Poate că Ținutul Pădurenilor nu ar fi devenit atât de cunoscut dacă n-ar fi fost Drăgan Muntean să-l cânte. Să-l cânte și să-l ducă în lume. Cu port, tradiții, obiceiuri. Scrieri despre această parte a Hunedoarei există din timpuri străvechi, mulți dintre vizitatorii de vază fiind de-a dreptul fermecați nu musai de frumusețea locurilor, cât de faptul că ar fi fost și este cea mai originală, unitară și mai conservatoare zonă etnofolclorică din România.

Numele a fost atribuit de vecinii din Țara Hațegului pentru faptul că din oricare parte ai merge în Ținutul Pădurenilor se trece printr-o pădure. Localnicii din Bătrâna, Bunila, Cerbăl, Ghelari, Lelese, Lunca Cernii și Toplița susțin că ei s-au așezat aici pe o vatră dacică, argument susținut de apropierea de capitala Daciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa și de momentul retragerii în inima munților a înaintașilor noștri, în vremea războaielor romane. Izolarea geografică a făcut pesemne ca locuitorii să-și păstreze graiul, portul și meșteșugurile chiar până în zilele noastre.

Meșteșug și port popular

Pădurenii sunt recunoscuți pentru prelucrarea artistică a metalelor neferoase (podoabe femeiești purtate în jurul taliei, precum cheile pe chici, bălții, lănțișoare cu chei și inele, zalele) și a lemnului (codorii de bici, mosoare de ținut arnici, mânere și teaci pentru cuțitele purtate de bărbați la chimir, piesele din lemn de la cimpoi). De departe însă cea mai mare nestemată a pădurenilor rămâne portul popular. Bărbații purtau cămașă lungă până la genunchi, izmene albe, laibăr (haină scurtă până în talie, strânsă pe corp și de obicei fără mâneci) din pănură albă, tolobonii (ciorapi tot din pănură albă) și opinci cu gurgui înalt, din piele groasă de vită. Portul femeiesc diferă în funcție de sezon și statutul social: fetele nemăritate umblau vara cu capul descoperit, iar iarna se legau cu un batic din cașmir colorat; femeile căsătorite aveau întotdeauna un batic alb sau, la sărbători, puneau ceapsa (o bonetă neagră, brodată) de care era prinsă, în dreptul conciului, „cârpa lungă“ până la genunchi, petrecută la spate pe sub pieptar. Costumul era completat de o mulțime de bijuterii din cositor, alamă sau bronz, puse în jurul taliei.

Cântecul popular

Gândindu-ne la cântecul purtat prin toată România de Drăgan Muntean, născut în Poienița Voinii, trebuie să spunem că a avut un înaintaș demn, corul „Muncă și lumină“ de pe lângă biserica ortodoxă din Ghelari, care a ajuns să concerteze chiar Radio București ori la Ateneul Român. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, muzicienii de aici au făcut turnee și au cântat prin spitalele militare, pentru a alina suferințele răniților.

Pădurenii, în zilele noastre

Astăzi, vizitatorii sunt cuceriți de alte și alte unicate: drumul și biserica din marmură (de Rușchița, din Caraș-Severin, recunoscută internațional) de la Alun, biserica nouă din Ghelari, considerată a fi cel mai mare lăcaș ortodox din spațiul rural românesc, Casa memorială „Drăgan Muntean“, din satul Poienița Voinii, Festivalul folcloric „Drăgan Muntean“, de la Ghelari, bisericile din lemn de la Alun (monument istoric, secolul al XVII-lea), Bunila (1903), Bătrâna (1780), Feregi (secolul al  XVII-lea), Poienița Voinii (1805), Lăpugiu de Jos (1765), Teiu (1788) etc., sărbătorile tradiționale ale zonei (nedeile, măsuratul laptelui, ieșitul în țarină), pădurea cu castani comestibili și arborii de lalele din Ghelari, grotele naturale din Alun, ansamblul rural Bunila, grota „Biserica fetelor“, furnalul de la Govăjdia, situl „Valea Caselor“, din Ghelari, zona de agrement a lacului Cinciș etc. Dar la fel de căutate sunt și traseele tematice din ariile protejate Rusca Montană, Lacul fosilifer Lăpugiu de Sus și Cheile Cernei, sit de importanță comunitară inclus în rețeaua ecologică europeană „Natura 2000“. Tot ceea ce vă putem sfătui este să vă abateți prin Ținutul Pădurenilor, înainte de a lua calea Europei, fie și numai pentru a admira întâi și întâi nestematele de acasă...

Maria BOGDAN