Ați auzit vreodată de „lapte de bou?“ Poate denumirea sună puțin ciudat, dar de fapt această mâncarea autohtonă a fost considerată cândva o adevărată delicatesă. Rețeta este una foarte veche și se pregătește în diverse regiuni ale țării și în variante de post, cu apă în loc de lapte, însă cea mai mare priză la public o avea în urmă cu 100 de ani, în Maramureș și în zona Munților Apuseni. Cu toate că această rețetă a fost aproape dată uitării, pierdută în negurile timpului, noi am regăsit ingredientele și modul de preparare pentru cei care vor să o încerce… și le împărtășim cu voi!

Timpi:

• Timp de preparare: 10 min.;
• Timp de gătire: 10 min.;
• Gata în 20 de minute

Ingrediente:

• o cană cu semințe de dovleac, decojite (adică în jur de 800 de grame);
• 1 litru de lapte/apă;
• 1 praf de sare;
• mămăligă.

Prima dată am mâncat lapte de bou la bunica. Și acum țin minte că mi-l aducea fierbinte, într-o strachină de lut, că așa era la țară pe atunci, cu câte o bucată de mămăliga rece, de cu o seară înainte, asezonat cu o linguroaie de lemn… Doamne, ce bun mai era! V-am făcut curioși?

Mod de preparare

Laptele se pune la fiert, iar între timp seminţele de dovleac se prăjesc la cuptor şi se macină până se obţine o făină fină. Făina care rezultă din seminţe de dovleac se adaugă în laptele dat în clocot. Se amestecă aceste ingrediente până când se obţine o pastă groasă. Apoi, se adaugă sare şi se mai fierbe la foc mic timp de 10 minute.

Secretul bucătarului

Mare atenţie! Pentru a nu se afuma, laptele de bou se amestecă permanent pe durata preparării. Pentru ca făina din semințele de dovleac să se amestece cât mai bine cu apa sau cu laptele, semințele prăjite trebuie măcinate cât mai fin.

Mod de servire

Se pregătește o mămăligă tare din mălai, se lasă să se răcească și se taie felii. Cu toate că laptele de bou era servit, în varianta străveche, cu o felie de mămăligă coaptă pe plită, pe sare, ulterior a fost înlocuită de o felie de pâine prăjită.

Poftă bună!

Beatrice Alexandra Modiga

Sunt călătorii pe care le facem în viața noastră și care au menirea de a fi mai mult decât atât. Sunt călătorii inițiatice în care descoperi că viața este poate mai mult decât ce ai trăit până acum. Și uneori nu este nevoie decât de un munte care să te urce spre nori și... liniște. În județul Alba, la o altitudine de 1.100 metri, Munții Apuseni prind în strâmtoarea lor unul dintre cele mai frumoase sate pe care le-am văzut vreodată, Ghețari. Drumul (asfaltat) către acest cătun te poartă din centrul comunei Gârda de Sus, pe Cheile Ordâncușei, acolo unde natura face încă o demonstrație de forță și măiestrie. Coloane masive de stâncă, golașe sau dimpotrivă căptușite cu mușchi și licheni, pe la poalele cărora curge râul Ordâncușa, străjuiesc drumul. La intrarea pe chei se poate vizita peștera Poarta lui Ionele, dezvăluită de o ravenă uriașă de 17 metri care se deschide în stâncă. După câteva zeci de minute prin labirintul de rocă al cheilor, peisajul se îmblânzește. Încep văile adânci sau domoale, după vrerea muntelui. Aici cuvântul naturii nu este pus la îndoială.

Satul Ghețari are o energie aparte izvorâtă din liniștea în care este cufundat. Deși sute de turiști ajung în acest cătun, solemnitatea și liniștea muntelui se păstrează pentru că este mai mult decât un sat turistic. Este un loc spiritual în care te poți reconecta cu natura și poți descoperi traiul simplu, nesofisticat al oamenilor de aici. Moții sunt cei mai primitori oameni pe care i-am întâlnit până acum. Te poți așterne la povești cu ei fără să simți cum se scurge timpul, fără să te simți stânjenit de vreo bâlbă pe care ai făcut-o. În căsuțele lor modeste remarci cât de puține lucruri îți sunt de fapt necesare pentru a trăi. Chiar și în pensiunile turistice se păstrează această modestie. Pentru că moții știu că de fapt bogăția lor este muntele.

Numele satului Ghețari vine de la ghețarul Scărișoara. O peșteră care te determină să cobori printr-un aven de 48 de metri adâncime până în măruntaiele pământului pentru a descoperi aici primul ghețar ca mărime din țară și al doilea din lume. De-a lungul timpului au fost construite aici câteva rânduri de scări. Se pare că pământul și stâncile sunt vii. Bătrânul ghețar Scărișoara are peste 4.000 de ani și totuși gheața de aici are o grosime de 22 m.

În Apuseni oamenii respectă natura și nu pentru că sunt forțați sau pentru că li se „predau“ lecții despre comuniunea cu ea, ci pentru că înțeleg că așa este firesc. Modestele căsuțe tradiționale de lemn ale moților se integrează perfect în acest peisaj sublim, iar influențele modernismului nu se simt în arhitectura noilor construcții. Tot ce se construiește este în perfect acord cu munții.

GALERIE FOTO

Fotoreportaj Laura Zmaranda

Ultima descendentă a familiei de pictori iconari din Laz, Maria Poenariu, membră a Academiei Artelor Tradiţionale din România şi declarată de UNESCO „tezaur uman viu“, a fondat, în judeţul Alba, o organizaţie care-i poartă numele. Din Asociaţia „Maria Poenariu – Laz“ face parte, în calitate de vicepreşedinte, şi Ancuţa Han, confecţioner atestat de îmbrăcăminte şi ţesături tradiţionale. Tânăra creatoare vine dintr-o zonă cu profunde reverberaţii istorice, comuna Horea, din mijlocul moţilor din Apuseni, ultimii daci adevăraţi, cum li se mai spune. Refugiul în arta populară este ca o regăsire de sine. Ancuţa Han a locuit şi a muncit zece ani în Spania.

„Acolo nu am reuşit să-mi găsesc împlinirea. Aveam de toate, dar când deschideam frigiderul plin aveam mereu un nod în gât. Depărtarea de ţară m-a transformat într-o mare iubitoare de România. Când am simţit că nu mai pot trăi în felul acela uscat, cu dorul în inimă, mi-am luat copilul şi-am revenit acasă. Mi-am zis: mai bine o coajă de pâine pe Valea Coşului, acolo unde locuieşte mama, decât să trăiesc în înstrăinare. Am revenit cumva rănită sufleteşte şi am vrut să fac ceva care mă reprezintă, fără să ţin cont foarte mult de bani. Cu sprijinul părinţilor mi-am cumpărat o maşină de brodat, apoi alta şi alta, mi-am făcut un atelier în care intru dimineaţa şi ies seara, târziu. Acolo e universul meu. Lucrez singură şi-mi asigur integral veniturile pentru familia mea din cusut“.

Ancuţa Han creează costume tradiţionale specifice zonei de munte a judeţului Alba, cusute în negru, pe fond alb, pentru adulţi, şi roşu, pentru copii, de la care nu lipseşte niciodată cingătoarea tricoloră sau medalionul, de asemenea tricolor, cu Avram Iancu sau Horea, eroi de care moţii nu se despart niciodată. Culoarea neagră este cea a văduviei, mulţi bărbaţi ai zonei pierind în războaiele pentru apărarea gliei.

Creatoarea a reînnodat şi duce mai departe tradiţia familiei, mama şi bunica lucrând la vremea lor costume populare, cergi şi ţoluri. O face neîntrerupt de patru ani, mărturisind că, între cusături şi tradiţie, şi-a prins, în sfârşit, sufletul.

Covorul în păr de capră din Bisoca

Tot din munţi, de data aceasta din Bisoca Buzăului, trei tineri – Cristina Căşaru, Gabriela Bălan şi George Untea – promovează, prin Asociaţia Bisoca, obiectele tradiţionale realizate în sat: opinci, ţesături din lână, covoare din păr de capră confecţionate în războiul vertical, carpete cusute ori ţesute în războiul orizontal, costume populare, împletituri, preşuri, ştergare etc. Cristina Căşaru este medic veterinar, are un cabinet de profil, a avut oferte tentante de lucru în străinătate, dar a rămas acasă, să sprijine promovarea zonei prin orice mijloc economic, cultural sau artistic. Preşedintele George Untea a revenit la rândul său din străinătate, unde a muncit câţiva ani şi a preluat conducerea asociaţiei cu acelaşi scop, de a prezenta în ţară şi în lume meşteşugul tradiţional al Bisocii natale. Îndrumătoare le-a fost un alt „tezaur uman viu“ UNESCO, Adela Petre, din Buzău, decorată cu Medalia Naţională „Serviciul Credincios“ pentru arta populară pe care o creează de peste cinci decenii, considerată o adevărată specialistă în ţesut covoare în păr de capră şi confecţionat marame. Bisocenii i-au preluat arta şi au produs deocamdată covoraşe cu spic de grâu.

O familie de meşteri populari din Maramureş

La 68 de ani, Hodor Pălăguţa, din satul Slătioara, comuna Strâmtura, judeţul Maramureş, cunoscută drept Hodor din Bârsana (satul în care s-a născut), stă iarnă de iarnă la războiul de ţesut, creând adevărate opere de artă populară. A colindat ţara în lung şi-n lat, la expoziţii şi festivaluri de profil, a mers în Italia, Cehia, Ungaria şi Serbia, a vorbit cu preşedinţi de ţară şi premieri, cu reprezentanţii Casei Regale a României. Peste tot umblă îmbrăcată în costum popular şi opinci, cu o furcă de tors în brâu. La expoziţii poate fi văzută la războiul de ţesut. A deprins meşteşugul de copilă: „Lucrez de la opt ani. Vara mergeam la câmp, cu părinţii, la muncile agricole, iar iarna lucram cu mama, la ţesut şi confecţionat straie de purtat. Am lucrat în cânepă şi fuior, am cusut cămeşi, apoi am trecut la tors lână, împletit şi ţesut în războiul mare. Croşetez, confecţionez trăistuţe maramureşene, costume tradiţionale de vară şi de iarnă, fac împletituri şi aşternuturi.“

S-a înscris în Asociaţia Meşterilor Populari din Cluj, reprezentând însă zona Maramureşului. Iarna locuieşte la unul dintre cei trei fii, unul cadru universitar, doi cu muncă prin Spania, specialişti în restaurarea bisericilor şi construirea foişoarelor şi caselor din lemn, iar vara merge acasă, în Slătioara, să lucreze pământul. Soţul său, Dumitru, a fost distins cu Cru­cea Patriarhală pentru meşteşugul său în lemn, fiind unul dintre importanţii specialişti în construirea şi restaurarea bisericilor ori a porţilor din lemn din Maramureş.

Toată familia aşadar este dedicată meşteşugului popular, exprimat în multiple forme. Hodor Pălăguţa este pasio­nată de ceea ce face: „Din 2005 mi-am luat războiul în spate şi plec prin toată ţara, la festivaluri şi târguri de artizanat popular. Îmi place tare mult când lumea admiră şi cumpără ceea ce iese din mâna mea. Lucrez ţoluri, cergi, zaghie, cheptare, am cusut peste 100 de costume populare, trăistuţe etc. La comandă lucrez mai puţin, pentru că nu-mi ajunge timpul. În general confecţionez obiecte şi le vând cui doreşte să le cumpere.“

Maria Bogdan

Comuna Bistra, situată în nord-vestul judeţului Alba, în Munţii Apuseni, pe cursul mijlociu al râului Arieş, este cea mai întinsă comună din România, având în componenţă 35 de sate, peste 1.000 ha de teren intravilan şi o populaţie de 5.200 de locuitori. Traversată de DN 74 ce face legătura între oraşele Câmpeni şi Turda, comuna Bistra se învecinează cu Roşia Montană şi se află pe traseul vechiului drum roman ce lega Apulum de Alburnus Maior, păstrând vestigii importante ale trecutului naţional, dar şi tradiţii specifice Ţării Moţilor.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Daniel Plăiaşu
LUMEA SATULUI NR.22, 16-30 NOIEMBRIE 2012