Kuhn GMx aprilie2021    reclama youtube lumeasatuluitv
update 14 Apr 2021

Sinaia - excelență în turismul românesc de schi

„Perla Carpaților“, așa cum este supranumită stațiunea Sinaia din județul Prahova, și-a consolidat renumele printr-un prestigios premiu la un concurs internațional din luna noiembrie. Orașul, prin primarul Vlad Oprea, a primit trofeul „Best Ski Resort“ la World Ski Awards, singura inițiativă globală de a recunoaște, recompensa și sărbători excelența în turismul de schi. Evenimentul, aflat la a cincea ediție, a fost găzduit de stațiunea Kitzbühel din Austria, ea însăși declarată cea mai bună din țara sa. La nivel global, titlul de cea mai bună stațiune din lume i-a revenit Franței (Val Thorens).

Din România, țară inclusă pentru prima dată pe lista participanților, și-au mai depus candidatura, alături de Sinaia, alte opt stațiuni sau domenii schiabile: Predeal, Rânca, Straja, Vatra Dornei, Vidra-Transalpina, Arena Platoș Păltiniș, Azuga și Poiana Brașov. De departe, orașul Sinaia, singurul nominalizat la premii, a fost apreciat pentru faptul că are cel mai întins domeniu schiabil, instalații de transport prin cablu, dar și o infrastructură hotelieră puternică. Pe de altă parte, investițiile în drumuri și înfrumusețarea orașului au atârnat greu în alegerea stațiunii drept cea mai importantă din țară. La Kitzbühel s-au adunat, pentru a participa la World Ski Awards, reprezentanți ai autorităților locale, hotelieri și agenții de turism din cele mai cunoscute stațiuni de schi din lume. Superlativele la nivel mondial au revenit, printre altele, Franței (cea mai bună stațiune și cel mai bun hotel din lume, Val Thorens), Elveției (cel mai bun hotel din lume, Verbier, cea mai modernă înaltă stațiune, Laax), Austriei (cel mai bun hotel din lume construit în 2017), Japoniei (cel mai bun hotel din lume), Canadei și Italiei.

Investiții de peste 32 de milioane de euro în domeniul schiabil și regenerarea urbană

schi Sinaia

Sinaia este poate cea mai frecventată și cunoscută stațiune turistică de munte din România. Începând cu anul 2007, după o vreme îndelungată în care orașul s-a menținut în virtutea inerției, Primăria Sinaia a început o serie de investiții majore în domeniul schiabil și în reabilitarea urbană. S-au construit trei instalații pe cablu, două gondole și un telescaun, două instalații de zăpadă artificială, s-au achiziționat mașini de bătut zăpadă, s-au reabilitat pârtiile vechi și s-au deschis altele noi. Cu totul, inclusiv proiectele care au vizat modernizarea orașului, valoarea investițiilor a urcat la peste 32 de milioane de euro. Așa se face că astăzi stațiunea pune la dispoziție 18 pârtii de schi cu grade de dificultate diferite, mergând de la albastru pentru înce­pători, până la cele marcate cu roșu și negru pentru nivel mediu și avansat (Carp, Drumul de Vară, Gondola, Începători, Lăptici 1 și 2, Pârtia Nouă, Papagal, Scândurari, Târle, Valea cu Brazi, Valea Dorului sub Telescaun 1 și 2, plus varianta Sinia, Valea Soarelui 1 și 2 etc.). Toate sunt deservite de instalații de transport pe cablu (teleschi/ telescaun/ baby ski-lift). În afară de vechea telecabină Cota 1400 și 2000, Primăria Sinaia a construit și două telegondole. Tronsonul 1000-1400 al gondolei, inaugurat în 2007, pornește din cartierul Furnica și ajunge la Cota 1400, având 34 de gondole, fiecare putând transporta cel mult 8 persoane. Lungimea traseului este de 1.312 m, iar capacitatea de transport, 1.700 persoane/ora. Tronsonul 1.400-2.000 (Carp), în lungime de 2.000 m, dispune de 42 de gondole a câte opt locuri și o capacitate de transport de 1.500 persoane/oră. Primăria Sinaia spune despre acest traseu că ar deține câteva recorduri naționale: ajunge la cea mai mare altitudine din România – 2.050 m; în zona Valea cu Brazi se află la cea mai mare înălțime față de sol înregistrată de o astfel de instalație – 120 m; traversează cel mai abrupt segment de transport pe cablu – 45 de grade la primii trei piloni. Dacă la aceste superlative adăugăm peisajul rar, baza hotelieră sau lunga listă a monumentelor istorice excepționale (Peleș, Pelișor, Cazinoul Sinaia etc.), avem întreaga motivație a declarării orașului Sinaia ca fiind cea mai bună stațiune de iarnă din România.

Maria BOGDAN

  • Publicat în Turism

Județul Bihor. Potențial turistic extraordinar, infrastructură și servicii insuficient dezvoltate

Despre județul Bihor se spune că are un potențial turistic extraordinar. Și are: Munții Apuseni, cu peisajele sale unice și bogăția carstică fără egal, resurse balneare la Băile Felix și 1 Mai, patrimoniul cultural al Oradei și nu numai. Dar tot despre Bihor specialiștii afirmă: „Infrastructura și serviciile turistice sunt insuficient dezvoltate pentru a susține o ofertă care să poată valorifica potențialul județului ori pentru a genera venituri importante din turism (Strategia de dezvoltare 2014-2020)“.

Cele mai importante atracții turistice țin de zona montană, care ocupă 24% din teritoriul județului. Munții Bihorului, Vlădeasa, Plopișului, Pădurea Craiului și Codru-Moma adăpostesc Parcul Natural Apuseni și alte rezervații naturale botanice, zoologice, geologice și geomorfologice.

Cinci superlative speologice

Bihor pestera ursilor

În Apusenii Bihorului se găsesc cele mai multe peșteri, 8% din întregul număr de cavități cunoscute pe teritoriul României. Și tot aici aflăm câteva superlative speologice: cea mai adâncă peșteră, V5 din Sistemul Vărășoaia – Padiș; cea mai lungă peșteră, Peștera Vântului – Șuncuiuș;  cea mai mare cascadă subterană, Peștera Câmpeneasca-Vașcău;  cea mai adâncă peșteră scufundată, Izbucul Izbândiș; cea mai mare peșteră amenajată din țară – Peștera Urșilor. Totuși, dincolo de numărul important de rezervații speologice, doar 10 sunt amenajate pentru accesul publicului larg: Peștera Urșilor, Cetățile Ponorului, Ghețarul Focul Viu, Avenul Bortig, Peștera Vadu Crișului, Peștera Măgura, Peștera Meziad și Peștera cu Cristale din Mina Farcu. Ar fi putut și altele să fie deschise, dar, din motive care ne scapă, nu au fost realizate dotările de bază. În fine, la acestea vizitarea este posibilă, dar numai sub coordonarea unor organizații care pot oferi ghidaj și echipament. Speoturismul se practică în zona Padiș – Cetățile Ponorului, Defileul Crișului Repede, Cheile Albioarei, Valea Videi (Munții Pădurea Craiului) și în Valea Iadei.

Stâna din Vale, de la glorie la decădere

Bihor stana de vale

În toate masivele muntoase există 40 de trasee turistice omologate: 21 în zona Parcului Natural Apuseni, 9 la Stâna de Vale, 5 la Băița – Vârtop, 8 în Defileul Crișului Repede și câte unul în Remeți – Meziad și Cărpinet. Nu toate sunt însă amenajate cum s-ar cuveni, în sensul în care nu există puncte de popas corespunzătoare, panouri informative ori puncte de belvedere. Pentru sezonul rece, oferta de bază rămâne complexul de schi „Piatra Grăitoare“, din perimetrul Băița – Vârtop și mai puțin Stâna de Vale. De ce mai puțin? Fiindcă toate cele cinci pârtii, două de fond și trei de schi alpin și de tură, din stațiunea care era considerată, cândva, printre cele mai puternice cinci atracții turistice din România, au fost lăsate în para­gină. Abia iarna trecută a fost dată în exploatare una dintre ele, după ce s-a repus în funcțiune instalația de transport prin cablu și după ce pârtia a fost reamenajată și extinsă cu o pistă pentru tubing și o pârtie pentru săniuțe. Dar oricum Stâna de Vale nu mai e ce-a fost, un singur hotel oferind cazare, restul capacităților de primire turiști fiind în ruină totală. Această stare deplorabilă a rezultat din bătălia cunoscută a cercurilor de influență, care și cum să obțină patrimoniul pe o nimica toată de bani. Relieful ar mai permite practicarea unor sporturi comune sau extreme: ciclism montan, alpinism și escaladă în Vad-Șuncuiuș și Aleului – Bohodei, unde au fost amenajate aproape 100 de zone, canyoning în Valea Galbenei, Valea Oșelu, Săritoarea Bohodei, Valea Seacă-Padiș/Vârtop, rafting și kayaking (există un sigur operator pentru acest sport nautic pe râurile montane), zborurile cu parapanta (se practică ocazional în zona Roșia, Padiș, Hidișelul de Sus, Stâna de Vale), tiroliana (Roșia/ Peștera Farcău, craterul de la Betfia).

Băile Felix și 1 Mai, printre cele mai solicitate din țară

Bihorul mai are o mare bogăție care ar putea plasa zona între cele mai puternice județe din țară din punct de vedere turistic: apele carbogazoase de la Pădurea Neagră, Tămășeu, Tinca; apele oligominerale și feruginoase la Stâna de Vale; Izvorul Minunilor, localizat pe Valea Popii, afluent al Iadei și izvorul termal artezian Balint, de la Băile Felix, forat în anul 1885. De departe însă Băile Felix și 1 Mai au făcut județul cunoscut în țară și străină­tate, cele două având și cea mai mare capacitate de cazare dintre stațiunile balneoclimaterice din România. Apogeul dezvoltării a fost atins prin anii 1970-1980, când practic stațiunile s-au născut din nimic. Fluxul turistic era unul uriaș și încă este din inerție. Dar pentru că nouă nu ne plac lucrurile bune, a urmat și aici o lungă perioadă de declin, care a afectat clădiri, amenajări, ba chiar și cel mai mare ambulator balnear al stațiunii. După anul 2000 a crescut intens, lângă turismul de stat, și turismul privat, cu tot felul de oferte de agrement tentante, dar acesta a intervenit punctual, prin construcții noi, fără să existe o gândire unitară de dezvoltare. În infrastructura publică ori de uz comun au fost puține intervenții, dar cel mai mare pericol îl reprezintă faptul că exploatarea haotică și în exces a apelor termale duce la reducerea proprietăților curative. Ca să vă dăm un exemplu, nivelul apei din lacul Ochiul Mare, din Rezervația Pețea, singurul din Europa în care crește natural nufărul termal, a scăzut brusc, iar temperatura apei a scăzut de la 30 la 10 grade Celsius. Practic, aproape că nu mai există lac și nufăr! Ce-o fi de făcut? Pesemne nimic, așa cum s-a întâmplat și cu Grota Miresei din Slănic Prahova, care de fapt nu mai e grotă... Potențial balneoclimateric ar mai fi la Băile Tinca, Mădăraș sau Marghita, cu condiția unor investiții care să le facă atractive.

Ofertă de... cultură la Oradea

Bihor Palatul Baroc Oradea

Oferta culturală este de asemenea una generoasă. Pe teritoriul județului sunt 431 de monumente de patrimoniu construit, dintre care 170 de situri și monumente arheologice, 221 de monumente și ansambluri de arhitectură, 40 de case memoriale și monumente de artă plastică. În Oradea nu trebuie ratate nicicum principalele obiective turistice și de patrimoniu național: Șirul Canonicilor, un ansamblu urban baroc format din zece case aliniate în fața grădinii Palatului Episcopal; Palatul Baroc, cel mai valoros complex în stil baroc construit în România; Palatul Vulturului Negru, Palatul Episcopal greco-catolic; Bazilica romano-catolică „Înălțarea Fecioarei Maria“, Biserica ortodoxă „Cu Lună“, Biserica „Sfântul Ladislau“ etc. În județ sunt de asemenea câteva lăcașuri de cult de patri­moniu: Mănăstirea de la Voivozi (sec. XI-XII), Biserica Reformată din Remetea (sec. XIII), Mănăstirea Izbuc (sec. XVII), bisericile din lemn, 61 la număr, toate declarate monumente de arhitectură.

Maria BOGDAN

  • Publicat în Turism

Nopţi albe în ținuturile Rusiei (XI). Novgorod, orașul lui Rurik şi al lui Iaroslav cel înţelept

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/


După ce ai văzut Sankt Petersburg ai senzaţia că nu mai e loc în mintea ta pentru alt oraş al Rusiei, însă o incursiune în vestitul Novgorod, situat pe drumul ce duce spre Moscova, de-a lungul râului Volchov, te va convinge că nu-i aşa. Pentru grupul nostru vizita a fost destul de scurtă, dar plină de lucruri și locuri despre care mi-am propus să vă povestesc. Poate vă conving să călătoriţi pe acele meleaguri

Novgorod, prima capitală a Rusiei, este considerat unul dintre cele mai vechi orașe, fiind menționat pentru prima dată în documente oficiale în anul 859. Prin amplasarea pe traseul comercial dintre Europa şi Asia, Orient şi Occident, oraşul s-a dezvoltat ca un centru multietnic, multicultural şi multilateral.

Fondatorul oraşului este vestitul domnitor Rurik, unul dintre cei trei fraţi de origine varegă (scandinavă) care, conform unei legende, au fost chemaţi de către popoarele finice şi slave să-i conducă. Aceştia au pus bazele unui stat pe care istoricii aveau să-l numească mai târziu „Rusia Kieveană“, iar Rurik a fost considerat primul conducător al Rusiei.

Apoi, un rol important în viaţa oraşului Novgorod l-a avut Iaroslav cel Înţelept care, împreună cu soţia sa Ana, au pus piatra de temelie la Catedrala Sfânta Sofia, devenită ulterior model arhitectonic pentru toate edificiile religioase ruseşti. Iaroslav şi-a dobândit numele de „Cel Înţelept“ de la chibzuinţa cu care şi-a condus poporul şi mai ales pentru marele său interes faţă de învăţătură. Sub cârmuirea lui a apărut cel dintâi cod de legi din ţările ruseşti.

Ce impresionează în Novgorod sunt construcţiile de piatră care s-au conservat foarte bine, deşi au peste o mie de ani.

O mică plajă aflată de-a lungul râului Volhov e de un pitoresc aparte  iar corăbiile cu vâsle pot fi şi ele admirate de vizitatori, chiar dacă nu mai navighează.

De cealaltă parte a râului se ridică Kremlinul oraşului, ca un palat desprins parcă din poveşti. Se ştie că fiecare oraş slav important are o astfel de fortăreaţă centrală, cu rol administrativ, numită Kremlin. Cea din Novgorod datează din jurul anului 1000, dar zidurile din cărămidă care se văd azi au mai fost reparate de-a lungul timpului.

Centrul istoric al Novgorodului era împărţit de râul Volchov în partea de est, unde prospera comerţul, şi partea de vest, unde se aflau centrele administrative şi religioase.

Piaţa veche este un nucleu de mai multe biserici, care se pare că nu erau doar lăcaşuri spirituale, ci şi simboluri ale puterii şi promotoare ale negoţului, pentru că au fost descoperite în interior balanţe pentru verificarea corectitudinii tranzacţiilor.

Dintre descoperirile cele mai interesante din Novgorod, cele peste 1.000 de epistole scrise pe scoarţă de mesteacăn sunt mărturii unice despre istoria Rusiei. Alte câteva mii de inscripţii urmează să fie descifrate de arheologi. Importanța oraşului este subliniată şi de faptul că din anul 1992 este introdus pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

Catedrala Sfânta Sofia, monument de referinţă al oraşului, este subiectul unei noi poveşti pentru voi. Aşadar, călătoria continuă.

GALERIE FOTO


Teofilia Banu

  • Publicat în Turism

Complexul Curtea Domnească a lui Ștefan cel Mare

Unul dintre cele mai frumoase orașe din Moldova este Piatra Neamț. Nu o spun doar eu, ci majoritatea celor care vizi­tează acest colț de țară și o dovedesc recenziile realizate pe site-urile de turism. Ce ar trebui să vizitați mai întâi? Cu siguranță Complexul Curtea Domnească a lui Ștefan cel Mare, pentru că reprezintă un simbol al ora­șului de ieri și de azi.

Curtea domnească

Situat în centrul orașului Piatra Neamț, ansamblul arhitectural este ca o carte de vizită a nemțenilor. Curtea Domnească a fost construită între anii 1468 – 1475 și pentru o bună perioadă a fost reședință temporară a domnitorilor și a avut rol administrativ pentru tot județul Neamț. În prezent, casele domnești nu mai există, însă se mai păstrează o parte din pivnițe, acolo unde funcționează Muzeul Curtea Domnească, și porțiuni din zidul de incintă. Pe fosta temelie a Casei Domnești a fost construit, în anul 1893, Liceul „Petru Rareș“. Din complexul arhitectural mai fac parte alte 3 muzee – Muzeul de Artă, Muzeul de Etnografie și Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni, însă cele mai importante obiective turistice sunt alte două ctitorii ale lui Ștefan cel Mare: Biserica Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul și Turnul lui Ștefan cel Mare.

Biserica Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul

De cum ajungi pe platoul unde se află ansamblul, privirile merg către biserica domnească. Impunătorul sfânt lăcaș a fost construit între anii 1497-1498, are lungimea de aproximativ 26 metri, lățimea de 8 metri și înălțimea de 11 metri și se remarcă prin structura specifică stilului moldovenesc. Lăcașul mai este cunoscut și sub denumirea Biserica Sfântului Ioan Domnesc.

Ce diferențiază lăcașul din centrul orașului Piatra Neamț față de alte mănăstiri ctitorite de Ștefan cel Mare este lipsa picturii exterioare. Chiar și așa reprezintă o adevărată bijuterie arhitecturală formată în special din blocuri de piatră, atent lucrate, ce pot fi admirate în stare foarte bună chiar și după mai bine de 520 de ani. Interiorul bisericii este format din pronaos, naos și altar. Intrarea se face printr-o impresionantă ușă încadrată de o boltă din piatră și ea atent sculptată. De-a lungul vremii, biserica a beneficiat de mai multe lucrări de întreținere, iar între anii 1871-1973 a fost montată o nouă catapeteasmă sculptată de Gherasim Monahul și Tănase Săpătorul și zugrăvită asemenea celei de la Mănăstirea Agapia de pictorii Panaite Mavrodin și C.V. Basarab. De aceiași pictori a fost realizat și tabloul lui Ștefan cel Mare. În secolul al XIX-lea au fost construite amvonul şi cafasul pentru cor, fiind lucrate în atelierul Şcolii de Artă şi Meserii din Piatra-Neamţ în anul 1937.

Turnul lui Ștefan

În imediata apropiere a bisericii se află turnul clopotniță sau turnul lui Ștefan cel Mare, construit cu un an mai târziu, în 1499. Are formă octogonală și a fost zidit din blocuri de piatră delimitate de rânduri de cărămidă, iar din loc în loc au fost așezate bucăți de teracotă colorată, dar care astăzi mai pot fi admirate doar din loc în loc. Colțurile turnului au piatra șlefuită, iar înălțimea inițială a fost de 19 metri. Turnurile ștefaniene, pentru că cel de la Piatra nu este singurul, nu au îndeplinit doar funcția de clopotniță, ci au fost folosite ca loc de refugiu și apărare. De-a lungul timpului, turnului i-au mai fost aduse îmbunătățiri. La jumătatea secolului al XIX-lea, peste camera clopotelor s-a zidit o încăpere destinată pompierilor, care aveau datoria de a supraveghea orașul. Tot în timp, localnicii au achiziționat un ceas mare de turn, adus de la Viena, care a funcționat până în anii 1900. Actualul ceas a fost montat în anul 1920 și a funcționat cu întreruperi, însă din 2006 nu a mai întâmpinat probleme.

În prezent, turnul lui Ștefan funcționează ca un muzeu. La parter este o încăpere unde sunt expuse diverse cărți, dar și locul de unde se pot achiziționa bilete pentru vizitare. Incursiunea începe urcând scările din exteriorul construcției, iar până să ajungi în camera clopotelor în fiecare încăpere sunt expuse diverse cărți, obiecte de scris, iar pe pereți sunt fotografii, dar și anumite panouri cu mărturii de peste timp, printre care trebuie menționat panoul cu declarația lui Ștefan cel Mare: „Io, Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a zidit aceasta clopotniță împreună cu doamna sa, Maria, fiica lui Radu voievod, și cu prea-iubitul lor fiu, Bogdan voievod, în anul 7007 (1499), iar al domniei sale anul al 43-lea curgător, octombrie 28.“

Ultima încăpere care poate fi vizitată este camera clopotelor. Aici sunt așezate 4 clopote de diferite dimensiuni: cel mare datează din secolul al XVII-lea, are o sonoritate unică, un altul datează din secolul al XIX-lea, iar celelalte două din anul 1975. Din această încăpere poți admira, de la o înălțime considerabilă, întreg Complexul Domnesc.

GALERIE FOTO


Larissa SOFRON

  • Publicat în Turism

Nopţi albe în ținuturile Rusiei (IX). Insulele Solovetski între paradis şi infern

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/


De ce infern? Pe Insulele Solovetski s-a inaugurat primul gulag din era sovietică în 1921 şi care până în 1939 a fost loc de pedeapsă şi exil, un spaţiu de muncă silnică şi de tortură pentru cei consideraţi duşmani ai noii orânduiri bolşevice. Peste un milion de prizonieri au murit între aceste ziduri, mulți dintre ei artişti, scriitori sau preoţi.

De ce paradis? Pentru că în aceste locuri credinţa în divinitate a ieşit biruitoare, iar insulele Solovestsky au devenit loc de reculegere, meditaţie şi spiritualitate creştină.

Arhipelagul Solovestsky este un grup de şase insule așezate în apele Mării Albe, în nordul Rusiei, la o distanţă de doar 165 kilometri de Cercul Arctic. Locul este greu accesibil chiar şi astăzi. Am ajuns în acele locuri după o călătorie cu vaporul, plecând din golful Lacului Onega până în Marea Albă în compania unui grup de ruşi din preajma Moscovei, proaspăt debarcaţi de pe un vas de croazieră. Un grup pus pe o distracţie civilizată, acesta susţinând un adevărat recital de vestite şlagăre ruseşti şi internaţionale în care nu putea-i să nu te laşi antrenat.

Pe insule am avut parte de acea strălucire a soarelui unică la ora trei dimineaţa care ne-a dat peste cap ceasul biologic nouă, celor obişnuiţi cu mai multe ore de întuneric, chiar şi pe timpul verii. Ne-au salvat până la urmă draperiile trase la geamuri care ne-au convins să nu ne ridicăm din pat încă o oră, două.

Tot ceva unic a fost micuţa insulă Zayzatski, loc de o frumuseţe rară, dar uimitoare mai ales prin cele 35 de labirinturi de piatră unde se crede că pescarii din era preistorică se rugau la zeii lor pentru noroc la pescuit. Labirinturile sunt înconjurate de mici grămezi de pietre ce seamănă cu nişte morminte. Se presupune că triburile din zona lacului Onega îşi venerau aici morţii pe care preferau să îi ducă peste mare pentru ale împiedica sufletele să se întoarcă. Tot din acest motiv se spune că au construit labirinturi în apropierea cimitirelor. Sufletul ieşit din mormânt s-ar fi rătăcit astfel prin labirintul fără ieşire. Aceste construcţii de piatră se pare că reproduc lumea subterană, unde morţii rătăcesc prin întuneric fără putinţă de ieşire. Potrivit credinţei triburilor, morţii ajungeau în ţările nopţii eterne, acolo unde apune Soarele. Insulele erau percepute ca fiind prima escală obligatorie a călătoriei pe care trebuia să o facă fiecare suflet. Până şi vegetaţia de pe această insulă este diferită, aici predominând muşchii şi plante specifice pădurilor. Părea că ne aflăm în mijlocul unui covor frumos ornamentat cu plante şi pietre.

Am aflat şi de ipoteza apariţiei labirinturilor în urma vizitei unor extratereştri în aceste locuri, misterul persistând încă pentru că arheologii nu au toate dovezile istorice pentru celelalte variante.

M-a impresionat singurul călugăr întâlnit pe insulă, în biserica din lemn Sfântul Andrei, despre care legenda spune că însuşi ţarul Petru cel Mare ar fi participat la construcţia ei, în aşteptarea schimbării vremii pentru a se întoarce pe insula Solovky.

Unică este şi Grădina Botanică de pe acele meleaguri înfiinţată la începutul secolului 19 şi întreţinută şi azi de călugări devotaţi care au aclimatizat acolo plante şi arbori ce nu se găsesc în nici o altă parte atât de aproape de Polul Nord. Pasiunea mea pentru plante şi grădini m-a ţinut câteva ore cu mintea şi privirea aţintite asupra acelui colţ de paradis parcă special strămutat acolo în locuri în care natura e mai puţin prietenoasă.

Of, iar trebuie să mă opresc cu povestea mea, dar călătoria nu s-a terminat, iar eu abia aştept să aştern pentru voi noi poveşti despre nopţile albe ale Rusiei.

GALERIE FOTO


Teofilia Banu

  • Publicat în Turism

Lepșa, steaua fără nume a turismului vrâncean

Prin definiție, plaiurile Vrancei reprezintă unul dintre spațiile de care se leagă o mulțime de legende. Fiecare munte aparține câte unui fecior al Vrâncioaiei, iar Ștefan cel Mare nu ar fi putut izbândi asupra turcilor fără ajutorul hotărâtor al vrâncenilor. Iar dintre cei trei ciobani mioritici, unul, cel mai „ortoman“, este vrâncean. Și enumerarea legendelor poate continua la nesfârșit, devenind ea însăși o legendă. Căci poveștile legate de acest minunat spațiu continuă să se nască și astăzi. De ce, am înțeles după ce am vizitat un minunat loc din inima Vrancei: Lepșa.

Ținutul ce unește oameni și obiceiuri

Dacă e să te iei după hartă, nu e cine știe ce mare lucru să ajungi la Lepșa. N-ai decât să mergi vreo 70 de kilometri pe drumul ce leagă Focșanii de Târgul Secuiesc, până la răspântia spre Soveja, și gata, ai ajuns. E drept că, dacă ești ceva mai avizat și vezi ceva munți pe hartă, poate chiar îți dai seama că urmezi Valea Putnei. Dar despre frumusețea de basm a zonei nu poate vorbi nicio hartă!

Încă din cele mai vechi timpuri, pe Valea Putnei, la adăpostul munților și al pădurii, s-au dezvoltat mici comunități înfloritoare. Pentru că zona, deși relativ ușor accesibilă, nu este deloc îmbietoare pentru cei care n-o cunosc, aici și-au găsit refugiul numeroși fugari din calea năvălirilor. În vremuri de restriște, când câmpiile de la poalele munților erau călcate de hoarde migratoare, de tătari plecați după jaf ori de armatele turcești, polone sau ruse, locuitorii satelor aflate în calea urgiei se refugiau în zona Lepșei. Așa se face că în zonă a înflorit o cultură ce îmbină elemente specifice zonelor de câmpie din sudul Moldovei, din Buzău, dar și unele ușoare influențe transilvane. În creuzetul timpurilor s-au reunit, s-au contopit și a rezultat specificul vrâncean. Acesta se reflectă în absolut tot: în dialectul vorbit, în straie, în bucate, dar și în felul de construcție a caselor.

Oamenii sunt pașnici și așezați. Tradițional se ocupă cu creșterea oilor și a vitelor, cu lucrul la pădure și făurirea de felurite și minunate lucruri din lemn, începând cu bâte și terminând cu case și, cândva, cu vânătoarea.

De la Lepșa la Țiglina VI

Vrancea este un tărâm al unei prefaceri veșnice. Istoria locurilor arată că mereu s-a întâmplat câte ceva care i-a făcut pe oameni s-o ia de la capăt. Și, odată cu ei, și natura.

De exemplu, în secolul al XIX-lea, în zona Lepșei se găsea una dintre cele mai mari exploatări forestiere din toată Moldova. Mii de hectare de pădure au dispărut. Odată cu ele, și flora și fauna. Vitele nu mai aveau ce mânca, iar apele au devenit tulburi. Când ploua, puhoaiele, care nu mai erau stăvilite de păduri, măturau totul în cale. Și atunci oamenii au înțeles: au lăsat pădurea să se regenereze. De aproape o jumătate de secol, lucrurile au revenit la normal. Existența pe Valea Putnei redevenise oarecum idilică. Dar, tocmai pentru că totul era idilic, de vreo două decenii încoace lucrurile și timpul s-au mișcat iarăși. Acum liniștitul sătuc Lepșa a căpătat și un supranume: Țiglina VI. Gălățenii știu de ce: în orașul de pe Dunăre există mai multe cartiere botezate Țiglina, numerotate de la 1 la 5. După Revoluție, gălățenii cu dare de mână au dat năvală, la propriu, în Lepșa. Au cumpărat terenuri la preț bun și au construit. Unii case, alții pensiuni. Și așa liniștitul sat vrâncean a devenit un fel de cartier al orașului aflat la 150 km.

Aerul „prea curat“, leagă oamenii

Construcțiile apărute au făcut ca zona să devină efectiv o stațiune turistică. Orășenii au adus cu ei toate facilitățile pe care vilegiaturiștii le cer. Poți găsi pensiuni cu piscină, cu teren de tenis, cu săli de conferințe și cu orice îți mai trece prin minte. Dar cele mai căutate sunt cele fără Internet și fără semnal de telefonie mobilă. De fapt, în regiune sunt destul de puține zonele unde ajung undele telefoanelor mobile. Așa se face că cei care își doresc cu adevărat liniște o pot găsi aici.

Doamna Mioara este învățătoare în Galați. De câțiva ani însă este și hotelier. „Prin ’94-’95, am venit aici la niște prieteni. Soțului meu i s-a făcut rău la început. Mai în glumă, mai în serios, a spus că este din cauza aerului prea curat. Și uite așa ne-am hotărât să ne facem și noi o casă de vacanță aici.“ Numai că, între timp, casa a devenit o pensiune, „Potcoava“, cu 11 camere, trei bucătării, terasă și alte facilități pentru turiști. „Astfel așa am ajuns să petrec aici toate vacanțele și multe dintre sfârșiturile de săptămână. Și cred că mi-ar fi tare greu să mai trăiesc fără să vin aici!“, încheie povestea dna Mioara. Povestea domniei sale se aplică, în linii mari, celor mai mulți dintre proprietarii celor câteva zeci de pensiuni din sat. Și toate sunt pline, atât vara cât și iarna!

Cascada Putnei, locul ce te lasă mut

Nici nu-i de mirare că zona este mereu plină de turiști. Există cel puțin două obiective turistice majore. Primul dintre ele este foarte ușor accesibil tuturor și se află în imediata apropiere a șoselei. Este vorba despre Cascada Putnei. Monument al naturii, obiectivul atrage sute de mii de vizitatori anual. Și, într-adevăr, este un peisaj desprins parcă dintr-o lume ireală. Putna, care nu este un râu mare, își strecoară apele, care altminteri se scurg printr-o albie lată de câțiva metri, printr-un șanț de doar un metru, săpat în stâncă, pentru ca, mai apoi, să formeze un lac rotund, limpede și încântător, cu diametrul de 20 de metri. Doar că acest lac se află în fundul unui puț adânc de peste zece metri. Puț format destul de recent, în ultima jumătate de secol, ca urmare a unei prăbușiri a malului. Cum spuneam mai sus, în Vrancea lucrurile se schimbă mereu. Nici măcar natura nu stă pe loc! Iar întreaga priveliște are darul de a-ți bloca corzile vocale. Cât timp ești în preajma cascadei, rămâi mut de încântare.

Când omul își dă mâna cu natura

Celălalt obiectiv turistic de mare interes din zonă îl reprezintă Rezervația Naturală „Cheile Tișiței“. Pentru desăvârșirea acestuia din urmă, omul și-a dat mâna cu natura. Rezultatul este unul spectaculos.

Istoria începe acum mai bine de două sute de ani. În lungul Tișiței se afla, așa cum am spus, o uriașă exploatare forestieră. Pentru a înlesni accesul, s-au construit un drum, apoi o cale ferată. Dimensiunea exploatației a crescut de la an la an, până acum un secol. Apoi, n-a mai rămas niciun copac. Locul a fost părăsit de oamenii lacomi, iar natura a înfăptuit un miracol: pădurea s-a regenerat de la sine. După un secol, arată din nou ca un codru virgin. Iar oamenii, acum mai înțelepți, au ajutat natura să-și desăvârșească opera. Zona a fost declarată rezervație naturală și protejată ca atare. Acum în zonă trăiesc din nou lupi, urși bruni, râși și capre negre, ca și căprioare, cerbi și mistreți. Totul într-un echilibru de invidiat.

Pentru orășeni, dar mai ales pentru copii, în rezervație au fost amenajate și trei trasee tematice: la ursului, al lupilor și al râsului. De-a lungul lor, drumeții găsesc panouri cu informații despre aceste animale, dar și mulaje ale urmelor, reconstituiri ale adăposturilor, ca și o mulțime de locuri de popas amenajate în cele mai frumoase puncte. Peisajul, când molcom, când spectaculos, completează tabloul.

Iar turiștii mai antrenați pot parcurge întreg traseul până în satul Coza, cale de 4,5 km. Drumul trece prin tunelurile săpate în stâncă de militarii germani, care în al Doilea Război Mondial se pregăteau de o rezistență îndârjită în această zonă.

Indiferent cât de departe veți merge, peisajul este spectaculos în toate anotimpurile. Iar cuvintele nu pot fi suficient de măiestre: pentru a zugrăvi, nici măcar în parte, frumusețea locurilor. Așa că, cel mai bine, mergeți și vizitați rezervația, apoi rămâneți, măcar o noapte-două, la una dintre pensiunile din zonă. Gustați păstrăvii de la păstrăvăria din sat, alături de un bulz ciobănesc, totul udat de un pahar din vinurile Vrancei! Vă promit că veți privi viața cu alți ochi!

GALERIE FOTO


Alexandru GRIGORIEV

  • Publicat în Turism

Nopţi albe în ținuturile Rusiei (VIII)

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/


Republica Karelia – ținutul lacurilor şi al pădurilor de mesteacăn

Prima rută cu trenul în Rusia am parcurs-o între Sankt Petersburg și Petrozavodsk, capitala Kareliei. A fost ceva inedit să petrecem o noapte albă tipic rusească în tren. Zâmbesc şi acum când îmi amintesc cât de oficial s-a purtat cu noi însoțitoarea de vagon chiar de la urcare. M-am simțit ca un elev la internat, supravegheat de un pedagog conştiincios, iar eu am respectat întocmai indicaţiile şi n-am îndrăznit să-i ştirbesc din autoritate.

Dimineaţa am ajuns în capitala Kareliei, unde, după un scurt tur panoramic al oraşului, am pornit într-o călătorie fascinantă prin „mica Finlandă rusă“. O împletire de lacuri înconjurate de mlaștini adânci şi splendide păduri de conifere, o rezervație imensă în aer liber întinsă pe circa un milion de hectare şi un drum de peste 500 km parcurși pe şosea prin păduri. Apoi am continuat drumul cu o ambarcaţiune prin lacul Onega până în Marea Albă, în Arhipelagul Insulelor Solovetski, locuri cu o istorie unică, devenite patrimoniu UNESCO.

În drumul nostru spre Kem, un alt oraş al Kareliei, am făcut o scurtă oprire la Rezervația Naturală Kivach şi am văzut o cascadă spectaculoasă despre care am aflat că este a doua ca mărime din Europa. Apoi, un alt obiectiv vizitat, Pietroglifele Belomorsk, este un complex arheologic ce cuprinde peste 2.000 de imagini de animale sălbatice, animale marine, figuri umane cu dimensiuni de la câțiva milimetri până la 4 cm. Am ajuns şi la Medvezhyegorsk, „oraşul urşilor“, unde se află centrul de administrare a canalului care leagă oraşul Murmansk, de la Marea Albă cu lacul Onega. În timpul construcţiei canalului navigabil, care a fost inaugurat în august 1933, au murit zeci de mii de prizonieri închişi în vestitul Gulag din insulele Solovestski, despre care a scris şi Aleksandr Soljenițîn.

Ținutul „soarelui care apune“, cum este cunoscut printre ruși, Karelia joacă un rol extrem de important în contextul geopolitic actual, fiind o regiune care a fost subiect de dispute teritoriale între Suedia, Rusia și Finlanda timp de secole. În această zonă se află cele mai întinse lacuri din Europa: Onega şi Ladoga, acesta din urmă având un volum total de apă mai mare decât al tuturor lacurilor Finlandei la un loc.

Despre lacul Onega am aflat că este al doilea ca mărime din Europa. Are o suprafaţă de 9.950 km², cu adâncimi până la 127 m fiind situat la intersecţia Volga – Marea Albă, Volga - Marea Baltică şi Marea Albă – Marea Baltică, ceea ce îi conferă un rol deosebit în sistemul comunicațiilor maritime și fluviale al Rusiei. În lac se găsesc o floră și o faună bogate şi variate. Aici a fost colonizată şi renumita specie de peşte din familia păstrăvului şi a somonului din lacul Baikal, omulul, care a început să fie deja pescuită în cantități mari.

Mai am lucruri şi locuri interesante despre care voi continua să vă povestesc, dar într-un alt episod, pentru că, așa cum vă spun de fiecare dată... călătoria continuă.

GALERIE FOTO


 

Teofilia Banu

  • Publicat în Turism

Nopţi albe în ținuturile Rusiei (VII)

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/


Palatul Pavlovsk, bun gust şi rafinament

Un obiectiv renumit, aflat în salba de palate din apropierea Sankt Petersburgului, este Palatul Pavlovsk, reşedinţa ţarului Pavel I, fiul Ecaterinei cea Mare.

Palatul este considerat unul dintre cele mai frumoase edificii, ridicate în stilul epocii și o adevărată casă a comorilor datorită colecţiilor sale de artă. Am aflat povestea lui de la ghidul local care ne-a însoțit, poveste pe care vreau s-o împărtășesc cu voi încercând o întoarcere în timp.

Astfel în anul 1781, Pavel, viitorul ţar şi soția sa Maria Feodorovna, născută prințesă de Würtemberg, au plecat incognito într-o călătorie în Europa, luându-şi numele de „Contele și Contesa Nordului“, împreună cu prinţul Nicolae Iusupov, un rafinat cunoscător de artă.

Timp de peste un an aceştia au vizitat Polonia, Austria, Germania, Olanda, Italia și Franța de unde au cumpărat, sau au primit un mare număr de opere de artă drept cadouri de protocol. Toate aceste sculpturi, mozaicuri, tablouri, mobile, țesături, goblenuri, bronzuri, porțelanuri sau sticlărie, au ajuns în patrimoniul palatului care se construia la Pavlovsk, la început sub îndrumarea arhitectului Charles Cameron şi, mai apoi, a italianului Vincenzo Brenna care şi-a pus amprenta în special asupra parcului amenajat în stil englezesc pe mai mult de cinci sute de hectare.

Impresionanta construcție are trei etaje, cupola sprijinindu-se pe 64 de coloane asemănătoare Pantheonului din Roma. Maria Feodorovna a dorit, la rândul său, să își lase amprenta, în primul rând, asupra interioarelor. Sala Grecească este una dintre creațiile marii ducese, aceasta angajând o echipa de arhitecți, sculptori şi pictori, care s-au ocupat de reamenajarea parțială a palatului. Aproape toate obiectele de artă aparțin perioadei în care Maria Feodorovna a locuit aici.

Se spune că acest palat este puțin diferit de celelalte palate imperiale prin arhitectura mai lipsită de opulenţă, dar pusă în valoare de mobilierul francez, de picturi, sculpturi şi porțelanuri. Bunul gust şi rafina­mentul îl întâlneşti aici la tot pasul.

Grădina englezească cuprinde mai multe pavilioane şi monumente:Templul Prieteniei, Colonada lui Apolon, Crescătoria de Păsări, Baia Rece, Sala Rotundă, Pavilionul Roz precum şi colecţii de sculpturi în marmură şi bronz.

Mai târziu, în secolul al XIX-lea, Pavlovsk, a devenit locul preferat de refugiu pentru locuitorii din capitala rusă pe timpul verii. De aici la Tsarskoe Selo a fost construită prima cale ferată din Rusia, transportul făcându-se la început cu ajutorul cărucioarelor trase de cai pe șine. Trenurile trase de locomotive cu aburi au început să circule între Pavlovsk și St. Petersburg din 1838. Pentru a promova transportul pe calea ferată terminalul trenului Pavlovsk a fost construit ca sală de spectacole. Au cântat aici Johann Strauss fiul, Franz Liszt sau Robert Schumann. Stația a fost numită „Pavilionul Vauxhall“, iar faima sa a provocat apariția unui cuvânt nou în limba rusă, „Vakzal“, cu sensul de clădirea gării.

Palatul Pavlovsk a fost distrus şi el, în timpul celui de la doilea război mondial, dar a fost restaurat păstrând trăsăturile specifice vremii în care a fost ridicat.

Din nou dragii mei vă las să hoinăriți imaginar prin Pavlovsk, pe ritm de vals, în trenul tras de cai, iar eu pregătesc o poveste la fel de interesantă despre nopţile albe din Rusia. Pentru că, așa cum vă spun de fiecare dată, călătoria continuă.

GALERIE FOTO


Teofilia Banu

  • Publicat în Turism

Morile de apă de la Rudăria, un obiectiv turistic unic în sud-estul Europei

Cu o istorie veche și un prezent frumos mai ales după ce au intrat în Patrimoniul Mondial Unesco, morile de apă din localitatea Eftimie Murgu (fostă Rudăria) reprezintă un obiectiv turistic unic la noi în țară, dar și în sud-estul Europei. Situat pe Valea Almăjului, complexul mulinologic cuprinde astăzi 22 de mori cu ciutură, adică cu roată orizontală și cupe radicale, pe care rândașii le folosesc și le întrețin.

Pe râu la vale…

Rudărica este râul pe care, începând din anul 1770, au început să se construiască astfel de mori. În 1772 existau 8, iar din 1874 și până în 1910 au fost construite în total 51 de mori, însă inundațiile au distrus 28 dintre ele. În tot acest timp, țăranii din localitate au măcinat porumbul în aceste mori de lemn. Așa cum multe lucruri s-au schimbat în rău după 1989 în toată țara, așa și pe valea Rudăriei. Complexul a fost lăsat în paragină, iar ceea ce se prețuise atât de mult, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, era în pericol să devină doar o pagină dintr-o carte de istorie. Însă, la începutul anilor 2000, specialiștii de la Muzeul Astra din Sibiu au accesat fonduri europene și au recondiționat morile, iar de atunci tot mai mulți turiști vizitează zona.

Am ajuns în Banatul Montan la începutul lunii iulie, însă nu am avut parte de o zi caniculară, ci de una ploioasă, care parcă știrbea din frumusețea peisajului. Odată ieșiți de pe drumul național, șoseaua care ducea spre morile de apă mai că te îndemna să faci cale întoarsă. Am ajuns la ieșirea din sat, acolo unde presupuneam că ar fi amplasate morile, însă am aflat că de fapt și în sat există astfel de construcții, dar am trecut pe lângă ele, pentru că nu exista niciun indicator care să ne îndrume spre ele. La marginea șoselei, lângă Moara Firiz, un domn ne-a anunțat că putem să mergem pe lângă râu, să vedem morile și la întoarcere vom intra să vedem cum funcționează mecanismul.

Mi-au atras atenția în mod deosebit Moara cu Tunel și Îndărătnica dintre Râuri, a cărei roată funcționează invers acelor de ceasornic. Despre prima se spune că, în urmă cu mult timp, pe vremea prinților și prințeselor, cineva a încuiat din greșeală în tunelul de la moara cu același nume niște capre și oi. După câteva zile cineva, trecând pe acolo, a auzit zbierăte de animale dinspre tunel. A mers să vadă ce se întâmplă. Când au ieșit de acolo, omul a băgat de seamă că animalele erau adăpate și sătule și de atunci s-ar zice că toată noaptea din tunel se aud cântece și strigăte de bucurie, dar nimeni nu a avut curajul să meargă după miezul nopții în acest loc fermecat, dar în același timp și înfricoșător.

Despre cea de a doua moară localnicii păstrează o poveste interesantă pe care o transmit neîncetat prin viu grai. Se spune că aici poți da timpul înapoi, ajutat de roata morii, însă nimeni nu știe când a început să fie spusă povestea celor doi tineri care s-au îndrăgostit. Fata venise la moară să macine grâul, băiatul cobora cu căruţa cu lemne. A fost dragoste la prima vedere, dar părinții lor nu i-au lăsat să se căsătorească deoarece fata era prea săracă pentru averea băiatului. Peste timp, bătrâni fiind, s-au reîntâlnit la moară. Au stat la povești și au plâns după tinerețea pierdută și iubirea neîmplinită. În noaptea aceea, spune legenda, pe râu a coborât Zâna Cea Bună care i-a întrebat de ce oftează și dacă vor să le îndeplinească o dorință. Bătrânii au spus că, dacă ar putea, ar da timpul înapoi, să fie din nou tineri, dar de data asta împreună. Se zice că Zâna a coborât pe firul apei, iar luna s-a ascuns după un versant, chiar în dreptul morii. Și, brusc, roata a început să macine în sens invers acelor de ceasornic. Bătrânii s-au uitat, mirați, iar dimineața, când s-au privit la prima lumină a zorilor, erau din nou tineri. Sătenii spun că, și acum, la Moara Îndărătnică dintre râuri poţi întineri numai dacă te duci acolo cu iubita sau iubitul, dacă ceea ce vă leagă e dragoste curată și dacă în noaptea aceea e lună plină şi ai norocul ca pe firul apei să coboare Zâna Cea Bună. Două istorioare frumoase și pline de optimism, care mențin vie tradiția zonei și la care bătrânii țin în mod deosebit.

Arhitectură și funcționalitate

De la Moara cu Tunel m-am întors la Moara Friz, acolo unde un grup de elevi deja urmăreau cum se obține mălaiul. Morile au la bază o arhitectură vernaculară tradițională, asemănătoare sistemului, cu roată orizontală și ax vertical. „Fiecare moară are 15-20 de asociați, ei macină conform unui tabel, dar dacă e nevoie de vreo reparație, tot ei contribuie cu bani sau muncă fizică. Fiecare macină pentru el, nu poate fi vorba să existe o persoană care să facă munca pentru toți și să primească ceva în schimb. Ne pare rău că nu este tot timpul cineva la o moară, însă la grupuri mari vine cineva să explice cum funcționează. Vrem să găsim o soluție la nivelul primăriei astfel încât măcar una să fie deschisă în fiecare zi, pentru că este păcat ca oamenii care vin de departe să plece dezamăgiți că nu văd cum funcționează“, a declarat Mihai Otiman, agentul agricol al Primăriei Eftimie Murgu.

La moară, copiii din grup erau fascinați de prin­cipiul de funcționare, gazda chiar îndemnându-i să guste mălaiul și să observe diferența față de cel grișat pe care îl consumă în mod normal acasă. Unii spuneau chiar că vor lua ca suvenir o plasă cu mălai. O altă întâmplare interesantă a fost atunci când unul dintre săteni, văzând o fetiță din grupul cu care am mers și care abia începea să vorbească, i-a sfătuit pe părinți să o ducă în spatele morii, acolo pe unde curge apa, pentru a respecta un obicei din zonă. Adică, ridicată deasupra apei, fetei i-a fost făcută urarea să aibă graiul așa de rapid cum curge apa și funcționează moara. Un alt obicei de când e lumea și care se menține an după an, făcând deliciul turiștilor.

Concluzia după ce am vizitat acest colț de țară? Morile de apă de la Rudăria trebuie neapărat vizitate, pentru că spun o poveste, mențin tradiția țăranilor și oferă mălai cu gust unic. Ar fi și câteva regrete: lipsa promovării și a drumurilor accesibile din comună, însă cu toate acestea vă îndemn să vizitați Banatul Montan pentru că veți găsi locuri, persoane și peisaje unice pe care le veți ține minte toată viața.

GALERIE FOTO


 

Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 15, 1-15 august 2017 – pag. 52-53

  • Publicat în Turism

Vâlcea turistică: de la Hurezi la Valea Oltului

Ce-ați face dacă v-ați afla, în concediu, în județul Vâlcea? Prima oară ați fi tentați să urmați sfatul: „Relieful, cu precădere cel carpatin, se înscrie ca fiind cel mai important avantaj turistic al zonei“. Și căutați mai departe: „Vâlcea dispune și de un important potențial speologic, multe dintre peșteri fiind ocrotite de lege ca monumente ale naturii“. Sau: „Județul ocupă locul al doilea în țară în privința așezămintelor monahale, pe teritoriul său fiind construite 33 de mănăstiri, 327 de biserici și 22 de schituri.“ Apoi nu uitați de Călimănești-Căciulata, Băile Olănești și Băile Govora. Iarna? Cele 7 domenii schiabile din Voineasa. Perla coroanei? Horezu! Însă, oricum ați face, zona nu poate fi expediată într-un singur concediu. Trebuie planificate în amănunt trasee.

Întâi de toate, există suficiente capacități de cazare: 233 de structuri de primire, pensiuni și vile turistice, agroturistice și hoteluri, ceea ce face ca Vâlcea să se situeze în top 10 după numărul de locuri de înnoptat. Pe timpul verii, oricine și-ar dori să înceapă traseul de vacanță de la munte. Sau nu. Poate că punctul de plecare ar putea fi Horezu, doar pentru a vedea ceramica de aici, celebră și peste granițele țării și, mai ales, ansamblul mănăstiresc Hurezi sau Horezu, înscris încă din anul 1993 în lista patrimoniului mondial cultural – UNESCO, sigurul de acest fel din județ. Revenind la Carpații Meridionali, sunt câteva rute care nu trebuie ocolite: inconfundabila Vale a Oltului (E 81) poate la fel de căutată, dacă nu chiar mai căutată decât Cocoșul de Horezu, cu splendorile pe care deja le cunoașteți; ramificația (DN7A) de la Brezoi înspre stațiunea Voineasa și, mai departe, cu străpungere în Transalpina, la Obârșia Lotrului; varianta (DJ 703M) desprinsă din Valea Oltului, în dreptul Mănăstirii Cornetu, înspre Pripoare (locul unde unii istorici ar localiza Bătălia de la Posada, din 1330); drumul (DN 7D) Valea Oltului, în dreptul localității Câineni, înspre Boișoara. Toate acestea duc într-un fel sau altul înspre platourile Munților Căpățânii, Făgăraș, Lotru și Parâng. Mare parte din aceste masive corespund unui însemnat număr de arii protejate (33 cu totul, în Vâlcea): două parcuri naționale (Cozia, cu o suprafață de 17.100 ha, și Buila – Vânturarița, cu suprafață de 4.186 ha) și 11 monu­mente ale naturii (speologice), în suprafață de 10,5 ha.

Perlele Munților Vâlcei

Parcul Național Cozia se suprapune cu Defileul Oltului, începând de la Călimănești-Căciulata (stațiuni balneoclimaterice), trecând pe la Cozia și până la Cornetu, apoi stânga, prin munți, până la Valea lui Stan și dreapta, până la Pripoare. În sine este de urmărit Defileul Oltului, dar sunt o mulțime de obiective turistice de vizitat: Castrul Arutela – cu vestigii romane ridicate pe o așezare dacică, pe malul stâng al Oltului, în Poiana Bivolari, unde se află și apele termale de la Bivolari; Masa lui Traian, un promontoriu stâncos din care mai apare o mică insulă în lacul de acumulare Turnu; Castrul Pretorium, în dreptul satului Copăceni – Racovița, în stânga Oltului, plus rețeaua de castre romane din apropierea masivului Cozia; Mănăstirile Cozia, Turnu, Stânișoara, schitul Ostrov (Călimănești), Cornetu (Călinești), Frăsinei (Muereasca); Cetatea lui Vlad Tepeș, situată pe Valea Băiașului etc. În Parcul Național Buila – Vânturarița (Munții Căpățânii), probabil cea mai spectaculoasă zonă este considerată a fi Cheile Cheii, cu intrare pe drumul Băilor Olănești, spre satul Cheia, și apoi, pe jos, până în defileul apei Cheia, cu stânci abrupte de 300 m, și Peștera cu Lac sau Peștera Laleaua Verde, poiana cu orhidee și alte locul de-a dreptul spectaculoase oferite de munte. Obiectivele naturale de mare interes și cu mult mers pe jos ar mai fi Cheile Bistriței, Costești, Olănești, Peștera Liliecilor (Sfântul Grigore Decapolitul de la Bistrița), Peștera Urșilor, Dolinele din Muntele Arnota, Arcada natu­rală Casa de Piatră de la Pătrunsa și așa mai departe. Zona este una foarte bogată în așeză­minte monahale: Mănăstirile Bistrița, Arnota, Pătrunsa, schiturile 44 de izvoare, Păpușa, Iezer, Jgheaburi, Dobrușa, Sf. Ioan de sub piatră, Pahomie și Bradu, biserica Ovidenia – Peștera Liliecilor. Vorbind despre zona carpatică, să mai spunem că stațiunea Voineasa are o triplă ofertă: bază de tratament pentru afecțiuni precum nevroza astenică, surmenajul fizic și intelectual, afecțiuni locomotorii și ale căilor respiratorii; domeniul schiabil deschis din 2012; agrement – Lacul Vidra.

Turism balnear așa și așa

Pentru turismul balnear, iar o astfel de vacanță s-ar putea reduce la tratamentul în sine, cu rare escapade prin împrejurimi, trebuie să știți ceea ce și autoritățile județene recunosc: „În majoritatea stațiunilor balneare există infrastructură turistică specifică însă, indiferent dacă aparține sectorului de stat sau al celui privat, aceasta este în cea mai mare parte în stare precară. Cele mai multe spații sunt de două stele sau mai puțin. Există o discrepanță între nivelul cantitativ al ofertei de servicii de cazare, relativ ridicat, și nivelul calitativ al acesteia, relativ redus (Strategia de dezvoltare 2020).“ Salvarea vine de la sistemul subvenționat de bilete (pensionari, bolnavi, cu cazare și tratament plătite de stat), ceea ce se numește „turism social“ și de la întreprinzătorii privați care își modernizează și extind oferta de facilități și produse pentru a satisface cererea turistică în creștere. Totuși, nu privații au la Călimănești-Căciulata cea mai tentantă ofertă: dincolo de piscinele termale, stațiunea dispune de un nou AquaPark cu 11 bazine interioare și exterioare, restaurant, 10 tobogane, aceasta fiind o investiție a autorităților locale și județene. Despre Băile Olănești se știe că ocupă primul loc între stațiunile balneoclimaterice din România în ceea ce privește numărul de izvoare, 41 inițial, acum 35 cu totul. Sunt inventariate izvoare iodurate, sulfurate, cu ape diuretice purgative, feru­ginoase, izvor bicarbonat, cu emanații abundente de gaze etc. Și Băile Govora au o unicitate: aici se află cel mai mare parc balnear din România, cu o suprafață de aproape 20 ha și alei cu o lungime totală de 5-6 km, proiectat în urmă cu 87 de ani, iar motivul existenței sale ar fi că tratamentul constă în plimbări, aerul având calități excepționale.

GALERIE FOTO

Pagini realizate de Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 15, 1-15 august 2017 – pag. 54-55

  • Publicat în Turism

Nopţi albe în ținuturile Rusiei (VI)

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/


Pe urmele lui Aleksandr Pușkin

Grandoarea monumentală a oraşului Sankt Petersburg începută în timpul ţarului Petru cel Mare a prins contur şi în timpul ţarinelor Ana Ivanovna, Elizabeta Petrovna și Ecaterina a II-a cea Mare a Rusiei. Mai mulți arhitecți străini au intrat în competiție pentru proiectarea palatelor monumentale și a reședințelor din suburbiile oraşului.

La aproximativ 20 de km de Sankt Petersburg se află oraşul Puşkin sau Tarskoe Selo (Satul Țarului). Acest „oraș al muzelor“ i-a inspirat pe cei mai celebri poeți, pictori și muzicieni ruși, pentru a-și crea capodoperele artistice. În anul 1791 Ecaterina a II-a a înfiinţat la Tarskoe Selo clase de studii pentru copiii care locuiau cu ea la palat. În 1811 şcoala s-a transformat în liceu, destinat fiilor de nobili, care urmau sa devină funcționari ai imperiului. Printre elevii din prima promoție s-a numărat şi Aleksandr Sergheevici Pușkin, liceul dobândind din acest motiv un renume universal. În 1937 oraşul a primit numele poetului care se păstrează şi azi pentru a comemora centenarul morții tragice a acestuia.

Moşia de la Ţarskoe Selo a fost dăruită de Petru cel Mare Ecaterinei I, a doua sa soţie şi cea despre care se afirmă că avut o viață aproape la fel de spectaculoasă și interesantă ca și ilustrul ei soț. Dacă Ecaterina este cea care și-a făcut acolo o reședință de vară numită Conacul de piatră, fiica ei Elisabeta, este însă cea care a demarat construcția Palatului Ecaterina, unul dintre cele mai mari din salba de palate care înconjoară Sankt Petersburgul. Terminat în 1756, palatul are o lungime de peste 300 m, exteriorul este împodobit cu admirabili atlanți, pilaștri, coloane şi stucaturi în jurul ferestrelor. Se spune că numai pentru decorațiunile exterioare s-au folosit peste 100 kg de aur. O grădină imensă care întregeşte farmecul locului, cu forme geometrice bine conturate se află chiar în faţa palatului.

Am avut prilejul să parcurg şi să admir acest ansamblu arhitectonic, considerat simbol al Rusiei. Ne-am făcut intra­rea pe scara de onoare de marmură albă deasupra căreia atârnau candelabre de cristal. Am parcurs o anfiladă, adică o suită de săli de aceleași dimensiuni, una mai frumoasă ca alta, ornate cu lemn sculptat și oglinzi. Deosebit de frumoasă mi s-a părut Sala de Onoare în care se ţineau baluri şi ceremonii, împodobită cu oglinzi şi ornamente aurite care pur şi simplu îţi luau ochii de atâta strălucire, iar pe tavan era pictată o alegorie reprezentând „Triumful Rusiei“.

Dar cea mai mare atracție a palatului o constituie Camera de Chihlimbar, considerată în epocă a opta minune a lumii. Creată în Prusia în secolul al XVIII-lea, a fost dăruită de regele Friedrich Wilhelm I prietenului şi aliatului său, Petru cel Mare. Camera este tapetată cu chihlimbar aranjat în diverse motive decorative şi compoziții. A fost jefuită de naziști, care au dat jos chihlimbarul şi aurul de pe pereți și le-au transportat la Königsberg. De acolo totul e învăluit în mister pentru că nu se știe unde a ajuns, fie pe un vas german scufundat de un submarin sovietic, fie ascunsă undeva foarte bine. Ce am văzut noi este reproducerea fidelă a celei originale, proiect care a început în anul 1980 şi a durat vreo 20 de ani. A fost inaugurată în anul 2003 şi este într-adevăr impresionantă. Nu am avut voie sa facem poze, dar mă rog ca mulţi dintre voi să ajungeţi s-o vedeţi în toată splendoarea ei.

Am plecat de acolo cu gândul să revin şi să stau pe îndelete să mă bucur de toată frumuseţea. Am trecut şi pe la statuia romanticului şi inegalabilului Puşkin, cel care a scris peste 100 de poeme dedicate locului. Pe voi, dragii mei, vă las să hoinăriți imaginar prin palatul Ecaterinei din Țarskoe Selo până la episodul următor când voi scrie o altă poveste despre locuri şi obiective la fel de interesante. Călătoria continuă.

GALERIE FOTO


 

Teofilia Banu

Revista Lumea Satului nr. 15, 1-15 august 2017 – pag. 56-57

  • Publicat în Turism

Nopţi albe în ținuturile Rusiei (II)

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/


Sankt Petersburg oraşul ţarilor

Aş putea spune că mi-am împlinit un vis atunci când am ales ca destinaţie de vacanţă oraşul Sankt Petersburg. Nu mi-am imaginat că un loc poate aduna deopotrivă atâta eleganţă şi bogăţie, frumuseţe, dar şi opulenţă.

Istoria acestuia începe în anul 1862, atunci când Petru cel Mare a devenit ţar la vârsta de zece ani şi a avut ambiţia de a face schimbări radicale în imperiul rus, inclusiv prin mutarea capitalei de la Moscova. Iubea marea şi navele şi a ales ţărmul Mării Baltice pentru locul viitoarei capitale care urma să devină un mare port şi o cale de comunicare cu Europa. După Pacea de la Nystad, care a pus capăt Războiului Nordic, ţarul a apelat la arhitecți faimoşi din apus pentru a construi noua capitală. Oraşul a fost fondat în 1703 şi botezat Sankt Pieter Burkh, numele olandez al sfântului său protector.

Ţarul a fost un vizionar care a reuşit să aducă pe acele meleaguri tot ce era nou în Europa. Proiectul lui a fost unul îndrăzneţ, depăşind prin efort şi grandoare oraşul Amsterdam folosit ca model.

Au fost secate mlaştinile şi oraşul s-a extins tot mai mult sub conducerea inginerilor germani şi a arhitecţilor italieni sau francezi, dar şi cu munca ţăranilor iobagi de pe întreg teritoriul imperiului. Pentru ridicarea oraşului se spune că au murit aproape o sută de mii de oameni.

Nobilii ruşi au fost siliţi să se mute aici şi să-şi construiască reşedinţe şi după doar zece ani de la fondare, în 1713, orașul Sankt Petersburg a fost proclamat capitala Rusiei. Am aflat că în zonă nu era piatră pentru construcţie, la început folosindu-se doar lemnul până când Petru cel Mare a interzis zidirea clădirilor din piatră pe tot cuprinsul imperiului obligându-i pe toţi meşterii pietrari să vină şi să folosească piatra doar pentru noua capitală.

Istoria oraşului este una destul de tumultoasă, cu evenimente care au marcat profund aceste meleaguri. Petrograd sau Leningrad sunt nume date oraşului în perioade istorice de cotitură pentru Rusia. Aici a început revoluţia bolşevică şi tot aici a fost instituită de către armata germană blocada de nouă sute de zile, considerată a fi cel mai înfiorător asediu din istoria omenirii şi care a lăsat în urmă aproape un milion de morţi din rândul populaţiei civile. Cu toate acestea a fost impresionant ataşamentul locuitorilor pentru cultură, manifestat şi în cele mai grele condiţii de viaţă. Aceştia au preferat să moară de frig decât să ardă cărţi sau piese de mobilier de o inestimabilă valoare.

Rețeaua de canale, străzile și podurile, toate s-au dez­voltat treptat, începând din timpul domniei țarului Petru I, iar grandoarea monumentală s-a conturat şi în timpul împărăteselor Ana Ivanovna, Elisabeta Petrovna și Ecaterina a II-a a Rusiei.

Principala arteră a orașului Nevsky Prospekt, lungă de aproape cinci kilometri am străbătut-o la pas. Aici m-au impresionat mai multe obiective turistice printre care Catedrala Fecioarei din Kazan, apoi Catedrala Sfântul Isaac, Biserica Învierii lui Hristos, cunoscută și sub numele Biserica de pe Sângele Vărsat, precum și caii de bronz de pe Podul Anicikov. Majo­ritatea centrelor comerciale și cele mai costisitoare locuinţe se pot vedea de pe bulevard şi tot acolo se desfășoară și viața de noapte a orașului.

Primul loc pe care l-am vizitat a fost Fortăreaţa Petru şi Pavel construită cu scopul de a apăra Rusia de pericolele din delta Nevei şi care reprezintă locul de naştere al oraşului. A fost cunoscută şi sub numele de Bastilia Rusă deoarece era folosită ca închisoare pentru oponenţii puterii. Printre oameni celebri închiși aici de-a lungul anilor s-au numărat Maxim Gorki, Fiodor Dostoievski, Leon Trotsky sau Alexander Lenin. În 1921 a fost transformată în muzeu de stat găzduind numeroase expoziții cu precădere destinate istoriei oraşului.

Vă amintesc şi faptul că Vladimir Putin este fiul orașului şi se pare că are grijă la fel de mult ca ţarul Petru cel Mare de aceste locuri pe care le-am admirat în călătoria noastră şi care şi-au recăpătat strălucirea de pe vremea vechiului imperiu. Noul Ţar pare că se simte foarte bine pe meleagurile natale pentru că destul de des organizează reuniuni naţionale şi internaţionale la Sankt Petersburg.

Dar povestea e abia la început, iar eu promit să continuu cu speranţa că veţi călători împreună cu mine.

GALERIE FOTO


Teofilia Banu

Revista Lumea Satului nr. 10, 16-31 mai 2017 – pag. 56-57

  • Publicat în Turism

Nopţi albe în ținuturile Rusiei (I)

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/


Dorinţa de a călători şi de a vedea locuri noi şi inedite mi-a fost încă o dată îndeplinită atunci când am ales ca destinaţie Rusia, mai exact Sankt Petersburg, Novgorod şi arhipelagul Solovetsky.

Nopţile magice din iunie petrecute în Sankt Petersburg, dar și la mai bine de 1.000 de km spre nord, aproape de Cercul Polar, seamănă cu un amurg prelungit în care soarele doar apune pentru câteva ore fără a atinge orizontul. Am dormit puţin în zilele acelea, dar n-am simţit oboseala, ca pe la noi după o „noapte albă“, pentru că strălucirea soarelui te încărca cu un fel de energie pe care n-am mai întâlnit-o în altă parte.

Nimic nu poate înlocui farmecul romantic al plimbărilor prin Sankt Petersburg în timpul nopţilor albe, mai cu seamă după câteva zile petrecute acolo.

Toată lumea iese pe stradă pentru a sărbători sfârșitul unei ierni foarte lungi, terasele orașului sunt la fel de animate chiar şi la ore ieșite din comun. Atunci se organizează Festivalul Nopţilor Albe şi astfel vin aici toţi marii artiști ruşi, dar şi staruri internaţionale care susţin spectacole, concerte şi carnavaluri unde se poartă costume din vremea ţarilor.

M-au uimit localnicii care mi-au părut un amestec de romantici şi sensibili, amabili şi buni tovarăși de petreceri, care instantaneu deveneau reci şi duri dacă nu erai de partea lor. Cred că tocmai în această diversitate a poporului rus există un filon care a unit acest neam şi l-a făcut atât de puternic.

Veneția Nordului, oraşul cultural al Rusiei, cum a fost supranumit Sankt Petersburgul, are toate atuurile pentru a intra în topul celor mai frumoase oraşe din lume. Tot ce am văzut aici – palate magnifice şi poduri baroce, o reţea impresionantă de canale navigabile, muzee, o extraordinară istorie şi tradiţii culturale care au inspirat literatura şi muzica, fastul clasic rusesc îmbinat cu modernitatea europeană şi mai ales magia spectacolelor de operă şi balet – face din acest loc o destinaţie turistică de neuitat.

Pelerinajul prin mănăstiri, biserici, complexe monahale m-a convins că ruşii sunt la originile lor un popor religios care încearcă de la o vreme să reînvie tradiţiile şi viaţa monahală.

Mă întreb totuşi; cum a fost posibil ca atâtea edificii religioase să fie închise, distruse sau transformate în săli de distracţie şi depozite pentru produse agricole, iar preoţii, călugării şi enoriaşii mai cucernici să fie împuşcaţi sau trimişi în gulag? Cred că ţine totuşi de caracterul lor coleric şi de dorinţa de a fi altfel decât majoritatea.

Deşi li s-a promis prin comunism „paradisul pe pământ“, lucrurile, aşa cum ştim, s-au desfăşurat altfel în cei 70 de ani. Apoi a venit „Perestroika“ lui Gorbaciov, care le-a adus din nou multă speranţă însă, pe măsură ce s-au închis fabricile, au apărut șomajul şi inflaţia, a năvălit peste ei un capitalism sălbatic care a polarizat societatea, iar acum cei mai mulţi au început să fie derutaţi şi chiar nostalgici.

Totuşi, ce m-a marcat mai mult în această călătorie a fost o altfel de noapte albă, petrecută în aeroportul din Istanbul la întoarcerea spre casă. Am fost printre martorii şi chiar supravieţuitorii sângerosului atac terorist din 28 iunie 2016. În plus, ziua în care m-am hotărât să încep povestea nopților albe este 3 aprilie 2017, marcată şi ea de un eveniment la fel de sângeros, de data acesta chiar în Sankt Petersburg. O fi destinul sau eu sunt ceva mai superstiţioasă decât alţii?

Dar povestea abia începe, iar eu sper şi de această dată să vă trezesc dorinţa de a citi şi a călători împreună cu mine.

GALERIE FOTO


Teofilia Banu

Revista Lumea Satului nr. 8, 16-30 aprilie 2017 – pag. 56-57

  • Publicat în Turism

Călătorie în ţinuturile mayașilor (XVI)

„Fecioara de Piatră“

Periplul prin ţările Americii Centrale ar putea plasa grupul nostru în topul pasionaţilor de istorie mayaşă, iar siturile vizitate în Belize am putea spune că au făcut parte din lecţia practică la care am participat cu mare interes.

La ruinele de la Xunantunich (în limba yucatec maya „Fecioara de Piatră“) am ajuns după o scurtă călătorie cu bacul. Locul destul de liniştit şi izolat îndemna la meditaţie şi la încercarea de a-ţi imagina cum arăta în perioada lui de glorie. Complexul arheologic cuprinde 6 grupuri de temple şi palate. Cel mai înalt dintre temple, El Castillo, măsoară 40 m, iar din vârful său am putut vedea întregul sit arheologic, jungla înconjurătoare şi chiar peisajul din ţara învecinată, Guatemala.

Locul a fost explorat de arheologi de peste un secol, iar descoperirile făcute în ultima vreme completează date istorice despre această civilizaţie. Am aflat că s-a descoperit ceea ce ar putea fi cel mai mare mormânt regal de la sfârşitul erei dominaţiei mayaşe, aproximativ între anii 600 şi 800 d.Hr. În mormânt s-au găsit oase de jaguar şi cerb, mărgele de jad, lame de obsidian şi vase de ceramică. Au mai fost descoperite şi nişte artefacte cu hieroglife cioplite care, descifrate, au furnizat indicii despre dinastia „Şarpe“ numită astfel pentru emblema în formă de cap de şarpe care a fost asociată cu aceasta. Tot ce s-a descoperit aici este diferit faţă de alte situri mayaşe cel puţin în ceea ce priveşte arhitectura monumentului funerar construit special se pare, pentru familia regală.

„Crocodilul scufundat“

Lamanai este cel mai impresionant sit arheologic mayaş din nordul statului Belize. Am ajuns acolo după o plimbare cu barca pe New River pe o distanţă de 42 km. Am văzut aici o multitudine de păsări, iguane și maimuţe.

Cele trei piramide-templu importante - Templul Măștii, Templul Jaguarului și Marele Templu au fost funcţionale până în 1675 când orașul a fost abandonat de locuitori sub presiunea spaniolilor. Cel mai impozant dintre cele 3 temple este cel al Jaguarului.

Ruinele de la Lamanai nu sunt în totalitate excavate. Unele structuri arhitectonice sunt vizibile, altele se află încă sub pământ. Pe lângă încărcătura simbolică, farmecul zonei este dat şi de junglă şi viaţa sălbatică din jur. De lângă ruine se poate auzi zgomotul scos de maimuţele urlătoare, iar în apropiere au fost văzuţi jaguari.

Am plecat din Belize convinşi fiind că arheologii şi istoricii mai au încă multe de aflat despre civilizaţia Maya care în perioada ei de glorie a fost contemporană cu Imperiul Roman, dar a cărei măreţie se pare că o întrece. Încă sunt în dilemă, la fel ca mulţi alţii şi mă întreb, oare interesul mayasilor pentru cosmos a fost pur astronomic, legat de anotimpurile prielnice agriculturii, de orientarea în spațiu şi de fenomenele meteorologice deosebite, pe care încercau să le prevadă cu exactitate, pentru a le opri prin ritualuri şamanice sau pentru că de acolo zeii lor au venit pe pământ pentru a le dărui știință şi înțelepciune?! Mi-ar plăcea să ştiu părerea voastră a celor care aţi călătorit imaginar alături de mine pe urmele mayaşilor. Încă mai am de povestit despre lucruri la fel de interesante, iar istoria canalului Panama sper sa fie încă un motiv pentru a rămâne alături de mine. Aşadar, călătoria continuă.

GALERIE FOTO


Teofilia Banu

Revista Lumea Satului nr. 5, 1-15 martie 2017 – pag. 56-57

  • Publicat în Turism

Călătorie în ţinuturile mayașilor (XV)

Belize „go slow“

Aflaţi pe urmele mayaşilor, călătoria noastră a avut ca destinaţie şi micul stat Belize, mărginit de Mexic în nord, de Guatemala în vest şi cu ieşire la Marea Caraibelor în est.

Ca singura ţară vorbitoare de limba engleză din regiunea continentală a Americii Centrale, Belize este monarhie constituţională, iar regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii este recunoscută ca suverană. Belmopan a devenit în anul 1971 noua capitală a statului după ce uraganul Hattie a distrus fosta capitală, Belize City.

Primele aşezări umane de aici au fost ale populaţiei mayaşe cu vreo 2000 de ani î.Hr., fiind printre cele mai vechi din toată America Centrală. Civilizaţia mayaşă reprezintă o parte importantă din zestrea culturală a statului Belize, iar urmele acesteia constituie o puternică atracţie turistică pentru vizitatori.

Primii europeni veniţi pe aceste teritorii au fost spaniolii în anul 1502, atunci când Columb a acostat în zonă. Dar nu spaniolii, ci britanicii au reuşit să ocupe actualul stat începând cu anul 1638. Aceştia au adus aici sclavi din Africa pentru a lucra la tăierea lemnului de mahon, de aceea populaţia actuală este predominant de culoare.

După anul 1862 devine oficial colonie britanică sub numele de Hondurasul Britanic şi păstrează acest nume până în 1973. În 1964 statul primeşte dreptul de a se autoguverna, iar în 1981 îşi câştigă independenţa totală faţă de Marea Britanie, fiind inclus în Commonwealth. Conflictul teritorial cu Guatemala, care abia în 1991 i-a recunoscut independenţa, face necesară continuarea prezenţei militare britanice aici.

Belize este o ţară mică, dar vizitatorii pot admira frumuseţile naturale şi istorice, precum şi pe cei care trăiesc aici şi despre care se spune că sunt cei mai relaxați oameni din univers. Populaţia este formată dintr-o combinaţie diversă, dar armonioasă de mayaşi, metişi, creoli, garifuna, indieni, arabi, chinezi şi, în proporţie mai mică americani şi europeni. Peste jumătate din populaţia ţării este de religie catolică, 27% sunt protestanţi şi într-o proporţie mai mică sunt musulmani, budişti şi hinduşi.

Am fost cazați în Belize City, un oraş în care se păstrează o arhitectură distinctă, marcată prin case cu acoperiș roșu şi pereți albi din lemn pe care se mai văd încă urmele uraganelor. Este o urbe mică despre care este greu să-ţi imaginezi că poate fi un paradis fiscal ce adăposteşte cel mai mare număr de companii din lume (celebrele firme de cutie poştală). Am fost avertizați să nu ieșim din hotel noaptea, chiar şi ziua ni s-a recomandat să manifestăm prudenţă, aşa că am avut rezervă în a lua cu noi chiar şi aparatul de fotografiat.

Pe drumul dintre Belize City şi Belmopan am vizitat o grădină zoologică. Pe o suprafaţă de 11 ha de savană tropicală trăiesc peste 150 de animale, majoritatea dintre ele fiind animale sălbatice salvate, care fie că au fost rănite, orfane sau recuperate de la colecţionari ce le ţineau în casă ca animale de companie.

Animalele de aici nu stăteau în cuşti, ci aveau un spaţiu larg, cât mai apropiat de habitatul lor natural. Am văzut acolo pantere, tapiri, maimuţe, lamantini, pume, iguane uriaşe, papagali, tucani şi alte animale specifice Americii Centrale.

A fost o experienţă interesantă de care îmi amintesc cu mare plăcere. Povestea mea încă nu s-a terminat, continuă cu siturile mayaşe din Belize, în episodul următor.

GALERIE FOTO


Revista Lumea Satului nr. 4, 16-28 februarie 2017 – pag. 56-57

  • Publicat în Turism

Valea Împărătesei Maria Tereza, loc de legendă și încântare

Țara Oașului este unul dintre acele meleaguri minunate care par a fi fost create anume de Dumnezeu pentru a strânge tot ce e mai frumos pe lume. Păduri întinse, în care brazii se amestecă cu stejarii, se întind pe dealuri. Ape repezi sunt sporite de izvoarele minerale ce țâșnesc din loc în loc. Iar aerul tare te îmbată mai puternic decât orice alcool. Într-un astfel de spațiu se află Complexul „Valea Măriei“, din apropierea localității Vama, județul Satu Mare.

Dintotdeauna, loc de încântare

Țara Oașului este, deopotrivă, și un tărâm al legendelor. Fiecare râu, fiecare vale, fiecare piatră își are aici câte o legendă. Despre Valea Măriei, un loc de la marginea comunei Vama, se povestește că ar fi aparținut Împărătesei Maria Tereza. Spune povestea că atât de mult i-a plăcut locul încât a cumpărat mai multe proprietăți în zonă. Îi plăceau pădurile și aerul de aici. Dar nu a lăsat-o indiferentă nici o altă bogăție a locului: izvoarele minerale. Și mai spune legenda că, atunci când treburile împărăției îi dădeau răgaz, îi plăcea mai mult aici decât la Karlovy Vary sau la Marien Bad, deși locul nu era atât de renumit.

Cât e adevăr și cât e legendă din această poveste nu vom ști, poate, niciodată. Certitudinea o reprezintă pădurea și izvoarele. Și la fel de sigur este că, înainte de al Doilea Război Mondial, în această zonă exista o cabană. Era un loc foarte căutat de vilegiaturiștii care doreau un refugiu răcoros atunci când zăduful verii se pogora asupra orașelor, dar și de cei care doreau să găsească liniște în timpul iernii. Faima izvoarelor minerale era bine-cunoscută. Preparatele tradiționale ale regiunii, ca și palinca, atrăgeau vizitatorii.

Istoria repetabilă a părăginirii

Apoi a venit războiul. În regiune au avut loc lupte grele. După aceea, la începuturile construcției comunismului nu mai era vreme pentru turism. Asta ca să nu mai spunem că, în concepția autorităților vremii, zona nici nu era sigură. „Mișuna de bandiți“, cum ar fi spus securiștii. Pădurile bogate au adăpostit vreme de mai mulți ani luptătorii din rezistența anticomunistă. Iar oamenii de aici, dârji și curajoși, i-au sprijinit și ei.

Abia prin anii ‘70 s-a construit în apropiere de Vama o cabană turistică. Destul de repede locul a redevenit cunoscut. Tot mai multă lume venea să viziteze zona. Și, în câțiva ani, Valea Măriei a redevenit un punct pe harta circuitelor turistice. Dar, așa cum s-a întâmplat adesea în România, istoria s-a repetat. După 1989, cabana a rămas fără administrator și a căzut în paragină. Cei care cunoșteau locul veneau până aici. Dar, când vedeau că nu mai au unde să înnopteze, plecau dezamăgiți. Și din nou uitarea s-a întins peste codrii și izvoarele din Valea Măriei.

Arc de piatră peste timp

În anul 2004, un întreprinzător din Vama s-a hotărât să reînvie, încă o dată, faima turistică a zonei. Și a luat lucrurile aproape de la capăt. De ce aproape? Pentru că „am început construcția exact pe fundația vechii cabane“, povestește d-na Crina Crișan (foto), directorul actualului Complex Turistic „Valea Măriei“. „Mai mult decât atât: pentru a păstra aspectul, dar și din considerente de suflet, pentru a păstra spiritul, am folosit pentru o parte din pereți piatra de la vechea construcție“, a mai spus domnia sa.

La început s-a ridicat un hotel cu 20 de camere și un restaurant. Și lumea a început din nou să vină la Vama. Așa că extinderea complexului a venit ca un lucru firesc, cerut de dezvoltarea afacerii. Acum avem de-a face cu un complex turistic care poate concura cu orice întreprindere similară din Europa.

„Punem la dispoziția oaspeților noștri 49 de camere de trei stele. Restaurantul oferă peste 150 de locuri, la fel ca și barul de zi. Pentru cei care își doresc asta, avem o piscină interioară, saune și jacuzzi. În timpul sezonului cald avem și un ștrand cu o terasă. Pentru evenimente dispunem de o sală separată, cu până la 500 de locuri“, povestește Crina Crișan.

Succesul, răsplata celor care știu munci

Rata de ocupare este ridicată. Oaspeții hotelului sosesc din toată țara. „Cei care au fost odată aici revin. Dar nu singuri, ci însoțiți de prieteni, rude, cunoscuți“, spune directorul hotelului. Nu lipsesc nici turiștii străini. Complexul are contracte cu mai multe agenții turistice și țară și din străinătate. Pe lângă facilitățile deja enumerate, trebuie să mai spunem că cei care manageriază complexul s-au străduit să valorifice cât mai bine darurile naturale ale regiunii. În pădurea de brad și stejar ce înconjoară complexul au fost amenajate foișoare. Doritorii pot petrece acolo clipe minunate, respirând aerul curat, filtrat de codrul de 100 de hectare.

Amatorii de sport găsesc terenuri de fotbal și de tenis amenajate conform tuturor standardelor. Pentru cei mai mici există locuri de joacă amenajate în pădure. „Ne-am gândit că pentru copiii de la oraș este o ocazie excelentă să poată respira aerul pădurii, să se poată juca fără grijă, să aibă atâta spațiu cât își doresc“, spune Crina Crișan.

„Clientul spune, noi încercăm să-i realizăm visele!“

În ceea ce privește meniul restaurantului, acesta poate satisface cele mai rafinate gusturi. Toate ingredientele provin din fermele proprii ale societății căreia îi aparține hotelul. „Sunt produse bio, ecologice. Într-o lume plină de E-uri, ne dorim să putem oferi oamenilor care vin în ospeție la noi niște produse curate, cu adevărat naturale“, povestește administratorul complexului. Cât privește modul de preparare, acesta poate fi unul internațional, pentru cei care doresc astfel, sau unul tradițional. Desigur că cei mai mulți preferă bucatele specifice Oașului. Și pot să se bucure de ele din belșug, fie că este vorba doar de o bucată de slană, fie că e vorba de adevărate festinuri, cu tobă, cârnați, unt din lapte de oaie, ciolan afumat și câte și mai câte bunătăți. Bineînțeles, udate cu ce altceva decât palincă. Iar totul se servește în vase de ceramică produse chiar în Vama.

Pentru cei care doresc, se pot organiza petreceri la piscină, mese în foișoarele din pădure și câte și mai câte. De fapt, deviza casei, spune dna Crișan, este: „Clientul spune, iar noi încercăm să-i realizăm visele.“ O deviză pe care poate că ar trebui să o adopte mai mulți conducători de unități turistice.

Un model și pentru alții

Pentru localnici, „Valea Măriei“ este un ajutor valoros. În condițiile în care tot mai mulți tineri din Vama și din localitățile învecinate pleacă să își câștige traiul în străinătate, la complex există destule locuri de muncă. De asemenea, fermele ce asigură alimentele pentru restaurant au nevoie de forță de muncă, iar turiștii care vin la hotel reprezintă o bună sursă de venit pentru puținii meșteri populari ce au mai rămas în zonă.

Iar pentru turiști este un loc din care poți admira Țara Oașului, având și cele mai bune condiții pentru a te odihni. Astfel încât să nu ai de ce spune atât de folosită frază „ce țară minunată, păcat că e locuită!“ Ba dimpotrivă, să spui: „Ce loc minunat să locuiești e aici!“.

GALERIE FOTO


Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 24, 16-31 decembrie 2016 – pag. 52-53

  • Publicat în Turism

Călătorie în ţinuturile mayașilor (X)

Calendarul mayaş este alcătuit din 18 luni şi 20 de zile, plus „wayeb“, o lună sacră de cinci zile. „B’aktun“ este unitatea cea mai lungă din acest sistem şi echivalează cu 400 de ani. Marele ciclu conţine 13 B’aktun, adică 5.200 de ani. Data de 21 decembrie 2012 marchează sfârşitul unei ere şi începutul alteia.

Calendarul mayaş de la Tikal

La sfârșit de noiembrie 2014 în călătoria noastră pe urmele mayașilor am trăit una din cele mai interesante experienţe vizitând situl arheologic Tikal, cel mai mare din America Centrală.

Numele în limba mayașă înseamnă „locul unde se aud vocile spiritelor“ şi nu întâmplător a fost ales pentru desfăşurarea ceremoniilor prilejuite de sfârșitul unei ere în calendarul mayaș.

Tikal a intrat în Patrimoniul Mondial UNESCO în 1979, devenind Parc Național şi în același timp o atracţie turistică deosebită.

Drumul prin junglă până la Tikal ne-a oferit prilejul să admirăm vegetaţia bogată, arborii seculari şi fauna sălbatică.

Pe mai tot traseul am fost însoţiţi de sunetul înfricoşător al maimuţelor urlătoare care, deşi nu prea mari, aveau o mobilitate extraordinară. A trebuit să stăm mult cu ochii spre vârfurile copacilor pentru a le zări. Am întâlnit şi o specie de păsări interesante, o combinaţie între curcan şi păun care ne-au atras atenţia, dar şi un fel de ratoni numiţi coati.

Am avut parte şi de o lecţie de botanică oferită de ghid şi astfel am aflat de arborele naţional al Guatemalei, ceiba, dar şi de arborele din coaja căruia se obţine guma de mestecat din care am şi gustat. Am încercat să pozăm arbori înalți pe lângă care omul pare o minusculă vietate.

Am explorat mai apoi ruinele sitului, timp în care spiritul civilizației dispărute ne-a pus imaginaţia la încercare.

Perioada de glorie a fostei capitale mayașe a fost atinsă între anii 200 – 900 e.n.

S-au descoperit 6 piramide care au câte un templu în vârf şi multe structuri, însă doar o parte dintre acestea au fost dezgropate, după decenii de săpături arheologice.

Cei mai temerari dintre noi au urcat pe treptele piramidelor templelor vechi de peste 1000 de ani şi au avut prilejul să admire o panoramă impresionantă a locului plin de legende.

Întreaga experiența trăită acolo încă mai are un impact emoţional pentru mine. Vestita civilizație maya mi-a dat impresia unui loc magic, ce oferea parcă senzaţia că se aude vocea spiritelor care încercau să transmită mesajul lor către generaţiile prezentului.

Tikal este leagănul civilizației Maya şi atrage turiștii ca un magnet mai ales după momentul 21 decembrie 2012, iar autorităţile guatemaleze îşi propun să înlesnească accesul vizitatorilor, să ia măsuri care vizează conservarea ruinelor, periclitate de defrișările masive, dar și de hoții de vestigii istorice. S-a promis şi amenajarea unei rezervații naturale cu suprafaţa de 2.000 de km² care să pună în valoare fauna şi flora din zonă.

Mi-aş dori să revăd acele locuri încărcate de istorie pentru că timpul pe care l-am petrecut acolo a fost prea scurt.

Despre Guatemala şi alte atracţii ale sale veţi afla în următoarele episoade. Aşadar, rămâneţi pe urmele mele. Călătoria continuă.

GALERIE FOTO


Teofilia Banu

Revista Lumea Satului nr. 21, 1-15 noiembrie 2016 – pag. 56-57

  • Publicat în Turism

Călătorie în ţinuturile mayașilor (IX)

Papagalii – explozie de culoare

Multe din ţările lumii şi-au ales o floare sau o pasăre dintre cele mai rare şi semnificative pentru ţinuturile lor pe care le consideră unice la nivel naţional.

Pentru Honduras de pildă papagalul Ara este pasărea naţională, o adevărată capodoperă a naturii. Am avut ocazia să-l vedem liber în parcul naţional în care se aflau ruinele templului mayaş Copan. Din fericire, această specie, care în Europa este crescută în captivitate, acolo încă există în număr destul de mare în libertate.

Papagalul Quetzal este pasărea simbol a Guatemalei, o altă ţară în care am păşit pe urmele mayașilor. Din păcate, exemplarele din această specie sunt în număr mic. Se pare că penajul lor deosebit era principala sursă de materie primă pentru confecţionarea costumelor conducătorilor mayaşi şi azteci. Se spune că, mai târziu evident, cel care îndrăznea să omoare o asemenea pasăre plătea la rându-i cu viața pentru fapta sa. Şi totuşi nu au fost depistaţi toţi cei vinovaţi având în vedere că aceasta specie este acum pe cale de dispariţie.

Priveliștea plină de culoare oferită de papagali i-a încântat pe exploratorii europeni care au pus piciorul în America Centrală și de Sud începând cu sfârșitul secolului al XV-lea. Pe hărțile întocmite la acea vreme au apărut imagini cu aceste păsări ca simbol al paradisului abia descoperit.

Îmi reamintesc cu mare plăcere cum grupul nostru s-a străduit să înceapă o conversaţie cu papagalii aflaţi parcă în aşteptarea turiştilor. Penajul lor cu roşu, galben şi albastru ne-a dus puţin cu gândul şi la noi acasă.

Guatemala – epicentrul istoriei mayaşe

Toată călătoria noastră în America Centrală a avut ca principal obiectiv Guatemala şi siturile mayașe de acolo. Este poate locul în care urmele mayașilor sunt mai prezente ca oriunde. A dispărut doar măreţia şi splendoarea acestei civilizaţii, dar rădăcinile ei sunt încă prezente. Urmaşii triburilor de amerindieni sunt aici parcă mai numeroşi şi se pare că şi-au păstrat cel mai bine tradiţia şi religia, în pofida stăruinţei spaniolilor de a-i converti la catolicism.

Ce am văzut în Guatemala este de neuitat. Îmi este greu să încep povestea mea despre aceste ţinuturi pentru că fiecare loc văzut este unic prin ce ne-a oferit. O listă scurtă ar începe cu:

– Tikal, care este unul dintre cele mai mari şi mai fascinate situri maya aflate in patrimoniul UNESCO;

– Oraşul colonial Antigua pe care l-am străbătut la pas şi am admirat trombele de fum ale vulcanului Fuego. Am stat o noapte pe malul lacului vulcanic Atitlan considerat cel mai frumos lac din lume.

– Chichicastenango este pentru mine imaginea celei mai originale pieţe pe care am văzut-o vreodată.

– Peşterile Candelaria devenite patrimoniu cultural naţional au fost între reperele noastre, dar şi Biotopo de Quetzal unde am văzut cei mai înalți arbori din lume.

Cele câteva fotografii sper să vă incite să citiţi povestea mea şi în episoadele ce vor urma. Aşadar călătoria continuă.

GALERIE FOTO

Teofilia Banu

Revista Lumea Satului nr. 20, 16-31 octombrie 2016 – pag. 54-55

  • Publicat în Turism

ANSVSA susține turismul din Delta Dunării

Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și asociația "Ivan Patzaichin - Mila 23" au pus bazele unui parteneriat în vederea susținerii turismului specific Deltei Dunării, se arată într-un comunicat de presă al instituției.

Parteneriatul a rezultat în urma solicitării asociației și se înscrie în seria de acțiuni pe care ANSVSA le întreprinde pentru a veni în întâmpinarea micilor întreprinzători care vor să dezvolte afaceri în zona Deltei Dunării în domeniul turismului, respectând condiţiile şi tradiţiile specifice locului.

În acest sens s-a convenit ca primul pas în acest sens să se materializeze prin elaborarea unui ghid, adresat exclusiv celor interesați să investească în turismul din Delta Dunării, care vizează respectarea normelor și cerințelor de igienă. Ghidurile urmăresc facilitarea înţelegerii și aplicării legislaţiei privind vânzarea directă a produselor alimentare de către micii producători sau în pensiunile locale.

Ghidul va fi întocmit de specialişti din cadrul ANSVSA și DSVSA Tulcea, DSVSA Brăila, DSVSA Constanţa, în colaborare cu asociaţia „Ivan Patzaichin - Mila 23” și Consiliul Judeţean Tulcea.

  • Publicat în Turism

Călătorie în ţinuturile mayașilor (VIII)

Despre ruinele de la Copan mi-am propus să vă povestesc pentru că sunt, aşa cum afirmă arheologii, reprezentative pentru vestita civilizație Maya, pe urmele căreia am călătorit şi noi.

Centrul de la Copan a fost construit şi locuit între anii 200 şi 900 d.H., iar timp de 400 de ani a fost capitala populaţiei mayaşe. Locul a fost abandonat cu mult înainte de sosirea conchistadorilor şi a fost aproape înghițit de junglă. Motivele părăsirii acestuia sunt încă o taină pe care arheologii se străduiesc să o desluşească. Au trecut aproape 500 de ani până a fost descoperit, mai întâi de spanioli, apoi mult mai târziu, la începutul anilor 1800, de doi exploratori, un englez şi un american. Datorită lor Copanul a fost adus în atenția lumii occidentale.

Cei doi au cumpărat locul cu 50 de dolari de la un fermier care deținea terenul şi au început să-l exploreze, deseori îngropaţi până la glezne în noroi şi purtând mănuși ca să se ferească de țânțari. Desenele cu multe detalii făcute de englez au înflăcărat imaginația occidentalilor şi de atunci, arheologii au excavat şi au restaurat parțial palatele, clădirile si monumentele găsite acolo. O adevărată cetate cu piramide, temple, pilaştri sculptaţi şi case de locuit a căror istorie te copleşeşte. Sunt multe legende şi povestiri despre acest sit istoric, o parte dintre ele le-am aflat la rându-ne de la ghidul care ne-a însoţit.

Am văzut acolo o scară formată din blocuri de piatră vulcanică cu hieroglife sculptate repartizate în peste 70 de trepte. O parte au fost descifrate şi astfel s-au aflat multe lucruri despre viaţa mayaşilor. Este cel mai lung text sculptat în piatră cu scriere mayaşă descoperit până în prezent. S-au descoperit şi alte indicii pe stâlpii de piatră sculptați – stele – închinate regilor Copanului. Acestea înfățișează siluete regale în mărime naturală, în veşminte împodobite cu însemnele puterii. Au fost găsite 38 de monumente în sit şi în jurul lui, unele așezate în aliniere astronomică, importantă pentru civilizaţia maya. Aceasta folosea pozițiile stelelor şi ale planetelor pentru stabilirea calendarului şi marcarea anumitor evenimente din an şi viață, prezente şi viitoare. Se ştie că sistemele calendaristice complexe şi sofisticate folosite de populația maya, bazate parțial pe ciclurile planetei Venus, permit ca datele din sculpturile lor sa fie citite cu precizie, până la an, lună şi zi.

Apoi am văzut terenul unde se joacă Pelota, un joc important în viața maya strâns legat de religie și divinitate. Se pare că liderii religioşi ai mayaşilor prevesteau viitorul după felul în care se desfășura acest joc oarecum asemănător cu baschetul. O minge de cauciuc destul de grea, vreo 4 kg, trebuia să treacă prin niște inele fixate în pereții laterali ai terenului la o înălțime de până la 5 metri. Mingea nu se putea atinge cu mâna, piciorul sau capul, ci doar cu umerii, spatele, fesele şi cel mai adesea cu şoldul. Jucătorii pasau şi lansau mingea direct. Nu se știe foarte clar care era destinul jucătorilor. Unii susţin că liderul echipei perdante, alţii că cel al echipei câştigătoare era sacrificat prin decapitare, ceea ce reprezenta o mare onoare.

Piramidele, templele, curțile si alte construcții ale sitului erau grupate în jurul unei serii de patru piețe, fiind construite din andezit, o rocă vulcanică de culoare verzuie şi decorată cu basoreliefuri din stuc pictat. Se vedeau urmele de vopsea de pe ziduri şi sculpturi ceea ce demonstrează că odinioară au fost viu colorate. Arhitectura piramidelor este deosebită, iar dacă luăm în considerare faptul că mayaşii nu cunoşteau roata, nu foloseau unelte de fier, ci numai din piatră vulcanică, obsidian mai precis, atunci cu atât mai mult e de admirat ce a reuşit să lase lumii această civilizaţie extraordinară, vestită şi pentru calculele astronomice şi matematice avansate.

Am rămas cu senzația că am asistat la un film documentar care s-a derulat în faţa noastră, ghidul ajutându-ne să reconstituim imaginar evenimente petrecute cu secole în urmă.

Dar povestea mea nu se termină nici de această dată. Voi continua să vă duc pe urmele mayașilor şi în episodul următor.

GALERIE FOTO

Teofilia Banu

Revista Lumea Satului nr. 19, 1-15 octombrie 2016 – pag. 56-57

  • Publicat în Turism
Abonează-te la acest feed RSS