ipso martie2021    reclama youtube lumeasatuluitv
update 2 Mar 2021

Myanmar, ţara cu mii de pagode (X)

Călătoria în Myanmar a fost una plină de experienţe unice. Mare parte din teritoriu încă nu este invadată de valuri de turişti ca alte destinaţii din Asia şi tocmai de aceea cred că am experimentat autenticitatea unor locuri care în câțiva ani s-ar putea să-și piardă acea „inocenţă“ pe care am întâlnit-o noi în noiembrie 2017.

Ţara cu mii de pagode aurite și cu o frumuseţe naturală unică, o combinație de peisaje sălbatice, monumente spectaculoase şi tradiţii vechi de sute sau mii de ani, m-a fermecat pur şi simplu. În mai toate cele 10 zile petrecute împreună cu grupul nostru într-o adevărată expediţie, uneori plină de peripeţii şi riscuri, am avut senzaţia că suntem niște exploratori în căutarea Terrei Nova. Deși zonele turistice ni s-au părut destul de sigure, cu oameni prietenoși și foarte dornici de a primi turiști, am aflat că în Myanmar există încă regiuni unde accesul străinilor este interzis, de exemplu regiunea Kachin din nordul țării, apoi am aflat că sunt chiar și zone unde trăiesc triburi după tradiții neschimbate de sute de ani.

Am fost întrebată de prieteni și cunoștințe, ca de fiecare dată când revin din călătorii, despre ce m-a impresionat cel mai mult în Myanmar. Mărturisesc că mi-a fost greu să aleg ceva anume pentru că am văzut mai multe lucruri inedite.

Interacțiunea cu oamenii cu o cultură și civilizație aparte, cu nezdruncinata credință budistă și constanta preocupare pentru dobândirea păcii interioare, a fost poate cea mai puternică impresie pe care o am în minte. Cei peste cinci sute de mii de călugări sunt venerați și respectați de popor și reprezintă o adevărată forță pentru că ei sunt cei care reușesc să mențină un echilibru între junta militară și partidele politice.

Tocmai am aflat că, de câteva zile, în orașele din Myanmar sunt proteste care condamnă lovitura de stat prin care s-a reinstaurat dictatura juntei militare, iar călugării budiști sunt printre manifestanți, încercând să mențină regimul democratic la putere. Sper din tot sufletul ca pe acele meleaguri să revină pacea pentru că birmanezii merită o soartă mai bună. Îmi doresc ca zâmbetul oamenilor să întâmpine mulți ani de acum încolo milioane de turiști nerăbdători să le exploreze și să le cunoască țara.

Am în minte lucruri și locuri deosebite pe care nu am reuşit să le descriu, sunt altele pe care încă nu le-am văzut. Cele câteva aspecte din istoria, religia, tradiţiile şi obiceiurile pe care vi le-am descris în cele 9 episoade, precum şi imaginile foto cred că v-au stârnit curiozitatea de a călători imaginar şi de a simţi măcar o parte din atracţiile şi faima Myanmarului.

Cu promisiunea că voi continua să povestesc despre locuri și lucruri la fel de interesante vă îndemn să încercați o călătorie în Myanmar, țara miilor de pagode aurite și a oamenilor cu zâmbet frumos. Ca de fiecare dată, am rămas cu dorinţa de a reveni pe acele meleaguri, dar la fel de vie este şi dorinţa de a descoperi alte destinaţii de călătorie.

Teofilia Banu

GALERIE FOTO

  • Publicat în Turism

Cadiz, orașul lui Hercule construit de fenicieni

Prima vizită în Andaluzia m-a purtat în timp, în copilărie, pe vremea când citeam pe nerăsuflate Dumas... De atunci îmi doream să vizitez aceste locuri minunate încărcate de istorie, de povești de iubire, de drame, de trădări. Am descoperit farmecul irezistibil al Andaluziei în Cadiz, primul oraș spaniol vizitat de mine. Îmbrățișată de mare, binecuvântată de ocean, mângâiată de soare și de căldura sa pe tot timpul anului, la un pas de Africa, Andaluzia are un profund peisaj iberic ce vorbește la tot pasul de Carmen a lui Georges Bizet, de flamenco dansat cu patimă de dansatori cu sânge fierbinte – „sangre caliente“, de catedrale impunătoare – adevărate fortărețe, de legende cu Doni Juani, de fenicieni, de influențe arabe...

chiclana de la frontera

Despre Andaluzia aș putea scrie cărți și aș începe cu orașul care m-a fascinat cel mai mult – Cadiz, despre care se spune că ar fi cel mai vechi oraș al Europei. Cadiz sau Cadix este și capitală a provinciei Cadiz și are o populație de aproximativ o sută de mii de locuitori. Întemeiat pe la 1100 î.Hr., de către marinarii fenicieni, care l-au numit „Cetate” (Gadir), Cadiz are legătură și cu mitul lui Hercule. Potrivit legendelor, orașul ar avea peste 3.500 de ani și poartă numele fiului lui Neptun. Unele legende vorbesc despre întâlnirea fatală dintre Hercule și Regele Gerion din Cadiz, care la vremea aceea se numea Gadeira sau Erytheia. De altfel, despre Cadiz se mai spune că ar fi cea de-a zecea din cele douăsprezece munci ale lui Hercule. Geryon era un monstru înaripat cu trei corpuri și avea o turmă de vite de culoare roșie. Hercule l-a ucis pe Geryon cu o suliță și a adus turma de vite regelui Eurystheus.

Port și templu

Atunci când marinarii fenicieni au întemeiat cetatea, pe acele locuri erau niște ruine ridicate de oamenii din Tyre. Fenicienii au construit un port și un templu, unde erau ținute rămășițele lui Hercule. Sarcofage feniciene ce datează din secolul al-V-lea î. Hr. pot fi văzute la Muzeul din Cadiz.

Orașul a început să se dezvolte prin secolul al XIV-lea, iar patru secole mai târziu, în secolul al XVIII-lea, deja cunoștea epoca sa de aur datorită poziției sale strategice. Practic, Cadiz era un punct de legătură al tuturor rutelor comerciale. Pe aici au fost transportate comorile Lumii Noi, inclusiv bogățiile luate de la azteci și incași. Importanța comerțului cu Americile a fost atât de mare, încât Cadiz a monopolizat comerțul din întreaga Spanie. Chiar și astăzi, trecutul Cadizului se reflectă în arhitectura sa fabuloasă ce amintește de o colonie tipică: străduțe lungi și foarte înguste, scuaruri luminoase și pline de cafenele și restaurante, grădini magice. Către secolele XVII și XVIII, Cadiz s-a transformat într-o fortăreață ce trebuia să reziste atacurilor navelor engleze. Dar aceasta a fost și perioada în care Cadiz a cunoscut o dezvoltare economică intensă, monopolizând comerțul cu Americile și realizând o punte de legătură deopotrivă politică și culturală cu Noua Lume. Iar acest lucru i se datorează regelui Filip al V-lea al Spaniei, care și-a mutat „Casa de Contratacion de las Indias“ în Cadiz, agenția sa guvernamentală monopolistă ce controla comerțul cu Americile. 

Prima Constituție a Spaniei s-a semnat aici

Cadizul a rezistat inclusiv invaziei napoleoniene și aici, în Biserica San Felipe Neri, s-a semnat prima Constituție a Spaniei. În prezent, monumentul Plaza Espana amintește de Constituția semnată la acea vreme. De altfel, între 1810 și 1813, Cadiz a fost capitala Spaniei. Dar, cu pierderile înregistrate de coloniile spaniole în America, importantul port militar Cadiz și-a pierdut din relevanța afacerilor. În zilele noastre, Turnul Tavira „vorbește“ parcă de secolul al XVII-lea, când orașul era cunoscut în lume pentru comerțul pe care îl făcea cu Indiile de Vest. Turnul Tavira oferă poate una dintre cele mai bune panorame asupra orașului și îi poartă pe cei care-l vizitează într-o călătorie în timp.

saint francis square cadiz

Sherry, celebra licoare bahică făcută de localnici

Încărcat de legende și istorie, Cadiz fascinează vizitatorii printr-un mix de culori, arome și locuri unice. Mâncărurile tradiționale și celebra băutură Sherry – Cadiz fiind capitala acestei băuturi – trebuie încercate măcar o dată în viață. Carnea de vită este absolut delicioasă, indiferent de modul său de preparare. Iar pentru cei care vor doar să stea la plajă vestea bună este că au unde. Cadiz oferă plaje minunate cu nisip fin și apă limpede. De exemplu, Playa de la Caleta este una dintre cele mai populare plaje din Cadiz. Situată între castelul San Sebastian și Santa Catalina, La Playa de la Caleta deține Blue Flag și a devenit și mai cunoscută după ce a apărut într-unul dintre filmele cu James Bond, „Die Another Day“. La Caleta nu este singura plajă cu semnul Blue Flag, Cadiz mai având alte două cu steag albastru: La Victoria și La Cortadura. În Cadiz mai este o plajă foarte frumoasă, cu un nume superb – Playa Santa Maria del Mar. Mai merită vizitat și castelul San Sebastian, dar nu după o zi de plajă... San Sebastian a fost fortăreață construită pe mica insulă, la capătul plajei La Caleta. Localnicii vorbesc despre o legendă potrivit căreia această micuță insulă ar fi adăpostit și templul lui Kronos.

Catedrala Nueva adăpostește mistere, comori și este acoperită cu aur

Catedrala Nueva este un alt obiectiv ce nu trebuie ratat. Construită în still baroc, Catedrala a fost descrisă de Richard Ford ca un accident naufragiat pe nisipuri mișcătoare. Catedrala are o cupolă de aur – probabil din aurul aztecilor și al incașilor... – și adăpostește numeroase comori. Pasionații de simboluri pot găsi multe provocări aici, iar cei care adoră misterele poate vor fi curioși să afle ce se ascunde în cripta compozitorului Manuel de Falla. Împreună cu Isaac Albeniz și Enrique Granados, Falla (23.11.1876-14.11.1946) a fost unul dintre cei mai importanți compozitori spanioli din prima jumătate a secolului XX. Mult timp singura intrare de pe uscat, Las Puertas de Tierra este o adevărată fortificație ce pare să asigure și acum paza orașului. În secolul al XV-lea, acesta era un simplu zid primitiv, simplu, care a căpătat mai multă importanță după câteva modificări făcute de-a lungul timpului. Acești trei mii de ani de istorie merită explorați, mai ales că locurile sale magice și oamenii calzi și primitori îl fac nu doar cel mai vechi oraș al Vestului, dar și unul dintre cele mai frumoase din lume.

Simona-Nicole David

  • Publicat în Turism

Veneția: labirinturi misterioase, artă și povești la tot pasul

Seducătoare prin arhitectură, misterioasă prin labirinturile formate de străduțele înguste ce pot fi luate doar la pas și veșnic tânără, Veneția merită vizitată în special primăvara și toamna. Poate că gloria Veneției se datorează puțin și celebrului Casanova, chiar dacă lumea sa a cam dispărut din cauza ritmului alert în care trăim în prezent, la câteva sute de ani distanță... Acum, când scrisorile de amor și „curtea“, sunt înlocuite cu mesaje scurte pe rețelele de socializare și cu aplicații ce promit găsirea iubirii adevărate.

Poate un pic prea aglomerată, Veneția se mai numește „Orașul Iubirii“ și merită văzută și în timpul Carnavalului venețian, ce are loc către sfârșitul iernii, mai exact cu 40 de zile înainte Sărbătorilor Pascale. Carnavalul atrage pin măști extravagante, celebrele măști venețiene, precum și prin costumele inedite ce par a ne ajuta să călătorim în timp. Deși este foarte cald și chiar sufocant din cauza aglomerației și a umidității crescute, în lunile de vară prețurile sunt ceva mai mici. De notat faptul că, indiferent de sezon, este dificil de găsit cazare la prețuri mici.

Cei care iubesc arta și sunt curioși să afle cât mai multe detalii nu vor avea timp să viziteze Veneția nici într-o săptămână. Veneția este un oraș care se savurează pe îndelete, un oraș în care te plimbi și „asculți“ poveștile spuse de fiecare piatră pe care calci. Atunci când vizităm Veneția este bine să ne trezim dis-de-dimineață pentru a evita cozile ce se formează la obiectivele turistice. Veneția se poate vizita și cu „autobuzul“ pe apă, gondola sau un alt mijloc de transport în comun ce duce călătorii de pe un mal pe altul, dar cel mai frumos este mersul pe jos. Este mult de mers, ce-i drept, dar merită cu prisosință. Plus că, la tot pasul, există cafenele și restaurante în care ne putem odihni puțin în timp ce bem un espresso, cappuccino sau caffe latte și ascultăm ceva muzici din partea locului. Atenție mare și la piațetele ascunse parcă de ochii vizitatorilor, ce merită vizitate pe îndelete. De altfel, străduțele mai puțin circulate de turiști – de multe ori gură-cască pe care îi vedem la tot pasul mai să cadă în canal – Grande Canale, firește – oferă multe surprize. Trebuie să le explorăm. Personal, deși am fost de nenumărate ori la Veneția și chiar am stat o săptămână aici la un moment dat pot spune că încă mai descopăr surprize. Și am mers ceva prin Veneția! Cel mai bine este să mergem pe unde simțim, pe străduțele care ne atrag, cumva fără țintă. Căci nu există colțișor care să nu fascineze. Este oarecum imposibil să nu ne rătăcim prin Veneția, dar și asta are farmecul său. Iar dacă întrebi vreun localnic cum ajungi în punctul X, oricum uiți până termină de zis „a destra“ și „a sinistra“ de zeci de ori (la dreapta și la stânga). Căci, da, este un labirint ce merită explorat, cum ziceam.

turism Venetia

Toate drumurile încep din San Marco

În Veneția, indiferent de anotimp, călătoria începe cu Piazza San Marco. Plină de porumbei, recomand să fie vizitată dimineața devreme, când nu este lume. De menționat: este interzisă prin lege hrănirea porumbeilor. Amenzile pentru hrănirea porumbeilor și a pescărușilor pot ajunge și la 500 de euro! De asemenea, dacă aruncăm gunoaie pe jos amenda este de 350 de euro, iar pentru consumarea de mâncare și băuturi în zone publice neamenajate (monumente, poduri, malurile canalelor etc.) amenda este între 100 și 200 de euro.

Veche de aproape 900 de ani, Basilica di San Marco îmbină armonios arhitectura bizantină și arta romanică. Cele cinci cupole superbe definesc parcă întreaga construcție, un fundal excelent pentru niște fotografii de pus pe perete sau pe rețelele de socializare. Biserica a fost construită pe la 1063 pentru a adăposti trupul Sfântului Marcu, ce fusese salvat din Alexandria de către comercianții venețieni; ulterior, construcția a devenit Capela Dogilor. Bazilica merită vizitată în tihnă măcar pentru a admira picturile ce înfățișează Apostolii de pe strălucitoarele tavane înalte. Fațada și interiorul bisericii sunt îmbogățite cu nenumărate ofrande aduse de venețieni de-a lungul vremii din întreaga lume. Cine vrea să o viziteze se poate bucura și de imaginea magnifică de pe terasă: de aici se poate vedea San Marco. Singura problemă este că accesul către terasă se poate face pe o scară destul de îngustă... Dar merită.

turism Venetia2

Tizian și Tintoretto...

O altă biserică impresionantă este chiar vizavi de San Marco, Santa Maria della Salute, construită la începutul anilor 1600. Bazilica adăpostește și lucrări semnate de Tizian și Tintoretto. Pe partea stângă a pieței se află un celebru turn cu ceas ce funcționează încă din 1499. Torre dell’Orologio este o construcție impunătoare cu al său orologiu și cu cei doi mauri din partea de sus. În partea dreaptă se mai poate observa un alt turn ce oferă o panoramă asupra întregii Veneții. Tot aici se mai poate vedea Palazzo Ducale, impresionantul Palat al Dogilor, ce pare să domine canalul navigabil cu arcadele sale ornate din belșug și cu fațada acoperită cu marmură roz.

Un alt obiectiv ce nu trebuie ratat este și Biserica San Simeone Piccolo, un monument ce atrage atenția mai ales datorită acoperișului verde. Apoi, se poate merge la pas pe strada Rio Tera Lista di Spagna, unde se găsesc multe magazine de suveniruri, cafenele, gelaterii, restaurante etc. Cine continuă să meargă pe această stradă plină cu de toate va ajunge la Ponte delle Guglie, care este chiar deasupra unui mic canal.

venice 3118803 1920

Puntea Suspinelor

De altfel, cu peste 350 de poduri, Veneția pare să fie un exemplu de comunicare perfectă între toate punctele orașului. Unul dintre cele mai cunoscute este Podul Suspinelor sau Puntea Suspinelor, ce și-a luat numele de la suspinele tuturor îndrăgostiților ce treceau pe sub el jurându-și iubire veșnică... Totuși, potrivit unor legende, aceste suspine erau ale condamnaților care, în drum către închisorile din apropiere, treceau pe sub celebrul pod. Acesta trece peste Rio di Palazzo și face legătura dintre Palazzo Ducale și Prigioni, închisorile ridicate la sfârșitul secolului al XVI-lea. Se poate merge pe acest pod doar dacă se rezervă Itinerariul Secret la Palazzo Ducale, ce include și trecerea pe pod către închisoare. Dar poate că cel mai celebru pod al Veneției este Ponte di Rialto atât pentru priveliștea oferită, cât și pentru arhitectura sa impresionantă. Construit în secolul al XVI-lea, Ponte di Rialto găzduiește acum și nenumărate magazine.

În jurul Veneției pot fi vizitate insulele: Murano – insula sticlarilor și a celebrei sticle de Murano, Burano – insula caselor frumos colorate sau Torcello – insula în care s-a născut civilizația lagunară din zonă. Se mai poate ajunge și la Padova, aflată la o oră de Veneția. Aici se poate vedea cea mai mare piață centrală din Europa (are 90.000 de metri pătrați) și cea mai veche grădină botanică universitară din lume, ce datează din 1545. De altfel, universitatea de aici datează din anul 1222.

Simona Nicole David

  • Publicat în Turism

Myanmar, ţara cu mii de pagode (VIII). Legendă și adevăr

Aventura de pe Lacul Inle din Myanmar, pentru că așa pot numi călătoria cu barca pe întinsele ape ale acestuia, ne-a oferit prilejul să vizităm câteva locuri inedite din acea zonă despre care mi-am propus să vă povestesc.

Lacul Inle este locul unde m-a impresionat cel mai mult ingeniozitatea locuitorilor care s-au adaptat unui mod de viață original. Situat în Podisul Shan, lacul are suprafața de 116 km² și o adâncime oscilantă în funcție de sezon de la 1,5 m până la 5 m.

Legendele spun că în urmă cu câteva sute de ani regele a alungat de pe pământurile sale o parte dintre soldații din tribul Intha, descendenți ai grupării etnice Mon, nemulțumit de faptul că aceștia au pierdut lupta cu dușmanul.

Ei au ales să se mute pe Lacul Inle unde și-au construit case suspendate pe piloni de lemn. Comunitatea de pe lac are 70 mii de locuitori răspândiți în patru orașe și mai multe sate lacustre. Deplasarea se face doar cu ajutorul zecilor de ambarcațiuni de mici dimensiuni sau a bărcilor cu motor conduse cu măiestrie pe adevărate trasee marcate de frunze de lotus pe care noi le-am numit „autostrăzi“ pe apă. Toate casele au mai multe bărci la ponton și toată familia vâslește, iar a ieși în curte pentru cei de pe lac înseamnă a urca în barcă sau pur și simplu a înota în preajma casei. Am văzut copii mici de 3-4 ani care se jucau în apă, ceea ce m-a făcut să cred că aceștia mai întâi învață să înoate și apoi să meargă. Tot pe apă sunt construite restaurante, ateliere, școli, temple și magazine.

Însă ce face ca atât de mulți turiști să ajungă în zona lacului Inle sunt grădinile plutitoare. Astfel, pe paturi construite din plante acvatice împletite, impregnate cu nămol adunat de pe fundul lacului și ancorate cu bețe de bambus se cultivă mai multe specii de legume, predominante fiind tomatele. Gustul legumelor obținute aici este considerat cel mai bun din întregul Myanmar, gust dat probabil de nămolul foarte fertil utilizat.

Femeile se ocupă de puținele treburi gospodărești, activități artizanale, dar în special de îngrijirea grădinilor. Le-am văzut cum vâsleau printre rândurile de tomate, vinete, dovlecei și alte legume. Se pare că peste 30% din suprafața lacului este ocupată cu aceste grădini plutitoare, iar faima lor a condus în ultima perioadă la dezvoltarea infrastructurii turistice poate mai mult decât în orice alt loc din Myanmar.

Legumele, dar și alte bunuri sunt vândute pe piețele locale din satele aflate în jurul lacului de cinci ori pe săptămână. Până și acestea sunt plutitoare, iar tranzacțiile au loc în bărci.

O altă curiozitate: piețele nu sunt deschise în zilele cu lună plină și lună nouă.

Masa de prânz la o familie locală și cazarea într-un resort pe malul lacului au fost și ele experiențe unice care ne-au arătat ce potențial uriaș există în zonă pentru a satisface cele mai pretențioase gusturi ale turiștilor. Astfel am experimentat gustul legumelor obținute în grădinile plutitoare precum și ingredientele tradiționale folosite în preparatele culinare.

Experiența călătoriei în zona lacului Inle nu se încheie aici pentru că mai am de povestit despre oamenii locului și obiceiurile lor. Cu promisiunea că voi continua într-un alt episod povestea mea vă îndemn să-mi fiți aproape în această minunată călătorie imaginară.

Teofilia Banu

GALERIE FOTO

  • Publicat în Turism

Dâmbovița, unul dintre județele cu cel mai mic grad de urbanizare, visează să se salveze prin turism

Cu un oraș, am numit Târgoviște, care a fost reședință domnească și capitală între 1396 și 1714, cu o raritate istorică, primul meșter tipograf din Țara Românească, Macarie, județul Dâmbovița ocupă astăzi locul al 3-lea ca forță economică în regiunea Sud-Muntenia, după Prahova și Argeș, dar este situat tocmai pe poziția a 24-a, la nivel național, ca PIB general (17,5 miliarde de lei, în 2019). Singura activitate care clasează județul pe un podium ipotetic ține de agricultură: Dâmbovița deține cea mai mare suprafață de pomi fructiferi și producție de fructe din România și are trei localități campioane, respectiv Lungulețu – la cultura de cartof și varză, Băleni – o comună care se ocupă integral cu legume inclusiv în spații acoperite și Voinești, cel mai mare producător de mere. La acestea se adaugă Crevedia, care are cel mai vechi combinat de creștere a păsărilor din țară. Și Dâmbovița mai are un lucru singular, citat ca atare de Consiliul Județean: primul program de dezvoltare locală din România pentru perioada 2021-2024, lansat pe 4 decembrie 2020!

Cu o suprafață de 4.056 kmp (locul 37 între județele țării) și o populație rezidentă de 486.964 de locuitori (518.645 locuitori, populație după domiciliu – date INS la 1 ianuarie 2020), județul Dâmbovița este organizat în 89 de unități administrativ-teritoriale: 2 municipii (Târgoviște și Moreni), 5 orașe (Răcari, Titu, Pucioasa, Găiești și Fieni) și 82 de comune (cu 353 de sate). După repartiția populației, zona este socotită preponderent rurală, cu 68,21% dintre locuitori domiciliați în sate. Din totalul suprafeței județului, 61,1% reprezintă terenuri agricole (70,7% arabil, 17,2% pășuni, 8,1% fânețe, 3,9% livezi și pepiniere pomicole etc.), diferența însemnând păduri (28,61%), construcții (4,07%), ape și bălți (2,71%) etc. Puterea economică a județului, la nivelul totuși slab la care se află, este dată de industria extractivă, de prelucrare, servicii, comerț și agricultură (inclusiv industria alimentară).

Bugete modeste la nivelul UAT

Vorbind despre performanțele economice scăzute, acestea se reflectă și în bugetul pe care județul l-a avut la dispoziție în 2019 (datele din 2020 nu au fost încă publicate de Direcția pentru Politici Fiscale și Bugetare Locale din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice, Administrației și Dezvoltării): 1,36 miliarde lei, din care, atenție, doar 488, 35 milioane înseamnă venituri proprii, acest din urmă indicator fiind cel care oglindește real nivelul de dezvoltare. Din această sumă, comunelor le-a revenit suma de 670,9 mil. lei (191,55 mil. lei venituri proprii), ceea ce înseamnă 49, 26% din total pe județ; cifra este oarecum mică dacă e să ne raportăm la procentul de ruralizare amintit mai sus. 20 de așezări rurale au avut bugete mai mari de 10 de milioane de lei, însă ca nivel al veniturilor proprii, nicio comună nu depășește acest prag. Cele mai înstărite localități rurale sunt: Crevedia – 6,81 milioane lei venituri proprii, Aninoasa – 6,12 mil. lei, Ulmi – 6,08 mil. lei, Răzvad – 5,57 mil. lei, I. L. Caragiale – 5,26 mil. lei, Dragomirești – 4,59 mil. lei, Băleni – 4,4 mil. lei, Petrești – 4,02 mil. lei, Moroeni – 4,01 mil. lei, Potlogi – 3,97 mil. lei, Tărtășești – 3,9 mil. lei, Dragodana – 3,74 mil. lei, Voinești – 3,6 mil. lei, Contești – 3,53 mil. lei, Gura Ocniței – 3,38 mil. lei, Niculești – 3,22 mil. lei și Bucșani – 3,12 mil. lei. Cele mai sărace localități sunt Râu Alb – 0,79 milioane lei venituri proprii, Vârfuri

– 0,85 mil. lei, Pucheni – 0,87 mil. lei, Vișinești – 0,88 mil. lei, Moțăieni și Pietrari – fiecare cu câte 0,96 mil. lei.


Infrastructură oarecum deficitară

Nivelul sumelor colectate la bugetele locale, aici adăugând și fondurile europene și guvernamentale, se reflectă și în infrastructura județului (date INS valabile la 31 decembrie 2019):

  • drumuri: 1.926 km, din care cu îmbrăcăminți ușoare asfaltice- 724 km, pietruite – 233 km (12,09% din total) și din pământ – 56 km (2,9% din total). La acestea se adaugă 415 km de străzi orășenești, din care modernizate – 317 km. În această statistică nu sunt cuprinse drumurile de interes local din sate, iar din acest punct de vedere autoritățile recunosc că situația nu este prea bună, multe dintre ele fiind din pământ sau pietruite;
  • rețea de distribuție a apei: este prezentă în 7 orașe și 68 de comune, din 89 de UAT (84,26% grad de acoperire). Populația deservită de sistemul de alimentare cu apă se ridică la 348.978 locuitori, respectiv 71,66% din populația rezidentă;
  • rețea de canalizare: este prezentă în 6 orașe și 20 de comune (29,21% grad de acoperire la nivelul județului). Populația conectată la sistemele de canalizare și de epurare a apelor uzate este de 134.852 de locuitori, ceea ce echivalează cu 27,69 % din cetățenii cu rezidență în județ;
  • rețea de gaze: prezentă în 7 orașe și 43 de comune (56,17% grad de acoperire);
  • educație: 515 unități de învățământ, din care 283 de grădinițe, 34 școli primare, 158 școli gimnaziale, 30 de licee și o universitate cu 10 facultăți. Conform edupedu.ro, 9 școli au toaleta în curte, dar neoficial se vorbește că 31 de unități s-ar găsi în această situație;
  • sănătate: 266 cabinete medicale de familie, 268 de cabinete stomatologice + 51 de tehnică dentară, 125 cabinete medicale de specialitate, 49 de cabinete școlare/studențești, 266 de farmacii, 82 de laboratoare, 14 cabinete de medicină generală, 4 spitale. În 34 din cele 82 de localități rurale, numărul persoanelor înscrise pe listele medicilor de familie depășește cifra de 2 500 și chiar de 3 000.

Salvarea ar veni de la... turism!

manastirea dealu

Toate neajunsurile privind infrastructura sunt văzute ca „puncte slabe” în Strategia de dezvolare a județului pentru perioada 2021-2027. Dar la capitolul „soluții“ deocamdată sunt incuse chestiuni de ordin general, fără a se indica modalități precise de rezolvare, cum ar fi: susținerea mediului de afaceri, înființarea și extinderea rețelei de gaze naturale,  apă potabilă, canalizare, iluminat public, îmbunătățire infrastructură educațională și de sănătate, modernizare drumuri etc. Evident, din această ecuație nu putea lipsi ceea ce găsim în toate documentele din România, miracolul în care sperăm, dar pe care nu putem de 30 de ani să-l facem să și se întâmple, „dezvoltarea si valorificarea potențialului turistic si cultural al județului“. Iar la acest capitol Dâmbovița are două piese de rezistență: Curtea Domnească de la Târgoviște și Parcul Natural Bucegi (sectorul dâmbovițean) din nord, care cuprinde și 11 rezervații, printre care Peștera Ialomiței, Cheile Tătarului, Cheile Orzei, Horoabele, Peșterii, Zănoagei etc. Bineînțeles, nu putem uita de stațiunea balneoclimaterică de interes național Pucioasa, de Vulcana Băi, de Runcu, de Complexul monastic „Peștera“, Mănăstirea Dealu, Mănăstirea Viforâta, Muzeul tiparului și al cărții vechi românești, Muzeul de arheologie, Muzeul scriitorilor târgovișteni, muzeele de Artă și de Istorie, Muzeul Evoluției Omului și Tehnologiei în Paleolitic, Muzeul Romanței (asociat unicului Festival de romanță din România – „Crizantema de aur“).

Maria Bogdan

  • Publicat în Social

Marsilia, orașul care a dat imnul Franței: La Marseillaise

Așa cum spuneam în articolele anterioare, Dumnezeu mi-a oferit ocazia să văd întreaga lume în anii în care am lucrat pe vapor ca fotograf, asistent foto manager și mentor pentru noii recruți (colegi aflați la primul lor contract). De fiecare dată când aleg locul despre care vă povestec cu drag în paginile revistei am o mare problemă în selectarea acestuia. În acest număr am ales Marsilia. Deloc întâmplător, poate, pentru că în numărul trecut v-am relatat câte ceva din impresiile pe care mi le-a lăsat orașul în care s-a născut Napoleon Bonaparte, Ajaccio – Corsica. Și ce legătură are...? Ei bine, Marsilia este și orașul care a dat numele imnului Franței. La Marseillaise îndeamnă „copiii Patriei“ de ceva timp, din 1792, când soldații din Marsilia au intrat în Paris. Versurile și muzica fuseseră create într-o singură noapte, prin aprilie, de către Claude Joseph Rouget de Lisle.

Al doilea oraș ca mărime din Franța, dar primul port francez, Marsilia este un amestec interesant de TOT. Personal, îmi place mult mai mult decât Parisul. De altfel, un oraș ce are peste 2.600 de ani vechime, Marseille (sau Marsiglia în italiană) a fost și capitală culturală europeană în 2013.

4 MARSEILLE

În Marsilia am fost de nenumărate ori, fiind și oraș de îmbarcare mai bine de 2 ani în timpul charterelor pentru oaspeții francezi. Astfel, fiecare nouă croazieră începea și se sfârșea în Marsilia. Poate pentru că mi-a plăcut atât de mult am avut marea bucurie să stau aproape o lună în Marsilia, mai exact în șantierul naval (Chantier Naval de Marseille), cel mai mare dry dock din Mediterană. Și, pentru că nu aveam oaspeți la bord, nici nu aveam ce face. Drept urmare, fiecare zi era o nouă ocazie de explorare a unui oraș absolut minunat. Încă din primele zile m-am integrat deja în acest amestec de culturi, în acest oraș ce atrage prin fiecare detaliu și m-am întrebat de ce unii spun că este un oraș periculos, un loc în care trebuie avut grijă să nu ți se dea în cap, să nu ți se fure... Ba mai mult chiar, nu înțeleg de ce Marsilia nu este cotat ca oraș turistic important al Franței. Știu că de gustibus et coloribus non discutandum..., dar, după mine, Marsilia este mult peste alte orașe „perle“ ale Mediteranei. Dar asta este o altă discuție, căci îmi propun să-mi spun impresiile și despre Nisa, Villefrance, Saint Tropez etc. Așa să îmi ajute bunul Dumnezeu.

Armonie perfectă sau haos?

Un mix de detalii fascinante, armonia în care se îmbină influențele unor culturi diferite, Marseille este un contrast care fascinează și atrage ca un magnet. Peisaje superbe, forme de relief diverse, istorie, cultură, arhitectură interesantă, clădiri care par să vorbească prin fiecare centimetru al fațadelor. Patina istoriei a fațadelor, lăcașurile de cult, agitația din portul vechi, pescarii cu ale lor povești simpatice, mulțimea de turiști haotici care par să se uite peste tot și niciunde pentru ca, într-un final, să dea buzna într-un fast food..., nunți colorate cu motoare ambalate la maximum și ritmuri de muzică ce te duc cu gândul la Ferentarii din București, Piața Chiliei din Constanța... Străduțe strâmte care amintesc de centrul vechi al Constanței se strecoară printre case vechi cu trei sau patru etaje, cu mici magazine de cartier, cu terase unde sunt doar două sau trei mese...

8 MARSEILLE EU

Apropo, sunt magazine unde iubitorii de vinuri pot cumpăra vinuri franțuzești cu doar 3 sau 4 euro. Unele sunt și la noi, dar la prețuri ce te fac să te întrebi dacă sticla este cu vin sau cu aur de 24 de karate. Și tot aici, pe străduțele marseieze, ne putem întoarce în timp datorită doamnelor rafinate, elegante, ce știu să poarte un „outfit“ perfect chiar și atunci când vând diverse fructe sau legume din coșulețe împletite din lemn. Marsilia este un adevărat colț de rai și pentru iubitorii de pește, căci piața de pește funcționează de sute de ani, iar peștele proaspăt este adus pe tarabe de pescarii iscusiți, unii dintre ei practicând această meserie-hobby din tată în fiu. Aici pot fi văzute specii rare de pești și alte vietăți marine, pe tarabe vechi din fața cărora se poate vedea ancorat câte un iaht de lux care te duce cu gândul la un sofisticat Saint Tropez sau un alt preferat al bogătașilor iubitori de lux și opulență, Monaco. Peștele este proaspăt, la fel și fructele de mare, iar unele vietăți marine sunt comercializate încă vii – garanția prospețimii lor.

Dumas și contele de Monte Cristo...

Bogată în linii de transport comun, Marsilia este locul în care este bine să mergi la pas, altminteri pierzi multe detalii ce merită toată atenția. Se poate alege trenuleț, metrou, autobuz, vaporaș etc., dar nimic nu se compară cu mersul pe jos prin locurile în care, în urmă cu sute de ani, soldații intrau triumfători îndemnând „copiii patriei la luptă“ cântând despre atrocitățile tiranilor care sugrumă copiii și nevestele... Marsilia este și locul în care poți vedea Château d’If..., pour les connaisseurs. Acest loc oarecum înfricoșător este cel din care contele de Monte Cristo a plecat să se răzbune pe toți cei care au trădat, locul în care a fost ținut prizonier și în care a suferit atâtea nedreptăți. Mergând la pas prin acele locuri captivante am călătorit un pic în timpul copilăriei, când îl citeam cu drag pe Dumas. Orașul port este și un loc perfect pentru iubitorii de muzee, artă, istorie. Aici pot fi văzute locuri impresionante precum Palatul Longchamp, absolut încântător. Se pot face plimbări cu barca sau se poate vizita Catedrala Notre Dame de la Garde, de unde se poate admira întreg orașul. Apropo, am vizitat catedrala atât ziua, cât și pe timp de noapte. Noaptea este absolut de poveste! Luminile orașului creează parcă o pictură deosebită, pictată de un artist a cărui pensulă a fost direcționată de Însuși Dumnezeu. Catedrala este așezată sus, în vârf de deal, și este văzută din aproape orice colț al orașului. Este cam primul loc care îți atrage privirea când vii în port. De altfel, „La Bonne Mere“ este protectoarea Marsiliei, acolo unde Fecioara poleită în aur veghează asupra noastră, a tuturor, fie că suntem fii și fiice ale mării, fie că suntem turiști sau localnici, fie că suntem soldați triumfători ce vrem să nimicim trădătorii și regii conspiratori...

Simona Nicole David

  • Publicat în Turism

Myanmar, ţara cu mii de pagode (V). Mandalay, centrul cultural si monastic al Myanmarului

Călătoria în Myanmar nu putea să ocolescă Mandalay, ultima capitală construită de regele Mindon înainte ca țara să intre sub stăpânirea britanică. Orașul este punctul central al comunicațiilor regionale și al rutelor comerciale și de transport și al doilea ca mărime din țară după Yangoon. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial orașul a fost ocupat de japonezi și a fost aproape complet distrus, suferind cele mai mari daune în timpul unui asediu de 12 zile, în martie 1945.

Mandalay este un important centru cultural și monastic, o destinație suprinzătoare cu multe atracții turistice care merită văzute ca să înțelegi pe deplin de ce Myanmarul se numește țara cu mii de pagode.

Peste 60% din calugării budisti din țară locuiesc aici. Am avut prilejul să vizităm o mănăstire unde am asistat la activitățile zilnice specifice unui asemenea loc și de unde am aflat multe detalii despre ce presupune să fii sau să devii călugăr budist.

Călugării nu au voie să se atingă de bani şi nici de femei pe perioada cât sunt în mănăstire, dar sunt o forță, fiind singurul grup organizat comparabil ca influenţă cu armata care a condus Myanmarul în ultimii 50 de ani. Tot aici am mai aflat că novicii umblă cu capul plecat pentru a se feri de ispite, nu vorbesc deloc în timp ce își aşteaptă rândul la mâncare, sau că trebuie să învețe pe de rost scripturile Pali.

Pagoda Mahamuni Buddha (Marea Infățișare a lui Buddha)

Pagoda este considerată unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din Myanmar. Într-o încăpere specială se află statuia Mahamuni Buddha unde se aduc cele mai multe ofrande reprezentate din foițe de aur. Pentru ofrande doar barbații au acces în încăpere și doar dacă lipesc pe statuie foițe de aur cumparate de la intrare. De altfel, se tot lipesc foițele de vreo sută de ani încoace, așa că aspectul lui Buddha este ușor distorsinat pentru că, se spune, pe alocuri grosimea stratului de aur depășește chiar 15 cm grosime.

Shwenandaw Kyaung – Pagoda Palatului de aur

Este singura pagodă mutată în exteriorul Palatului regal, operațiune care se spune că a durat aproximativ 3 ani. Pe vremea când se afla în interiorul curții Palatului Regal, construcția a găzduit apartamentele regale. Este și locul unde regele Mindon a murit. Fiul acestuia a decis relocarea ei în afara palatului și a transformat-o în pagodă. Deși se numeste Pagoda Palatului de Aur, aceasta este construită din lemn de tec și decorată cu sculpturi deosebite inspirate din mitologie și budism.

Kuthodaw Pagoda – Pagoda Cea Mai Mare Carte

Complexul cuprinde o pagodă aurită și mai multe pavilioane construite tot de către Regele Mindon. Este cunoscută ca fiind „cea mai mare carte din lume“ deoarece în cele 729 de mici stupe există câte o placă de marmură gravată pe ambele părți cu învățămintele lui Buddha în limba birmaneză.

Periplul nostru a fost ca o plimbare printre filele unei cărți uriașe. Păcat că nu știu limba birmaneză ca să fi putut citi și traduce. Oricum, locul emana o energie specială. Așa cum sper să emane și povestea din aceaste pagini, dar și cele care vor urma. Pentru că, așa cum vă spun de câteva săptămâni, călătoria continuă cu noi episoade. Rămâneți aproape.

Teofilia BANU

GALERIE FOTO

  • Publicat în Turism

Enigmaticul Egipt (II)

Cum scriam în numărul trecut al revistei, Egiptul este unul dintre locurile misterioase în care am visat să merg. Iar Dumnezeu mi-a ascultat rugămintea și mi-a purtat pașii prin acele locuri magice, pline de mister și întrebări. Unele dintre întrebări nici nu-și găsesc răspuns încă...

Se spune că Egiptul este centrul civilizației mondiale, aici fiind trei dintre cele mai mari orașe din istoria lumii: Luxor (orașul faraonic al Tebei), Cairo – despre care se spune că este „mama întregii lumi“ – și cel mai mare oraș din continentul african, precum și Alexandria – vechea Alexandrie este cunoscută ca mare centru universitar.

Fie că ne plac misterele și ne dorim să știm mai multe despre modul în care au fost ridicate piramidele, fie că ne dorim o vacanță într-un hotel pe malul mării sau o croazieră pe Nil, Egiptul este o alegere bună pentru multele opțiuni pe care le oferă. Printre atracțiile oferite se numără și Valea Regilor (Biban El-Muluk) unde, vreme de sute de ani, au fost înmormântați cei mai cunoscuți faraoni ai Egiptului. Valea Regilor este situată pe malul de vest al Nilului, în dreptul Luxorului (cunoscut sub denumirea de Theba în antichitate).

Această zonă a fost cercetată de către arheologi încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, însă mormintele încă se cercetează și acum. Valea Regilor a devenit celebră după ce a fost descoperit mormântul faraonului Tutankhamon, la începutul anilor 1920.

Din cele mai vechi timpuri faraonii se înmormântau în piramide; din cauza profanării mormintelor, faraonii tebani au cerut să fie înmormântați în locurile mai greu accesibile, printre dealuri, în morminte săpate direct în stâncă. Faraonii credeau că viața lor de după moarte va depinde de modul în care li se vor păstra mumiile. De aceea, niciun efort nu era prea mare pentru ca mumiile să le fie păstrate intacte sute, mii de ani....

Pe de altă parte, opulența și dorința de a fi înmormântați cu aur și alte obiecte de preț atrăgeau vânătorii de comori, mormintele faraonilor fiind jefuite încă din Antichitate.

Unul dintre cele mai mari morminte este al lui Seti I, cu o lungime de aproximativ 100 de metri, fiind considerat și unul dintre cele mai interesante. Cel puțin în Valea Regilor. Acoperiți de inscripții și mesaje desenate cu meșteșug de scribii antici, pereții mormintelor îi ghidau pe faraoni pe drumul către lumea de dincolo.

Printre cele mai bogate în decoruri și inscripții sunt mormintele faraonilor Ramses (III, IV, VI), Ramses al III-lea fiind și unul dintre cei mai cunoscuți faraoni egipteni.

În Antichitate, numele Văii Regilor era „Marile necropole regale ale milioanelor de ani ale Faraonilor, Vieții, Tăriei, Sănătății“ și rămâne un important domeniu de cercetare egiptologică de-a lungul timpului. De altfel, această vale aridă, așezată între dealuri stâncoase, este printre cele mai bogate situri arheologice din lume. Cu toate eforturile arheologilor, care lucrează continuu de aproape două secole, s-au descoperit în jur de 60 de morminte până în prezent. Se crede că numărul lor este mult mai mare, mai ales că nu toate mormintele scoase la iveală aparțin faraonilor.

Croazieră pe Nil

Croaziera pe Nil

Considerat un fel de „autostradă a Egiptului“, fluviul Nil are un rol foarte important în Egiptul antic și cel al zilelor noastre. De altfel, fără acest Nil poate că nici Egiptul nu ar fi fost atât de bogat.

Indiferent care este motivul pentru care alegem o vacanță în Egipt, o croazieră pe Nil poate fi pe gustul tuturor. Pe lângă plăcerea navigației, o plimbare cu vaporașul pe Nil ne ajută să descoperim și să înțelegem mai bine civilizația ridicată pe malurile sale care încă mai dăinuie după mai bine de cinci mii de ani... Aventura pe Nil este însoțită de o masă bogată în restaurantul de pe vapor, muzică și, firește, un spectacol oferit de frumoasele dansatoare din buric. Cârcotașii spun că nu toate sunt chiar egiptence get-beget, că unele ar fi de import. Dar cine mai pune la îndoială când dansul este perfect, iar dansatoarea oricum nu trebuie să spună ceva. Este suficient să zâmbească și să danseze în ritmul muzicii ieșite din instrumentele muzicale vechi, moștenite din generație în generație de „lăutarii“ locali.

Celor care au rău de mare sau de mișcare și se tem de o croazieră fluvială le recomand să încerce totuși. Este o experiență unică ce oferă posibilitatea de a admira panorame de vis, sate colorate, construcții interesante care au rezistat mii de ani. O soluție pentru evitarea oricărei probleme, chiar și în cazul unei furtuni (puțin probabil!), este consumul de pâine uscată, biscuiți sau mere. În paralel, este bine să nu se bea lichide în exces. Bine ar fi, în cazul în care este furtună și ambarcațiunea urmează ritmul valurilor, să nu se consume lichide deloc. Și, în aceste situații, cel mai sigur loc este centrul ambarcațiunii. Este bine și păstrarea contactului vizual cu apa, altminteri creierul nostru poate crea scenarii apocaliptice de la o simplă mișcare.

În vizită la moschee

Un oraș cu multe contraste, colorat, plin, cu trafic intens și șoferi ce par ghidați după reguli proprii de circulație, Cairo oferă multe motive de vizitat. Pentru doritorii de suveniruri și papirusuri originale este locul ideal, dar mai are multe alte atracții. Una dintre acestea este Moscheea de Alabastru, cunoscută și sub denumirea de Moscheea lui Muhammad Ali. Situată în cel mai înalt punct al orașului Cairo, minaretele moscheii pot fi observat ușor din aproape orice loc al orașului. Deși nu este cea mai mare moschee, aceasta a devenit una dintre principalele atracții ale orașului Cairo.

Spre surprinderea mea, am constatat că regulile nu au fost foarte stricte, așa cum am putut observa în alte moschei din Turcia, Maroc sau alte țări cu populație majoritară musulmană. De pildă, am uitat să-mi acopăr capul și nu mi-a spus nimeni nimic, așa cum s-a întâmplat în alte părți. Mai mult, aici sunt admise la rugăciune și femei de alte religii, nefiind o regulă ca acestea să fie musulmane.

Moscheea de Alabastru

Colorată și cu o arhitectură interesantă, Moscheea lui Muhammad Ali este realizată în stil otoman cu minarete și cupole caracteristice. În afară, construcția este placată cu alabastru, plăcile fiind transportate pe Nil, așa cum se spune că au fost aduse și blocurile de piatră pentru piramide în urmă cu 4.000 de ani.

Construcția moscheii a început în 1830 și s-a încheiat în 1857, după 27 de ani. Muhammad Ali nu a mai trăit pentru a vedea construcția finalizată, acesta murind în 1848. După terminarea construcției, trupul acestuia a fost adus aici.

Productivitate agricolă datorită administrației centrale

Din cauza suprafeței mari de deșert și a temperaturilor ridicate, putem gândi că agricultura a fost un domeniu cu o soartă vitregă. Nimic mai greșit, ne spune unul dintre ghizii care ne explică amănunțit despre tehnologiile avansate nu doar la acea vreme, ci chiar și în zilele noastre... Astfel, datorită unei administrații centrale bine dezvoltate, Egiptul s-a bucurat, încă din Antichitate, de o productivitate agricolă însemnată. Ei bine, da! Vechii egipteni nu înregistrau progrese mari doar în arhitectură, artă și tehnologie căci, pe lângă Piramidele din Gizeh, Sfinx, Valea Regilor, Biblioteca din Alexandria etc., ci se puteau lăuda inclusiv cu sisteme de irigații eficiente. Cum reușeau să aibă și așa ceva? Ei bine, coordonați eficient, funcționarii colectau dările (taxele și impozitele) și, cu banii obținuți, puteau fi realizate proiecte de irigații ce îmbunătățeau randamentul culturilor. Totodată, țăranii erau organizați în așa fel încât participau inclusiv la proiectele de construcții. Mai mult decât atât, vechii egipteni aveau un sistem de justiție care îi ajuta la păstrarea ordinii și a păcii. Căci, da, existau și lupte civile. 

Un rol important în eficiența sistemelor de irigații

l-a jucat și Nilul, fără de care măiestria vechilor egipteni poate că nu reușea să dea roade.

Rolul și importanța tot mai mari ale administrației centrale au dus la apariția unei noi clase de scribi, foarte educați. Și, datorită acestora, unele mesaje au ajuns la noi după sute de ani...


O țară bogată, plină de comori neprețuite, Egiptul a devenit o țintă favorită pentru invadatori – berberii libieni de la vest, în principal. Dacă, inițial, egiptenii au reușit cumva să țină piept acestor invazii, în timp Egiptul a pierdut din controlul unor teri­torii din sudul Canaanului, mare parte din acestea fiind preluate de asirieni. Dar Egiptul nu a fost lovit doar din exterior. Din păcate, amenințările externe au fost agravate și de problemele interne: corupția, jefuirea mormintelor, luptele civile. Imediat după ce au recâștigat controlul , preoții Templului lui Amun din Theba au reușit să strângă terenuri și bogății, puterea lor extinsă ducând la scindarea țării.


Simona Nicole David

  • Publicat în Turism

Myanmar, ţara cu mii de pagode (I)

Dorința de a călători în locuri cât mai exotice mi-a fost îndeplinită când ni s-a propus să vizităm Myanmar (Birmania), cea mai mare țară din Peninsula Indochinei, cu forme de relief variate, de la câmpii întinse, până la creste muntoase înalte. În sudul ţării se întinde zona de țărm cu plaje la Golful Bengal și Marea Andaman. La vest se află Bangladesh-ul şi India; la nord, China, iar la est, Laosul şi Thailanda.

Cu un sol extrem de fertil şi păduri tropicale încă neatinse de exploatarea industrială, Myanmar este primul exportator mondial de tec (lemn preţios), dar şi de jad, perle, rubine şi safire. De asemenea, deţine importante zăcăminte de petrol şi gaze. Cu toate acestea populaţia, într-o majoritate covârşitoare, trăieşte la limita sărăciei.

În aceste locuri cu o istorie străveche, bogată, se păstrează un număr uimitor de temple și pagode cele mai multe dintre ele aurite, țara fiind practic un imens sit arheologic.

Cu o moștenire culturală veche de peste 2000 de ani, Myanmar rămâne una dintre cele mai misterioase şi necunoscute țări asiatice.

Monumentele sale spectaculoase precum Golden Rock si Shwedagon Pagoda, orașe ca Yangon, Bago, Mandalay, Bagan, dar si viața triburilor de pe Lacul Inle, cu femeile cu gâtul lung plin de inele, emblematicele  grădini plutitoare, atelierele de țesături din fibră de lotus m-au impresionat pur şi simplu. Am descoperit pe aceste meleaguri și peisaje magnifice, apusuri de soare unice, temple impresionante, piețe colorate și zgomotoase, clădiri coloniale.

Majoritatea locuitorilor, bărbați și femei deopotrivă, păstrează vie tradiția portului popular, cu așa-numitele longyi, un fel de fustă care poate fi aranjată diferit în funcție de ocazie. Tot ceva inedit este o cremă numită thanakha, extrasă din scoarța unui copac pe care femeile și-o aplică pe față sub diferite modele, de la frunze la cercuri sau alte simboluri. Se spune că este o cremă care nu doar că protejează tenul, ci și înfrumusețează purtătoarea.

Peste 80% din locuitori sunt de religie budistă, iar obiceiurile religioase influenţează într-o mare măsură comportamentul acestora. Birmanezii sunt prietenoși și ospitalieri, dar au și anumite reguli care  pentru noi au fost oarecum atipice. De exemplu, în toate templele trebuia să intrăm fără încălţăminte, chiar și fără șosete. Aș putea spune că am umblat desculţă mai mult decât oriunde în altă parte a lumii, sau în vremea copilăriei.

Un alt lucru inedit, interesant în același timp, este acela că nu poți întreba în cât timp ajungi într-un anume loc atunci când porneai la drum, pentru că se crede, spiritele se pot supăra şi astfel te-ar putea întârzia. Replica la respectiva întrebare era „când ajungem, ajungem“. Mai important este ce ai de făcut la destinația propusă decât timpul în care ajungi acolo.

Myanmarul a fost până de curând o țară destul de închisă turiștilor străini, din cauza dictaturii militare însă de câțiva ani s-au petrecut schimbări spectaculoase, iar lucrurile evoluează extrem de repede. Cu siguranță în anii următori va deveni una dintre cele mai populare destinații turistice din Asia de Sud-Est

Mă consider norocoasă că am avut șansa de a vedea în Myanmar locuri atât de interesante, trăind experiențe unice. Călătorind am învățat să prețuiesc fiecare clipă petrecută despre care să pot povesti. Câteva detalii despre scurta mea călătorie le voi dezvălui pe rând încercând să vă stârnesc curiozitatea de a fi alături de mine virtual și, de ce nu, de a mă urma.

Povestea despre Myanmar abia începe. Rămâneți aproape.

Teofilia BANU

GALERIE FOTO

  • Publicat în Turism

Enigmaticul Egipt (I)

Egiptul a fost unul dintre locurile în care mi-am dorit să merg măcar o dată în viață și, în copilărie, visam cu ochii deschiși cum explorez cu pași de copil curios locurile în care au fost create minuni ale lumii. Și pe atunci mă pasionau, printre altele, istoria, arhitectura, alte culturi, tradiții și religii, piramidele și… parfumurile.

Cum viața a fost „atentă“la ce visam, mai târziu, m-a „luat“ de mână și m-a dus să explorez toate colțurile lumii visate. Și chiar mai mult decât atât. De mână cu Dumnezeu, m-am lăsat purtată de valuri; știam că sunt în siguranță. Cum spuneam în articolele anterioare, am lucrat ca fotograf și trainer/mentor pe vapoare de croazieră. Timp de șase luni, locuința mea era pe mare sau pe oceane și se mișca mereu. Spuneam că este Dumnezeu..., că mă ținea în brațe și mă legăna, – așa cum o făcea mama când eram prunc în brațele sale.

Aventura putea să se termine înainte să înceapă, dar…

Când în România era încă frig, abia se terminase luna lui Gerar și începuse Februarie, am primit vestea de la compania la care lucram (Costa Crociere/Cruises, parte din Carnival Corporation) că plec în Egipt! Bucurie mare, deci!

Era într-o duminică dimineață, iar avionul pleca în jur de 7. Prima escală, din București, era în Atena. A doua oprire era în Cairo, iar apoi ajungeam în Sharm El Sheik, de unde urma să mă îmbarc pe vapor a doua zi de la sosire. O noapte o petreceam la hotel.

Din nu știu ce motive, pentru că nu mi s-au dat explicațiile cerute, bagajele mele nu puteau fi trimise la destinația finală, ci trebuia să le iau de fiecare dată și să urmez procedurile pe care le știe toată lumea care călătorește. Asta însemna că 40 de kilograme la cală și 10 kilograme în mână erau plimbate prin fiecare aeroport. Iar timpul între avioane era de 20-30 de minute. Era clar că pierdeam avioanele, ceea ce însemna o mare problemă. Toate socotelile companiei angajatoare erau date peste cap, cineva trebuia să se ocupe să-mi facă rezervare la hotel, să-mi schimbe biletele de avion, iar colegul pe care trebuia să-l schimb pe vapor ar fi trebuit să mai aștepte câteva zile pentru a ajunge acasă, la familie. Și încă un detaliu: vaporul stătea doar o săptămână în Egipt și nu se știa când va relua compania croazierele acolo. Motivele țineau de securitate.

Deși era duminică dimineață, am sunat la compania care mă recrutase, Job Selection din Brașov, și am spus care cred eu că este riscul și cum îl putem preveni. Dar pentru că lucrez mereu cu profesioniști s-a găsit o soluție care m-a scos cu bine la destinație, fără întârzieri. Ei bine, în fiecare aeroport am fost așteptată și escortată pe „scurtături“ pentru a ajunge în timp util la avion. Cu tot cu bagaje, firește. Iar în Cairo agentul care m-a așteptat s-a ocupat și de viză. Iar pe bagaje nici nu m-a lăsat să pun mâna căci, cum mi s-a spus: „aici noi nu lăsăm femeile să care bagaje“. Era prima oară când nu-mi rupeam spatele ridicând valizele…

„Printre piramide“ cu o navă militară construită în Germania

După hotel, am ajuns cu bine și la vapor. Costa Voyager mă aștepta cuminte la țărm, clătinându-se ușor în ritmul valurilor. Era cea mai rapidă navă de croazieră din lume la acea vreme! Inițial, fusese construită în Germania pentru armata Greciei. Da, era navă militară transformată în vapor de croaziere! Emoție încă de la primul pas…

Pentru că, în primele 2-3 săptămâni de la îmbarcare pe vapor, toți marinarii trebuie să participe la cursurile de securitate, siguranță, mediu etc., iar apoi să susțină câte un examen la fiecare, riscul era să nu am timp pentru a călători prin Egipt. Dar Dumnezeu știa că nu degeaba mă purtase acolo! Datorită superiorului meu direct, care mi-a spus că are nevoie de un fotograf bun în excursiile cu pasagerii francezi (aveam curse charter doar pentru francezi), am reușit să văd tot ce-mi dorisem. Iar cu examenele am rezolvat ulterior, căci știam procedurile – la fiecare îmbarcare se fac aceleași cursuri. Singurul care nu a vrut să audă de examen fără să fi participat la cursurile lui a fost Safety Trainer Officer, care mi-a dat un Warning (Infracțiune) din cauza neparticipării la cursuri. La trei astfel de infracțiuni, cel care le primește pleacă acasă pe banii săi… Dar ce mai contează un Warning pe lângă Piramide? Căci, să fim serioși, vorbim de minuni ale lumii antice!

Faraonii, printre cei mai buni „clienți“ ai serviciilor de PR…

Cine nu s-a întrebat despre modul în care au fost ridicate piramidele, despre sutele de tone de piatră cărate, urcate, zidite în forme perfect geometrice? Cine le-a șlefuit și cum a făcut-o? Cum le-au cărat? Or fi avut ingineri structuriști? De ce s-au investit atâtea resurse pentru a avea cea mai mare piramidă și ce servicii de „PR“ aveau faraonii pe vremea aceea? Căci oamenii de comunicare ai faraonului, scribii, au avut grijă să comunice posterității toate informațiile. Trebuie doar să le decriptăm. Asta mi-a fost clar în prima piramidă vizitată…

Cum au construit în deșert și cum s-au descurcat fără tehnologiile de acum erau întrebările pe care ghizii turistici le auzeau la fiecare secundă. Răspunsurile acestora erau uneori însoțite de un zâmbet: altă întrebare.

Prin împrăștierea nisipului ud în fața blocurilor de piatră, cei care au construit piramidele reușeau să reducă fricțiunea și puteau mișca oarecum ușor pietrele masive de sute de tone. Era nevoie doar de jumătate din muncitorii care ar fi făcut asta în condițiile în care lucrau cu nisipul uscat.

Cui datorăm faptul că ne putem bucura de marile piramide de pe platoul Giza, că putem admira vârfuri ale arhitecturii antice egiptene, că putem înțelege câte ceva din cultura și tradițiile egiptenilor?

De altfel, civilizația și cultura Egiptului antic s-au clădit în jurul căutării răspunsului la întrebare unică: „unde mergem și ce devenim după ce vom fi ajuns pe lumea cealaltă?“ Întrebarea aparține arheologului și profesorului de la Universitatea Americană din Cairo, dr. Kent Weeks.

Dar despre întrebări și răspunsuri, în numărul viitor al revistei. Cu voia bunului Dumnezeu, firește!


În numărul viitor voi continua să vă povestesc despre piramide, Valea Regilor, experiența în Cairo, vizita la moschee, croaziera pe Nil și lista continuă.


Simona Nicole David

GALERIE FOTO

  • Publicat în Turism

Cele mai frumoase locuri din țară, văzute prin ochii prietenilor revistei noastre

Datele statistice spun că, în 2019, sosirile turiștilor în structurile de primire turistică au înregistrat valori mai mari în București (2.038,9 mii de sosiri ), Constanța (1.380,6 mii), Brașov (1402,5 mii), Cluj (667,3 mii), Mureș (596,2 mii) și Prahova (581,9 mii). Cu alte cuvinte, acestea sunt localitățile sau județele preferate de călătorii români și străini deopotrivă. Cu privire la înnoptări, pe primul loc se află județul Constanța (5.196,5 mii de înnoptări), urmat de București (3.549,7 mii), Brașov (2.763,9 mii), Bihor (1.546,5 mii), Vâlcea (1.518,2 mii), Prahova (1.294,1 mii), Cluj (1.248,0 mii) și Mureș (1.158,6 mii). Dacă vă miră prezența județelor Bihor, Vâlcea și Mureș în acest clasament, trebuie să știți că plusul este adus de concediile în stațiunile balneoclimaterice.

Plecând de la aceste cifre ale INS, astăzi ar fi urmat să scriem un articol despre cele mai vizitate și deci frumoase județe din România. Subiectul rămâne pe altădată; mai însuflețită și reală ar fi părea altor călători, respectiv ce consideră ei că ar fi cele mai spectaculoase județe sau locuri de pe meleagurile noastre pe care le-au vizitat și le-au rămas în memorie. O sinteză a impresiilor pe care le veți citi în articol sună cam așa: „Avem o țară cu infinite frumuseți. Păcat că nu le punem în valoare pe toate, păcat că nu știm să ne prețuim suficient natura, istoria, tradițiile și tot ce ne-ar putea transforma în destinație turistică de interes în acest colț al Europei.“

Nina Preda (Ploiești): „Dacă ar fi să aleg trei județe care înseamnă explozie de frumos la fiecare pas, ordinea ar fi Maramureș, Bistrița-Năsăud și Suceava. Primul și ultimul cu acel șirag de biserici din lemn sau mănăstiri voievodale, din patrimoniul mondial UNESCO. În schimb, gândind la obiective de vizitat, aș poposi la nesfârșit în Dobrogea, tărâmul care vorbește cel mai mult despre istoria noastră. Mă rog, care mărturisește despre un trecut dens și valoros: Orașul antic Tomis, Edificiul roman cu mozaic, situl arheologic de la Adamclisi, cetățile Capidava, Carsium, Histria etc.  Sunt multe peisaje care te lasă fără răsuflare. De asemenea, cred că muntele oferă oricând ipostaze uluitoare.“

Rodica Papuc (Buzău): „Firește, Buzăul mi-e cel mai aproape de suflet. Și are multe locuri și obiective de dezvăluit: focul viu și Muntele de sare (Platoul Meledic) de la Lopătari, vulcanii noroioși de la Pâclele Mari și Pâclele Mici, Muzeul de chihlimbar de la Colți, blocurile de calcar de la Bădila (Viperești), Dealul cu lilieci (Cernătești), Piatra albă „La Grunj“ de la Mânzălești, stațiunea Sărata Monteoru, locuințele rupestre de la Bozioru, Mănăstirile de la Ciolanu și Rătești, Lacurile Amara și Balta Albă, Barajul Siriu. De ce nu, aș adăuga și produsele tradiționale: covrigii de Buzău, țuica de prune de la Pătârlagele, cârnații de Pleșcoi, recunoscuți și protejați în UE.“

Paraschiva Grigoraș (Constanța): „Tulcea este cel mai frumos și cel mai complet județ. Are munții (Macinului) din lanțul Hercinic, martorul rezidual cel mai evident al orogenezei hercinice de la sfârșitul Paleozoicului, are dealuri, culmi (Pricopanului), ape (pârâul Taita), lacuri – Iacobdeal, Dunărea cu toate brațele sale, Delta Dunării, rezervație UNESCO, Marea Neagră (litoral, plajă), câmpie, mănăstiri (Vovidenia din Slava Cercheza, Celic Dere de pe Valea Cilicului, Cocos din apropierea Niculițelului, Schitul Sf. Atanasie, singura mănăstire din deltă), vestigii istorice (Enisala, Noviodunum-Isaccea, Dinogetia, Aegyssus, Halmyris, Beroe-Ostrov).“

Tania și Dorin Cenușă (Roman): „Destinații preferate, dincolo de ceea ce s-ar putea numi patrotism local, ar fi Ceahlău, Cheile Bicazului, stațiunea Durău, Cetatea Neamțului, Mănăstirile Agapia, Văratec, Sihla, Sihăstrie, Bistrița, Horaita, Pangarati, Petru Vodă. Am numit, deci, județul Neamț. În general avem o țară minunată, păcat că nu știm să o promovam și să o păstrăm curată!“

Ionel Ariceșteanu (Sinaia): „Pe primul loc, fără discuție, este Transfăgărășanul, un loc mereu tulburător, incredibil de frumos, un traseu turistic pe care l-aș face la nesfârșit. Pe urmă aș numi Delta Dunării, dar cea de prin anii `93, când avea un parfum unic și, de acolo, m-aș duce în Țara Moților, pe ceea ce localnicii numesc „Transalpina din Apuseni“, un drum de-o frumusețe rară ce străbate culmile munților Trascaului și Metaliferi, care pleacă din Aiud, trece prin Rimeț, Ponor, Mogoș și Bucium, cu terminare la Abrud. Ar mai fi un loc minunat, unde aș reveni iar și iar, Băile Felix.“

Angela Szenasi (Satu Mare): „Este foarte frumos  județul Maramureș, cu Cimitirul vesel de la Săpânța, unicat în țară. Mănăstirile Bârsana și Rohia (din Țara Lăpușului) și toate bisericile din lemn sunt așezări monahale de-o frumusețe fără cusur. Nici nu știu ce să amintesc mai întâi: Cascada Cailor, mocănița de pe Valea Vaserului, lângă Vișeu, Ocna Șugatag, cu băile termale sărate. Satu-Mare, cu Țara Oașului, este un ținut care trebuie, de asemenea, văzut măcar o dată în viață, cu toate bogățiile sale inclusiv spirituale: Muzeul Țării Oașului cu exponate de port popular, ceramică, obiecte de uz casnic, cioplituri în lemn, Casa-muzeu specifică zonei, Colecția de artă populară oșenească, trebuie văzute localitățile Certeze, Huta-Certeze, Racșa, Bixad, pe urmă zonele de agrement Poptileni, Certeze și Bixad.“

Cu voia dvs., am să consemnez și preferințele mele: locurile unde mi s-a tăiat la propriu respirația, de-atâta frumusețe ireală – Jina (Sibiu) și Piatra Fântânele (Bistrița-Năsăud); cele mai spectaculoase județe din punctul de vedere al peisajelor – Suceava (cu drumurile peste munți, Vatra Dornei-Poiana Stampei și Valea Stânei-Cârlibaba, Mănăstirile Voroneț, Sucevița, Putna, Moldovița, Pătrăuți, peisaje de o rară frumusețe în Rarău, Călimani, Mestecăniș) și Caraș-Severin (cu Valea Cernei și Valea Nerei), poate ceva Hunedoara, Sibiu, Vâlcea și Gorj, dar numai partea nordică, și Prahova, pe Valea Teleajenului; orașe – Iași, cu o istorie generoasă, inconfundabilă, Cluj – pentru frumusețe și civilizație. Dar în topul preferințelor rămâne litoralul Mării Negre!“

Maria Bogdan

GALERIE FOTO

  • Publicat în Turism

Cum trăiește o comună care nu are resurse turistice

Comuna Mănești (Prahova) avea un singur obiectiv atractiv, aflat nu musai în circuitul muzeal, dar care putea fi totuși vizitat: curtea Văcărescu-Callimachi (1882-1892), ansamblu alcătuit din castelul Văcărescu-Calimachi (1882–1892), beciul din aripa de vest (secolul al XVII-lea), clădirile-anexă (începutul secolului al XX-lea) și parc (sfârșitul secolului al XIX-lea). Spuneam că avea fiindcă, ei bine, nu-l mai are! Moștenitorii au obținut terenul și clădirile și le-au vândut unui om de afaceri care a transformat așa-zisa moșie Callimachi în proprietate privată. Bine, ar mai fi două monumente istorice de arhitectură de interes național – Biserica „Sfântul Nicolae“ (1716) din Băltița și Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ (1892) din Mănești – dar acestea chiar nu fac obiectul vreunui traseu conceput la nivelul Prahovei de autoritățile județene, în ideea de a conferi profil turistic jumătății de sud a zonei, Drumul Voievozilor, Drumul Fructelor, Drumul Sării și Drumul Vinului. Cumva în compensare, autoritățile au înființat Muzeul de Artă Populară, care adăpostește piese specifice gospodăriei rurale (unelte și produse meșteșugărești, mobilier tradițional, obiecte de port popular, țesături, cusături etc.)

centrul cultural Manaiessti Prahova

Doar o simplă așezare...

Una peste alta, comuna se va mulțumi cu statutul simplu de așezare care se bazează pe o dezvoltare specifică mediului rural de câmpie, respectiv agricultură, exploatare pietriș și posibil dezvoltarea unui mic parc industrial. De altfel, ținuta gospodăriilor arată un confort mediu sau un standard de viață modest, în fine, să spunem acceptabil. Administrația publică (primar Constantin Nețoi) s-a străduit însă de-a lungul timpului să facă schimbări semnificative în bine în ceea ce privește infrastructura educațională, rutieră și de utilități. În ultimii 10 ani s-au realizat investiții însemnate: asfaltare drumuri de interes local; modernizare grădinițe și școli; teren de sport sintetic cu instalație nocturnă (sat Mănești); modernizarea bazelor sportive existente (instalație nocturnă, dușuri, camere pentru oaspeți); construire sediu primărie; modernizarea centrului civic; piață de legume-fructe; amenajare scenă în aer liber pentru festivități; stații noi pentru transportul în comun; locuri de joacă pentru copii; amenajarea unei alei cu castani, care să o completeze cumva pe cea veche, ce făcea cândva mândria locuitorilor; modernizare iluminat public; întreținere străzi asfaltate etc.

lucrari alimentare cu apa

În prezent se desfășoară două investiții de anvergură: alimentare cu apă, cu stație de tratare, un proiect de 12, 988 mil. lei, finanțat prin programul Național de Dezvoltare Locală; construire școală P+1 și anexe, amenajări exterioare, branșamente, împrejmuire, utilități, proiect în valoare de 9,9 mil. lei, finanțat din fonduri europene, prin Programul Operațional Regional 2014-2020.


Date statistice

  • Sate/cartiere: Mănești, Zalhanaua, Coada Izvorului, Băltița, Gura Crivățului.
  • Suprafață: 3.840 hectare.
  • Populație: 4.000 de locuitori.
  • Gospodării: 1.660.
  • Infrastructură: drumuri asfaltate – 100%, gaze – 75%, apă – 8%.
  • Educație: 4 școli, 4 grădinițe, terenuri de sport.
  • Sănătate: 2 cabinete medicale, farmacie.
  • Cultură: 3 cămine culturale, 4 biserici.
  • Oportunități de afaceri: comună traversată de DJ 101 A, la distanță de 6 km de Dn72 Ploiești-Târgoviște și DN1A, București-Cheia-Brașov. Resurse: exploatare agregate (pietriș), agricultură.
  • Agenți economici: 91, din care 5 sunt în topul firmelor prahovene.

Maria Bogdan

  • Publicat în Sate

Madagascar, tărâmul lemurilor şi baobabilor (I)

Mi-a luat ceva timp până m-am hotărât să scriu despre experiența și impresiile de călătorie din Madagascar. Din motive personale, ceva s-a rupt în mintea mea odată cu această aventură pe care am plănuit-o împreună cu prietenii noştri. Dar am lăsat ca totul să se aşeze, încet, încet, să se filtreze şi promit să reproduc cât mai fidel trăirile pe care le-am avut în acele locuri inedite. Nu a fost o destinaţie de care să te îndrăgosteşti, dar impresiile lăsate au fost puternice.

A patra insulă din lume...

Madagascar 4

Madagascar este o insulă situată în largul Coastei de Est a Africii de Sud, în Oceanul Indian, fiind a patra ca mărime din lume. Insula a fost populată la începutul mileniului 1 d.Hr. mai întâi de etnii asiatice originare din Indonezia, Malaysia și Melanesia, care s-au contopit cu populația aborigenă, dar și cu cea africană și arabă imigrată ulterior. În secolele X-XI se răspândește islamul adus de arabii care întemeiază primele colonii în est. Navigatorul portughez Diogo Dias este în august 1500 primul european care ajunge aici, urmat de negustorii olandezi, francezi și englezi. Se impun francezii, care în 1896 proclamă insula colonie. Ţara a devenit oficial republică independentă la 26 iunie 1960.

Madagascar 2

Madagascarul este unicat prin biodiversitate, dar discrepanţele sociale pe care le-am întâlnit acolo și atâţia oameni trişti şi resemnaţi cu soarta lor nu am mai văzut nicăieri în altă parte a lumii. În Etiopia, ţara pe care am vizitat-o anterior şi aproape la fel de săracă, oamenii erau totuşi fericiţi cu puţinul pe care il aveau, dar în Madagascar i-am simţit copleşiţi.  Au însă trăsături frumoase şi sunt curaţi, fizic şi spiritual, chiar dacă hainele şi le spălau pur şi simplu la râu şi le uscau pe iarbă.

Din statistici am aflat că 90% din populaţie trăieşte cu mai puţin de 2 dolari pe zi, iar frecventarea şcolii pentru obţinerea unei diplome este pentru majoritatea singura şansă pentru avea o viață mai bună. Ceilalţi 10% sunt din înalta societate sau cetăţeni străini care trăiesc în condiţii de lux, proprietaţile lor fiind păzite de firme specializate deoarece sunt pline cu mobile aurite și cu elecrocasnice şi electronice de ultimă generație. Îi vezi în mașini de lux mergând în locuri ce le sunt rezervate: școli americane sau franceze, restaurante, piscine, SPA-uri şi centre comerciale. Este până la urmă un contrast întâlnit în toate ţările sărace, dar parcă aici urmele colonialismului şi ale sclaviei sunt încă vizibile.

Locuri unice

Madagascar 3

Dar aceste locuri sunt unice în lume prin fauna şi flora lor, iar pentru a fi protejate sunt amenajate 7 parcuri naturale, unele incluse in patrimoniul mondial UNESCO. Insula adăposteşte peste 250.000 de specii de animale, dintre care 70% sunt unice pe glob. Sunt peste 50 de specii de lemuri (cam 3 sferturi din populaţia la nivel global), cameleoni, păsări frumos colorate, scorpioni, arici, diverse tipuri de insecte, precum și șopârle şi broaște țestoase.

Datorită izolării de continentul african în urmă cu 165 milioane de ani, pe insulă s-au dezvoltat și plante cu forme remarcabile, desigur cele mai impresionante fiind cele 2 specii de baobabi – al călătorului, declarat arborele național, şi baobabul busolă – ambele crescând pe lângă pădurea tropicală, apoi pădurile de bambus sau conifere locale și arborele liliac. Despre această călătorie aventură în care principalul obstacol a fost infrastructura rutieră pe care o declar de departe cea mai proastă din lume voi încerca să vă povestesc în câteva episoade.

Madagascar 5

Aşadar, vă invit să călătoriţi imaginar alături de mine în diversitatea din Madagascar, o lume fascinantă datorită cadrului natural, patria baobabilor, a lemurilor şi a misterioaselor ritualuri funerare Famadihana. (Va urma)

Teofilia BANU

  • Publicat în Turism

În 2019, turiștii români au preferat vacanțele în străinătate

Venirile și plecările vizitatorilor înregistrate la punctele de frontieră nu reprezintă un indicator prin care se măsoară turismul practicat în România. Străinii ajunși la noi sau românii plecați din țară pot face deplasări și în interes de serviciu sau ceea ce se cheamă turism de afaceri și numai o mică parte dintre cei sosiți (2,65 mil. de străini) se regăsesc în înnoptările în structurile de cazare. Oricum cifra este dezolantă: în 2019 au plecat în străinătate aproape de două ori mai mulți compatrioți comparativ cu străinii care ne-au călcat pământul sau cu românii care și-au făcut concediul în țară.

Datele Institutului Național de Statistică arată că, în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2019, la punctele de frontieră au fost fost înregistrate 12.815.400 de sosiri ale vizitatorilor străini în România. Cifra este cu 9,3% mai mare decât în 2018. Mijloacele de transport rutier și aerian au fost cele mai utilizate, reprezentând 74,5%, respectiv, 22,9% din numărul total al sosirilor. INS nu ne spune însă și câți români din diaspora sunt cuprinși în categoria „sosiri vizitatori străini“ sau câți străini au venit realmente în scop turistic. Am dedus noi că ar fi vorba despre 2.653.200 de turiști străini veniți în vacanță, asta după numărul de sosiri înregistrate în structurile de cazare turistică. Dar e posibil ca numărul să fie ceva mai mare, având în vedere că o parte dintre străini s-ar putea caza la prieteni.

Plecările vizitatorilor români în străinătate – și ele înregistrate tot la punctele de frontieră – s-au cifrat la 23.065.800 de persoane, în creștere cu 9,6% față de 2018. Românii s-au deplasat cu mașinile sau autocarele în procent de 68,5% și cu avionul în procent de 30,9%. Exagerând un pic, e ca și cum ar fi părăsit România, cel puțin o dată pe an, toată populația țării. Vom reveni însă la această cifră dublă a plecărilor raportate la sosiri.

Gradul de utilizare a structurilor turistice – 34,2%

Vorbind despre turismul în sine, măsurat în cazarea în hoteluri, pensiuni, bungalouri etc., sosirile înregistrate în 2019 în structurile de primire turistică au însumat 13.268.800, în creștere cu 3,6% față de 2018. Din numărul total de sosiri, 79,9% (10,62 mil. persoane) au reprezentat turiști români și 20,1 (2,65 mil. persoane) turiști străini. Dintre străini, cea mai mare pondere au deținut-o turiștii din Europa (74,2%), iar din aceștia, 84,2% au fost din țările Uniunii Europene. Înnoptările înregistrate în structurile de primire turistică au însumat 29.870.400, în creștere cu 5,0% față de 2018. Înnoptările turiștilor români au reprezentat 82,4%, iar cele ale turiștilor străini – 17,6%. Durata medie a șederii a fost de 2,3 zile pentru turiștii români și de 2,0 zile din totalul structurii pentru cei străini. Indicele de utilizare netă a locurilor de cazare a fost de 34,2% pe total structuri de cazare turistică, în creștere cu 1,8 puncte procentuale față de 2018. Indici mai mari de utilizare a locurilor de cazare s-au înregistrat la hoteluri (42,8%), bungalouri (31,4%), vile turistice (27,8%), spații de cazare pe nave (27,3%), hosteluri (25,2%), campinguri (23,1%) și pensiuni turistice (22,4%). Cei mai mulți turiști au vizitat Capitala (2,038 mil. de sosiri în structuri turistice), Brașov (1,4 mil.), Constanța (1,38 mil.), Cluj (0,667 mil.), Mureș (0, 596 mil) și Prahova (0,581 mil.). Înnoptările turiștilor au înregistrat valori mari în Constanța (5,196 mil. de înnoptări ), București (3.549 mil.), Brașov (2,763 mil.), Bihor (1,546 mil.), Vâlcea (1,518 mil.), Prahova (1,294 mil.), Cluj (1,248 mil.) și Mureș (1,158 mil.). Dacă vă întrebați prezența în acest top a județelor Vâlcea, Bihor și Mureș, ei bine, explicația este una singură: turismul balnear.

Contribuția voucherelor acordate bugetarilor

Haideți să facem un calcul nu după indicatori științifici, ci din punctul de vedere al contribuției voucherelor de vacanță acordate de Guvernul României bugetarilor în industria turismului. În 2017, ultimul an fără tichete de vacanță, numărul de sosiri în structurile de cazare a turiștilor români a fost de 9,3 milioane. În 2019 numărul sosirilor turiștilor români a fost de 10,62 mil., o creștere de 14,9%. E posibil așadar ca măcar jumătate din acest procent să vină din zona voucherelor de vacanță. Având în vedere efortul bugetar anual al statului, de 1,74 miliarde de lei, rezultatul ar fi trebuit să fie, bănuim, mult mai convingător.

De 2,16 ori mai mulți români au preferat vacanțele în străinătate

Să revenim la numărul românilor care au plecat în străinătate. Cum spuneam, plecările vizitatorilor români înregistrate tot la punctele de frontieră s-au cifrat la 23.065.800 de persoane. Nu se știe cât din acest număr reprezintă plecările diasporei românești, situată și ea la 4-5 milioane de persoane, și câte plecări au fost în interes de serviciu sau de afaceri. Dar raportăm plecările românilor la numărul sosirilor în structurile de cazare turistică, respectiv, 10,62 mil. de turiști români. Altfel spus, de 2,16 ori mai mulți compatrioți au preferat vacanțele în străinătate decât concediile în țară, aspect cu adevărat trist. Acum se cunosc și motivele pentru care există această preferință: drumurile proaste din țară, cazare scumpă, servicii nu tocmai de calitate, mizeria din stațiuni, insuficienta dezvoltare a structurilor de agrement și de petrecere a timpului liber etc.


De două ori mai mulți compatrioți au călătorit în afara țării față de cei care și-au petrecut concediul în țară.

Maria BOGDAN

  • Publicat în Turism

De pe ale noastre plaiuri… Sovata!

În ultimii ani, staţiunea Sovata din judeţul Mureş este din ce în ce mai căutată de turişti, în mod special pentru nenumăratele posibilităţi terapeutice şi de relaxare pe care aceasta le oferă. Factorii naturali, respectiv lacurile cu ape clorurate şi sodice, dar şi nămolurile sunt atracţia staţiunii în perioada verii.

Sovata este situată la 65 km distanţă de Târgu Mureş, aproximativ 75 km de Sighişoara şi 200 km de Braşov şi se află într-un cadru natural, fiind înconjurată de păduri de carpeni, ulmi, castani, brazi, stejari şi fagi. Această staţiune este renumită în special pentru lacurile Ursu, Aluniş, Roşu, Verde, Mierlei şi Şerpilor, care sunt formate natural şi se caracterizează prin heliotermie, şi pentru Lacul Negru care s-a format într-o veche mină ce datează încă de pe vremea romanilor.

Staţiunea este cunoscută şi sub numele de „perla staţiunilor balneoclimaterice din Transilvania“ datorită calităţii terapeutice a nămolului şi a aerului curat din zonă. Sutele de turişti care îi calcă pragul anual vin pentru tratarea bolilor ginecologice, afecţiunilor degenerative, inflamatorii și reumatismale, stări posttraumatismale, dar şi pentru boli ale sistemului nervos periferic, tulburări endocrine şi boli cardiovasculare.

Lacul Ursu, cel mai mare lac helioterm din lume

Lacul Ursu din staţiunea Sovata este denumit și „Marea moartă a Transilvaniei“, fiind unul deosebit în contextul în care temperatura apei este ridicată, iar suprafața sa atinge 40.000 de mp; acest lac are o adâncime de 18 metri şi o salinitate medie de 250 grame/litru. Despre Lacul Ursu se ştie că este cel mai mare lac helioterm din lume, care este înconjurat de o vegetaţie bogată şi singurul căruia i se cunoaște data la care s-a format.

Salina de la Praid

La circa 10 km distanță de Sovata, în judeţul Harghita, întâlnim Salina Praid care se află la o adâncime de cca 120 m. Aerul sărat din salină este benefic în infecţiile cronice ale aparatului respirator, amigdalite, sinuzite, astm bronşic şi în diverse forme de alergii şi oboseală. Turiştii îşi pot ocupa timpul cu un parc de aventură, locuri de joacă pentru copii, un restaurant şi o biserică. Accesul şi ieșirea din salină se fac folosind un autobus. Tot în comuna Praid există Rezervația Muntelui de Sare, cel mai mare zăcământ din România. Aici vizitatorii pot vedea cristale, lapiezuri, buchetele și cruste. Tot la Praid cei pasionaţi de frumos pot trece şi pe la Casa Fluturilor Exotici.

Plimbare cu Mocăniţa

Printre cele mai interesante obiective turistice din Sovata regăsim şi Mocăniţa, o locomotivă cu aburi construită în Polonia, pe la 1949. Cele patru vagoane tip gondolă permit o vizibilitate bună a călătoriilor, iar cei 14 kilometri la oră sunt suficienţi ca să parcurgă traseul Sovata-Câmpu Cetăţii. Linia îngustă de cale ferată a fost construită în anul 1955, în lungime de 82 km, dar a fost scoasă din funcţiune în anul 1995. Tronsonul a fost repus în circulaţie în scop turistic din anul 2011.

Turiștii care ajung în rezervația „Lacul Ursu și Arboretele de pe Sărături“ mai pot vizita casa Bernády, turnul Belvedere, pârtia Aluniş şi pot degusta kurtos kalacs sau langoş cu brânză şi smântână.

Beatrice MODIGA

  • Publicat în Turism

O fi bine? 10 ha de vile, hoteluri și parcări în vârful muntelui

Nu știu cum o fi pe globul ăsta. Mă rog, în țările civilizate, că doar spre ele aspirăm, nu înspre cele din lumea a treia! Adică n-am văzut prea mult din Europa ca să-mi dau seama dacă statele respective au dus comunităție sus în munte sau în oricare alt loc inclus în parcurile naționale. Dar știu sigur că Scoția regretă de vreun secol că a ras pădurile. Sau că Spania, Portugalia, Franța, Italia au politici stricte de refacere a habitatelor naturale. Așadar, mă întreb și vă întreb: o fi bine că Primăria Moroeni (Dâmbovița) a avizat construirea unui minicartier (case de vacanță, pensiuni, hoteluri, terenuri de sport, piscine, parcări, drumuri de acces, heliport) de 10 ha în Parcul Natural Bucegi, undeva lângă cabana Piatra Arsă?

Întrebarea și-ar putea găsi răspuns în faptul că autoritățile au primt aviz pozitiv de la administrația parcului că există un plan urbanistic general care ar permite acest lucru și bănuim că, în general, s-au înarmat beton cu documente și avize ministerile și/sau regionale ori județene, dată fiind sensibilitatea subiectului. Deja mai multe ONG-uri au anunțat un protest pentru a avertiza asupra riscului distrugerii muntelui. Dar, cu lege sau fără lege în mână (noi știm că uneori acestea se fac și-n interesul unor grupuri, haideți să le numim lobby), e imposibil să credem că habitatul platoului Bucegi va rămâne intact, că nu va avea de suferit, că speciile rare vor supraviețui invaziei umane etc. Deja observăm ce s-a întâmplat după ce s-a asfaltat drumul până-n creierii munților. Poluarea a afectat brazii, pășunea alpină s-a „înzestrat“ cu plastic, hârtii și urme de grătare... Bine, din punct de vedere turistic se poate să fie bine, o fi nevoie de dezvoltare. Și turistul va fi foarte mulțumit! Faptul că urcă până lângă Sfinx cu mașina, că are hoteluri unde să înnopteze, că se scaldă în piscine sau ia masa în aer pur, curat (cât de pur și curat va mai fi) e semn de dezvoltare și civilizare a țării! În fine, asta o va spune generația următoare, în niciun caz noi!

35% din suprafața parcului nu poate fi „atinsă“ de construcții

Înființat în 1974, Parcul Natural Bucegi se întinde pe o suprafață de 32.500 ha, pe raza județelor Dâmbovița, Prahova și Brașov. Mai mult de 60% din teritoriu este acoperit cu păduri. Rezervațiile naturale nominalizate în Legea nr. 5/2000, 14 la număr, ocupă 8.216 ha: Prahova - 4.997 ha; Dambovița - 1.575 ha; Brașov - 1.644 ha. Zona de protecție integrală și zona de protecție strictă, unde sunt delimitate 46 de elemente de patrimoniu natural al cărui management necesită măsuri speciale pentru asigurarea integrității acestora, ocupă 11.421 ha, reprezentând aproximativ 35% din suprafața parcului (zona de protecție strictă - 4.055,87 ha și zona de protecție integrală - 7.366,52 ha). În afară de acestea mai există zona de management durabil, pe 58,38 % din suprafață, și zona de dezvoltare durabilă, pe 6,48% din parc. Mai avem, apoi, 3.010 specii în flora sălbatică, din care 120 sunt incluse în „Lista Roșie a Plantelor Superioare din România“ ca specii rare, endemice, vulnerabile sau periclitate, 108 specii de păsări, 172 exemplare de cerb comun, 260 de căprior, 558 capre negre, 227 mistreți, 52 urși, 232 iepuri, 117 cocoși de munte, 30 lupi, 13 râși și 19 pisici sălbatice, 7 lacuri, stâncării, peșteri etc.

Construcții existente în parc

Legislația noastră nu permite omului intervenții în zonele stricte, integrate, rezervații științifice, iar cele de management durabil sunt limitative. Bun, ar spune unii, dacă până acum s-a construit, de ce nu am face-o și de aici înainte? În prezent, în suprafața parcului, unde sunt amenajate și 231 de trasee alpine, există mai multe tipuri de construcții: 42 de cabane, hoteluri, pensiuni, vile de vacanță și construcții civile; 14 baze sau refugii salvamont; 5 schituri sau mănăstiri; 5 relee și stații de radiocomunicații; 10 instalații de transport prin cablu și construcțiile aferente acestora; 20 de cantoane silvice, cabane, observatoare cinegetice; o amenajare pastorală; 4 construcții aparținând ministerelor Apărării și de Interne; 3 stații meteo; 15 captări de apă; 10 amenajări hidroenergetice plus construcții aferente; 2 cariere (piatră). Numai că Planul de management al PNB citează principalele amenințări: dezvoltarea turismului peste capacitatea de suport a patrimoniului natural; creșterea cantităților de deșeuri rămase în urma vizitatorilor; apariția unităților turistice netradiționale sau defectuos proiectate; apariția presiunilor generate de dezvoltarea excesivă a zonei Bran-Moieciu, Valea Prahovei, precum și datorită reamenajării DJ 713. Probabil că o fi bine să construiești în vârful muntelui, dar depinde ce și cum o faci.

Sau, ca să tragem concluzia, îl cităm pe primarul orașului Sinaia, Vlad Oprea: „Mi se pare total iresponsabil, pur și simplu o schimonosire a muntelui, și va duce la un haos, la fel cum s-a creat în multe alte zone în țară.“

Maria BOGDAN

  • Publicat în Turism

Călător prin Europa (II)

Moto: „Vinovată de căderea și tristețea ființei omenești nu este orânduirea socială, ci indiferența semenilor. Adevărata plagă care bântuie speța noastră nu sunt nici bolile, nici sărăcia, nici apăsarea celor slabi, ci numai singurătatea inconsolabilă a omului.“ (Tudor Vianu)

Autostrada

Autostrada, râvnit sector de drum, raiul șoferilor. Porțiunea românească, până la Nădlac, prefațează recitalul rutier maghiaro-austriaco-german. Șoferul conduce deconectat, necrispat, ferit de serpentine și evenimente nedorite. În plus, ea oferă perspective, obiective turistice. Tatabanya pasagerul poate admira marea statuie a păsării Turul, simbolul misiunii maghiare în lume. Vultur mitic, mesager divin, călăuză, memento și avertisment. Monumentul nu trece neobservat, cei aflați pe autostradă o pot admira în toată maiestatea, la fel de bine cum, la Szeged, Tisa ni se înfățișează împlinită și matură. Bazinul carpatic, spațiu sacrosant, nu-și propune să separe națiile, dar are acest vechi obicei. În plus, relieful montan n-are în plan misiuni istorice, civilizatoare. Nemții se manifestă exemplar pe șosele. Au și ei în trafic teribiliști. Procentul este însă nesemnificativ față de torentul de nesimțire și golănie care se revarsă în alte zone. De când am părăsit țara claxoanele nu mai lezează timpanul. Dispar ca prin farmec din trafic crisparea, șicana, insulta, ciomăgeala.

Lumea e destinsă, amabilă, îndatoritoare. În ciuda isprăvilor derbedeilor care au înspăimântat Occidentul, oamenii nu s-au radicalizat. Rezerve sunt, neamțul își asigură bicicleta de stâlp, e cu ochii-n patru. Rămâne însă suficientă seninătate. În plus, vremea e minunată, natura exultă, e primăvară și zvon de pace și prietenie. Motelul Paprika de la Hegyeshalom, localitate de frontieră cu Austria, este preferat și de români. Se predau contra cost lecții de găzduire. Locul e îngrijit, ca o grădină a Domnului. Camere spațioase, serviciu ireproșabil, sală de mese campestră, meniu entuziasmant, lume diversă, educată, conversații pașnice, ton molcom, abia perceput. Există, izolat, pâlcuri de neam prostie. Gălăgia, agitația sunt nelocuibile, deranjează, irită, trezesc inutil mâhnirea reținută a personalului. Tragem după noi tare nelocuibile, ne facem antireclamă. Dimineața e însorită la vechea vamă ungaro-austriacă, tulburată în răstimpuri de năvăliri. Temerile invaziei s-au estompat, teama rămâne activă. În Austria Inferioară, o colină susține, smerită, abația Melk. O redută a creștinismului. În Germania câmpurile fotovoltaice întovărășesc, la mică distanță, autostrada. Germania, țară lipsită de resurse, reconsi­deră energia ecologică, regenerabilă, și-o pune în valoare la scară națională, incluzând-o în sistemul său energetic. Pe acoperișuri, panoul solar este aproape nelipsit. Se captează bunăvoința astrului. Natura are prioritate. Masacrele forestiere, codrii decimați, rași pe-alocuri de-a dreptul, bușteni îngrămădiți în camioane în miez de noapte, paznici terorizați, schilodiți, complicități sunt aici fantasme, năluciri. Buștenii stau stivuiți la lizieră, docili. Lemnul nu se valorifică ilicit, nu tentează pe nimeni. Liziera e asigurată, în preajmă se înalță prevenitor un gard de protecție. Nimeni nu-și propune escalada. Legea-i lege, nu se mișcă-n front. Vâscul se înghesuie în coronamente și imită cuibul de păsări. Nu-i valorificat în piețe. Mauthausen, în apropiere, trezește amintiri. Oamenii uită experiențe trecute. Rău fac. Păduri cu arbori înalți, filiformi aleargă pe lângă noi. Au o fragilitate aparte, trădează o anume vulnerabilitate.

Arborii merită iubirea noastră. Să le-o oferim în schimbul statornicei lor prietenii. Câmpia austro-germană, picturală, migălite de artist, alcătuiește o vastă galerie de artă. Estetica etalată e involuntară, necăutată. Este, în fond, expresia structurii unui popor care face instrucție și cu neregularitatea firii, adaptând-o la firea sa francă, aplicată. La nemți detaliul nu este ceva minor, desconsiderant. Dimpotrivă. La lizieră sunt puse plăcuțe indicatoare care îndrumă și avertizează. Sălbăticia își pierde din inefabil și are privilegiul să rămână neatinsă, necosmetizată. O domnișoară ține morțiș să se fotografieze în iarba care acoperă câmpul până departe, la marginea pădurii. În acest fundal vivant, primăvăratec, ea pare o divinitate a pădurii. Pare că ar aparține dintotdeauna acelui tărâm renăscut. Se depășește astfel starea mediocră, parvenită, a vedetuței ipostaziată și apoi postată în gondolă, iaht sau în mall-urile din Dubai. Lumea are încă secrete, inefabil, profunzime. Nu e totul pierdut.

Windsheim

La Bad Windsheim, în Franconia, există un restaurant frecventat de localnici. Le Amfore se cheamă. Clienții sunt cuceriți nu numai de bucătăria italiană și de ambianța tipic peninsulară. Merită încercat un „cotoletto“. Localul este frecventat și după căderea nopții. Vârstnicii și-au rezervat aici, cotidian, locșoare tihnite, reconfortante. Dieta mediteraneană, se spune, garantează longevitatea. La o masă se reunește un grup exclusiv feminin, distins și destins. Doamnele sunt preocupate de o temă anume, preocupantă. Sau, pur și simplu, se bucură să fie laolaltă. Seniorii știu slăvi clipa așa cum se cuvine, redându-i demnitatea. Cucoanele nu privesc peste umăr, nu risipesc fard inutil. Se consacră exclusiv tainicei dezbateri. Lipsește elementul masculin, motiv de surâs și relaxare. La „Amfore“ poți citi gazeta locală, Windsheimer Zeitung, în paginile căreia s-a relatat deseori despre România. Serviciile aduse de ASB Bad Windsheim năpăstuiților de pe meleagurile prahovene sunt de notorietate în burg. La masă servește și o tânără bucovineancă din Suceava. Țara ar trebui să-și revendice expatriații, oriunde s-ar afla, și să le poarte de grijă.

Sorin BOCIOACĂ

  • Publicat în Turism

Cele mai vizitate locuri din România

Are Andrei Pleșu un editorial, se cheamă „Aștept să fiu contrazis!“. Nu știu unde și când l-a publicat, am dat de text în rețelele de socializare, în care spune, printre altele: „Alt miracol: avem o mare concentrare de «atracții turistice» și n-avem turism. Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacă s-ar generaliza un mod de teleportare a turiștilor, așa încât ei să ajungă în fața frumuseților patriei fără să aibă nevoie de drumuri, de hoteluri și de servicii în general. Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar umflăm grosolan nota de plată, pe baza ideii că «străinul» trebuie «jumulit». Asta cu jumulitul o puteți experimenta pe pielea dvs., chiar și ca turiști din interiorul țării. Nu la prețuri vreau să mă refer, ci la paradoxul acesta al nostru, «avem locuri, dar n-avem turism». E fix ca altă ciudățenie românească, «corupție fără corupți»“.

Adică, să nu cădem în extremă, în România se face turism, dar suntem foarte departe de a atinge dimensiunile unei industrii turistice, așa cum au – haideți să nu ne comparăm cu acestea – Franța, SUA, Marea Britanie, Spania, Germania, Grecia, Turcia și Croația. Sau Bulgaria, că tot suntem noi țări luate la pachet pentru orice în Europa. Adevărul este că nici nu avem cum măsura turismul, la câtă evidență gri o fi și pe-aici, cu locurile alea de cazare netrecute prin Fisc. Sau la câte case de vacanță sunt puse incognito la dispoziția amicilor proprietarilor. Ori la cât turism se face fără cazare. De aceea nu cred foarte mult în datele colectate de INS. Anul trecut scriam așa, utilizând date statistice: La nivelul anului 2017, turiștii români și străini au petrecut 27 de milioane de nopți în structurile de cazare. Destinațiile preferate au fost Bucureștiul și celelalte capitale de județ (10,341 milioane de înnoptări), litoralul Mării Negre (4,316 mil. ), stațiunile balneoclimaterice (4,204 mil.), stațiunile montane (4,178 mil.), alte localități, însemnând zonele unde se practică agroturismul (3,841 mil.) și Delta Dunării (0,210 mil.). Cele mai vizitate au fost zonele și obiectivele turistice din Regiunea Centru, Sud-Est și Bucureștiul. Sau, vorbind despre orașe/județe, București și județele Constanța, Brașov, Prahova, Suceava, Sibiu, Mureș, Cluj, Vâlcea, Bihor (peste un milion de nopți de cazare fiecare). Aceste date ne indică faptul că destinațiile turistice cele mai căutate sunt litoralul Mării Negre, Poiana Brașov, Predeal și Brașov, Valea Prahovei (Sinaia, Bușteni, Azuga), mănăstirile din nordul Moldovei și din Maramureș, Clujul și Salina Turda, Sibiu, precum și stațiunile balneoclimaterice din Vâlcea, Bihor, Mureș.

Dar foarte interesante sunt și statisticile realizate de diferite ONG-uri ori site-uri specializate. Și vă oferim numai trei exemple. Un clasament arată cele mai vizitate 8 locuri din România de turiștii străini, iar TOP-ul începe cu Castelul Bran și continuă cu Salina Turda, Biserica Neagră Brașov, Castelul Peleș, Sinaia, Sighișoara, mănăstirile UNESCO din nordul Moldovei, Transfăgărășanul și Delta Dunării.

Un altul desemnează cele mai spectaculoase destinații din România: Delta Dunării, Transfăgărășan, peșterile din Munții Apuseni, Salina Turda, Sarmisegetuza Regia, Mănăstirea Bârsana, Lacul Sf. Ana, Cheile Bicazului și Cimitirul Vesel de la Săpânța.

În fine, un tour operator consacrat clasează pe primul loc al celor mai vizitate obiective turistice Castelul Peleș, urmat de Castelul Corvinilor, Salina Turda, cetatea Alba Carolina și Transalpina.

Maria BOGDAN

  • Publicat în Turism

Cascada Bigăr

Despre Cascada Bigăr mulți spun că ar fi cea mai frumoasă din lume, deși a devenit mai cunoscută începând cu anul 2010, atunci când a fost realizată o prezentare completă de presa turistică internațională. Ulterior, în 2013, The World Geography a realizat un top al celor mai spectaculoase cascade din lume, iar Bigăr s-a clasat pe prima poziție. Însă, chiar și așa potențialul turistic al acesteia nu a fost exploatat până în 2016, atunci când cu sprijinul unei companii multinaționale au început amenajările pentru a putea fi vizitată în cele mai bune condiții, iar din 2017 adună zeci de mii de vizitatori. Adevărul este că ai putea trece pe lângă această cascadă fără să o observi, cu toate că este situată în imediata apropiere a șoselei. Poți coborî de pe scări să o admiri, poți să mergi pe pod sau rămâne în locul special amenajat de deasupra ei. Este într-adevăr spectaculoasă, mai ales datorită vegetației peste care se scurge apa, de la o înălțime de 7 metri, în râul Miniș.

Un alt aspect care îi impresionează pe turiști este faptul că, imaginar, se află la Paralela 45 deoarece cascada este situată la jumătatea distanței între Ecuator și Polul Nord, iar panourile prezente vor aminti și acest lucru. Dacă ajungeți acolo vă recomand să urcați pe lângă pârâu, spre izvor, să admirați peisajele și să nu ezitați să urcați și în Grota Bigăr.

Așa cum poate era de așteptat, și despre această cascadă există diferite legende. Cea prezentată pe panoul de la fața locului ne prezintă poveste unei familii a cărei cea mai mare supărare era faptul că nu avea copii. Însă femeia visează într-o noapte o vrăjitoare care îi spune că, dacă va bea apă din acest izvor, va naște o fată căreia nu îi va fi permis însă să se îndrăgostească, altfel va muri. Copila crește, este admirată de toți băieții din sat, însă ea se îndrăgostește de Bigăr și atunci tatăl ei o închide în grota de deasupra izvorului. Fata se chinuie și plânge, iar strigătele ei sunt auzite de o vrăjitoare. Aceasta îi spune că singurul lucru pe care îl poate face este să-i transforme părul într-o cascadă pe care să-i curgă lacrimile, iar vuietul cascadei i-l va aduce pe cel iubit, dar nu vor putea trăi pe această lume împreună, ci el va trebui să moară în lacrimile ei, iar ea să moară împreună cu el pentru a renaște pe Tărâmul Regăsirii Dorului, acolo unde vor fi fericiți. Se spune că așa s-a și întâmplat, iar cascada de astăzi poartă numele flăcăului Bigăr.

Larissa SOFRON

  • Publicat în Turism

Cascada Cailor

Dacă despre cascada Bigăr mulți spun că este cea mai frumoasă din țară și poate că din lume, despre cascada Cailor știm sigur că este cea mai mare din România. Situată în imediata apropiere a stațiunii turistice Borșa, la altitudinea de 1.300 m, cascada Cailor oferă o priveliște de vis celor care o vizitează. Este unică deoarece apa curge pe un versant abrupt al Rezervației Piatra Rea, a cărui lungime este de circa 100 m. Liniștea pădurii este întreruptă doar de zgomotul apei ce cade din treaptă-n treaptă. Însă se spune că nu a fost dintotdeauna așa. Legenda locului face referire la pajiștile din această rezervație care erau odată locul ideal pentru stave, adică herghelii, devenind raiul cailor. Însă liniștea lor era tulburată de un urs, care însă nu avea sorți de izbândă în câmp deschis în fața unei herghelii, așa că  mereu căuta soluții pentru a-și asigura prada. Lucru care i-a reușit într-o noapte ploioasă, atunci când, se spune, ar fi luat prin surprindere caii, care au încercat să scape, dar au luat-o în direcția greșită și au căzut în râpa cascadei. De atunci oamenii locului au atribuit cailor mai toată zona – Muntele Cailor, Cascada Cailor, Podul Cailor, Izvorul Cailor fiind denumirile pe care le întâlnim astăzi.

Cum ajungi aici? Există două variante. Fie alegi să mergi pe jos, lucru pe care îl poți face pe traseele marcate, fie alegi să mergi până la pârtia din complexul turistic, acolo unde pleacă telescaunul, urci până la un anumit punct și de acolo mai mergi încă cel puțin 30 de minute până la cascadă. Recunosc că am ales a doua variantă, astfel am beneficiat de peisaje minunate și de o priveliște frumoasă asupra Borșei. După ce cobori din telescaun, te poți opri la stână să mănânci bucate tradiționale și o iei din loc spre cascadă. Drumul este amenajat, iar din loc în loc există băncuțe și mese. Zgomotul apei îți dă senzația că mai e puțin, însă vei avea un pic mai mult de mers până să te bucuri de măreția ei. E drept că după ce ai ajuns la poalele ei nu ai vrea să pleci prea repede, dar merită să urci pe lângă ea, pentru că și de sus peisajul e minunat.

Larissa SOFRON

  • Publicat în Turism
Abonează-te la acest feed RSS