pare că mulți chinezi au preluat din obiceiurile occidentalilor alegând să-și petreacă timpul liber în resorturi all inclusive cu saloane de înfrumuseţare şi fitness, terenuri de golf și săli private în care se practică jocuri de noroc.

Sanya este una dintre zonele nepoluate cu destinație aproape exclusiv turistică, fiind supranumită „Capătul pământului“, iar pentru facilitățile comerciale din porturi este considerată Poarta Sudică a Chinei, unul dintre punctele de ieșire a acestui imperiu către lume. Acest loc a găzduit 5 concursuri de Miss World, chiar 6 dacă îl luăm în considerare și pe cel din 2015, desfășurat după călătoria noastră acolo. Într-un muzeu am văzut expusă chiar și coroana de perle oferită câștigătoarelor.

Ecologiştii locali sunt însă îngrijoraţi deoarece, susțin ei, extinderea facilităților pentru turiști a dus la micșorarea suprafețelor cu păduri luxuriante care, timp de secole, au constituit o veritabilă barieră împotriva taifunurilor, tsunamiurilor şi eroziunii solului. Am totuși credința că fenomenul este atent urmărit de chinezi astfel încât provincia Hainan să rămână o atracție turistică unică în Asia, eficientă sub raportul cost/beneficii, și prin existența vegetației abundente.

Climatul tropical și temperaturile agreabile pe tot parcursul anului fac ca peisajul să semene cu o imensă grădină botanică cu ieșire la mare. Peisajul este ideal pentru orice vizitator dornic să îmbine câteva ore de plajă cu plimbarea printre palmierii de cocos și vegetația luxuriantă. Au fost și pentru noi două zile de relaxare. Am avut ocazia să vedem și o altă față a Chinei pe care n-aș fi bănuit-o până am ajuns acolo.

Gustul sucului din nucile de cocos, locurile și lucrurile minunate pe care le-am văzut în acea zonă mi le amintesc cu plăcere, ceea ce face să-mi doresc retrăirea acelei experiențe. Mi-au plăcut fructele tropicale, dar și varietatea mâncărurilor locale servite la restaurant.

Mi-a plăcut și plaja, frumos amenajată și foarte curată, baia într-o piscină cu „peștișorii doctori“ și câte altele.

Sunt experiențe poate unice în viața unui om pe care îmi face plăcere să vi le împărtășesc, dragi cititori. Dar povestea despre China nu s-a sfârșit. Călătoria continuă. Rămâneți aproape.

Teofilia BANU

Turist în China multimilenară (VIII)

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/


Perla - misterul scoicilor agresate

Considerate cele mai feminine și fermecătoare pietre prețioase, perlele, aveam să aflu în periplul meu prin China multimilenară, au fascinat generații întregi timp de secole, fiind singurele create de un organism viu. Privindu-le, simți cum emană o căldură și o strălucire unică pe care nu o întâlnești la alte pietre prețioase. Dintr-o sumară prezentare am aflat că sunt compuse din carbonat de calciu în proporție de 82-86%, 10-14% liant organic și aproximativ 3% apă.

Vizita la o „crescătorie“ de perle mi-a dat prilejul să aflu că și în acest domeniu China se află pe primul loc în lume.

Însuşirea de a izola un corp străin, pătruns în organismul scoicilor, cu straturi de sidef pentru a-l face inofensiv este procedeul biologic de producere a perlelor.

Am realizat că este o adevărată industrie care aduce venituri considerabile. În prezent, peste 90% din producţia de perle a Chinei se exportă. Aceste nestemate au fost cunoscute și au constituit o atracție în China încă de acum 4 milenii. Poate și pentru că aici s-a descoperit procedeul de obținere a perlelor de cultură.

Am avut prilejul să pescuiesc cu o plasă specială o scoică dintr-un bazin sub promisiunea că toate perlele pe care le găsesc îmi vor aparține. Erau peste 20, așa că le-am împărțit cu ceilalți tovarăși de călătorie.

A fost o experiență interesantă de care îmi amintesc cu mare plăcere. Aveam să aflu că scoicile cu mai multe perle sunt de apă dulce și sunt cel mai ușor de obținut, pe când scoicile de apă sărată produc o singură perlă care este mai frumoasă și, evident, mai scumpă.

Prin prelucrare se obține și pudra de perle care în medicina tradițională chineză reprezintă o sursă naturală de minerale care hrănește pielea și încetinește procesul de îmbătrânire, prin îmbunătățirea metabolismului și menținerea nivelului de hidratare. Pudra de perle se consumă și ca afrodisiac sub forma unui preparat amestecat cu oțet sau zeamă de lămâie.

Arta de a trăi frumos

Cloisonne-ul și…

Civilizaţia chineză este cea care ne-a lăsat o amplă şi spectaculoasă moştenire: porțelanul și cloisonne-ul. Două tehnici create cu scopul de a înfrumuseța viața oamenilor și care au devenit reprezentative pentru arta chineză. Cloisonne este o artă tradiţională care necesită mult efort, implică o tehnică complexă de emailare și presupune un proces destul de elaborat si complicat de ardere, gravură, lustruire, aurire. Suportul cel mai utilizat este cuprul prelucrat dintr-o formă brută, prin ciocănirea şi întinderea materialului în tiparul dorit. Fiecare etapă necesită mare atenție și migală. Se calculează greutatea, grosimea, uniformitatea și dilatarea materialului.

Ajunși într-un atelier în apropierea Beijingului, am avut ocazia să urmărim toate etapele acestui proces. Șlefuirea și lustruirea mi s-au părut cele mai migăloase operațiuni. M-a uimit însă cel mai mult faptul că niciun obiect creat în serie nu semăna cu celălalt, deși în primele etape toate păreau identice. Diferența, ni s-a spus, o fac nuanțele culorilor date de concentrația și proporția diferitelor materiale folosite la umplerea fiecărei cavități (cloisonne = cavitate, orificiu). Predomină „albastrul de Jingtai“ răspândit începând cu secolul al XVI-lea, în timpul împăratului Jingtai.

…porțelanul

Tradiția ceramicii în China este foarte veche, de peste 10 milenii, obiectele obținute fiind utilizate în depozitarea și pregătirea alimentelor.

Porțelanul (aurul alb) este descoperit mult mai târziu și este un material ceramic alb și translucid obținut prin arderea la temperaturi înalte a unei paste formate din cuarț, caolin și feldspat.

În Europa a fost adus de marinarii portughezi care vindeau piesele chinezești pentru o greutate egală de aur. Prețul foarte mare al obiectelor din porțelan chinezesc a stârnit curiozitatea europenilor, dar procedeul fabricării porțelanului a fost un secret bine păzit de către chinezi.

Printre cele mai faimoase vase de porțelan sunt cele care au decoraţiunile considerate clasice: albastru şi alb, setul de trandafiri, bob de orez şi ceramica smălţuită.

S-a dovedit că porţelanul are o viaţă extrem de lungă, vasele fabricate în timpul dinastiei Ming păstrându-și încă îşi păstrează culorile strălucitoare şi transparența.

Mărturisesc că toate acele piese din porțelan m-au fascinat atât de mult încât mai că îmi venea să le iau în brațe și să plec. Am rămas doar cu amintirea lor și multe poze.

Călătoria în China nu s-a terminat. O nouă poveste vă așteaptă. Rămâneți aproape.

Teofilia BANU

Transilvania, locul 1 în Top 10 Regiuni de vizitat în 2016

Transilvania a fost plasată pe primul lor în top 10 regiuni de vizitat în 2016 de către Lonely Planet, în cadrul unuia dintre cele mai așteptate ghiduri turistice ale anului. Despre Lonely Planet se știe că este cea mai mare editură de ghiduri de călătorie din lume, deținută de trustul BBC Worldwide, și a lansat recent Best în Travel 2016.

Top 10 Regiuni

1. Transilvania, România
2. Islanda de Vest
3. Valle de Vinales, Cuba
4. Friuli, Italia
5. Insula Waiheke, Noua Zeelandă
6. Auvergne, Franţa
7. Hawaii
8. Bavaria, Germania
9. Costa Verde, Brazilia
10. St. Helena

„Acest ghid nu scoate în evidență destinațiile către care se îndreaptă cei mai mulți dintre turiști, ci locurile pe care echipa noastră consideră că ar trebui să le viziteze“, spune Tom Hall, directorul editorial al Lonely Planet, citat de presa internațională. Iar în fruntea topului regiunilor recomandate de echipă Lonely Planet pentru a fi vizitate în 2016 se află Transilvania. Autorii ghidului turistic spun că în zonă există și altceva în afară de legende despre vampiri, sate săsești și biserici fortificate. Potrivit realizatorilor topului, în Munții Carpați există multe peșteri, se pot face drumeții sau merge la ski. De asemenea, în orașe precum Brașov, Sighișoara și Sibiu există cafenele și terase la stradă, toate într-o ambianță unică. Totodată, Lonely Planet recomandă orașul studențesc Cluj-Napoca pentru viața de noapte.

BBC: Transilvania, tranziţia de la comunism la turism

Transilvania, o regiune cu peste o sută de castele și care l-a inspirat pe Bram Stoker să scrie volumul „Dracula“, a fost timp de secole casa multor aristocrați, dar, în cele din urmă, nu vampirii sunt cei de care ar fi trebuit să se teamă proprietarii clădirilor, ci de comunism, se arată într-un documentar al BBC. „Viața aristocraților transilvăneni s-a schimbat profund când Partidul Comunist Român a preluat puterea la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și a confiscat toate castelele din România, multe dintre ele fiind lăsate apoi în paragină. Unii proprietari ai acestor clădiri impunătoare au reușit să fugă din România, iar alții au decăzut, devenind săraci“, relatează BBC. După revoluția din decembrie 1989, când regimul comunist a fost îndepărtat de la putere, descendenții foștilor proprietari au început să spere că vor putea să revendice proprietățile. Acest lucru s-a întâmplat în 2005, după adoptarea unor schimbări legislative în România, iar în prezent un număr din ce în ce mai mare de oameni se adresează justiției pentru a intra în posesia castelelor familiilor lor.

Totuși, chiar dacă au câștig de cauză, procesele presupun taxe judiciare foarte ridicate. În condițiile în care averea familiei este de mult istorie, cu taxe judiciare de plătit, cu reparaţii de făcut, cei mai mulți trebuie să gândească precum un antreprenor și să transforme proprietățile redobândite ca pe niște mici afaceri, mai scrie BBC.

Bogdan PANŢURU

Turist în China multimilenară (VII)

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/


Grădina chinezească, un colț de paradis

Călătoria în China mi-a oferit prilejul să vizitez și câteva grădini chinezești. Sunt de o frumusețe unică, locuri unde simți adevărata armonie a sufletului cu natura.

Amenajarea grădinilor este considerată o artă ce datează de peste trei milenii. Designul lor pornește de la dorința de a avea în miniatură peisaje din care nu lipsesc niciodată piatra și apa. În fiecare dintre ele sunt amenajate „cascade“, „munți“, apoi se plantează arbuști sau arbori ornamentali. Din loc în loc sunt pergole și spații amenajate din care poți admira peisajul. Culorile sunt alese cu grijă, iar materialele folosite pentru pavaje, ziduri si acoperișuri sunt în armonie coloristică cu mediul înconjurător. Zidurile de obicei sunt vopsite în alb. Stâlpii din lemn au culoare maro închis sau verde spre negru, iar pavajele sunt din piatră naturală.

Rafinamentul și atenția pentru detalii este trăsătura comună a acestor grădini. Deși au elemente comune grădinile nu sunt niciodată identice, fiecare având ceva original. Cele din sudul Chinei sunt diferite de cele din nord. Grădinile din sud sunt amenajate pe suprafețe mai mici în jurul caselor celor bogați, accentul punându-se în general pe detalii și îmbinarea armonioasă a peisajului cu arhitectura.

Grădinile chinezești au fost mai întâi amenajate în incinta curților imperiale. Am văzut-o pe cea de la Palatul de Vară din Beijing. Yuhuayuan este cea mai cunoscută grădină imperială din China, fiind supranumită „regele grădinilor“. M-a impresionat Coridorul Lung, un pavilion imperial având pe pereţi şi tavan peste zece mii de picturi chinezeşti deosebite și o lungime de Cartea Recordurilor – 728 m. Acesta a fost proiectat pentru ca rezidenţii palatului să se poată plimba nestingheriţi, protejaţi de acoperişul din lemn atunci când vremea era potrivnică.

Despre grădinile din partea de sud a fluviului Yangtze se spune că sunt unele dintre cele mai frumoase din lume, iar grădinile din Suzhou sunt cele mai frumoase dintre toate. M-a impresionat însă orașul grădinilor de lângă Shanghai. În Suzhou se găsesc cele mai multe grădini private care s-au putut păstra și dezvolta în timp datorită climei blânde din regiune, dar și amplasării orașului, în delta fluviului Yangtze. Se respectă în amenajarea acestora principiile Feng Shui, respectiv ușile au forme rotunde sau de treflă, niciodată dreptunghiulare, aleile sunt construite în zig-zag și nu lipsește lacul și muntele reprezentate, bineînțeles, în miniatură. Clădiri, copaci, flori se amestecă într-o armonie aproape ireală într-un loc unde, se spune, nimic nu te-ar putea întrista, ci dimpotrivă îți poți găsi liniștea și te poți relaxa cu adevărat.

Am mai remarcat utilizarea unor metode biologice pentru purificarea apei. Lacul este populat cu peşti, scoici, melci, broaște țestoase şi sunt cultivate plante care absorb murdăria din apă.

Grădinile de la Suzhou au fost înscrise în 1997 în Lista patrimoniului mondial UNESCO. Ideea grădinilor din Suzhou s-a extins şi în alte oraşe din China și alcătuiesc chiar un gen arhitectural recunoscut pe plan mondial. Pe multe străzi şi clădiri din orașele prin care am trecut am văzut aranjamente şi elemente tipice grădinilor tradiţionale.

Câteva poze și puțin din liniștea și armonia cu care m-am ales vi le transmit și vouă dragii mei cititori și țineți aproape pentru o nouă poveste. Călătoria continuă.

Teofilia Banu

Abonează-te la acest feed RSS