Crăciunul şi Sărbătorile Pascale reprezintă pentru cei mai mulţi creştini cele mai importante sărbători de peste an, însă acestora li se adaugă sărbătoarea hramului bisericii. Importanţa acestei sărbători se resimte mai ales la sate, acolo unde tradiţiile şi obiceiurile sunt păstrate din generaţie în generaţie. Pentru locuitorii satului sucevean Văleni – Stânişoara data de 15 august – Adormirea Maicii Domnului reprezintă hramul bisericii şi este una dintre zilele a cărei rânduială se păstrează încă din anul 1886.

Biserică monument

Aflat la poalele Munţilor Stânişoara, satul Văleni are o construcţie lineară de-a lungul râului Suha Mare. La intrarea în sat se află cele două biserici, cea veche, monument istoric, pe partea stângă, iar lângă şcoală, de cealaltă parte a drumului, biserica nouă, sfinţită în anul 2009.

Până nu demult, locuitorii participau la slujbele oficiate de preotul Vasile Ţigănescu în vechea biserică de lemn al cărei istoric l-a detaliat chiar dumnealui. Biserica a fost construită acum mai bine de 100 de ani şi se spune faptul că ar fi aparţinut iniţial călugărilor de la Mănăstirea Slatina – edificiu ctitorit de Alexandru Lăpuşneanu la jumătatea secolului al XVI-lea. „Este posibil ca în satul Drăceni, Slatina de astăzi, să se fi construit o biserică nouă, din cărămidă, iar cea veche, din lemn, a fost demolată şi transportată la Văleni, cu tot inventarul interior. Astfel, putem spune că biserica aceasta, care a funcţionat începând cu anul 1886, are o vechime de cel puţin 150 de ani. Biserica a fost construită pe terenul, în suprafaţă de 30 de prăjini, oferit de Toader Bilboreanu, un locuitor cu o bună stare materială. Temelia este din piatră, iar construcţia în formă de corabie este realizată din bârne. Interiorul este pictat pe un strat subţire de ipsos. Din puţinele mărturii păstrate peste timp s-a dedus faptul că pictura a fost realizată de un oarecare Irimia, originar dintr-o comună alăturată, Baia. Vechea clopotniţă a fost construită în 1915, pe vremea când biserica era păstorită de preotul Ioan Sălăgeanu, iar construcţia clopotniţei noi s-a finalizat în 1998. Tot în timpul păstoririi preotului Sălăgeanu, în anul 1921, se edifică, cu sprijinul Administraţiei Domeniului Coroanei, casa parohială din Văleni“, menţionează părintele Ţigănescu.

Biserica nouă

Începând cu anul 2000, locuitorii satului Văleni, consiliul parohial şi primăria comunei Mălini au început construcţia unei noi biserici. Într-un interval de 9 ani, noua biserică a fost construită modern, dar păstrând tradiţiile monumentelor de cult din zonă. Mult mai încăpătoare faţă de aşezământul care funcţiona până la acel moment, biserica este formată din pridvor, pronaos, naos şi altar. Pictura este realizată în tehnică fresco de către pictorul Nicolae Gavrileanu, un cunoscut artist al zonei Moldovei. Exteriorul bisericii este pictat parţial, fapt ce te poate trimite cu gândul la renumitele mănăstiri din zonă. Stranele, frumos sculptate, au fost realizate de meşterii de seamă din localitatea Vânători – Neamţ cu sprijinul eno­riaşilor şi al Consiliului Local. 

Începând cu luna septembrie 2009, locui­torii se roagă în noua biserică. La sfinţirea lăcaşului de cult au participat numeroşi preoţi, dar şi IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor. Cu toate că se practică de obicei ca ziua în care este sfinţită o biserică să devină şi ziua de hram, nu la fel s-a întâmplat şi în acest caz. Asemeni vechii biserici, hramul a fost păstrat în data de 15 august, tocmai pentru a nu schimba rânduiala.

Acasă de hram

„De sărbători toate drumurile duc acasă“, aşa se spune. Dar pentru cei care au plecat din Văleni-Stânişoara şi s-au stabilit căminul în alte localităţi, printre care mă număr şi eu, drumul spre casă trebuie parcurs mai ales de hram. Dacă a trecut Crăciunul sau Paştele şi sunt întrebaţi când mai vin acasă, răspund cu siguranţă „de Sfântă Mărie – adică de hram“. Şi asta pentru că există deja o tradiţie bine împământenită, iar bătrânii locului o accentuează: „Trebuie să vină copiii acasă de hram!“

Hramul bisericii poartă numele sfântului protector şi se ia atunci când se sfinţeşte locul pentru construcţie; în cazul de faţă sărbătoarea datează de la 1886 şi păstrează tradiţiile şi obiceiurile specifice. În ziua de Sfânta Maria Mare, cum i se mai spune în popor Sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, sătenii merg la biserică, participă la slujbă, iar înspre final are loc pomenirea morţilor. La oficierea slujbei participă mai mulţi preoţi, în general cei care oficiază slujbele în celelalte biserici ale comunei Mălini sau preoţi care au slujit în cadrul vechii biserici. La final, participanţii la slujbă sunt invitaţi să rămână la masă. O parte dintre gospodinele din sat se ocupă cu preparatul mâncării, la masă se aşază mai întâi musafirii, adică cei care sunt veniţi din alte locali­tăţi ca urmare a unor relaţii bune stabilite de-a lungul timpului între sate.

De la biserică sătenii pleacă spre casă pentru a-şi aştepta musafirii. Un alt vechi obicei al zonei este ca de hram să îţi păşească pragul casei atât rudele, cât şi prietenii din alte localităţi. Din acest motiv, gospodinele se pregătesc pentru această sărbătoare întocmai cum fac şi în cazul celorlaltor mari sărbători creştine.

Loredana Larissa SOFRON

Se spune că cine ajunge o dată în Bucovina sigur va reveni şi a doua oară! Motivele pentru care această ipoteză se confirmă ţin de frumuseţile naturale care pot fi întâlnite în acest colţ de ţară, de patrimoniul cultural diversificat, dar, cum dragostea trece prin stomac, ţin şi de gastronomia tradiţională. Neam de oameni primitori, bucovinenii îşi întâmpină oaspeţii cu masa plină, iar bucatele sunt preparate cu cele de pe lângă casa omului, brânzeturile, ciupercile ori fructele de pădure fiind de cele mai multe ori vedetele din farfurie.

Sarmale cu urdă

În fiecare anotimp, Bucovina are specificul şi frumuseţea ei care atrage turişti din toată lumea, iar specificul culinar ţine cont de momentul din an deoarece unele reţete se pot pregăti doar într-o anumită perioadă. Ei bine, la sfârşitul primăverii, după 15 mai, atunci când ciobanii adună oile sătenilor, îmbracă straie populare şi păşesc în sunetul trâmbiţei către munţii ce le vor deveni casă până la sfârşitul toamnei, se fac primele sarmale cu urdă din an. Nu mică este mirarea turiştilor când află ce au pe masă, mulţi dintre ei cunoscând reţete de sarmale diversificate - cu carne, peşte, ciuperci sau legume, însă nu şi reţeta cu urdă. Gospodine desăvârşite, bucovinencele fac „din ochi“ bucatele şi nu ţin cu stricteţe cont de gramaje, însă ne-au împărtăşit reţeta sarmalelor cu urdă garantându-ne că vor ieşi gustoase: orez – o căniţă – aproximativ 250 g urdă – 500 g, ceapă – 4 buc. (mai mari), ulei – 200 ml, morcov – 3 buc., bulion – 1 lingură, mărar – o legătură, varză/foi de sfeclă şi condimente – piper şi sare după gust sunt ingredientele necesare pentru a realiza sarmale de poveste.

Balmoş

O altă specialitate bucovineană care are la bază produsele lactate este balmoşul. Cel adevărat, adică cel mai gustos şi autentic este cel făcut de bacii de la stână, însă se poate realiza şi în propria bucătărie. La stână balmoşul se prepară în ceaunul pus pe pirostrii. Primul ingredient folosit este jântuială – zerul rezultat în urma scurgerii caşului, care se pune la fiert până se observă la suprafaţă grăsimea, se adaugă „în ploaie“ mălaiul, aşa cum se face la mămăliga obişnuită, apoi caşul de oaie şi urda fărâmiţate cu sare, se fierbe până se desprinde de pe marginea ceaunului, se adaugă untul, iar la final se „împănează“ cu caş – adică se taie bucăţi de caş care se pun deasupra compoziţiei. Balmoşul se poate face şi acasă, gospodinele preparându-l cu smântână în loc de jântuială, telemea în loc de urdă. Fiind un preparat mai gras, se recomandă a avea o cană cu jântuială rece pe masă sau iaurt de băut dacă se serveşte în altă parte decât pe munte, la stână.

Dresală cu bureţi păstrăvi

Cu siguranţă vă întrebaţi ce este aceea deresală. Ei bine, este o ciorbă, însă în Bucovina ciorbele sunt de fapt borşuri pentru că se acresc cu jântuială, lapte acru sau borş. Dacă termenul deresală este unul străin, nici cel de bureţi păstrăvi nu este unul comun. Polyporus squamosus – păstrăvul de nuc – este o ciupercă care creşte pe copacii vii – nuci, arţari, foioase sau pomi fructiferi, începând din primăvară până în luna octombrie. Chiar dacă pare uşor de găsit, păstrăvul e scump la vedere, uneori bucovinenii străbătând kilometrii întregi pentru a găsi d-un borş. Ciupercile cresc una deasupra celeilalte, au pălăria reniformă (are forma unui rinichi) de culoare albă sau crem acoperită cu scuame maro închis care desenează semicercuri pe suprafaţa pălăriei. Poate ajunge la dimensiuni foarte mari, 50 cm în diametru - o singură ciupercă poate ajunge şi la 600-700 g, dar exemplarele mici au doar câţiva centimetri.

Pentru 5 porţii este nevoie de 700 g de bureţi, ou, zarzavat în funcţie de cât de groasă se vrea a fi ciorba: ardei, roşii, morcov, ceapă şi pătrunjel - tocate, 800 g de smântână, jântuială sau borş acru, sare, leuştean şi hasmaţuchi. Bureţii păstrăvi se pun la fiert, se ia spuma, după care se adaugă zarzavatul. Când legumele sunt fierte se acreşte cu jântuială – iese mai gustoasă faţă de cea preparată cu borş. În funcţie de gust, se mai lasă să dea un clocot-două şi se opreşte focul. Smântâna se amestecă cu oul şi se toarnă în deresală. Deasupra se pune leuştean şi hasmaţuchi. Se serveşte rece, vara fiind o adevărată plăcere culinară.

Alivenci cu brânză

Brânzeturile par a fi vedeta bucătăriei bucovinene, mai ales că se folosesc inclusiv la deserturi şi aici nu este vorba doar despre celebrele „poale-n brâu“, adică plăcintele cu brânză, ci este vorba şi despre diverse reţete de prăjituri. Cu toate acestea, alivanca este delicatesa neobişnuită pe care o descoperă orice turist la prima vizită în Bucovina. Ce-i alivanca? O prăjitură cu brânză şi mălai. Reacţia iniţială poate fi una de respingere, dar gustul cu siguranţă face ca orice îndoială să dispară. Pentru o tavă de alivancă este nevoie de 1 kg de chişleag (aşa cum denumesc bucovinenii laptele bătut), făină de grâu – 200 g, mălai – 400 g, 4 ouă, zahăr după gust – aproximativ 300 g, brânză de vacă sau caş de oaie – 400 g, praf de copt, verdeaţă: cozi de ceapă şi mărar, esenţă de lămâie, sare, smântână – 300 g. Gălbenuşurile se mixează cu zahărul, apoi se adaugă restul ingredientelor, se toarnă compoziţia în tava unsă cu untură. Înainte de a se pune la cuptor se realizează o compoziţie din 2 linguri de făină de grâu, un ou şi 2 linguri de zahăr şi se toarnă deasupra. Se lasă la cuptor până trece testul scobitorii. Smântâna se amestecă cu zahăr, după gust, şi se pune peste alivancă.

Lista delicateselor bucovinene poate continua, dar cu siguranţă reţetele prezentate ne trezesc interesul şi, dacă ne amintim şi de frumuseţea codrilor, a mănăstirilor sau de unicitatea obiceiurilor, atunci plaiul cu flori bucovinean devine unul dintre obiectivele turistice pe care neapărat trebuie să îl vizităm înainte de a ne stabili concediile în pompoasele staţiuni europene.

Loredana Larissa SOFRON

Puţini români ştiu că în Botoşani, judeţul de la margine de ţară, au văzut lumina zilei trei importante figuri ale ortodoxiei: un sfânt, Ioan Iacob de la Neamţ, zis şi Hozevitul, Patriarhul Teoctist şi părintele Cleopa. Dintre numeroasele lăcaşuri de cult care fac din judeţul Botoşani un leagăn al credinţei străbune vă propun, stimaţi cititori, un popas la complexul monastic Vorona, unde Patriarhul Teoctist, pe numele său Toader Arăpaşu, a intrat de tânăr ca frate la Schitul Sihăstria Voronei.

Străjuită de lumea frământată a oraşelor, într-o pitorească poiană din multisecularul codru botoşănean Oneaga - Tudora sălăşluieşte de mai bine de cinci sute de ani Mănăstirea Vorona, loc de evlavie pentru cei care s-au nevoit aici ca şi pentru credincioşii din toate teritoriile locuite de români atraşi de sfinţenia locului. „Însăşi aşezarea sa în mijlocul frumoasei poiene înconjurate de măreţia unui cadru rar întâlnit în alte părţi, scria vrednicul de pomenire Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adaugă distincţie celor trei biserici monumentale şi clădirilor mănăstireşti, atrăgând luarea aminte a celor care se îndreaptă spre ea asupra rostului spiritual al Mănăstirii Vorona.“

Această „insulă de rai“, cum o numea cineva, prielnică rugăciunii, a atras în urmă cu sute de ani monahi din satele moldoveneşti de pe ambele maluri ale Prutului, dar şi din părţile Banatului, schivnici ruşi şi greci care, la începutul secolului al XVI-lea, au ctitorit un mic schit de lemn cunoscut sub denumirea de „Sihăstria din Poiana Voronei“.

De-a lungul veacurilor Sihăstria Vorona a devenit mănăstire cu obşte călugărească. Istoricul acestui vechi lăcaş de ortodoxie ne dovedeşte că Mănăstirea Vorona nu este opera unui singur ctitor. În existenţa sa, de-a lungul veacurilor, sfântul lăcaş a fost sprijinit material de multe familii înstărite, bucurându-se de atenţia domnilor ţării. Să amintim că unele obiecte din muzeul mănăstirii provin din timpul domniei lui Alexandru cel Bun şi, mult mai târziu, impresionată de sfinţenia locului, prinţesa Safta Brâncoveanu a donat clopotul cel mare. La rândul lor, călugării şi egumenii sfântului lăcaş, „sihaştri vestiţi“, cum îi apreciază Patriarhul Teoctist, au lăsat şi ei file deosebite în istoria monahismului, sporind „rostul spiritual“ al mănăstirii.

La început o modestă bisericuţă din lemn, după secole de existenţă Mănăstirea Vorona prezintă vizitatorilor turnurile zvelte ale celor trei biserici parcă neatinse de urmele timpului.

După biserica din lemn cu hramul „Naşterea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu“, dispărută între timp, în 1793 a apărut prima biserică din piatră cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, ctitorită, cum vorbeşte pisania de deasupra uşii, „Cu ajutorul Domnului Nostru IS XS şi a Maicăi Precista această sfântă lucrare s-a făcut de ctitorii Dumnealui Iordache Panaite paharnic, sora Dumisale Safta şi cucoana Dumisale Maria Kostachi paharniceasa: au săvârşit-o cu toată cheltuiala Dumisale.“

Pictura de o mare frumuseţe a fost realizată, după cum precizează pisania: „în anul 1990 s-a pictat în tehnică tempera grasă de către pictorul Gavrilean Nicolae din Gura Humorului“. Deşi nouă, pictura ajută la crearea unei legături cu veşnicia pe care – spunea un vizitator – Mănăstirea Vorona o trăieşte cu toată evlavia în fiecare zi. Aici pot fi admirate icoana înfăţişându-l pe Iisus Pantocrator, binecuvântând lumea, sau icoana Maicii Domnului dăruită de către vornicul Iorgu Vârnav. Aceasta din urmă o reprezintă pe Maica Domnului în picioare şi nu îl ţine în braţe pe Iisus, ci de mână, fiind „împodobită şi înzestrată cu câteva pietre scumpe, juvaieruri de preţ“, existând şi o strană „săpată şi poleită toată în aur şi o candelă mare de 642 de dramuri“.

A doua biserică a mănăstirii a fost ctitorită în 1835 pe temelie de piatră de către hatmanul Ilie Jore şi soţia sa, Teofana. Între anii 1959 – 1968 biserica a fost transformată în depozit de cereale al CAP Vorona. Odată cu reînfiinţarea mănăstirii, sfântul lăcaş a fost restaurat, înlăturate vechea pictură şi catapeteasma. Aici se păstrează şi o icoană a Mântuitorului Hristos, o alta a Maicii Domnului şi o casetă de argint cu moaştele Sfântului Ierarh Nicolae.

În ordine cronologică, cea de a treia biserică ridicată la Vorona în jurul anului 1836 este lăcaşul cu hramul „Sfântul Nicolae“, avându-l ctitor pe stareţul Rafail, care se remarcă prin bogăţia şi varietatea motivelor sculptural-decorative ale iconostasului din lemn de tisă în stil baroc.

Alături de alte clădiri, în incinta mănăstirii se află sediul Patrimoniului judeţului Botoşani, ridicat tot prin osârdia Patriarhului Teoctist, unde se păstrează icoane vechi, evanghelii, sfeşnice şi alte obiecte de cult.

Tot aici se află Muzeul patrimoniului mănăstirii şi biblioteca care dispune de peste 4.000 de volume: manuscrise, evanghelii – unele dintre ele îmbrăcate în aur şi argint şi donate mănăstirii de mari familii boiereşti.

De-a lungul anilor, Complexul Monastic Vorona a fost vizitat de sute de mii de credincioşi, de mari personalităţi şi pelerini din diferite ţări ale lumii. Din cartea de impresii menţionăm doar fraza unui vizitator anonim: „Comori nepreţuite sunt aici. Sunteţi un colţişor de rai.“

Stelian CIOCOIU

Comuna Bălăceana este una dintre cele mai mici din judeţul Suceava, formată dintr-un sat. Aşezarea a fost menţionată pentru prima dată în 1470, fiind printre cele mai vechi localităţi ale judeţului. Este localitatea în care portul popular este ţinut la loc de cinste, iar numele satului a fost luat de la un dans cunoscut în aproape toată ţara.

Prima atestare a localităţii apare în 1470 într-un hrisov care se găseşte la o biserică din Rădăuţi, prin care satul este trecut în subordinea bisericii ortodoxe de la Rădăuţi. Bălăceana a fost comună până în 1968, apoi satul a intrat în componenţa comunei Ciprian Porumbescu. În 2004, prin referendum, a luat fiinţă comuna Bălăceana, iar din aprilie 2004 Nichita Babor, primar, şi Constantin Todiraş, viceprimar, conduc această comunitate. La fel ca mai toate localităţile din Bucovina, comuna a suferit transformări prin emigrarea populaţiei din Ardeal. „Peste jumătate din populaţia localităţii are rădă­cinile în Ardeal. În perioada în care au fost represaliile maghiare, trecerea la catolicism, oamenii au trecut munţii în Bucovina. Toţi cei care sunt în zona noastră sunt din regiunile Năsăud şi Cluj. Au venit cu tot cu familii, iar cei mai mulţi s-au aşezat la noi şi la Botuşana.

Localitatea are în jur de 700 de gospodării, aproximativ acelaşi număr avându-l şi la 1900, singura diferenţă fiind că atunci locuiau 5.000 de oameni şi acum sunt de 3 ori mai puţin. Cifrele nu sunt reprezentative atunci când se face clasificarea localităţilor în funcţie de numărul de locuitori. Pentru mine este o mare greşeală, numărul de locuitori este o variabilă într-o localitate, constanta fiind numărul de locuinţe. Cifra de 1.500 de locuitori înregistraţi la recensământ nu este corectă pentru că în permanenţă câteva sute lucrează în străinătate, ei vin şi pleacă. Mai avem aproape 1.000 de oameni care locuiesc în comună, dar care au domiciliul în buletin în oraşele apropiate, Suceava şi Gura Humorului. Ei au case, locuiesc aici, dar apar în evidenţele altora“, ne-a spus viceprimarul Constantin Todiraş.

Activităţile principale sunt agricultura şi creşterea animalelor

Conform primarului Nichita Babor, satul este îmbătrânit, majoritatea tinerilor sunt plecaţi la muncă în străinătate, peste 400 de persoane fiind plecate în permanenţă. Majoritatea dintre aceştia şi-au făcut case, cumpără terenuri pentru agricultură, tractoare, utilaje agricole. „Avem două ferme zootehnice, cu 200 de capete şi, respectiv, cu 150 de capete de bovine. Am avut un centru de prelucrare de capacitate mare, 10.000 de litri de lapte zilnic, dar problemele financiare au dus la închidere. Laptele produs în ferme şi în gospodăriile populaţiei este colectat de două firme din Gura Humorului“, ne-a spus primarul Nichita Babor.

Dispensar modern, şcoală spaţioasă şi drumuri bune

Conducerea comunei Bălăceana se mândreşte cu Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi“, construită în perioada 1894-1897, cu casele vechi cu cerdac şi pictate la exterior cu vechi simboluri tradiţionale asemănătoare celor de pe ceramica de Cucuteni, dar şi cu unul din cele mai moderne dispensare din judeţ reabilitat şi dotat în urmă cu patru ani, de Grupul Rompetrol, cu mobilier, aparatură medicală şi truse de teren pentru medici.

În localitate a funcţionat o bibliotecă înainte de război, dar care în anii ’60 a dispărut. Iubitor de carte şi provenind dintr-o familie în care părinţii au împrumutat cărţi, în urmă cu 12 ani viceprimarul Todiraş a redeschis în sat biblioteca ce numără peste 6.000 de volume, la care pot veni copiii, dar şi adulţii să împrumute cărţi sau să folosească serviciile biblionet.

Primarul susţine că autorităţile locale urmăresc şi materializează fiecare posibilitate care se întrevede pentru a îmbunătăţi calitatea vieţii în localitatea pe care o conduce. După ce a fost reabilitat şi renovat Căminul Cultural, prioritate are Şcoala Gimnazială în care învaţă 212 copii. „Condiţiile sunt foarte bune în şcoală, săli mari, spaţioase, cu mobilier modern, însă grupul sanitar este în alt corp de clădire. Avem proiect, am trecut toate fazele de avizare şi derularea a început în această toamnă, astfel încât până anul viitor vom avea lipit de şcoală un nou corp de clădire în care vor fi toalete moderne şi o centrală termică performantă pe lemne. Cu drumurile stăm foarte bine, şoseaua care străbate comuna este asfaltată, iar în interiorul satului toate drumurile sunt pietruite. Avem un proiect pentru 4,2 kilometri de uliţe comunale şi un drum comunal de 4,5 kilometri care face legătura cu Costâna şi Stroieşti şi care va fi asfaltat de Consiliul Judeţean Suceava printr-un program comun cu Consiliul Judeţean Iaşi de reabilitare a infrastructurii rutiere. Mai avem un proiect de apă-canal, dar, având sub 2.000 de locuitori, nu a intrat la finanţare. Aşteptăm noile reglementări şi sperăm ca acum să intrăm şi noi“, a precizat primarul Nichita Babor.

Bălăceana – un dans unic

În ţară comuna Bălăceana este cunoscută prin acel dans popular numit „bălăceana“. Istoria acestuia am aflat-o de la viceprimarul Constantin Todiraş: „În localitatea noastră erau hramuri, tinerii erau foarte mulţi şi erau nevoiţi să facă balurile şi horile în două - trei locuri pentru că nu era o sală în care să încapă atât de mulţi. Venind din Ardeal, au venit şi cu tradiţii pe care le-au combinat cu ce au găsit aici şi a apărut bălăceana, cea rusească, cum se spune la noi. Este un joc unic, care acum este preluat de toată lumea. Este introdus în «pădureţul» pe care îl vedeţi de sărbători la toate localităţile din zonă; toate ansamblurile mai mici sau mai mari îl folosesc, dar originea este aici, în localitatea noastră.“

Împădurirea se află în atenţia autorităţilor

Bălăceana are o pădure o obştii de 316 hectare şi fiecare cetăţean are drepturi asupra ei, putând procura o anumită cantitate de lemne. Primul proiect mai mare al administraţiei locale a fost împădurirea a 11 ha de teren degradat, pădurea de salcâmi de la intrarea în comună. Acolo a fost o pădure plantată în 1930, care după 1989 a fost rasă şi terenul a plecat la vale. „Am plantat prin forţe proprii peste 13.000 de puieţi oferiţi drept sponsorizare de Direcţia Silvică Suceava. Toate lucrările le-am făcut cu cetăţenii comunei. Mai avem 50 ha împădurite în 2010 şi acum mai avem 32 ha de terenuri degradate pe care le vom împăduri printr-un proiect pe care l-am semnat la mijlocul lunii octombrie. Împădurirea este o prioritate pentru că tăierile au fost masive şi terenurile au fost lăsate să se degradeze după tăieri. Ajungem la aproape 100 ha împădurite în ultimii 12 ani“, a spus primarul Nichita Babor.

Silviu Buculei

- Murăturile din Milișăuți – un brand.

- O ocupație care dispare.

- Asocierea: o soluție.

Purtând de-a lungul vremii denumirea Bădeuți, apoi din 1976 Emil Bodnăraș, după numele unui lider comunist din zonă, localitatea – situată la opt kilometri de Rădăuți – devine în 1996 comuna Milișăuți, ca șapte ani mai târziu, în urma unui referendum, pe harta județului Suceava să apară orașul Milișăuți.

Cu oameni harnici și gospodari, noua așezare urbană își păstrează caracterul agricol. Peste 80 la sută dintre locuitorii lucrează, pe lângă cele 2.530 ha de teren agricol ce le aparține, și importante suprafețe arendate de la proprietarii de pământ din Rădăuți. Se cultivă grâu, porumb și alte cereale, dar ceea ce-i impresionează pe călătorii ce trec prin zonă sunt mari suprafețe cultivate cu varză, de unde și inspi­rata denumire pe care a primit-o localitatea de „orașul verzei“. Cu cele peste 400 ha cu varză, ce se cultivă anual, la care se adaugă importante suprafețe de castraveți, ceapă și alte legume, milișăuțenii s-au făcut cunoscuți cu varza și castraveții murați, nelipsiți din toate piețele marilor orașe ale țării.

„Varza era pusă la murat în căzi mari, de patru-cinci tone. În vechime, saramura necesară era adusă cu căruța de la un izvor sărat de la Cacica. Cu timpul, oamenii și-au făcut și își fac acum saramura acasă. Când s-a murat, varza este transferată în butoaie mai mici și ia drumul piețelor. Castraveții erau murați în butoaie cu mărar, țelină, ardei iute, usturoi și alte plante aromate și scufundați într-un iaz unde se păstrau în condiții bune“, ne spune Natalia Ifrim, de 67 de ani.

Cerințe minime, concurență maximă

Dar toate acestea aparțin trecutului. An după an cerințele pieței au fost mai reduse. „Orășenii preferă produse proaspete, ne spune un locuitor al așezării, sau varza murată și castraveții pe care le găsesc la mall-uri.“ Și cum concurența este acerbă, tot mai mulți milișăuțeni au renunțat la această străveche ocupație. Acum căzile și butoaiele de altădată au devenit tot mai rare. „În urmă cu mai mulţi ani aveam o sută de butoaie, își amintește fermierul Ion Danileț, acum nu mai am niciunul, pentru că nu pot sta zile și săptămâni în piață.“

Varză murată în... Danemarca

Dar, întreprinzători, unii locuitori ai orașului sucevean au găsit și alte soluții. Cum mulți dintre tineri au plecat în patru zări, în nădejdea unui trai mai bun, cer celor de acasă produse cărora le duc dorul. Drept urmare, subliniază secretarul primăriei, domnul Viorel Semeniuc, unii, de pildă frații Mircea și Ion Pascariu, au achiziționat utilaje pentru ambalat și vidat și au trimis varza murată în țări ale Uniunii Europene, unde sunt români. Astfel, în magazinele și restaurantele de profil din Anglia, Franța sau Germania doritorii pot găsi varza murată sau castraveții din Milișăuți. Mai mult, în cartierul Bădeuți o societate comercială exportă în Anglia, pe lângă mezeluri, și varză murată.

În piețe, prețuri de batjocură

Din păcate, toate acestea sunt încercări timide. Recolta deosebită din acest an a pus la grea încercare producătorii de legume din Milișăuți. Mașini și căruțe pline cu varză, cartofi sau ceapă așteaptă clienții care întârzie să apară. Prețurile pe care le cer sunt, vorba unuia dintre producători, de batjocură: 50 de bani kilogramul de ceapă, cartofi sau varză sunt departe de a asigura un profit minim. Unii dintre producători, precum interlocutorul nostru Ion Danileț, având mijloace de transport, se duc la Iași, dar și aici, la piața de gros, prețurile sunt la fel de mici. Ce este de făcut? La această întrebare fermierul nostru are un răspuns: „Dacă am crea o asociație, cu ceea ce producem la nivelul orașului, am putea asigura în tot timpul anului la unul dintre marile magazine din țară necesarul de varză, cartofi ș.a.. Din păcate, nu am găsit înțelegere la ceilalți fermieri. Oamenii sunt încă reticenți și ideea de asociație îi sperie. Poate ar trebui ca specialiștii de la Camera Agricolă să-i convingă, pentru că cei de la primărie nu sunt prea interesați. Până atunci însă, vedeți și dumneavoastră, se așteaptă în zadar cumpărătorii.“

Numai cu ... „Festivalul verzei“

La toate acestea, nemulțumirea locuitorilor din Milișăuți este accentuată de faptul că, trezindu-se orășeni, și-au dat seama că nu numai că nu au niciun avantaj, ba dimpotrivă. Într-un „oraș“ care nu dispune de dotări minime – gaz metan, canalizare sau apă curentă – unde nu există spital, liceu sau un hotel „orășenii“ sunt nevoiți să plătească impozite cu mult mai mari. „Singurul câștig pe care îl avem, glumește amar un milișăuțean, este faptul că de o bucată de vreme la Milișăuți se desfășoară... «Festivalul verzei», o manifestare ajunsă în acest an la a VII-a ediție. Cât privește celelalte avantaje, de câţiva ani, se constată un număr tot mai mare de funcționari la primărie.“

Stelian CIOCOIU

Horodnic de Sus este una dintre comunele din judeţul Suceava în care locuitorii se ocupă cu creşterea animalelor, cultivarea terenurilor şi prelucrarea lemnului. Maria Luţa ocupă primul loc pe comună la cantitatea de lapte pe care o predă anual pentru industrializare. La fel ca şi alţi localnici doreşte să mărească efectivele de animale, dar nu are unde le păşuna.

„Vrem să creştem animale, să avem producţie şi nu suntem încurajaţi“

Asociaţia crescătorilor de animale „Brădetul“ din Horodnic de Sus a fost înfiinţată în anul 2011 şi numără 50 de membri activi, care cresc animale şi au producţie de lapte destul de mare, pe care o predau unui procesator din Vatra Dornei printr-un centru de colectare. Laptele obţinut de membrii asociaţiei este bio, animalele fiind hrănite numai cu fân de pe terenuri pe care se aplică doar gunoi de grajd.

Păşunatul este marea problemă a crescătorilor de animale din această zonă, pentru că din 2011, de la apariţia Legii pentru organizarea, administrarea şi exploatarea pajiştilor, ei nu au intrat în posesia suprafeţelor de păşune necesare pentru întreg efectivul de animale.

„Din anul 2007 noi ne chinuim să intrăm în posesia păşunii. Anul acesta am licitat păşunea, am câştigat-o, 3.300 lei hectarul, am semnat contractul cu primăria, am plătit, dar nici până astăzi noi nu suntem proprietarii întregii păşuni, chiar dacă asociaţia a făcut demersuri peste tot. Este vorba de 97 de hectare. Avem oi, capre, vaci, pe care trebuie să le paştem pe aceeaşi păşune. Vrem să creştem animale, să avem producţie şi nu suntem încurajaţi“, ne-a spus Maria Luţa, preşedinta Asociaţiei crescătorilor de animale „Brădetul“ din Horodnic de Sus.

Crescătorii de animale, nemulţumiţi de preţul laptelui

În fiecare zi cantitatea de lapte predată prin centrul de colectare al asociaţiei este între 1.500-2.000 de litri. Crescătorii de animale sunt nemulţumiţi în primul rând de banii pe care îi primesc pentru un litru de lapte cu grăsime de minimum 3,5%.

„Am fost plătiţi bine până în primăvară. Firma care achiziţionează laptele face o recalculare şi lunar ne tăie câte 5.000 de litri pe care noi nu ştim cum să-i acoperim. Aşa cum este şi normal, când predau lapte la centrul de colectare, persoanele asistă la măsurătoare şi la analiza privind grăsimea, iar procesatorul ne taie cantitatea şi, normal, omul este supărat. Pentru un litru de lapte cu grăsimea 4,1 primim 70 de bani. Şi la grăsime se fac şmecherii, eu am aparat electronic ca şi colectorul şi nu vrea să ia în considerare analiza de la aparatul nostru“, a precizat Maria Luţa.

Problemele legate de subvenţie se răsfrâng asupra crescătorilor

La Horodnic crescătorii de animale au probleme cu subvenţia. La începutul anului, echipe de control ale Direcţiei Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor şi ale Agenţiei de Plăţi şi Intervenţii în Agricultură au demarat o anchetă de amploare care vizează circumscripţia sanitar-veterinară, vizat de anchetă fiind medicul veterinar concesionar de la Horodnic de Sus. Au fost sesizate organele de cercetare penală, dar deocamdată singurii care au de suferit sunt crescătorii de animale, care sunt corecţi în relaţia cu statul.

„Medicul veterinar ne-a luat dosarele la toţi membrii asociaţiei, promiţându-ne că le depune pentru subvenţie. Le-a depus, dar la unii nu a trecut toate animalele, la alţii a pus animale în plus şi acum ne-a venit la toţi să dăm înapoi banii primiţi ca subvenţie. Eu, ca persoană fizică, am primit subvenţie pentru 40.000 litri de lapte şi pentru animale suma de 5.000 de euro. Am depus contestaţie la APIA, cei 40.000 litri de lapte vânduţi au fost fiscalizaţi, am plătit TVA la stat, am lucrat legal şi nu am nicio vină pentru tot ceea ce s-a întâmplat. Animalele le am, a venit inspectorul de zonă acasă, au venit de la APIA, DSV, le-au verificat, au verificat crotaliile. Nimeni nu ne-a explicat motivul pentru care trebuie să dăm banii înapoi. Dacă sunt obligată să-i înapoiez nu am de unde. Am mărit exploataţia, am construit un grajd în valoare de 35.000 de lei. Avem două grajduri, vrem să facem un adăpost şi la păşune, am lucrat legal şi, în loc să ne ocupăm de animale, trebuie să umblăm pe drumuri pentru a da declaraţii“, ne-a spus Maria Luţa.

Bani europeni pentru procesarea laptelui

Pentru că laptele nu este plătit la adevărata valoare, asociaţia doreşte să acceseze un proiect cu finanţare europeană pentru procesare la standarde europene a laptelui, cu utilaje moderne, cu consum mai mic de energie.

„După procesarea laptelui, cu zerul obţinut se pot creşte porci. Într-o fermă în care se cresc minimum 30 de porci deja apare profitul. 10.000 de lei să plăteşti pe un an îngrijitorul, 10.000 de lei să plăteşti furajele şi tot rămâne un profit de 10.000 de lei la 30 de porci de 100-120 de kilograme, crescuţi natural şi vânduţi cu 8-10 lei kilogramul. Cresc porci în gospodărie, în prezent am 16, iar acest calcul este făcut pe o situaţie concretă“, ne-a spus Maria Luţa.

Meseria de lăptar, moştenire de peste 100 de ani

Maria Luţa moşteneşte de la străbunică şi bunică meseria de lăptar. Străbunica a avut în urmă cu 100 de ani maşină pentru scos grăsimea din lapte, alegea unt pe care îl ducea şi îl vindea la Bucureşti alături de alte produse lactate, iar mama sa a ieşit la pensie din meseria de colector de lapte. Societatea comercială cu profil zootehnic pe care o deţine este plătitoare de TVA, de taxe, impozite, anual plătind numai TVA peste 1 miliard de lei vechi. În ferma proprie, pe lângă vaci şi oi creşte şi 70 de capre.

„Produsele obţinute din lapte de capră sunt un pic mai scumpe şi nu se prea vând. Doar cine ştie ce înseamnă laptele de capră sau produsul procesat din lapte de capră mai cumpără. Tot ce producem este pe bază de comandă şi desfacem de acasă.

În această vară a venit băiatul din Londra, cu dorinţa de a investi în agricultură, să facă o pensiune agroturistică împreună cu o stână turistică, şi a plecat cu banii înapoi pentru că nu este rezolvată problema păşunii comunale. Îi plac animalele, anul trecut a cumpărat un grajd şi 35 de ari de teren, a făcut un proiect de 70.000 de euro, dar din cauza păşunii a fost nevoit să mai amâne, pentru că, odată populat grajdul, trebuie asigurată şi hrana pentru animale. El vrea să crească vacile în libertate aşa cum familia noastră o face de peste 100 de ani şi nu legate la iesle cu hrană concentrată. Dar dacă nu ai unde păşuna animalele vara, ce te faci?“, a încheiat, retoric, Maria Luţa.

Silviu BUCULEI

La mijlocul lunii septembrie, în satul sucevean Petia, comuna Buneşti, au fost inaugurate Biblioteca sătească „Mihai Leonte“, Muzeul Sătesc şi a fost lansată antologia „Ametiste Moldave“. Comuna Buneşti este prima din judeţul Suceava în care o biblioteca comunală şi-a deschis o filială care răspunde nevoilor cititorilor dar şi a tinerilor din sat, aceasta fiind dotată cu calculatoare, Internet sau imprimantă, accesul publicului fiind gratuit.

Printre invitaţii la acest moment festiv s-au numărat scriitori, pictori, profesori şi învăţători, oameni de cultură din toată ţara, dar şi din Republica Moldova.

Pentru început, fondul de carte al bibliotecii, peste 1.500 de volume, a fost asigurat dintr-o donaţie de 500 de volume a poetului Mihai Leonte, restul fiind primite de la Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera“ Suceava, Mitzura Arghezi şi alţi donatori. Organizarea bibliotecii a fost coordonată de Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera“ din Suceava.

„Am amenajat biblioteca şi un mic muzeu sătesc al tradiţiilor în care se regăsesc obiecte vechi de peste 150 de ani, care ne amintesc de unde am plecat. Am amenajat acest spaţiu dedicat culturii şi istoriei locale într-o clădire abandonată, situată în centrul satului, toate cheltuielile fiind suportate din bugetul local“, ne-a spus Gheorghe Beraru, primarul comunei Buneşti.

Trei încăperi au destinaţia de muzeu, una este dedicată domnului Mihai Leonte, într-un alt spaţiu a fost reconstituită o cameră după modelul unei odăi al casei în care a copilărit poetul, iar cea mai mare încăpere găzduieşte biblioteca şi sala de Internet.

De la Ioan Ştefan, bibliotecar la Biblioteca comunală Buneşti, cel care a avut ideea înfiinţării bibliotecii şi muzeului, am aflat că cititorii din Petia au primit din donaţii cărţi foarte valoroase, care au fost împărţite în trei categorii: pentru copii, pentru tineret şi pentru adulţi.

Oaspeţi din Republica Moldova prezenţi la Petia

Ludmila Bolboceanu, profesor universitar, doctor în ştiinţele educaţiei, deţinătoare a Medaliei de Stat a Republicii Moldova „Meritul Civic“, ne-a spus că a venit la „botezul bibliotecii din satul Petia“ pentru că a apreciat gestul administraţiei locale de a da numele unei instituţii culturale unei personalităţi aflate în viaţă. „Este meritul administraţiei publice locale pentru că a reuşit să facă un gest pe care mulţi nu-l fac şi poate că nici nu-l vor urma: să dea numele unui om cât este în viaţă unei instituţii de cultură. Pentru a putea spune multe nu trebuie să aşteptăm să se ducă şi pe urmă să-l căutăm“, a precizat prof. univ. Ludmila Bolboceanu.

Colecţia muzeală de la Petia reprezintă comunitatea şi scoate la lumină tradiţiile frumoase ale acestui sat, o parte dintre ele nemaifiind păstrate, iar altele fiind pe cale de dispariţie. Expunerea obiectelor a fost făcută conform sfaturilor specialiştilor de la Muzeul Bucovinei şi a cadrelor universitare de la Universitatea „Ştefan cel Mare“ din Suceava. Astfel, au fost amenajate spaţii dedicate istoricului localităţii, administraţiei comunei Buneşti, religiei, învăţământului, meşteşugurilor tradiţionale, etnografiei şi îndeletnicirilor populaţiei.

Silviu BUCULEI

Sintagma „Istoria este cea dintâi carte a unei naţii“ – Nicolae Bălcescu – se verifică atunci când vorbim despre locuitorii comunei Adâncata din judeţul Suceava, localitate care sărbătoreşte anul acesta jumătate de mileniu.

Aşezare, specific şi locuitori

Formată din trei sate: Adâncata, Călugăreni şi Feteşti, comuna numără în jur de 4.300 de locuitori. Denumirea comunei diferă de-a lungul parcursului istoric, „Dâncata Ungureni“, „Adâncata Berhometele“, „Ocolul Berheiu“, fiind doar câteva dintre exemplele de denumiri cunoscute de către locuitori.

Localitatea a aparţinut judeţului Dorohoi după care, în urma cercetărilor locuitorilor, a trecut sub orânduirea judeţului Suceava.

Iniţial a fost un sat domnesc, apoi în 1596 a fost dat de Teodor Movilă ca zestre Mănăstirii Teodoreni din Burdujeni şi a devenit sat mănăstiresc. Întemeierea satului Adâncata datează de la sfârşitul secolului al XVII-lea, iar prima informaţie argumentată documentar apare în anul 1772 într-o catagrafie de unde reiese că aşezarea avea 35 de case şi în jur de 150 de locuitori.

Satul Feteşti este atestat pentru prima dată în data de 19 iulie 1632, în timp ce satul Călugăreni se presu­pune a fi întemeiat la sfârşitul secolului al XIX-lea. Începând cu anul 1890 Adâncata devine comună.

Motiv de sărbătoare

La împlinirea a 500 de ani de atestare istorică, autorităţile locale au pregătit manifestări de amploare pentru a sărbători. Astfel a luat naştere festivalul folcloric „Satule de sub pădure“, iar pe durata celor două zile de sărbătoare, primăria şi consiliul local au organizat un program care a inclus mai multe manifestări culturale.

Pentru a oferi un exemplu celor tineri, au fost sărbătorite cuplurile de aur ale localităţii şi au fost înmânate titluri de cetăţean de onoare unui număr de şase persoane care au avut o reală contribuţie la dezvoltarea comunei: Nicolae Ciobanu – fost primar al comunei înainte de 1989, Vasile Atănăsoaie, Romulus Sfichi, Ioan Alucăi şi Enea Iftode – veterani de război şi ultimul titlu a fost acordat post-mortem lui Ioan Doru Huşman, erou al Revoluţiei din 1989, documentul fiind înmânat tatălui acestuia.

Un alt moment important al festivalului a fost premierea olimpicilor şi a tinerilor cu rezultate deosebite. Jumătate de mileniu este un motiv de sărbătoare, iar sătenii din Adâncata au avut parte şi de momente artistice oferite de interpreţi şi grupuri de jocuri populare din zonă.

„Este primul eveniment de acest gen organizat de comuna Adâncata, primul festival de o aşa amploare. Au mai fost organizate diverse manifestări cu ocazia zilelor comunei, însă acum, la sărbătorirea atestării a 500 de ani de existenţă, am organizat ceva special“, a precizat primarul Viorel Cucu.

Lansarea cărţii Adâncata la jumătate de mileniu

Pentru mulţi dintre locuitorii comunei cel mai important moment a fost acela al lansării cărţii Adâncata la jumătate de mileniu. Autorul, Nicolae Ciobanu, fost primar al localităţii în perioada comunistă, propune locuitorilor comunei, şi nu numai, o incursiune în istoria locală. Cartea este scrisă urmând un traseu istoric care să facă cunoscută istoria locului, dar şi istoria neamului său, după cum declară autorul, „Prezentul comparat cu trecutul“.

Cititorii cărţii vor putea afla mai multe informaţii despre localitate şi modul în care istoria şi-a lăsat amprenta pe acele meleaguri. O altă parte importantă a cărţii o reprezintă descrierea persoanelor care au contribuit, până în acest moment, la dezvoltarea comunei. „Am vrut să las o mărturie mai ales a perioadei dinainte de 1989 pentru că nu foarte multă lume are curajul să spună ce s-a petrecut în acele vremuri. Cei care ne urmează trebuie să aibă de unde învăţa câte ceva“, adaugă autorul.

Loredana Larissa SOFRON

De peste şase veacuri, într-un ţinut cu păduri întinse şi dealuri molcome parcă niciunde mai frumoase ca în Ţara de Sus a Moldovei se arată lumii întregi o salbă de aşezăminte religioase, altare străbune de închinare, amintind de un trecut de fapte mari, de un trecut de „cărturărie şi artă“, cum nota la începutul secolului trecut Nicolae Iorga.

Întruchipare a spiritualităţii ortodoxe trăite dintru început pe plaiurile Moldovei, ctitoriile bisericeşti impresionează şi astăzi prin realizarea lor artistică, prin arhitectura şi pictura care atât de armonios se îmbină. Între acestea, poate mai puţin cunoscută, se află Mănăstirea Slatina, ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu, un domn care a stârnit în epocă, dar şi în posteritate, atitudini atât de critice precum în portretul sumbru pe care îl face Grigore Ureche, apoi Costache Negruzzi în cunoscuta nuvelă, dar şi Nicolae Iorga, care, trecând peste resentimentele moştenite de la cei care l-au premers, nota despre Mănăstirea Slatina: „ctitorul Alexandru Lăpuşneanu (...) a vrut să întreacă pe toţi înaintaşii şi strămoşii prin clădirea acestei mănăstiri. Niciodată Ştefan cel Mare sau Petru Rareş nu au avut îndrăzneala şi dărnicia ce trebuie pentru a dura o clădire aşa de mare şi aşa de felurită“.

Legenda spune că, „fiind între satele Corlăteşti şi Todereşti, calul voievodului s-a împiedicat şi a căzut Măria Sa în mijlocul râului Moldova. Dar Alexandru Voievod a sărit pe al doilea cal şi a pornit către locul dorit care i-a plăcut foarte mult. A dat mulţumire lui Dumnezeu şi a hotărât ca pe locul acesta să se înalţe o mănăstire căreia i-a dat numele de Slatina“.

La 30 km apus de Fălticeni şi tot atâţia de Gura Humorului, pe valea Suhăi Mici, prima mănăstire ctitorită de Alexandru Lăpuşneanu – Slatina – care avea să fie necropolă domnească a fost urmată şi de alte lăcaşuri de cult, între care am aminti mănăstirea de o mare frumuseţe de la Pângăraţi – Neamţ, zidirea din temelii a mănăstirii Bistriţa, ctitorie a lui Alexandru cel Bun etc.

Situată chiar pe axul porţii de intrare, biserica domină prin proporţii şi zvelteţea ei celelalte construcţii. Zidirea Mănăstirii Slatina a început la 1 septembrie 1554. Pentru meşteri pietrari, dar mai ales ţiglari, Vodă s-a adresat vecinilor din Ardeal. Pentru acoperirea bisericii, voievodul a solicitat regelui Poloniei plumb, iar din părţile Bistriţei, arama pentru clopote, din Haţeg lespezile de marmoră, iar în 1557 domnitorul se interesa la bijutierul clujean Ştefan de situaţia comenzii sale pentru argintăria Slatinei. Tot din Transilvania s-au adus câlţi de cânepă şi in pentru a pregăti tencuiala bisericii pe care s-a aplicat pictura în frescă.

Sfântul lăcaş a fost târnosit la 14 octombrie 1558, aşa cum consemnează în cronica sa Grigore Ureche, „mai apoi domnul Alexandru Vodă, întru lauda lui Dumnezeu, au zidit Mănăstirea Slatina cu multă cheltuială şi osârdie şi au sfinţit-o Grigorie Mitropolitul şi la sfinţire, zic, să fi fost preoţi şi diaconi o sută şi şaptesprezece. Acestea s-au lucrat în anul 7066 (1558) şi au sfinţit-o în octombrie 14“.

Deasupra uşii de intrare se afla stema ţării cu următoarea pisanie „Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului (...) eu, robul lui Dumnezeu, răposatul întru credinţă Alexandru Voievod, cu doamna Ruxandra şi cu de Dumnezeu dăruitele lui odrasle Bogdan, Ioan, Petru şi Constantin a început a zidi hramul întru numele Schimbării la Faţă a Domnului în anul 7069 (1561)“.

Mormântul ctitorului se află în gropniţa dintre pro­naos şi naos amenajată special pentru adăpostirea locaşurile de veci ale familiei domnitorului. Vatra mănăstirii este împrejmuită cu ziduri puternice bine conservate. La cele patru colţuri ale incintei s-au clădit bastioane, semn că Mănăstirea Slatina era destinată pentru adăpost, dar şi rezistenţă şi apărare. Turnurile adăpostesc paraclisul Doamnei Ruxandra, iar în altul paraclisul cu hramul Trei Ierarhi. În zidul vechi trapezării, care a dispărut în urgiile vremii, voievodul a construit o fântână înconjurată de inscripţia „Acest izvor şi această fântână le-a făcut Alexandru Voievod, fiul lui Bogdan Voievod cu mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei“.

Înfrumuseţată şi restaurată în ultimele decenii, Mănăstirea Slatina este şi rămâne o aleasă piatră strălucitoare în diadema aşezată pe fruntea bătrânei şi veşnic tinerei Moldove. Vizitând acest sfânt lăcaş de închinare, stimate cititorule, se cuvine poate să-ţi aminteşti o clipă şi de Alexandru Lăpuşneanu, domnul care a preferat ca la sfârşitul vieţii să treacă în veşnicie în umila rasă de călugăr cu numele Pahomie.

Stelian Ciocoiu

În cadrul celei de-a XI-a ediţii a Festivalului Naţional al Păstrăvului organizat la Ciocăneşti în perioada 15–17 august, a fost redeschisă pentru public mina turistică Oiţa. Autorităţile locale vor să amenajeze în scop turistic, în prima etapă, 800 de metri de galerii. Este singura mină din România din care se exploata mangan care se vizitează.

Numele satului Ciocăneşti vine de la pricepuţii meşteri fierari, cunoscuţi sub numele de ciocănari, care au făcut săbii şi alte obiecte din metal pe vremea lui Bogdan Vodă şi a lui Ştefan cel Mare. Localnicii spun că şi vestitul buzdugan cu colţi al lui Ştefan cel Mare, care se află într-un muzeu la Istanbul, ar fi fost făcut la ei în sat. Tot legendele spun că nisipurile Bistriţei Aurii ascund praf de aur, iar localnicii se laudă că multe obiecte din metal „erau ciocănite“ din fierul scos din munţii din preajmă. De la această îndeletnicire şi-au luat numele numeroase familii, astfel încât pe fiecare uliţă a satului găseşti cel puţin o familie Ciocan.

Dacă existenţa aurului pe Bistriţa este mai mult sau mai puţin credibilă, prezenţa minereurilor de fier în munţii din zonă este un lucru cunoscut, aici funcţionând mai multe mine, una dintre ele fiind transformată în obiectiv turistic. Majoritatea bărbaţilor din Ciocăneşti au lucrat zeci de ani într-una dintre cele 15 galerii de la Oiţa. Dacă, pentru unii, mina este acum obiectiv turistic, pentru alţii este locul unde au văzut moartea cu ochii sau şi-au şubrezit sănătatea.

Din cele 15 galerii din care se extrăgea minereu de mangan utilizat la producţia de tablă de la Combinatul siderurgic de la Galaţi, se vizitează doar o parte a uneia dintre ele, intenţia primăriei fiind crearea accesului turiştilor pe o distanţă de 800 de metri de galerie, în viitor amenajările urmând a fi extinse pe o distanţă de 1,5 kilometri.

Fost miner, ghid în mină

Petrică Moroşan este unul dintre foştii mineri care au lucrat la mina Oiţa 27 de ani, actualmente fiind administrator, paznic şi ghid pentru turiştii care doresc să intre în subteran. Fostul miner simte regretul anilor în care intra în schimb împreună cu câteva sute de ortaci pentru a câştiga bani frumoşi cu care îşi întreţinea familia, dar şi pentru a da de lucru siderurgiştilor de la Galaţi sau angajaţilor de la uzina de săruri de mangan de la Iacobeni, unică în ţară şi care a asigurat, până în 1994, substanţele necesare industriei de îngrăşăminte chimice şi industriei siderur­gice, livrând chiar şi la export sărurile de mangan produse.

După un scurt instructaj, Petrică Moroşan împarte turiştilor cizme de cauciuc, căşti şi lămpi de miner, recomandându-le să-şi pună şi haine groase, pentru că temperatura în mină este de 3 grade Celsius. Ghidajul începe cu un scurt istoric al minei. Primele documente privind activitatea minieră în regiune datează din 1770, când boierii moldoveni care exploatau rudimentar minereul de fier din zona Iacobeni s-au asociat. În perioada interbelică două societăţi s-au ocupat de exploatarea manganului, minele fiind naţionalizate pe 11 iunie 1948. Până în 1990 minele au fost grupate în cadrul Direcţiei Regionale Miniere Vatra Dornei, apoi au aparţinut de Min Bucovina, până la închidere. La această mină lucrau în trei schimburi peste 1.000 de oameni din Bazinul Dornelor.

Drumul spre „inima pământului“

La intrarea în mină, imediat după gura de acces, la lumina lămpilor se vede un prim utilaj folosit de mineri, un cărucior cu care era transportat minereul. Din drumul spre „inima pământului“, ghidul face o abatere în partea dreaptă pentru a ne arăta spaţiul special amenajat în care se ţinea dinamita, dar şi un front de lucru din care se exploata minereu în momentul închiderii minei.

„Vrem să deschidem în scop turistic 1,5 kilometri de galerii, dar mina, fiind închisă foarte mult timp, sunt unele surpări şi până nu asigurăm condiţiile de securitate nu putem permite accesul. Vrem ca cei care intră în mină să vadă modul de exploatare a manganului. Oricând această mină poate fi deschisă, rezerve de mangan fiind suficiente pentru o exploatare eficientă. Înainte se extrăgeau cam 200 - 300 tone pe zi, dar în anul 2000 s-a luat decizia închiderii minei, galeriile intrând în conservare“, ne-a spus Petrică Moroşan. Fiind vorba de o mină, „ochiul de vultur“ al ghidului „mătură“ în permanenţă turiştii pentru a fi sigur că nimeni nu s-a îndepărtat de grup. Apoi explică: „Acesta este un troc în care se încarcă materialul cu o sapă şi se punea în tona care era la uşă. Aici este o firidă în care se ţinea dinamita. De la schimb la schimb dinamita se preda de artificieri şi se ţinea într-un seif încastrat în firidă la care avea acces doar artificierul de tură. De aici se mai merge 1,5 kilometri în mină, după care se urcă 50 de metri pe un suitor şi se face iar o distribuţie la fronturile de lucru.“

Deşi nu este spectaculoasă ca o mină de sare, nu are statui sculptate, lacuri din care să reflecte lumina, mina de mangan stârneşte interesul atât turiştilor, foştilor mineri care îşi aduc aminte cu nostalgie de tinereţe, cât şi tinerilor care vor să vadă în ce condiţii au lucrat părinţii şi bunicii lor. Fiind o zonă cu izvoare la intrarea în mină, accesul se face prin apă, sistemul de pompe nefiind funcţional pentru că, deocamdată, galeriile nu sunt alimentate cu energie electrică. După primii paşi rămâi impresionat de condiţiile grele de muncă ale minerilor, în frontul de lucru al minerilor apa picurând din tavan.

Muzeul minei

La redeschiderea minei a fost inaugurat şi un mic muzeu în care este expus minereu de mangan, bauxita roşie şi alte metale, planşe care prezintă fluxul tehnologic din mină, norme de protecţie, activităţi specifice din mină.

Din ceea ce s-a mai păstrat s-a amenajat un mic muzeu, astfel încât vizitatorii să-şi facă o idee privind modul de exploatare a minereului din această mină, să vadă cum arată minereul extras din galerie. Expoziţia fiind amenajată într-o fostă sală de şedinţe a exploatării miniere, pe pereţi încă se mai păstrează picturile cu flora şi fauna din zonă. „Mi-a plăcut ceea ce am făcut, era o muncă sigură, aveam unde să vin la lucru în fiecare zi, nu aveam grija zilei de mâine cum este acum. După ce te obişnuiai, cam în două săptămâni ţi se părea că este ceva normal, eram mulţi colegi, veneam peste 1.000 de oameni zilnic, se lucra în flux continuu cu excepţia zilei de duminică.

Ziua de lucru începea la ora 6:00, venea autobuzul şi ne aducea la mină unde mi se dădea o masă gratuită. După ce mâncam ne echipam şi la ora 8 ne apucam de treabă. Ieşeam la 13:30 – 14:00, făceam baie, după care eram duşi acasă. Şase ore stăteam în mină, totul depindea de cum ne îndeplineam sarcinile de serviciu trasate. Aveam o normă, se lucra în acord, trebuia să facem planul şi să dăm minereul care era trecut de şefii noştri în norma de lucru“, ne-a spus Petrică Moroşan.

Silviu Buculei

Moldoviţa este una dintre cele mai întinse comune din judeţul Suceava, cu o suprafaţă de 24.924 ha, cea mai pare parte fiind teren împădurit sau cu vegetaţie forestieră (19.922 ha). Resursele naturale şi potenţialul turistic (plasarea localităţii pe ruta mănăstirilor – patrimoniu UNESCO din nordul Moldovei) nu sunt pe măsură ori corect exploatate, astfel încât cei 5.242 de locuitori trăiesc din creşterea animalelor şi, din ce în ce mai puţin, din munca la pădure. Primarul Traian Ilieşi, aflat la al doilea mandat, el însuşi întâi de toate fermier, ne explică de ce am introdus termenul „corect“ referindu-ne la resursele naturale şi de ce ocupaţia de bază, exploatarea lemnului, nu mai este predominantă pentru localnici.

– Domnule primar Ilieşi, să le spunem cititorilor că purtăm discuţia nu la sediul administraţiei din Moldoviţa, ci la ferma dvs. zootehnică de familie.

– De fapt e afacerea fiicei mele, realizată cu fonduri europene, prin Măsura 112 - Instalarea tânărului fermier. I-am cedat eu 30 de capete de Bălţată Românească şi o suprafaţă de teren, ea a construit tot ceea ce vedeţi aici (grajduri), iar acum vrea să-şi facă propria unitate de prelucrare a laptelui, fiindcă nu este o soluţie să vinzi, ci să procesezi tu, să plece de la tine produsul finit. Bine, să nu vă închipuiţi că iese cine ştie ce profit, dar calculul se face altfel. În afară de faptul că trăieşte de pe urma fermei o familie, se mai realizează trei lucruri: dăm de lucru la 2-3 persoane, livrăm alimente eco şi le oferim românilor produse autentice, româneşti!

Mi-aş dori ca foarte mulţi oameni din Moldoviţa şi din ţară să procedeze la fel, să ne alimentăm copiii natural, nu cu hrană artificială din străinătate, pentru care se face o mulţime de publicitate. Foarte bine, să fie, dar mai degrabă am mediatiza produsele noastre româneşti.

– Sau să mediatizăm afaceri de familie, de tipul acesteia.

– Să facem publicitate pentru orice, că multe are ţara aceasta; minte nu prea avem!

– La ce şi la cine vă referiţi când spuneţi că ne-ar lipsi mintea?

– La cei care conduc România asta, că omul de jos n-are vină. Românul, oricât s-ar spune, e harnic. De la noi, de la Moldoviţa, au plecat oamenii la muncă afară, au strâns bani, s-au întors acasă şi au făcut ba o căsuţă, ba o afacere, inclusiv ferme mici. Dar era mult mai bine să fi avut ei de lucru în ţară!

– Aveţi, se vede, o mare nemulţumire, vă frământă ceva...

– Mă nemulţumesc mai multe lucruri. Mă uit şi eu uneori la televizor şi-mi vine să plâng cum a putut să ajungă această ţară, după 25 de ani de guvernare; fără să avem război, s-a distrus aproape tot, industrie, resurse, pământ, păduri. Şi noi am avut în localitate o fabrică de cherestea şi produse finite, cu vreo 500 de muncitori, dar n-a mai fost bună. În schimb, a fost bună o altă fabrică, a unor austrieci!

– Încă mai e lemn?

– Mai e, dar puţin. De când a venit investitorul acesta, căruia, mă uitam, guvernaţii îi spuneau „strategic“, tot lemnul pleacă la el, la Rădăuţi, unde are fabrica de cherestea, iar produsul brut se exportă în lumea largă. Vă daţi seama ce prostie, să-i dăm voie să plece cu cherestea, în loc să facem produse finite, să rămână plusvaloarea în România...

– Plus locurile de muncă.

– Exact. Ce să vă spun, pădurile au fost jefuite...

– S-a tăiat aşa mult?

– Foarte mult, nici n-aţi vrea să ştiţi! Bine, acum s-au mai corectat un pic lucrurile, dar la început doar austriacul era favorizat, lui îi dădeau ce era mai bun, la preţuri de nimic, iar pentru lemnul rău se organizau licitaţii şi pentru români... Numai la noi, în Moldoviţa, s-au distrus păduri întregi.

– Şi ce se mai poate face acum, să se corecteze lucrurile?

– Nu trebuie să facem nimic. Doar să ieşim vreo 20 de ani din pădure, să nu se mai taie absolut nimic, că ea se regenerează de una singură, noi doar să scoatem doborârile şi uscăturile. Dacă se mai continuă cu debandada din păduri, în 40-50 de ani o să avem munţii goi! Cu toate consecinţele care decurg de aici.

Îi văd la televizor pe unii întrebându-se de ce avem atâtea inundaţii. Cum să nu fie inundaţii, oameni buni, dacă apa nu se mai opreşte nicăieri, vine tăvălug peste case fiindcă am ras pădurile? Înainte ploua 2-3 săptămâni şi n-aveam griji. Acum, după o jumătate de oră de potop, ne ia cu case cu tot. Şi la noi a fost dezastru în 2008 şi 2010, nici nu vreau să-mi amintesc. Acestea sunt consecinţele defrişării, nu mai are apa stavilă! Plus că după inundaţii ne trebuie bani să înlăturăm efectele viiturilor. Eu am recurs la metode tradiţionale, fac apărări de mal din lemn, în lipsă de fonduri, că şi aici e o problemă.

– Pentru că am ajuns la treburile dvs. de primar, care ar fi priorităţile comunei?

– Infrastructura prima şi prima dată, unde sunt incluse şi zidurile de sprijin, fiindcă nimic nu-i mai important decât să apărăm casele oamenilor.

– Bani europeni n-aţi accesat?

– Ba da, în 2010. Cu bani accesaţi pe Măsura 322 am asfaltat 9 km de drum, cu tot cu lucrări de apărare. Putem vorbi despre finanţări europene, dar eu pun problema altfel. Ar fi foarte inteligent dacă, din ceea ce producem pe plan local, să rămână măcar 50% din fonduri la comună.

– Banii se întorc totuşi sub formă de cote din TVA şi IVG.

– Da, dar ni-i dau când şi cum vor ei, iar noi stăm cu mâna întinsă la judeţ şi guvern. Spun fără reţinere: am fost jecmăniţi ca localitate, cum şi ţara a fost. Ne uităm cum pleacă bogăţiile noastre la alţii.

– Zona are potenţial turistic, sunt aici mănăstirile din patrimoniul UNESCO, aveţi mocăniţa şi un peisaj copleşitor. Nu este valorificat acest potenţial?

– Bucovina toată e frumoasă, dar e nevoie să vină cineva să investească...

– Cine să vină, străinii, că tocmai spuneaţi că ei nu-s buni!!!

– Nu, Guvernul, fiindcă el ne ia banii şi dispune de resurse! Dacă ar lăsa banii UAT-urilor (n.n. – unităţi administrativ teritoriale), am face noi proiectele, că suntem capabili să ne îngrijim de dezvoltarea localităţii. Să lase fondurile şi deciziile la noi, nu să hotărască un ministru de la Bucureşti soarta unei comune, că n-are el habar de trebuinţele noastre. Vă spun cinstit, dacă n-ar fi fost primarii, să ţină de comunele lor, nu ştiu ce se alegea de toată ţara...

– Să nu mai ştim noi să ne chivernisim, deşi facem asta de vreo 2.000 de ani încoace?

– Ei, ne-am prostit aşa, dintr-o dată! În Ungaria, aţi auzit ce spun fermierii: agricultura o fac ungurii, nu străinii. Germanii, la fel. Numai noi parcă n-am fi capabili... O să ajungem să călcăm pe pământ străin în propria ţară! Cum să stai tu, la Bucureşti, acolo unde se zice că se dă ora exactă pentru România, să te cerţi pe nimicuri, la televizor? Nu, frate, bateţi un cui, puneţi o cărămidă, nu hârtii, nu vorbe, puneţi cărămizi, că ele rămân!

Maria Bogdan

Studenţii de la specializarea Economia Comerţului, Turismului şi Serviciilor din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică au organizat un eveniment inedit în Suceava în cadrul proiectului „Salvează Satul Bucovinean. Adoptă o casă!“. Ei au adus satul în centrul municipiului prin expoziţiile de fotografii cu case tradiţionale vechi de 200-300 de ani, din diferite zone etnografice ale judeţului, la care au adăugat un scurt istoric al acestora, scris de mână, prin obiecte tradiţionale (costume populare, covoare şi ştergare, costume populare, păpuşi din pănuşi) şi unelte specifice îndeletnicirilor din mediul rural, găsite în casele bunicilor şi străbunicilor.

Modul de expunere a fost inedit, pe iarbă fiind aşezate scoarţe tradiţionale, coşurile de gunoi au fost acoperite cu ştergare şi covoare ţărăneşti, iar pe sforile întinse între copaci au fost prinse, cu cârlige de lemn, fotografii ale caselor pe care studenţii le-au vizitat în stagiile de practică. Au putut fi admirate Casa Pojbotă, construită în urmă cu 200 de ani, şi Casa Buburuzan, veche de 250 de ani, ambele situate în comuna Mănăstirea Humorului, Casa Oblezniuc, construită din bârne, cu temelia din piatră şi acoperită cu draniţă, şi Casa Bacico, construită acum 150 de ani de meşteri din Argel, ambele din Moldoviţa.

Casele ţărăneşti sunt o parte din produsul turistic

Studenţii îmbrăcaţi în ii sau costume populare i-au atras pe copii, adolescenţi şi adulţi la ateliere de creaţie în cadrul cărora s-au jucat cu lut, încercând să reproducă o casă tradiţională cu elementele ei definitorii, au încercat să facă oale la fel cum se fac în atelierele de olărit, s-au jucat cu pănuşi dând viaţă unor păpuşi pe care le-au îmbrăcat în mici costume populare ori au cusut motive tradiţionale pe pânză ţesută în casă. Ideea proiectului cu satul în parc a apărut în cadrul cursului de comunicare, studenţii căutând noi metode de promovare a satului bucovinean ca destinaţie turistică şi modalităţi de salvare a arhitecturii tradiţionale.

„Dacă la început unii studenţi au fost un pic neîncrezători, entuziasmul i-a cuprins şi pe ei pentru că poveştile oamenilor pe care i-au întâlnit şi ale acestor case i-au emoţionat. Au fost situaţii în care vorbeau despre aceste case cu lacrimi în ochi, au ajuns să se implice emoţional într-un proiect profesional. Aceste case tradiţionale şi peisajul Bucovinei sunt parte a produsului turistic Bucovina, iar căderea în dizgraţie a acestor case afectează acest produs turistic. Dacă nu facem ceva să-l conservăm, pe termen lung nu vom mai avea ce vinde turiştilor. Mesajul nostru este că, dacă îţi faci o construcţie nouă, să o faci în spatele acestor case care, de obicei, sunt la linia străzii. Aceste case trebuie păstrate pentru a găzdui prieteni sau turişti. Casele noi se pot armoniza în peisajul actual prin preluarea de elemente de traforaj tradiţionale la ganguri şi terase şi preluarea de elemente coloristice care să se îmbine cu cele existente. De dragul zonei şi a turismului, ideală ar fi îmbinarea vechiului cu noul“, ne-a declarat conf. univ. Carmen Chaşovschi, coordonatorul proiectului.

Voluntariat pentru salvarea caselor vechi

Tot în cadrul proiectului „Salvează satul bucovinean! Adoptă o casă!“, studenţii suceveni prezintă case tradiţionale bucovinene care au nevoie de intervenţii menite să le păstreze aspectul tradiţional. Campania este dedicată păstrării aspectului tradiţional al satelor şi îşi propune să sprijine proprietarii în reabilitarea caselor prin metode tradiţionale. Studenţii coordonaţi de conf. univ. Carmen Chaşovschi îi invită pe suceveni să „adopte“ o casă şi să contribuie în acest fel la păstrarea ei. Tot studenţii confecţionează obiecte de artizanat pe care le vând, iar banii câştigaţi îi donează pentru mici intervenţii de salvare la casele vechi, anul acesta banii adunaţi fiind donaţi unei case din Putna, aleasă prin vot.

Satul bucovinean ca destinaţie turistică

În paralel cu promovarea caselor şi activităţilor tradiţionale din mediul rural a avut loc lansarea broşurii „Satul bucovinean ca destinaţie turistică. Cum îl protejăm şi promovăm?“, un ghid pentru administraţiile locale, arhitecţi şi constructori, investitorilor din turism şi tuturor celor care îndrăgesc zona, în care sunt argumente solide pentru a construi fără să se dărâme casele tradiţionale. Aşa cum au precizat autorii, cartea este un ghid de bune practici, structurat în unsprezece capitole, care prezintă argumente şi exemple pozitive de destinaţii turistice care au conservat şi valorificat peisajul construit. Sunt prezentate recomandări de adaptare a caracteristicilor arhitecturii tradiţionale la construcţiile noi din Bucovina (corpuri de case, acoperişuri, faţade, prispă, foişor, ferestre şi uşi, talpa şi temelia casei, porţi şi garduri, curţi şi fântâni), drepturi şi obligaţii ale primarilor cu privire la păstrarea imaginii satului, amenajarea spaţiilor publice rurale pentru a promova satul ca destinaţie turistică.

„Se fac o mulţime de lucruri care nu-şi au locul prin sate. Unii oameni îşi demolează casele vechi pentru a construi altele noi care sunt departe de ceea ce ar trebui să fie pe aici. Unii vând casele din bârne sperând să găsească un cumpărător care să le monteze în alt loc. Asta înseamnă lipsă de respect faţă de istoria familiei. Păcat că se distruge patrimoniul de valoare. Sunt puţine exemple printre cei care fac turism în care o pensiune să fie formată din case din bârne luate din mai multe locuri“, ne-a declarat arhitectul Doru Deacu, membru al Filialei Nord-Est al Ordinului Arhitecţilor.

Culegere cu tehnicile de construcţie a caselor din lemn

Cu o structură clară, broşura este o culegere de recomandări care vizează tehnicile de construcţie a caselor, dar şi amenajarea spaţiului public, prezentând în imagini exemple „Aşa da“ şi exemple „Aşa nu“, studii de caz care explică detaliat practici pozitive şi negative întâlnite în peisajul construit al satelor din judeţul Suceava.

Dorinţa celor care au contribuit la realizarea broşurii este ca materialul să devină un îndrumar şi o sursă de inspiraţie pentru păstrarea autenticităţii peisajului cultural al Bucovinei, de dragul nostru, al celor care locuim aici şi care ne mândrim cu ea, dar şi pentru turiştii care vin să o viziteze. „Ghidul reprezintă un instrument bine structurat şi organizat ce poate fi folosit în demersul de a convinge şi demonstra importanţa unităţii arhitecturale în activităţile de promovare a satului ca destinaţie turistică. Bucovina de astăzi merită o şansă, iar Bucovina de mâine este responsabilitatea noastră, a tuturor!“, a precizat conf. univ. dr. Carmen Chaşovschi, în cadrul lansării broşurii.

Silviu Buculei

Fermierii suceveni sunt direct interesaţi să dezvolte zootehnia şi conversia de la vacile din rase pentru lapte la cele pentru carne. Un proiect-pilot realizat în parteneriat cu specialişti din Elveţia ar urma să asigure vaci pentru reproducţie şi pregătirea crescătorilor de animale din zona de munte pentru a creşte şi întreţine aceste vaci.

Crescătorii de animale din judeţul Suceava vor participa la un proiect susţinut de Elveţia. Cu sprijinul Ministerului Agriculturii din Berna şi al unui colectiv de specialişti elveţieni se va construi o fermă-pilot în judeţul Suceava pentru instruirea fermierilor. Unitatea ar urma să deţină aproximativ 300 de vaci din rasele Angus şi Charolaise. Elveţienii vor preda crescătorilor de animale suceveni lecţii de creştere intensivă a vacilor de carne şi îi vor învăţa metodele de accesare a fondurilor europene.

Conform directorului general în cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Gheorghe Neaţă, a fost ales judeţul Suceava pentru acest proiect-pilot deoarece are cel mai mare efectiv de bovine din România, 170.000 de capete.

„Creşterea bovinelor pentru carne este o alternativă la vacile pentru lapte, mai ales în condiţiile în care acesta din urmă trebuie să se încadreze în rigorile europene privind numărul de germeni şi celule somatice. În ciuda demersurilor europene privind implementarea cotelor de lapte, nu s-a reuşit schimbarea, în mare măsură, a fermelor tradiţionale româneşti. Doresc din toată inima să implementez la Suceava un centru-pilot. Specialiştii din Elveţia vor să construiască în România, pe sume importante de bani, asemenea centre, iar rasa Angus se pretează foarte bine la păşunat, este o vacă de iarbă, întreţinerea ei necesitând cheltuieli mici.“

Un asemenea centru-pilot va avea adăposturi şi utilităţi, activităţile fiind în cea mai mare parte mecanizate şi va livra anual, într-un anumit areal, între 50 şi 100 de femele, care să conducă la înmulţirea efectivelor. Partea elveţiană va veni cu animalele şi specialiştii, autorităţile locale şi judeţene urmând să asigure terenurile şi adăposturile necesare.

Vacile pentru carne se pretează foarte bine la condiţiile din judeţul Suceava, nefiind nevoie de îngrijire şi furajare sofisticate. O asemenea vacă ar produce 10-12 kg de lapte doar pentru consumul zilnic al viţelului până la înţărcare, adică la 7 luni, acesta ajungând să cântărească circa 300 kg. În aceste condiţii, sacrificarea pentru carne, fără a pune la socoteală şi îngrăşarea până la 500 kg, va depăşi cu mult încasările din eventuala vânzare a laptelui

„Astfel, pas cu pas, s-ar putea ajunge, pe teritoriul României, la metisarea unui efectiv de aproximativ 1 milion de capete. Deja, la nivelul judeţului, există foarte mulţi crescători care folosesc în gospodăriile proprii însămânţarea artificială sau monta naturală cu tauri din rase de carne, producând viţei de carne, care trebuie selectaţi, colectaţi şi aduşi în centre de îngrăşare pentru a fi sacrificaţi sau a fi exportaţi în viu, inclusiv în China“, a declarat Gheorghe Neaţă, director general în cadrul MADR.

Silviu BUCULEI

Cu fâneţe şi păşuni naturale întinse, Bazinul Dornelor reprezintă o zonă generoasă pentru creşterea animalelor, iar astăzi această îndeletnicire este valorificată şi din punct de vedere turistic. Stânele din zona staţiunii Vatra Dornei atrag turiştii români şi străini, asigură ecologizarea zonelor în care sunt amplasate şi sunt principala sursă de venit pentru fermieri.

Mihai Voloşeniuc este unul dintre fermierii din Vatra Dornei care îmbină zootehnia cu agroturismul. Deţine o fermă de bovine, cu un efectiv de 40 de capete de lactaţie în localitatea Poiana Stampei, şi o exploataţie de ovine în parteneriat cu Iliuţă Boncheş, cu 700 de capete, specializate pe producţie de lapte – carne. Ferma de vaci este populată cu animale din rasele Brună de Austria şi Bălţată Românească, cantitatea medie de lapte dată de o vacă într-un an fiind de aproximativ 6.000 de litri. Pe lângă vacile de lapte sunt şi câteva exemplare de rase de carne. Fermierul susţine că pentru vacile de carne nu avem piaţă de desfacere.

„Nu se caută această carne pe piaţa internă. Dacă vindem taurul de rasă de carne la acelaşi preţ cu rasa nespecializată nu este rentabil“, a precizat Voloşeniuc.

Zilnic sunt mulse peste 550 de oi, laptele obţinut fiind transformat în brânzeturi la stâna turistică din Vatra Dornei, care sunt vândute pe piaţa locală. Păşunatul este  făcut pe terenuri proprii, la care se adaugă 150 ha de păşune închiriată. Păşunile sunt fertilizate numai cu gunoi de grajd şi prin târlire, mutarea ocoalelor oilor dintr-un loc în altul fiind realizată săptămânal pentru a nu distruge covorul vegetal.

La stâna turistică se ajunge cu telescaunul

„Ideea de a investi în zootehnie a apărut în urmă 5 ani. Când am ajuns la capătul telescaunului şi am văzut că vegetaţia sălbăticise pe o păşune foarte întinsă, cu o compoziţiei floristică excepţională, un adevărat tezaur pentru această zonă şi foarte mulţi oameni urcă până acolo pentru a admira oraşul staţiune, mi-am propus să fac ceva. Întâi am început cu stâna, apoi am făcut un saivan astfel încât o parte din animale să le putem ţine acolo şi pe timp de iarnă. Avem toate rasele de oi, am achiziţionat şi 100 de capre rasa Saanen din Austria pentru a diversifica producţia de lapte proaspăt, mai ales că sunt cereri pe piaţă, produsele din lapte de capră fiind mai sănătoase şi dietetice. Avem şi 10 cai pentru muncă şi agrement, caii fiind un hobby al meu, vom achiziţiona şi câţiva ponei pentru copiii. Avem şi 10 cai pentru muncă şi agrement, caii fiind un hobby al meu, vom achiziţiona şi câţiva ponei pentru copiii. Dacă vine un turist îl servim cu caş, urdă, jintiţă, slănină şi cu un păhărel de palincă sau afinată.

La cerere, putem face pentru turişti balmoş, miel jintuit sau miel la proţap, dar este nevoie de o comandă prealabilă pentru a le putea pregăti. Vara, în sezon, sunt cereri destul de multe, am avut grupuri de polonezi, cehi, nemţi, americani, care s-au arătat încântaţi de tot ceea ce au văzut la stână şi de produsele pregătite.

Am avut printre oaspeţi şi un reporter de la New York Times, care ne-a rămas prieten şi cu care păstrăm legătura. Pe lângă priveliştea superbă şi panorama oraşului staţiune, turiştii pot să vadă cum baciul frământă caşul, ciobanii mulg oile şi multe alte îndeletniciri“, ne-a spus Mihai Voloşeniuc. La stâna turistică se poate ajunge cu telescaunul, fiind situată la aproximativ 300 de metri de capătul acestuia, accesul auto fiind realizat prin localitatea Şaru Dornei şi numai cu maşini 4X4.

Investiţie din fonduri proprii

Toată investiţia a fost făcută din fonduri proprii, în construcţii şi dotări fiind investiţi peste 100.000 de euro, la care se adaugă alţi bani pentru animale. Fiind o stână turistică, au fost angajaţi oameni specializaţi în creşterea animalelor dar şi în agroturism, care au făcut cursuri de formare profesională. Ei pot asigura un echilibru între turism, natură şi cultură, îi învaţă pe turişti ce se poate face la stână, povestesc cu aceştia, astfel încât cei care ajung pentru prima dată aici să revină cu plăcere de fiecare dată când trec prin Vatra Dornei.

Din banii adunaţi din valorificarea produselor, Mihai Voloşeniuc doreşte să facă o stână mai mare în care să poată amenajă un spaţiu mai generos pentru turişti. Spune că în fiecare an a crescut numărul de efective, iar acum a ajuns în faza în care face selecţie astfel încât în fermă să rămână numai ce este bun.

„Adunate, bune şi rele, greutăţi şi bucurii, nu este chiar rău. Fiind zonă de munte nu mai poţi face decât turism şi zootehnie. Adunate, preţul laptelui, subvenţia pe cap de vacă sau de oaie şi cea pentru zonă defavorizată, se acoperă cheltuielile şi ai un mic profit. La ora actuală, cine doreşte să fie fermier trebuie să ştie că nu ai duminică, nu ai sărbători şi depinzi de un factor important, cel uman. Găsim foarte greu oameni care să aibă grijă de animale, să stea pe munte. Avem un nucleu de 10 oameni care stau permanent pe munte, dar avem nevoie şi de oameni sezonieri, care sunt dificil de găsit“, ne-a spus Mihai Voloşeniuc.

„Nu există turism fără agricultură“

Fermierul dornean aşteptă cu interes noul PNDR pentru a şti cum poate obţine finanţarea pentru un proiect de procesare a cărnii. El a precizat că a vinde un animal fără valoare adăugată nu este rentabil. Şi o decizie a Ministerului Agriculturii pentru marcarea produselor fabricate în zona de munte folosind materii prime tot din această zonă ar fi benefică fermierilor montani.

„Noi ne asemănăm foarte mult cu Austria şi ar trebui să adoptăm modelul lor. Cei care produc ecologic, în munte, au alte facilităţi, inclusiv produsele au un sigiliu specific. Am un prieten fermier în Austria, tot ca noi la altitudine de 1.200 de metri, care într-un an de zile mai mult încasează din subvenţie şi ajutoare decât pe producţie. Dacă produci pe munte ai un ajutor mai mare prin subvenţie. Şi clopot dacă pui la animal, pe fiecare clopot ai 15 euro subvenţie. Nu există turism fără agricultură. Ca să fii turist trebuie să existe fermierii care să întreţină pajiştile şi păşunile. Un turist care vine pe munte doreşte să vadă şi animale pe păşune, să mănânce ce se produce pe munte. Acesta este şi motivul pentru care am făcut ferma sus pe munte, chiar dacă este destul de dificil. Avem probleme cu transportul furajelor, pe care nu le putem produce aici şi le cumpărăm. Trebuie să le transportăm vara, iar căile de acces nu sunt dintre cele mai bune pentru vehicule. Apoi este greu de ţinut animale pe munte. Dacă în alte zone oile stau o lună, două pe stabulaţie noi le ţinem cinci, până la şase luni pe stabulaţie, din octombrie, noiembrie până în mai“, ne-a spus Mihai Voloşeniuc. 

Silviu Buculei

În această primăvară Direcţia Silvică Suceava va regenera o suprafaţă de 1.350 ha, din care regenerări naturale 500 ha şi împăduriri 850 ha. De asemenea se vor executa şi lucrări de completare pe o suprafaţă de 338 ha. Tot în această perioadă în fondul forestier privat, administrat cu contracte, se va împăduri o suprafaţă de 170 ha şi se vor executa completări în suprafaţă de 40 ha.

Aşa cum am aflat de la ing. Dorin Strugaru, şeful Biroului Regenerarea Pădurilor din cadrul Direcţiei Silvice Suceava, persoanele fizice care deţin suprafeţe de teren în fondul forestier privat tăiat în anii anteriori şi cărora li s-a constituit fond de conservare şi regenerare vor executa lucrări de împăduriri în această primăvară în conformitate cu prevederile legale. Suprafaţa care se va împăduri în fondul forestier privat de către aceste persoane fizice este de aproximativ 400 ha. Puieţii necesari vor fi asiguraţi de Direcţia Silvică Suceava, instituţie care asigură şi asistenţa tehnică pentru lucrările de împăduriri de pe terenurile private.

Suprafeţele cele mai mari urmează a fi împădurite în raza ocoalelor silvice Vatra Dornei, Cârlibaba, Pojorâta, Iacobeni, Breaza, Broşteni şi Brodina.

„În cadrul Lunii Plantării Arborilor Direcţia Silvică Suceava va desfăşura o serie de evenimente ca acţiuni de plantare, expoziţii pe teme specifice pădurii, conferinţe pe teme ecologice, concursuri profesionale, sponsorizări cu material de plantat, în limita stocului disponibil. Direcţia Silvică va asigura din pepinierele proprii prin ocoalele silvice puieţii necesari pentru împăduriri. În primăvara acestui an vom planta în jur de 5,8 milioane de puieţi în fondul forestier de stat şi administrat cu contract, la care se adaugă circa 900.000 de puieţi pentru persoanele fizice cărora li s-a constituit fondul de conservare şi care vor împăduri suprafeţe considerabile. La acţiunile de plantare vor participa şi elevi, studenţi, tineri, reprezentanţi ai ONG-urilor din judeţul Suceava, voluntari. Vor avea loc şi câteva expoziţii pe teme specifice pădurii, mese rotunde la Facultatea de Silvicultură a Universităţii „Ştefan cel Mare“, concursuri specifice activităţii silvicultorilor în colaborare cu Colegiul Silvic „Bucovina“ din Câmpulung Moldovenesc şi concursuri profesionale pentru elevi la nivelul unităţilor de învăţământ din judeţul Suceava cu clase de silvicultură sau protecţia mediului“, ne-a spus ing. Dorin Strugaru.

În mai multe unităţi de învăţământ din judeţ Direcţia Silvică Suceava organizează videoproiecţii cu două filme produse de instituţia silvică judeţeană – „Freamătul Pădurii“ şi „Viaţa Sălbatică în munţii Bucovinei“.

Faţă de anii anteriori suprafaţa de împădurit este mai mare pentru persoanele fizice, în special la ocoalele din Bazinul Dornelor, anul trecut suprafaţa împădurită la persoanele fizice şi în fondul forestier privat tăiat în anii anteriori şi care s-a constituit fond de conservare şi regenerare fiind de 180 ha, faţă de 400 ha în acest an.

În această primăvară vor fi plantate în special specii de răşinoase, molid, brad, larice, pin silvestru, dar şi specii de foioase, fag, stejar, gorun, frasin, paltin, cireş şi alte specii. În pepinierele Direcţiei Silvice există, de asemenea, o gamă diversificată de puieţi ornamentali pentru amenajarea de spaţii verzi, pentru persoanele fizice şi juridice interesate.

În cadrul Lunii Plantării Arborilor, la nivelul fiecărui ocol silvic din raza de activitate a Direcţiei Silvice Suceava a fost întocmit un program cu principalele manifestări şi acţiuni cu şcoli şi licee din judeţ, cluburi de ecologie şi alte organizaţii cu activitate în domeniul protejării naturii.

Silviu BUCULEI

Cea de-a XI-a ediţie a Festivalului naţional al ouălor încondeiate, desfăşurat în perioada 1-2 martie la Ciocăneşti, judeţul Suceava, a reprezentat debutul pachetului cultural cu care localitatea s-a prezentat în faţa juriului pentru desemnarea „Satului cultural al României“ pentru anul 2014.

De la primarul Radu Ciocan am aflat că, pentru prima dată, calendarul manifestării a fost conturat de administraţia locală împreună cu specialişti în domeniul etnografiei şi folclorului. „Parteneri în organizarea primului eveniment au fost specialişti de valoare care au ajutat autorităţile locale la întocmirea programului pentru cele două zile. Şi celelalte evenimente vor fi realizate numai cu specialişti în domeniu, pentru că îmi doresc ca la sfârşitul acestui an nimeni să nu regrete că ne-a acordat acest titlu. Nu pot să spun că oamenii noştri, cu care am realizat manifestări foarte reuşite zeci de ani, nu se pricep, dar cu ajutorul specialiştilor vrem să prezentăm publicului chintesenţa valorii“, ne-a declarat primarul Radu Ciocan.

Doctor în etnografie Angela Paveliuc Olaru, unul dintre cei mai buni specialişti în etnografie şi etnologie din ţară, care şi-a dedicat toată viaţa pentru a redescoperi universul satului românesc, cu tot cu tradiţii, cântece, costume şi obiecte de mobilier, întemeind Muzeul de Etnografie din Botoşani; Aurica Ichim, coordonatoarea Muzeului Unirii din Iaşi; etnograful Mihai Camilar, de la Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina de la Gura Humorului; Minorica Dranca, directoarea Muzeului de Etnografie din Vatra Dornei sunt doar câteva nume cu care cei din Ciocăneşti au colaborat şi vor colabora în continuare pentru reuşita manifestărilor din calendarul cultural al acestui an.

Pentru partea de spectacole artistice consultantul de specialitate şi cel care a pus în scenă primul spectacol artistic împreună cu tinerii din Ciocăneşti este cunoscutul solist de muzică populară Pamfil Roată, fiu al satului.

Aşa cum am aflat de la primarul Radu Ciocan, pentru a pune în scenă spectacolele folclorice ale localnicilor a fost ales Pamfil Roată pentru că este unul dintre cei mai reprezentativi interpreţi de muzică populară din Ţara Dornelor, în cântecele sale regăsindu-se valorile din această zonă, cum ar fi codrul, râul, muntele sau izvorul, dar şi tradiţiile şi obiceiurile.

Pentru că multe dintre cântecele lui Pamfil Roată sunt legate de obiceiul nunţii, prima punere în scenă a fost o nuntă tradiţională de la Ciocăneşti, rolurile celor implicaţi în desfăşurarea nunţii fiind interpretate de membrii ansamblului folcloric Bistriţa Aurie şi ansamblul folcloric de copii şi tineret Bistricioara, ambele din Ciocăneşti.

Pregătirea zestrei, logoditul, plecarea de acasă a fetei cu lada de zestre, chematul la nuntă, urătura de la poarta fetei, datul miresei peste masă, despărţirea fetei de părinţi, legatul naşilor, iertăciunea, hora mare, plecatul şi venitul de la cununie, închinatul paharului dulce, dezbroboditul miresei, hora de dimineaţă sunt doar câteva dintre părţile nunţii tradiţionale prezentate de ciocăneştenii conduşi de Pamfil Roată.

Sufletul şi inima României se află pentru un an la Ciocăneşti

Nicolae Marghiol, preşedintele Asociaţiei „Cele mai frumoase sate din România“, a făcut cunoscut că în acest an vor fi organizate la Ciocăneşti peste 20 de evenimente, aşezarea fiind invitată să participe şi la alte manifestări culturale organizate de asociaţie în alte localităţi din ţară şi străinătate.

„Cu ocazia primului eveniment din acest pachet cultural lansăm şi ceasul cultural – din oră în oră vor fi prezentate valori ale României care vor fi promovate la Ciocăneşti. Vorbim despre 30 de evenimente care vor avea loc aici sau la care va participa acest sat. Vor fi organizate aici mai multe festivaluri: de tradiţii şi obiceiuri, de film, de fotografie, de arte tradiţionale, expoziţii, concerte de diverse genuri. Toate aceste sărbători vor fi organizate sub patronajul Ambasadei Franţei din România. Este o onoare să lucrăm pentru a promova România şi a spune întregii lumi că sufletul şi inima României se află la Ciocăneşti, satul cultural al României.

Oul încondeiat va străbate Europa în această vară pentru că satul cultural al României va fi în Spania, alături de diaspora română, la începutul lunii aprilie, după care, în fiecare lună, va poposi în alte ţări din Europa, prin organizarea de evenimente comune cu ambasadele din ţările respective, inclusiv la Bruxelles, la Comisia Europeană şi la Consiliul European. Trebuie să recunoaştem că în acest an oul încondeiat va fi ambasadorul României în străinătate“, ne-a declarat Nicolae Marghiol.

Silviu BUCULEI

Din această lună numai producătorii care obţin certificat de calitate mai pot vinde lapte procesatorilor sau direct în pieţe. În zona de munte a judeţului Suceava, unde majoritatea locuitorilor îşi câştigă existenţa din exploatarea lemnului şi creşterea animalelor, mulţi crescători de vaci riscă să rămână cu laptele în gospodărie. În multe gospodării sunt două, trei vaci şi oamenii spun că nu au bani să-şi cumpere instalaţii de muls şi containere pentru păstrarea laptelui şi nici să plătească analizele pentru certificatele de calitate. Micii producători mai au o şansă să mai poată vinde lapte  dacă se asociază. Ei pot primi un ajutor de până la 5.000 de euro ca să cumpere în comun tancuri de păstrare şi răcire.

Conform ing. Eugen Mogoş, directorul APIA Suceava, suma de 5.000 de euro va acoperi integral costul unui tanc de răcire cu capacitatea de 1.000 de litri, inclusiv instalarea, instruirea personalului şi asigurarea service-ului. Subvenţia pentru achiziţionarea tancurilor de răcire va ajunge la beneficiari prin Agenţia de Plăţi şi Intervenţie în Agricultură, în prezent aşteptându-se publicarea Ghidului solicitantului pentru a se şti ce documente sunt necesare. Eligibile pentru obţinerea ajutorului financiar sunt formele asociative care au obţinut avizul prealabil în vederea achiziţionării tancurilor de răcire. Printre altele, trebuie întocmit un centralizator cu membrii formei asociative, care să aibă până la cinci capete şi care să-şi ia angajamentul de a nu scădea efectivul de animale minimum doi ani, cererile efective urmând a fi depuse în 2014.

„Un detaliu important cade în sarcina primăriilor care trebuie să pună la dispoziţie un spaţiu cu toate utilităţile necesare pentru tancul de răcire“, a precizat Eugen Mogoş.  

Asocierea crescătorilor de animale, o problemă

Asocierea crescătorilor de animale este destul de dificilă în unele sate din zona de munte, unde distanţa dintre case este şi de câţiva kilometri, sau cătune cu foarte puţini locuitori. Un astfel de exemplu este comuna Dorna Arini, unde principala ocupaţie a localnicilor este creşterea animalelor.

„La Dorna Arini avem case şi la 12 kilometri de centrul satului, va fi o problemă cu desfacerea laptelui, mai ales că pe timp de iarnă sau pe ploaie drumul spre unele dintre locuinţe este greu accesibil din cauza pantelor abrupte. Este foarte dificil cu un tanc în comunitate să se rezolve problema laptelui conform. Am chemat câţiva fermieri care sunt mai tineri şi se ocupă de creşterea animalelor pentru a se organiza pe sate pentru că achiziţionarea în fiecare sat a unui tanc de răcire ar fi mai aproape de realitate şi ar rezolva această problemă. Noi le stăm la dispoziţie cu consultanţă juridică, îi ajutăm să pună pe picioare asociaţii în fiecare sat, dar tot ei sunt cei care vor trebui să-şi decidă soarta. Avem norocul că în zonă mai sunt câteva tancuri care aparţin de societatea care colectează laptele pentru prelucrare“, ne-a declarat Ioan Moraru, primarul comunei Dorna Arini.

De partea cealaltă, crescătorii de animale îşi doresc tancuri de răcire, dar nu ar renunţa nici la asociaţiile de creştere a animalelor create la nivel de comună. Ei consideră că o asociaţie cu mai mulţi fermieri are şanse mai mari de a negocia un preţ mai bun pentru lapte, de a concesiona păşunile comunale, de a obţine proiecte cu finanţare europeană şi de a avea o colaborare mai bună cu diverse instituţii ale statului. Mai mult decât atât, o asociaţie mare poate să plătească specialişti pentru consultanţă, jurişti care să îi asiste la semnarea contractelor sau în litigii cu cei care le cumpără laptele.

Crescătorii de animale consideră că normele de aplicare a ajutorului pentru cumpărarea tancurilor de răcire ar trebui să permită asociaţiilor să poată aplica pentru mai multe tancuri, astfel încât să existe în fiecare sat un astfel de echipament de răcire, dacă sunt îndeplinite condiţiile de eligibilitate (număr de crescători de bovine, număr de animale, distanţa dintre cătune sau sate).

„O gură de oxigen importantă pentru micii crescători de bovine“

Alexandru Crăiuţ, preşedintele Asociaţiei Crescătorilor de Taurine „Runc“ din comuna Moldoviţa, consideră că ajutorul financiar acordat prin HG 859 din 6 noiembrie 2013 este o gură de oxigen importantă pentru micii crescători de bovine, mai ales că 80% din vacile cu lapte se găsesc în gospodăriile ţărăneşti cu până la 5 vaci cu lapte.

În cazul unor localităţi mari, un tanc de răcire cu o capacitate de 1.000 de litri nu este suficient. Este o sumă fixă de 5.000 de euro care se alocă pe comună, ceea ce înseamnă fie un tanc de 1.000 de litri, fie trei sau patru de capacităţi mai mici. În zona de munte a judeţului Suceava gospodăriile sunt foarte dispersate, distanţele sunt mari şi foarte mari şi ar fi nevoie de un tanc al micilor crescători în fiecare sat. Problema era rezolvată dacă era un tanc la un sat sau la un grup de producători. Nu-mi explic cum un cetăţean ar veni la 12-14 km la centrul de comună ca să aducă laptele. La nivel de comună ne vom implica să obţinem ajutor de minimis, dar situaţia nu va fi rezolvată în toate satele“, ne-a declarat  Alexandru Crăiuţ (foto).

Asocierea pe sate ar fi benefică

Primarul din Dorna Arini spune că punerea în aplicare a acestei măsuri care să sprijine crescătorii de animale trebuia începută mai demult, astfel încât acum să fim în faza de achiziţie sau chiar să fie puse în funcţiune tancurile de răcire pentru ca oamenii să poată valorifica deja laptele.

„Aici mă refer la instituţiile de specialitate care trebuiau să vină în sprijinul crescătorilor, la Camerele Agricole, la fosta Agenţie de Consultanţă Agricolă, care şi-a atins mai mult sau mai puţin scopul, la organismele care fac plăţi pentru agricultură. Trebuia o intervenţie mai promptă, să vină alături de autorităţi, să adune lumea, să spună ce se va întâmpla dacă ai sau nu ai lapte conform şi împreună să găsim soluţii. Datele din teritoriu trebuiau centralizate, una este un sat de câmpie cu locuinţe grupate şi alta este un sat de munte, cu case răsfirate“, a precizat Ioan Moraru.

Soluţia în zona de munte, răcirea laptelui în pârâu

Problema laptelui conform a fost o prioritate pentru Mioara Bocănici, actualmente consilier în cadrul Direcţiei Generale de Dezvoltare Rurală, Autoritate de Managament al PNDR-ului, din cadrul MADR. În perioada 2007-2008, când ocupa funcţia de director adjunct al Centrului de Formare şi Inovaţii pentru dezvoltare în Carpaţi (CEFIDEC) Vatra Dornei, Mioara Bocănici, în urma unui studiu pe zona montană din România, propunea un astfel de proiect.

„Am gândit soluţii privind vacile de lapte care păşunează în terenuri sau la stână. Soluţia în zona de munte este răcirea laptelui şi în pârâu, unde avem şi 10-12 grade temperatura apei. Or, laptele în maximum patru ore trebuie să ajungă din ugerul animalului în tancul de răcire şi să fie adus la temperatura de 4 grade Celsius, la care multiplicarea germenilor nu se mai produce“, a declarat Mioara Bocănici (foto).

Conform Direcţiei de Sănătate Veterinară şi pentru Siguranţa Animalelor, în judeţul Suceava sunt înregistraţi în registrul exploataţiilor aproape 50.000 de fermieri care au un efectiv de peste 160.000 de bovine. Datele statistice arată că, la începutul anului 2013, în judeţul Suceava se procesau zilnic, în perioada de iarnă, 250.000 litri de lapte şi 500.000 de litri de lapte în perioada primăvară-vară.

Silviu BUCULEI

Pe Drumul Naţional 17, ce duce spre Ardeal, la Podu Coşnei, un preot se ocupă de îngrijirea a 15 copiii care trăiesc adevărate drame în familiile din care fac parte, fiind orfani şi săraci. Părintele Mihai Negrea, cel care se îngrijeşte, din 2006, de Mănăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ – Podu Coşnei – a înfiinţat un centru pentru copii orfani şi săraci şi astfel a devenit „peste noapte“ tată pentru 15 copii greu încercaţi de viaţă. De la Sfântul Nicolae, părintele Negrea este tată pentru încă 30 de copii abandonaţi, orfani sau cu probleme de sănătate, alţi 50 de micuţi din familii cu o situaţie materială precară urmând să primească masa gratuit la noul Centru Social pe care preotul l-a realizat la Vatra Dornei.

Istoria unui loc de rugăciune şi de viaţă pentru copiii nevoiaşi

Istoria lăcaşului de cult de la Poiana Stampei începe în anul 1924, când Fondul Bisericesc de la Cernăuţi deţinea în zonă o importantă suprafaţă de pădure. Atunci, la Podu Coşnei, pe raza comunei Poiana Stampei, cu sprijinul obştii şi al bisericii, s-a înălţat o mănăstire în care mulţi localnici şi nu numai ei se adunau cu evlavie pentru a participa la slujbe oficiate în zilele de sărbătoare. În 1956 mănăstirea a fost desfiinţată. În 1992 în mănăstire şi-au găsit loc de rugăciune câteva măicuţe, dar, din cauza situaţiei materiale critice, au abandonat totul şi au plecat. A venit un preot, a stat 6 luni şi a plecat, pentru că cei aproape 50 de ani de inactivitate şi-au pus puternic amprenta asupra construcţiei, asupra bisericii şi a anexelor din jur, multe dintre ele devenind ruină. Mănăstirea avea (şi mai are încă) nevoie de fonduri pentru refacere, pentru investiţii.

În 2006 la Podu Coşnei a venit părintele Mihai Negrea, care, în ultimii ani, slujise ca preot militar la Unitatea de vânători de munte din Vatra Dornei. Era omul care, pe unde a trecut, a construit fie o biserică, fie o casă parohială, fie o clopotniţă, la Broşteni, în incinta spitalului din localitate, şi la Roşu, în incinta cazărmii unde a slujit ultima dată, înălţând din temelii câte un sfânt lăcaş de închinăciune. De cum a venit, preotul militar s-a apucat de treabă, mai ales că trebuia să aibă grijă de cei 4 copii bătuţi de soartă, pe care i-a „adoptat“ ca pe primii vieţuitori ai viitorului cămin de copii tutelat de mănăstire. Nu s-a gândit numai la construcţia bisericii mari, care prindea deja contur, ci, în primul rând, la copiii şi căminul în care cei năpăstuiţi vor găsi căldura sufletească de care au atâta nevoie. A captat apa potabilă, a mutat clopotniţa, a construit un cămin pentru copii cu 9 camere spaţioase de două locuri, cu baie, bucătărie, sală de mese, sală de studiu, bibliotecă, un mic cabinet medical, a făcut anexe şi ateliere de lucru. O pensionară, care a lucrat ani mulţi la catedră ca învăţătoare şi educatoare, a dorit să-şi continue vechea profesie cu aceeaşi pasiune ca în tinereţe, ocupându-se de lecţiile copiilor.

Cu sacrificii, bătând din poartă în poartă, la prieteni, cunoscuţi, sponsori din zonă, ajutat de cei care au putere materială, de IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, de ceilalţi călugări din obştea mănăstirii şi de autorităţile locale, părintele Mihai Negrea a dat o şansă copiilor abandonaţi de familie, găsiţi de poliţie sau jandarmi pe străzi şi pe care nu-i ajută nimeni sau aflaţi în situaţii critice prin diverse părţi ale judeţului. La Podul Coşnei copiii au găsit condiţii decente de viaţă, unde s-au format ca oameni şi au devenit utili societăţii, unii dintre ei urmând şi cursuri universitare după terminarea liceului.

Necesitatea extinderii centrului pentru copii

În fiecare zi copiii din centru sunt duşi cu maşina la şcoală sau grădiniţă. Nu pleacă niciunul fără lecţiile făcute, fără pacheţel şi un bănuţ de buzunar. Copiii sunt antrenaţi în treburile gospodăreşti ale mănăstirii, pentru a se simţi utili, exact ca într-o familie. Din păcate, centrul construit de părinte s-a dovedit mult prea mic pentru câte solicitări sunt din partea familiilor care nu-şi pot creşte copiii sau a autorităţilor locale din judeţ. Ca o primă soluţie, pentru câteva zeci de familii care îşi cresc copiii în greutăţi părintele trimite săptămânal alimente şi dulciuri, când este nevoie haine şi rechizite şcolare şi sunt ajutaţi să aibă rezultate cât mai bune la şcoală, fiind primiţi în sala de lectură din mănăstire pentru a-şi face lecţiile.

Şansa copiilor fără adăpost a venit în vara acestui an, când IPS Pimen a încredinţat părintelui Mihai Negrea sediul societăţii miniere Min Bucovina, imobil revendicat şi câştigat de Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor. Cu sprijinul Arhiepiscopiei Sucevei, a sponsorilor din judeţele Suceava şi Cluj, din Germania şi Italia, părintele Mihai Negrea a reuşit amenajarea şi dotarea clădirii, urmând ca, în perioada ce vine, să poată obţine toate avizele şi autorizaţia de funcţionare. Lucrările au fost finalizate cu câteva zile înainte de sfinţirea care a avut loc pe 23 noiembrie, urmând ca anul acesta să fie refăcută clădirea la exterior.

„După patru luni de muncă am finalizat în proporţie de 90% lucrările la Centrul Social pentru Copii Vatra Dornei. Voiam să îi dăm drumul pe 6 decembrie, de «Sfântul Nicolae», a spus patronul şi protectorul copiilor, însă acest lucru se va amâna, pentru că lucrurile în România merg cu spatele şi pentru a obţine toate autorizaţiile de funcţionare ne trebuie 3-4 luni. Marele regret al meu este că până atunci o parte dintre copii vor sta prin gări, prin parc, flămânzi, îngheţaţi la casele lor.

Speranţa mea a fost dintotdeauna la IPS Pimen, care întotdeauna m-a ajutat, după puterile Înalt Prea Sfinţiei Sale, cu alimente, cu bani şi acum cu această clădire. El este tatăl orfanilor“, ne-a spus preotul Mihai Negrea.

Condiţii decente pentru copiii bătuţi de soartă

În încăperile noului centru social vor fi adăpostiţi 30 de copii abandonaţi, orfani sau cu probleme de sănătate, alţi 50 de micuţi din familii cu o situaţie materială precară urmând să servească masa gratuit. Copiii care vor locui în noul centru vor trebui să se ţină de şcoală, să nu aibă absenţe ori nota scăzută la purtare, ei urmând a fi aleşi de către reprezentanţii şcolilor din zonă dintre elevii cu probleme sociale.

Preotul de la Mănăstirea Podul Coşnei a spus că tot ceea ce face este din dorinţa de a-i ajuta pe copiii şi tinerii care vor să se realizeze în viaţă, iar această misiune nu ar putea fi îndeplinită fără ajutorul semenilor.

Un sprijin important pentru realizarea Centrului de asistenţă socială pentru copii a fost al unei fundaţii umanitare din Germania, Huetti's Balkanhilfe, care în cei 21 de ani de existenţă a dus aproape 300 de tiruri cu peste 4.000 de tone de ajutoare în mai multe ţări din Balcani.

Nemţii au adus părintelui Negrea mobilier, lenjerie, saltele şi o bucătărie complet utilată aparţinând uneia dintre cele mai mari firme din Germania. Fiind brutar de meserie, preşedintele acestei asociaţii caritabile, Guenter Huettenholscher, decorat de către cancelarul Germaniei Angela Merkel pentru întreaga activitate de întrajutorare pe care a desfăşurat-o prin fundaţia sa, va face în cuptorul de panificaţie adus din Germania primele pâini pentru copiii orfani.

Silviu Buculei

Satul Frumosu este situat la ieşirea din comuna Vama, pe drumul care duce la mănăstirea Moldoviţa. Este un sat de bucovineni gospodari, în care turiştii sunt îndemnaţi la popas în pensiunile agroturistice, dar mai ales în atelierele meşteşugăreşti tradiţionale. Dacă încondeiatul ouălor, ţesutul şi cusutul costumelor populare este îndeletnicirea femeilor, o mică parte dintre bărbaţii din Frumosu se ocupă de fierărie şi de făcut hamuri din piele pentru cai. Cea mai veche fierărie din zona Moldoviţei, funcţională şi astăzi, este situată chiar la drumul judeţean 176, care duce spre Mănăstirea Moldoviţa. Fierăria a fost deschisă în 1927 de familia Reabschi, astăzi fiind administrată de Ilie Reabschi.

Renumele familiei Reabschi în realizarea sau repararea plugurilor, a scoabelor potcoavelor, topoarelor, balamalelor etc., în potcovitul cailor şi calitatea lucrărilor făcute aduce şi astăzi la atelierul din Frumosu un număr însemnat de clienţi din localităţile învecinate. Cu toate că în această localitate mai există alte trei fierării, Ilie Reabschi nu se plânge de comenzi, dar nici de turişti, aceştia putându-l vedea la muncă pe fierar fără să plătească vreo taxă.

Mai mult decât atât, aşezarea atelierului la un drum turistic care duce spre mănăstirile din Bucovina îi determină pe turiştii străini să facă un popas neprevăzut pentru că în multe ţări această meserie de fierar – potcovar nu mai există.

Meserie transmisă din generaţie în generaţie

Bunicul lui Ilie Reabschi a fost printre puţinii „meşteri de fier“ care a avut brevet de maistru în fierărie şi potcovărie, obţinut la Şcoala de arte şi meserii din Cernăuţi, unde a învăţat acest meşteşug timp de cinci ani. Tatăl său, Dumitru Reabschi, a fost tot fierar şi a transmis tradiţia şi pasiunea pentru această meserie celui care se ocupă astăzi de micul atelier.

„Eu am învăţat de la tata, tata de la bunicul şi tot aşa în urmă, generaţie de la generaţie. Într-o zi am luat ciocanul, un cleşte, şorţul de fierar al tatei şi am dat pe nicovală prima formă fierului înroşit. Am ajuns să fac de la potcoave la fiare de plug şi elemente decorative de fier forjat ca să asigur cele necesare familiei, fiind autorizat şi plătind impozit pentru ceea ce fac“, ne-a spus Ilie Reabschi. Fierarul realizează obiecte sau piese din diferite metale, unelte, cârlige, echipamente pentru ferme, lucrări ornamentale din fier, uşi de fier sau prelucrează şi aplică potcoave la cai.

„Înainte abia făceam faţă îm­preună cu tata la potcovit caii şi boii de tracţiune. Acum nu prea mai vine lumea cu caii la potcovit, pentru că nu prea mai sunt mulţi cai. În plus, s-a cam terminat şi lucrul la pădure cu caii şi asta se simte. Astăzi am avut un singur client la potcovit. De aceea noi nu facem numai potcovărie, ci şi feronerie, pluguri şi multe altele“, ne-a spus Ilie Reabschi.

Influenţa austro-ungarilor asupra meşteşugurilor din Bucovina

În atelierul de fierărie din Frumosu se lucrează la temperaturi înalte, cu miros de fier încins. Pe marginea forjei, un cuţit de plug pentru tractor, o pereche de zăbrele pentru cai şi câteva bucăţi de metal pentru topoare aşteaptă să intre în foc şi apoi, înroşite, să intre la modelat.

După ce încălzeşte fierul în forjă, Ilie Reabschi pune bucăţile de metal pe nicovală şi le loveşte puternic cu ciocanul pentru a le da forma dorită. Executarea articolelor artistice din fier forjat, cum ar fi balustradele, ornamentele pentru balcoane, scările din metal sau alte obiecte ornamentale din fier forjat aduc cea mai mare satisfacţie pentru un fierar deoarece sunt admirate şi apreciate de cei care le văd.

În atelierul meşterului fierar atenţia îţi este atrasă de numeroasele dispozitive, unelte specifice, multe dintre ele cu denumiri în limba germană, ca urmare a influenţei pe care etnicii germani au avut-o asupra acestui meşteşug în Bucovina, şi de o maşină de găurit foarte veche.

„Este cea mai veche unealtă din atelier. Maşina de găurit este de pe vremea austro-ungarilor, are suta de ani şi este moştenită de la bunicul. Este foarte bine întreţinută pentru că trebuie să avem cu ce lucra, merge impecabil, singura modernizare adusă este un motor care înlocuieşte forţa omului în a roti axul care antrenează mecanismul de prindere a burghiului“, a precizat fierarul.

Un alt element tradiţional întâlnit la fierăria lui Dumitru Reabschi este stativul din lemn pentru potcovit boi, potcovăria din Frumosu fiind printre puţinele din nordul ţării unde se pot potcovi aceste animale. „Potcovesc şi boi pentru că se mai folosesc la jug. Şi tot la stativ curăţ vacile ca să nu li se rupă unghiile“, spune fierarul.

O meserie grea, dar frumoasă

Tot Ilie Reabschi ne-a spus că potcovitul cailor şi al boilor aduce venit, dar este în primul rând o necesitate. Fierarul trebuie să selecteze potcoavele, să le adapteze dacă este necesar pentru a le asigura un echilibru bun pe copitele cailor, apoi să le fixeze cu caiele. Aflat cu calul la potcovit, unul dintre clienţii fierarului din Frumosu ne-a spus că potcovarii pricepuţi, care să facă treaba şi cu sufletul, sunt acum rari şi vor fi şi mai rari pentru că şi caii sunt mai puţini.

Proprietarul calului aflat la potcovit a ţinut să ne declare că Ilie Reabschi are un ochi potrivit pentru că imediat cum calul se opreşte în faţa atelierului ştie ce potcoavă îi trebuie şi ce are de făcut.

„Calul trebuie să fie potcovit pentru a putea circula în orice anotimp. Se potcoveşte înainte de a cădea zăpada cu potcoave de iarnă. Este cum ai schimba la maşină anvelopele şi le-ai pune pe cele de iarnă. Iarna potcovim cu potcoave mai bune, mai groase, cu ştoluri şi cu sapă făcută din cămaşă de rulment pentru a nu aluneca şi a prinde pe gheaţă. Dacă pui potcoave de iarnă calul şi căruţaşul sunt mai siguri. Încălţat cu noile ghetuţe, calul va duce în siguranţă şi sania cu turişti. Vara pot să fie şi potcoave mai uzate, dar potcovitul de iarnă este necesar“, ne-a spus localnicul.

Fierarul-potcovar din Frumosu recunoaşte că este o meserie grea, mai ales iarna, când în atelier ai peste 30 de grade şi ieşi afară să potcoveşti un cal, iar temperatura este de minus 15 – 20 de grade. El spune că, pe lângă pricepere şi pasiune, trebuie şi materiale de calitate, iar meseria de fierar se învaţă în timpul uceniciei pe lângă un meşter bun. „Atât timp cât rolul tractoarelor va mai fi îndeplinit de cal trebuie şi un potcovar“, a încheiat meşterul fierar.  

Silviu Buculei

La numai 17 kilometri de reşedinţa de judeţ, înconjurată din aproape toate părţile de întinse păduri de stejar, goruni, fagi şi frasini bătrâni, există comuna Cocorăştii Mislii. Călătorul pornit să dea faţă cu natura, la sfârşit de an, descoperă aici o faună aproape montană cu urşi, lupi, vulpi, căprioare, mistreţi, veveriţe, dar şi o salbă de aşezări colinare, aflate aici la o altitudine medie de peste 300 metri. Sunt aşezări de peste o jumătate de mileniu: Cocorăştii Mislii, Goruna şi Ţipăreşti; aceste aşezări par a fi înşiruite pe un drum judeţean, care şerpuieşte alături de două pârâiaşe, ce îşi poartă apele repezi înspre miazăzi. Lipseşte la apel doar cel mai vechi, numit Gura Cumetrii, sat ştiut mai mult de bătrâni, dar dispărut de ceva timp.

În centrul Cocorăştiului Mislii, numit aşa după moşia boierului Cocorăscu, spre deosebire de alte moşii aflate la Cocorăştii Caplii, Cocorăştii Colţ sau Cocorăştii Grind, aflăm astfel de case vechi, cu cerdac, care poartă pecetea timpului, cu curţi chivernisite, căpiţe de fân, porumbare, grajduri cu vaci de lapte, oi şi, mai ales, capre. Case noi – tip vilă, după moda europeană, dar şi edificii publice moderne de cultură şi de sănătate, complexe sportive, cu instalaţii nocturne. Pe uliţe, ici-colo, oameni în straie vechi, scoase parcă...

...din lada cu zestre a bunicilor

Însoţitorul nostru, directorul căminului cultural din satul de centru, Gabriel Neacşu, ne asigură că mai sunt şi azi războaie de ţesut prin multe gospodării, chit că gospodinele mai şi şomează din lipsă de comenzi. Noroc cu fondurile europene! La Căminul Cultural din Goruna a fost instalat deja un război, mare, modern, care va da de lucru la cel puţin zece sătence. Vor fi fabricate aici ii, fote, o gamă largă de costume populare şi accesorii, alte obiecte din cusături naţionale, dar şi obiecte de artizanat, până la feţe de masă şi semne de... carte !

Peste drum dăm peste o firmă oarecum insolită, care anunţă trecătorii de sediul unei fundaţii, botezată ad-hoc Visul verde, fundaţie... ecologică, culturală şi sportivă, care editează şi ziarul local Glasul, publicaţie cu apariţie, deocamdată, lunară!

Ansambluri artistice, ca pe vremuri...

Din vorbă în vorbă aflăm că, pe lângă două cămine culturale cu activitate, mai există şi o modernă sală de spectacole, de 300 locuri, dotată cu instalaţii moderne. În localitate mai funcţionează şi două mari ansambluri artistice, concurente: Stejărelul şi Mărţişorul, ansambluri în care activează peste 80 de per­soane – adulţi şi şcolari, cu prezenţe naţionale şi europene. La unul dintre acestea conducătorul este şi instructor al Ansamblului artistic Periniţa al CJ Prahova. Aproape că nu este ţară de pe continent unde acestea să nu fi prezentat spectacole folclorice de ţinută, dovadă diplomele care împodobesc holurile primăriei, motiv de mândrie pentru edilul Daniel Alexandru. Acesta este încântat de reuşitele sale în plan cultural, dar şi de înfrăţirea cu localităţile Castenet Tolosan (Franţa) şi Selemet (Repu­blica Moldova). Acesta este şi un mijloc prin care sătenii din Cocorăştii Mislii îşi promovează tradiţiile păstrate de secole, la care participă aproape toţi cei 3.435 de locuitori.

De la Sfântul Nicolae şi până la Bobotează comuna este în sărbătoare...

Tradiţiile sunt aici la loc de primă mărime. Primarul Daniel Alexandru se îmbujorează când vine vorba de participarea comunei la Sfintele Sărbători de sfârşit de an.

„La noi oamenii au un cult pentru tradiţii, spune acesta. Fapt evident din exponatele prezentate la Muzeul Satului, unde sunt expuse o mulţime de obiecte vechi, documente despre atestarea localităţii de la Vlad Dracul, 1441, la Radu Paisie,1538, la Mircea Ciobanul, 1550, şi la Radu Mihnea, 1616.“

„Cele mai importate serbări sunt cele legate de colinde. Aici activează un mare număr de grupuri de tineri: băieţi şi fete. Se colindă începând din dimineaţa de Ajunul Crăciunului şi până la Sf. Ştefan. Atunci toate cele trei sate sunt pline de colindători, peste 200 de tineri la Cocorăştii Mislii şi alţi 200 la Goruna şi Ţipăreşti. La noi există tradiţia ca cei care sunt colindaţi să le ceară colindătorilor şi urări anume pentru ei, pe care urătorii le cunosc din alte împrejurări. Aceştia, la rândul lor, oferă urătorilor covrigi, plăcinte, fructe, nuci sau chiar bani.

Cât priveşte Pluguşorul, la noi este o prezenţă exclusiv masculină, iar Sorcova numai şi numai pentru fetiţe, care îi felicită pe vecini sau pe cei de pe uliţele învecinate. La Pluguşor nu lipsesc plugul, biciul, tălăngile, buhaiul, clopoţeii... După împrejurări, în funcţie de gazde, tinerii vin şi cu texte specifice.“

„Pluguşorul are loc în ziua de 30 decembrie, iar Capra şi Sorcova, pe 31 decembrie. La aceste serbări participă toţi cei 175 de copii şcolari, precum şi cei 75 de copii preşcolari. Numărul acestora, an de an, scade, însă. Este îndeajuns să aflăm cu amărăciune că în anul trecut au fost numai 15 naşteri, mereu mai puţine, în vreme ce decesele au fost peste 40. Cine vrea să petreacă zile frumoase de iarnă să poftească acum la Cocorăştii Caplii, în Prahova, pe şoseaua dinspre oraşul Plopeni. Va avea parte de zile de vis!“

Cristea BOCIOACĂ