reclama Nusees
update 27 Nov 2022

Pâinea de ritual

„Pâinea noastră cea de toate zilele / Dă-ne-o nouă astăzi…“ rostim aceste cuvinte încă de mici copii, poate fără a înțelege adevărata însemnătate a acestora. Pâinea nu este doar un simplu aliment pe care cei mai mulți îl consumăm zilnic, după cum reiese și din rugăciune, este mai mult decât atât. Se spune că există trei mari semnificații ale pâinii: pâinea ca hrană pentru existența pământească, pâinea ca hrană sufletească și pâinea euharistică.

În popor se vorbește adesea despre pâinea de ritual pentru că aceasta însoțește omul din momentul nașterii și până la înmormântare, ba chiar și după, dacă ținem cont și de pomenirile care se fac ulterior pentru cei decedați. Într-o scurtă vizită la Muzeul Național al Agriculturii am aflat poveștile pâinii din momentul nașterii, a celor din ziua nunții, dar și a celor pentru înmormântare.

„În cadrul muzeului avem o mică expoziție a pâinii de ritual. De exemplu, pe masa ursitoarelor am expus turte și colaci. Despre acestea se spune că erau lăsate de moașă pentru ursitoarele ce veneau să-i ursească nou-născutului tot ce este mai bun. Pe masa nunții, cum o numim noi, apar colacii pe care mirii îi dăruiau nașilor înainte de nuntă. De asemenea, am expus și colacii de nuntă, adică cei pentru mire și mireasă. Toți colacii de pe această masă sunt frumos împodobiți, iar pe ei apar simboluri ale fertilității precum strugurele, luna ori soarele. În ceea ce privește ritul înmormântării, putem observa că pâinea apare în diferite mărimi și forme, iar în funcție de zonă tipul acesteia diferă. De exemplu, noi în muzeu avem expus ceea ce se numește «pomul mortului». În zona Moldovei acest pom este realizat la înmormântare, dar și la pomenile ulterioare. Ce observăm în acest pom? Pâine ce are diferite forme și mărimi, pe care apar diferite simboluri. De exemplu, există o pâine în formă de scară, tocmai ca cel decedat să aibă cu ce urca în cer, dar și îngerași și multe alte simboluri. În acest pom al vieții mai sunt puse și alte dulciuri, iar la finalul slujbei de înmormântare este dat de pomană. Apar aici și diverși colaci, prescurile, practic tot ceea ce ține de ritualul înmormântării“, a declarat Magda Filip, muzeograf.

Scurta prezentare a pâinilor ritualice ce poate fi văzută la muzeul din Slobozia arată că, indiferent de vreme și de vremuri, pâinea a fost și va rămâne mai mult decât un aliment. Este un simbol al credinței, al fertilității și al speranței, al prosperității și bunăstării.

Pâinea are un rol important în tot ceea ce înseamnă credința creștină. De altfel și în Noul Testament este menționat faptul că ne-a fost dăruită Sfânta Euharistie, atunci când știm că pâinea s-a preschimbat în Trupul lui Hristos. De aceea o oferim mereu în cadrul Sfintei Liturghii, iar preotul o ține în mână atunci când pregătește Cinstitele Daruri. Alături de apă și de vin, prescura sau pâinea liturgică este materia principală din care se pregătesc Sfânta Împărtășanie și Sfânta Anafură. Cuvântul „prescură“ vine de la grecescul „prosfora“ și înseamnă jertfă, ofrandă, aducere sau punere înainte.

Însă, dacă ar fi să ne raportăm la copilărie, pâinea de ritual este reprezentată de acei colaci primiți în dar atunci când mergem să colindăm, iar, de dragul tradiției, acest lucru încă se mai întâmplă în unele zone.

Larissa DINU

Agricultura, pilonul principal în dezvoltarea orașului Slobozia

Aflat la primul mandat, Dragoș Soare, primarul municipiului Slobozia, își dorește să implementeze tot mai multe proiecte care să vină în sprijinul fermierilor din zonă. De ce? Pentru că susține faptul că agricultura este cea mai importantă ramură în dezvoltarea întregii zone, implicit a orașului pe care îl conduce.

Reporter: Domnule primar, cum ați descrie, pe scurt, orașul pe care îl conduceți?

Dragoș Soare, primar Slobozia: Este orașul sufletului meu, în primul rând. Este orașul libertății, unde viața este frumoasă, dar care are nevoie de modernizare. Este un oraș cu oameni buni, ce poate deveni etalon în următorii 5-10 ani. Atunci când ne gândim la orașe din sudul țării, aș vrea să ne vină în minte, printre primele 3 exemple, și Slobozia. Acesta este obiectivul meu.

Rep.: Pentru ca acest lucru să fie posibil trebuie să demarați tot felul de proiecte, să accesați fonduri guvernamentale și europene. Care sunt primii pași pe care îi faceți în acest sens și ce proiecte aveți în derulare?

D.S.: Sigur că da, trebuie să facem multe lucruri. Pornim de la dezvoltarea infrastructurii care va conduce la dezvoltarea economică, până la creșterea calității vieții, atât din punct de vedere educațional, cultural, cât și social. Ne dorim să atragem fonduri de peste 150 milioane euro în următorii 7 ani. Intenționăm să încercuim orașul cu o rețea de drumuri, deci să creăm o rețea de comunicare, ne dorim să dezvoltăm și noi zone imobiliare pentru că ne-am propus să atragem noi populații, dar ca acest lucru să fie posibil, trebuie să avem și ce oferi. În momentul de față, lacul Amara este exploatat doar pe partea care aparține primăriei Amara, doar acolo există hoteluri, de aceea vrem ca prin planul urbanistic să oferim posibilitatea ca și pe partea noastră să se poată construi, deci să se dezvolte zona. Trebuie să folosim fiecare avantaj competitiv pe care îl avem. Tot ceea ce facem are ca scop creșterea numărul locuitorilor din zonă, poate chiar dublarea populației orașului în următorii 15-20 ani.

Rep.: Slobozia va găzdui în luna iunie și un târg agricol. De ce ați ales să vă implicați în organizarea unui astfel de eveniment și cum credeți că va contribui la dezvoltarea orașului?

D.S.: Considerăm că în acest moment se impune organizarea unui astfel de târg la Slobozia deoarece nu este un simplu târg, ci are strictă legătură și cu industria agroalimentară. Slobozia nu este o zonă agricolă importantă, ci pot spune că este cea mai importantă. Suntem un fost centru agroalimentar, situat în centrul celei mai mari aglomerări urbane din România deoarece, pe o rază de cca 100 distanță, se află orașele București, Constanța, Buzău, Brăila, Ploiești, Galați. Orașul este și nod rutier, cu acces la importante căi de comunicații, așa că dispunem de toate argumentele să organizăm acest eveniment prin care vom aduce în același loc producătorii de materii prime, până la consumatorul final.

Rep.: Organizatorul principal al acestui eveniment este Asociația Producătorilor de Porumb din România, deci sunteți parteneri în acest proiect și veți pune la dispoziție spațiul de desfășurare. Contribuiți și în alt mod?

D.S.: Vom pune la dispoziție atât spațiul, cât și parte financiară deoarece ne interesează să așezăm pe harta importanței economice acest oraș care are un mare potențial de dezvoltare. Practic, prin organizarea acestui eveniment urmărim și aducerea de noi investitori în zonă. Spațiul de care dispunem este mai mult decât suficient pentru organizarea celui mai mare târg cu profil agroalimentar din România. De fapt, ne dorim ca într-un interval de timp destul de scurt, 2-3 ani, să devină cel mai important târg de profil din țară.

Rep.: Așteptările sunt mari, iar acest lucru se întâmplă poate și datorită faptului că în cele 3 zile de târg sunt așteptați și fermieri din alte județe?

D.S.: Fiind un oraș situat în centrul celei mai importante zone agricole ale țării, vor putea ajunge aici și fermieri din Dobrogea, Oltenia, din sudul Moldovei, iar acest lucru este foarte important pentru tot ceea ce urmează după eveniment.

Rep.: Observ că vă puneți mari speranțe odată cu organizarea acestui târg…

D.S.: Obiectivele noastre nu se opresc la cele trei zile de eveniment. Noi considerăm că acest târg va arăta potențialul pe care îl are zona și, implicit, interesul pe care îl are autoritatea locală pentru dezvoltarea sectorului agroalimentar.

 Rep.: Cu siguranță îi invitați pe toți fermierii care vor participa la târg să viziteze și Muzeul Național al Agriculturii, nu întâmplător înființat aici.

D.S.: Cu siguranță, pentru că este singurul muzeu din țara noastră dedicat agriculturii și chiar au ce admira și pot afla multe lucruri importante din istoria segmentului în care își desfășoară activitatea. De fapt, chiar și în momentul în care vizitatorii vor intra în incinta târgului vor vedea o parte din istoria agriculturii și aici mă refer la acele unelte specifice cu o importanță aparte. 

Rep.: Ce demersuri faceți pentru sprijinirea fermierilor din Slobozia?

D.S.: Avem puteri limitate pentru că nu suntem o instituție care poate sprijini la nivel financiar fermierii, ci încercăm să stimulăm producția și procesarea. Dispunem de un parc industrial pe care vrem să-l extindem la 60 ha, unde vor avea acces procesatorii din județ, companiile locale sau naționale. Ne interesează să susținem producătorii locali pentru că așa vor veni mai mulți bani, va crește și numărul locurilor de muncă, precum și nivelul economic al zonei și apoi vorbim despre creșterea calității vieții.

Rep.: Se tot vorbește despre deficiența de pe piața muncii, mai ales în cazul anumitor specializări și meserii. Aveți în vedere și susținerea învățământului astfel încât cei implicați în domeniul agricol să aibă forță de muncă calificată?

D.S.: În prezent există 3 licee tehnologice, însă nu foarte bine cotate și nu foarte bine organizate în ceea ce înseamnă formarea de clase în raport cu cererea de pe piața muncii. De aceea am decis comasarea a două dintre ele și credem noi că se vor transforma într-o platformă educațională conectată la piața muncii. Vor fi clase de formare pentru mecanici agricoli, electricieni, patiseri și așa mai departe pentru că este nevoie de mult mai multe meserii în această zonă. Ne gândim și la implementarea învățământului dual, de aceea vom căuta parteneri, dar vom și investi masiv. Vom moderniza campusul pentru că ne dorim să oferim condiții foarte bune deoarece ne-am propus să atragem elevi care vin din mediul rural și să le oferim o alternativă pentru a rămâne în Slobozia, nu doar să vină și să învețe, iar apoi să plece în alte județe sau în afara țării.

Rep.: Cu alte cuvinte, agricultura este unul dintre pilonii principali în dezvoltarea orașului?

D.S.: Este pilonul principal! Cea mai mare contribuție la profitul județului provine de la un mare producător de ulei. Următoarele companii de pe locul doi și trei provin tot din acest sector, fie că vorbim despre producția vegetală ori alte activități conexe din agricultură. Deci, da, agricultura este pilonul principal pentru dezvoltarea zonei. 

Larissa DINU

La Slobozia, un muzeu unicat în România - Muzeul Național al Agriculturii

Pentru România, încă din cele mai vechi timpuri agricultura a reprezentat principala activitate economică. Încă din Antichitate se vorbește despre daci ca fiind mari cultivatori de grâu și crescători de oi și albine. Și în următoarele secole, când vine vorba despre ocupațiile principale ale populației din zona țării noastre, agricultura este indicată ca fiind principala ocupație. În epoca modernă, nu puțini erau cei care au considerat România drept „grânarul Europei“. Abia în 1949 conducerea țării își fixa drept obiectiv ca partea de PIB realizată din agricultură să fie mai mică decât cea provenită din industrie. Lucru care nu s-a realizat decât în anii '50.

În acest context apare ca un paradox faptul că țara noastră nu a avut, până de curând, un muzeu al agriculturii. (Unul dintre paradoxurile de care te izbești la tot pasul în România de astăzi. Dar aceasta este o altă poveste...).

La sfârșitul anilor 80, undeva, la nivelul conducerii din acele vremuri, se luase în calcul ideea înființării unui astfel de așezământ. Ca atare, la Slobozia, s-a început strângerea unor obiecte, în vederea constituirii unor colecții. Apoi a venit Revoluția și prioritățile s-au schimbat.

Deși în luna iulie a anului 1990 Prefectura Județului Ialomița a decis înființarea Muzeului Național al Agriculturii acesta și-a deschis porțile de-abia în 1996. Deși amplasat într-un loc oarecum impropriu unui muzeu, respectiv un fost depozit de mobilă, datorită muncii, ambiției și dăruirii celor care l-au amenajat, așezământul a căpătat formă. Începând din anul 2013, noi transformări au avut loc, astfel că s-a ajuns la forma actuală.

Nihil sine Deo

Din anul 2000, ansamblului muzeal i s-a adăugat și o veche biserică de lemn, adusă din localitatea Poiana. Atestată documentar încă din anul 1737, aceasta a fost folosită pentru cult până în anul 1900. Timp de un secol a rămas în părăsire, dar nu și în uitare. Acum, grație unor oameni inimoși, a fost restaurată și este din nou folosită pentru cult. În anul 2000, în urma eforturilor d-lui Radu Ciucă, primul director al muzeului, sfântul lăcaș a fost strămutat în parcul de lângă MNA și a fost resfințită de către P.S. Damaschin Coravu, episcop al Sloboziei și Călărașilor. De atunci, slujește drept biserică parohială, fiind în același timp și obiectiv turistic.

Cei care privesc această biserică drept o componentă a complexului muzeal pot înțelege mai bine esența agriculturii, dar și pe cei care o practică. Pentru că, dacă în celelalte activități lucrurile pot fi rânduite doar prin voia omului, agricultura depinde, în ciuda tuturor realizărilor tehnice actuale, și de voia Cerului. Fiindcă ploile, furtunile, arșița și alte asemenea lucruri sunt mai presus de voia și priceperea omenească. Așadar, nu trebuie să fi un filosof ca să înțelegi că, în agricultură cel puțin, nimic nu se face fără Dumnezeu!

Istorie și spiritualitate

După anul 2013, sub conducerea actualului său director, dl Gheorghe Petre, Muzeul Național al Agriculturii a fost reamenajat, potrivit unui nou concept. În timp ce o parte a parterului găzduiește expoziții tematice, dedicate principalelor activități din agricultură, etajul prilejuiește o incursiune în lumea celor care practică agricultura, respectiv a satului românesc, reprezentat prin instituțiile sale fundamentale. Sculele pentru lucrat pământul, accesoriile necesare viticulturii și preparării vinului, albinăritului, pescuitului, dar și lăzi specifice, de mari dimensiuni, destinate depozitării, își găsesc locul aici. Întreg tabloul este completat de depozitul vizitabil, unde, atât cât a permis spațiul, sunt expuse utilaje agricole mai vechi și mai noi.

Cele peste 13.400 de exponate sunt în măsură să creeze, într-adevăr, o imagine a ceea ce a reprezentat agricultura românească.

Pe ulița satului...

„Cel mai vechi exponat al nostru este un hambar, o ladă de depozitare a produselor, fabricată în 1702“, ne-a spus dl Gheorghe Petre. „Ceea ce am urmărit a fost ca vizitatorii să poată cunoaște toate laturile acestei activități, atât cele practice, cât și dimensiunea spirituală. De aceea am căutat ca la etaj să realizăm acea călătorie imaginară pe ulița satului. Vizitatorul pătrunde pe strada principală, trecând printre moară și han. Acestea erau locurile unde oamenii se adunau, pe vremuri și făceau schimb de informații, socializau, ș.a.m.d. Apoi urmează atelierele specifice fiecărui sat: fierăria, tâmplăria, atelierele de cusut, care reunesc croitoria, cizmăria, cojocăria. Apoi ajungem în centrul satului, unde se află școala, biserica și primăria. În ceea ce privește biserica, pe aceasta am figurat-o într-un spațiu mai restrâns, dat fiind că o avem în ansamblul ei, în parc. Mergând mai departe, pe uliță, ajungem la brutărie, băcănie, măcelărie și poștă. Apoi, intrăm în casa gospodarului“, ne explică directorul muzeului traseul. Gospodăria cuprinde un dormitor tipic unei case țărănești, o bucătărie, dar, mai ales, „camera din față“, mândria oricărei case de țărani autentici.

...dar și în remiza de utilaje

Colecția de unelte și mașini de prelucrare a solului este alcătuită din 61 de pluguri, 27 de grape, opt cultivatoare, nouă semănători, 11 tăvălugi, 11 rarițe și trei mașini de scos cartofii. Utilajele prezentate sunt de diferite forme și mărimi, unele fiind realizate de meșteri locali, ale căror nume s-au pierdut în negura timpurilor, altele fiind realizate de firme celebre, dintre care unele mai există și astăzi: „Rud Sack“, „Rud Bacher“, „Eberhardt“, „Porc Mistreț“ sau „Deutz“. Ele au fost construite pentru a fi tractate cu cai, boi sau tractoare, și au de la două la cinci brazde. Modelele existente în muzeu au fost create în perioada cuprinsă între începutul secolului XIX și prima jumătate a secolului XX. Dar poate că mai bine decât evoluția plugurilor, dezvoltarea grapelor oglindește transformarea agriculturii. Cele mai vechi grape, realizate în urmă cu peste 200 de ani sunt construite din mărăcini. Lor le-au urmat cele cu colți și cadru din lemn, apoi cele cu colți de fier. Construcțiile integral metalice apar, prin comparație, ca o minune a tehnicii.

Utilajele mecanizate alcătuiesc și ele o lume aparte. Locomobilele întâi, care erau, de fapt, niște mari motoare cu aburi ce puteau fi antrenate în câmp, unde acționau alte utilaje, precum treierători, vânturători etc., apoi tractoarele, au reprezentat o revoluție agricolă. Faptul că cel mai vechi locomobil aflat în muzeu datează din 1870, iar colecția de tractoare (dintre care multe funcționează și astăzi) include piese fabricate în SUA în anii 20, arată cu câtă seriozitate era privită mecanizarea de către agricultorii de acum un veac.

În memoria părinților agriculturii românești moderne

De altfel, marii agricultori ai României au și ei un spațiu destinat special în cuprinsul muzeului. Vizitatorii pot afla aici despre Aurelian Pană, care din vizita sa în SUA, în 1934 nu s-a întors decât cu două cufere pline cu știuleți de porumb, cu care a inițiat un nou sistem de cultură a porumbului. De-a lungul vieții sale a ocupat diverse funcții, cea mai înaltă fiind acea de ministru al Agriculturii în Guvernul Antonescu. A fost judecat și condamnat de autoritățile comuniste pentru „introducerea și încurajarea cultivării unei plante necunoscute și inutile țării noastre: soia“. S-a stins la Gherla, în mai 1951.

O altă personalitate marcantă prezentată în muzeu este Aureliu Popescu, creatorul primei ferme horticole producătoare de semințe de flori și legume din România, la Perieți. În doar zece ani, în 1946, avea să ajungă cea mai mare din Europa de Răsărit în domeniul producției de material horticol, după cum se precizează în documentele de naționalizare. Drept mulțumire, creatorul ei avea să fie și el arestat în mai multe rânduri și plimbat prin închisorile comuniste. Din anul 2005 ferma a intrat în patrimoniul MNA, dar, până acum, au lipsit fondurile necesare restaurării și includerii în circuitul cultural și turistic.

Dumitru Seceleanu, un alt părinte al agriculturii moderne românești, își are și el spațiul dedicat în muzeu. A descrie întreg Muzeul Național al Agriculturii în paginile unei reviste este o întreprindere sortită eșecului încă din start. De aceea, în speranța că această prezentare v-a incitat curiozitatea, vă invităm să vizitați această oază de spiritualitate și cultură autentică românească. În drumul dumneavoastră spre mare, rupeți-vă două - trei ceasuri și faceți un mic ocol până la Slobozia!

Chiar merită!

GALERIE FOTO


Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 16, 16-31 august 2017 – pag. 52-53

  • Publicat în Turism

Nicușor Iancu, profesionistul din spatele „Doinei Bărăganului“

Orchestra „Bărăganul“, din Slobozia, a fost înființată în anul 1954, pe lângă Casa de Cultură a Sindicatelor. Primul dirijor care a deschis seria numelor consacrate prezente la pupitrul dirijoral a fost Ion Albeșteanu. Reputatului violonist i s-au alăturat mai târziu Radu Voinescu sau Marin Ghiocel. Toți – iar la acest succes au contribuit și artiștii colaboratori sau angajați Tita Bărbulescu, Ion Dolănescu, Tiberiu Ceia, Marin Cornea, Tița Ștefan, Nicolae Rotaru – au purtat ansamblul prin timp și l-au impus ca pe unul dintre cele mai reușite din țară.

Prin anii 1979-1981, atunci când județele din sudul țării s-au reorganizat, separându-se în Călărași, Ialomița, Giurgiu și Sectorul Agricol Ilfov (azi, Ilfov), a luat ființă, pe lângă orchestră, Ansamblul de dansuri populare „Doina Bărăganului“, care a activat la Clubul Tineretului al Uniunii Tineretului Comunist. După 1990, cu indeciziile de conjunctură, prezente peste tot în țară, mai ales în instituțiile de cultură, acolo unde toată lumea nega pe toată lumea, a existat un gol de activitate. Mai târziu, orchestra și dansurile s-au reunit în cadrul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Ialomița, sub numele de Ansamblul „Doina Bărăganului“. În prezent, grupul are o orchestră formată din 10 instrumentiști, 2 soliști vocali și dansatori structurați pe patru generații, de la copii la adulți, un fel de școală de dans în cel mai pur sens al cuvântului. De acest ansamblu sau invers se leagă numele maestrului coregraf Nicușor Iancu, cel despre care vom scrie astăzi.

– Cum s-a produs intrarea dvs. în această mare și frumoasă familie a jocului popular și a coregrafilor?

– Trebuie să vă spun întâi de toate că eu nu sunt de fel din Bărăgan. Sunt născut în Dobrogea, în comuna Beidaud-Tulcea, într-o familie de aromâni. Mama mea vine din Bulgaria, din vremea cedării Cadrilaterului, când a avut loc evacuarea/schimbul populației. În 1977, când aveam 10 ani, ne-am mutat în Slobozia. Eu am mers să-mi continui studiile primare și gimnaziale la Școala nr. 2, o unitate de învățământ foarte apreciată în oraș. Atunci a venit regretatul director Duțu Olteanu, coregraf, să facă selecție între copii, pentru a înființa formația de dansuri a școlii. Am mers și eu. La început nu aveam niciun fel de tragere de inimă, eram preocupat mai mult de sport, dar cu vremea am căpătat drag, am început să fiu atent la ce mi se predă, să copiez de la maeștrii coregrafi ai vremurilor stilul de a explica dansul. Ca să vă spun sincer, pur și simplu m-am trezit iubind dansul.

nicusor iancu primul din dreapta

– În ce fel a avut loc întâlnirea cu „Doina Bărăganului“?

– Când aveam 14 ani, m-am aflat printre membrii fondatori ai acestui ansamblu, înființat pe lângă Clubul Tineretului din oraș! La liceu și în armată am continuat să dansez, activam în paralel la „Doina Bărăganului“ și la Ansamblul „Floricica“ al Casei de Cultură a Sindicatelor, acolo unde era și Orchestra „Bărăganul“. La club, noi dispuneam doar de un taraf, „Bărăganul“ lucra la altă dimensiune, avea deja un trecut, avea clasă. Am urmat Școala Populară de Artă din Slobozia, secția dansuri populare, iar din 1987 și până acum asta am făcut și fac, coregrafie! Din 1995 sunt angajat la Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Ialomița. Între timp am urmat cursuri de coregrafie în cadrul Academiei de Dansuri Folclorice Sibiu, cum ar veni, sunt specialist cu acte în regulă.

– Vorbiți-ne despre jocul popular din Bărăgan, din Ialomița, zonă care n-a convins multă vreme că ar fi o vatră foarte bogată în tradiții.

– Trebuie să admitem că în Bărăgan, prin seria de împroprietăriri începută de Cuza, cu mai multe valuri ulterioare de strămutați, apoi cu episodul celor care au primit aici domiciliul forțat (anii '50), au venit oameni cu obiceiurile și tradițiilor lor din toată țara. Până acum 30-40 de ani se credea că suntem un fel de pată albă pe harta folclorică a țării. Apoi s-a spus că suntem un mozaic cultural, că nu avem un specific al nostru. Dar Mihai Runcan, un foarte bun cercetător, a găsit câteva vetre bogate în obiceiuri. Toate sunt cuprinse în cele 5 volume care tratează jocurile populare din Ialomița, iar la realizarea ultimelor două mi-am adus și eu contribuția, la al cincilea sunt chiar coautor. De exemplu, în localitatea Giurgeni, de pe malul Dunării, există o vatră bogată în folclor coregrafic, au în jur de 36 de jocuri, e adevărat, poate sunt inspirate și din alte zone. Oierii veneau din Transilvania să treacă Dunărea înspre Dobrogea, iar seara, la petreceri, dansau laolaltă cu localnicii. Erau schimburi culturale... Mișcări de-ale lor se păstrează și acum. Tot pe malul Dunării, în comuna Vlădeni, apoi Făcăeni, iar au fost descoperite multe jocuri. Predomină horele, avem ritmuri de brâu, de sârbă, dar fiecare are câte o denumire, fie de la numele celui de la care a fost cules dansul, fie de la localitate. De pildă, avem o sârbă, „Floricica“, care este comună în toate județele din sud; muzica este aceeași, doar pașii de dans diferă. Aici sigur și-a pus amprenta coregraful!

nicusor iancu

– Normal că și coregraful trebuie să creeze!

– De aceea eu nu sunt de acord când se spune: „am prezentat dansuri autentice“ în X spectacol. Eu zic că, odată ce au urcat dansatorii în scenă, cu o anumită coregrafie în spate, jocul nu mai este autentic. Că păstrezi esența pașilor de dans, da... Autentici sunt doar cei care dansau, odată, în vatra satului, la balurile de demult.

– În afară de jocurile din Bărăgan, ce mai prezentați?

– Avem în repertoriu suite de jocuri și tablouri coregrafice din toate zonele reprezentative ale noastre, mai ales din Dobrogea, Muntenia, Moldova, Banat, Oaș. Trebuie să le știm pe toate pentru că, peste hotare, noi reprezentăm România, nu județul. Și am colindat toată Europa, am mers și de câte cinci ori în anumite țări.

– Mai există azi dorința tinerilor de a învăța și dansa muzică populară? Ați format, la rându-vă, coregrafi?

– Nu știu ce să zic. Parcă tinerii nu mai au aceeași dragoste, dar eu colaborez bine cu primăriile și cu școlile, încep cu clasele mici, iar elevii vin la început din obligație sau curiozitate, dar, pe măsură ce pătrund tainele jocului, greu se mai despart de el. Depinde și pe cine au în față, de capacitatea coregrafului de a le insufla pasiunea. Am înființat în zonă șase formații de dansuri. Cât despre coregrafi... da, pot da exemplul lui Dinu Daniel, dansator la „Doina Bărăganului“, care face coregrafie la Săveni, la Ansamblul „Cununa Bărăganului“, și pot să vă spun că are performanțe, a luat cam toate premiile pe unde a fost cu echipa.

– Altfel spus, v-ați pregătit schimbul de mâine. Vă dorim succes în ceea ce faceți!

– Vă mulțumesc și eu pentru interviu.

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 9, 1-15 mai 2017 – pag. 52-53

  • Publicat în Social

Un exemplu din Slobozia. Cum se face performanţă în zootehnie

Cu un efectiv de 1.000 de vaci, dintre care 460 de vaci mulgătoare, compania Teletext din Slobozia este nu doar unul dintre cei mai mari crescători la nivel local, ci şi unul dintre cei mai performanţi. Producţia proprie de lapte nu asigură însă decât o treime din capacitatea fabricii de lactate, motiv pentru care proprietarii fermei vor să dubleze efectivul de vaci de muls în perioada imediat următoare.

Spre deosebire de alţi procesatori care funcţionează în sistem integrat, în cazul lui Mitru Crişan, fost director al combinatului de porci Combil din Slobozia în urmă cu aproape două decenii, evoluţia a fost exact invers. Mai precis, s-a început de la o făbricuţă de lactate, achiziţionată în 1994, materia primă provenind de la fermierii din regiune. Abia apoi Crişan şi-a pus problema înfiinţării unei ferme proprii de vaci care să acopere necesarul pentru prelucrare. Lanţul a fost completat de ferma vegetală (300 ha), un pas înainte în rentabilizarea activităţii, pentru că dacă n-ai o afacere „legată“ nu poţi să rezişti pe piaţă, după cum povesteşte Crişan. El este de părere că în general este bine să te întinzi cât îţi este plapuma şi să nu încerci să faci pe specialistul în mai multe domenii, pentru că „eficienţa“ muncii scade. Nu-l interesează şi alte domenii şi în niciun caz industria cărnii.

La început, laptele era achiziţionat în totalitate de la fermele din zonă, după care, încet-încet, a devenit tot mai necesară asigurarea materiei prime din resurse proprii. Prin 1998-1999 Mitru Crişan a cumpărat o fermă a unui fost IAS, care, după un proces amplu de modernizare, inclusiv cu bani europeni, a devenit una dintre cele mai moderne unităţi de profil din România şi chiar din Europa. Şi nu este deloc o exagerare. Acum vreo doi ani, de exemplu, când a fost instalată sala nouă de muls, doar câteva unităţi se mai puteau lăuda la nivel european cu aşa ceva, spune Liviu Chiş, ginerele lui Mitru Crişan, cel care se ocupă de administrarea afacerii.

Nu este însă singura noutate. În locul grajdurilor vechi de altădată, în prezent se ridică altele noi, construite după model american, totul fiind automatizat. Un singur muncitor se ocupă de 800 de animale, iar cu trei oameni se mulg o singură dată circa 50 de vaci.

Grajduri pe model american

După ce Liviu Chiş a bătut Europa în lung şi-n lat în căutarea celor mai bune soluţii pentru ferma de la Slobozia, a ales modelul american de grajd, din mai multe considerente, inclusiv de ordin financiar.

„Am umblat mult în Germania, Ungaria şi Anglia. Ce am găsit în Europa erau un fel de improvizaţii, de compromis, erau grajduri vechi de tehnologie veche, modificate şi adaptate la tehnologia americană, pe care am ales-o noi“, povesteşte Chiş.

Dacă pe modelul vechi vaca era legată cu lanţul în grajd, acum fiecare animal are locul lui, vacile nu intră una peste alta, iar controlul este mult mai bun. Aşternutul nu mai este pe paie, animalele stau pe o saltea de cauciuc, care este curăţată de un plug cu lanţ, programat din calculator. Practic, niciun angajat nu mai trebuie să cureţe dejecţiile animale, care sunt conduse într-un bazin mai mare, de unde sunt pompate într-un alt bazin la separator. Partea solidă este depozitată pe platforme, iar cea lichida este dirijată spre lagune, practic este pregătită infrastructura pentru biogaz, după cum spune Chiş.

Un alt atu este şi ventilaţia mai bună datorită înălţimii grajdului. Într-un astfel de adăpost pot sta multe animale, chiar şi 348 de capete, cum se întâmplă la Slobozia. Dacă la modelul european animalele sunt mai înghesuite, pe 2 rânduri, la Teletext, de exemplu, există trei. Iarna, pereţii se coboară. În plus, şi preţul este mult mai avantajos, iar grajdul se gestionează mult mai uşor, susţine administratorul fermei.

Cele două grajduri noi au fiecare un efectiv de 380-384 de capete, la dispoziţia animalelor aflându-se şi o sală de muls modernă. Vorbim de un proiect ambiţios, realizat cu banii investitorului, dar şi cu ajutorul fondurilor europene, unitatea beneficiind inclusiv de fonduri SAPARD.

Lapte achiziţionat de la fermieri

Odată cu modernizarea fermei, s-a mărit şi numărul de animale. Numai în 2013 au fost cumpărate 170 de vaci, în acest an – 35, urmând ca numărul lor să se dubleze până în 2015. Efectivul actual de vaci de lapte nu asigură decât o treime din capacitatea unităţii de procesare, la care se adaugă laptele achiziţionat de la alte ferme. După dublarea numărului de vaci de lapte în anul viitor, după cum spune Mitru Crişan, producţia va ajunge până la circa 25 de tone de lapte pe zi, faţă de circa 12 tone în prezent, ceea ce va schimba cu totul datele problemei. Pentru procesare este colectat lapte şi de la fermierii din zonă, cantităţi între 20 şi 25 de tone zilnic.

Vacile sunt din rasa Holstein, care s-a adaptat destul de bine la condiţiile zonei şi de care patronii sunt mulţumiţi, în contextul în care cantitatea medie de lapte pe cap de vacă mulsă ajunge la 30 litri, existând şi un record de 65 litri pe zi. Vacile care dau peste 20 de litri pe zi sunt mulse de trei ori, în timp ce sub acest nivel se mulg de două ori.

„Am folosit genetică americană şi elveţiană. Iniţial am avut o talie mică şi am mers pe genetica americană pentru a mări talia şi productivitatea. De câţiva ani am introdus şi genetică germană“, povesteşte Chiş.

Pentru hrănirea animalelor se foloseşte un furaj unic pe tot parcursul anului – siloz de porumb, concentrate, iar raţia variază în funcţie de lot.

Preţuri instabile

Una dintre problemele cele mai mari cu care se confruntă crescătorii de vaci este instabilitatea preţurilor, după cum afirmă Mitru Crişan. În plus, presiunea firmelor mari străine este deosebit de puternică.

„Noi nu avem o stabilitate de preţuri. În vara trecută litrul de lapte era în jur de 1,7-1,8 lei, în timp ce acum firmele mari venite de afară au început să nu mai ia laptele şi să cumpere cu 1-1,1 lei. Fluctuaţia este atât de mare încât nu poţi să rezişti dacă nu ai o afacere integrată, acesta este motivul pentru care noi am legat afacerea. Aveam fabrică, am luat ferma şi pământ.

Într-un an este profit mai mare pe vegetal, în altul pe animal. În august preţul începe să crească şi o să vedem unde se opreşte în octombrie – noiembrie, poate la 1,7-1,8 lei pe litru, nu ştiu“, declară Crişan.

În ceea ce-l priveşte, la modul cum sunt organizate fermele şi la tehnologia folosită, litrul de lapte se produce cu 1,2 lei.

Dispariţia în anul viitor a cotelor de lapte va constitui un moment dificil pentru mulţi fermieri români, care vor fi nevoiţi să dispară de pe piaţă, este de părere Mitru Crişan. De altfel, numai în ultimii şase ani au dispărut aproape 350 de fabrici, rămânând în funcţiune în prezent doar vreo 110 unităţi. Cât despre profituri, antreprenorul spune că acestea sunt tot mai mici, procentele încep să se „ducă“ între 5 şi 8%, pe o piaţă concurată tot mai puternic de mărfurile de import.

Teletext are o cifră de afaceri de circa 12 mil. de euro. Oferta de lactate include produse proaspete, iaurturi, smântâni (circa 30% din producţie este vândută către retail-eri sub marcă proprie).

Ioana GUŢE