„Vor să ne bage istoria în saci și să o vândă ca ciment! Nu vom permite așa ceva!“

În ultimele zile ale lunii august a fost frământare mare la Slănic-Prahova. Localnicii au ieșit în stradă pentru a protesta și împiedica excavarea tufului vulcanic din zona Muntelui Verde, numit și Piatra Verde, „Dacul Adormit“ ori „Sfinxul Slănicului“. Deși este recomandat ca obiectiv turistic, acesta nu se regăsește în vreo formă de protecție. Nu face parte nici din Natura 2000, nu este nici rezervație geologică sau naturală ori monument al naturii. Apare totuși în perimetrul unui sit arheologic. Din acest motiv pesemne, în anul 2000, Primăria și Consiliul Local s-au gândit să facă un ban grămadă, așa că au concesionat 45.500 mp, care se suprapun și Muntelui Verde, unei firme de ciment din Dâmbovița, fix pentru exploatarea gipsului și a tufului vulcanic. Muntele Verde este văzut ca un simbol al orașului, de aceea sosirea utilajelor i-a iritat la culme pe localnici, care au reușit să stopeze temporar excavarea.

De altfel, autoritățile nu sunt la prima ispravă de acest fel. Sau, ca să vorbim pe șleau, chiar dacă Muntele Verde ar fi fost inclus în vreo rezervație, acest lucru nu ar fi împiedicat soarta pe care o are de aproape 20 de ani. Știm foarte bine că Primăria și Consiliul Local și-au permis să concesioneze, tot prin anii 2000 sau chiar mai devreme, Muntele de Sare sau Grota Miresei, obiectiv clasificat ca monument al naturii. Când o rezervație de acest tip, de notorietate națională, a intrat în proprietatea unui om de afaceri, a fost multă stupoare și cam atât. Chiar și când grota s-a prăbușit din cauze naturale, dar și pentru că a lipsit o minimă conservare, răspunsul (dat chiar semnatarei acestui articol) celui care a concesionat monumentul naturii a fost unul stupefiant: „Și ce-ați fi vrut, să stau cu umbrela deasupra, să nu-l plouă“? (n.n. muntele să nu-l plouă).

Scurt istoric ale unor decizii administrative cel puțin ciudate

Revenind la Muntele Verde, oamenii se tem ca masivul  să nu fie ras de pe fața pământului... Și e posibil să se întâmple acest lucru. Sau nu. E o chestiune de loterie. Loteria însemnând interesul conducătorilor pentru mediu. Și pentru un element unic în peisajul slănicean. Ca să respectăm adevărul, firma care a concesionat are toate documentele puse la punct: contract de închiriere cu orașul Slănic, modificat prin trei acte adiționale, ultimul semnat anul trecut, ce prelungește înțelegerea până în anul 2025, cu un preț de 0,33 lei/mp/lună; licență de concesiune pentru exploatarea gipsului și tufului vulcanic în perimetrul Slănic – Piatra Verde, eliberată de Agenția Națională pentru Resurse Minerale București în anul 2000 și modificată în 2013 și 2020; aviz emis de ANRM-Compartimentul de Inspecție Teritorială Ploiești pentru anul 2021; autorizația de mediu din 2011, revizuită în 2019, cu viza pentru perioada ianuarie 2021-ianuarie 2022. Iar la sfârșit, compania spune explicit: „Suprafața închiriată de la Consiliul Local Slănic se suprapune zonei de exploatare și face parte din perimetrul de exploatare, instituit de către Agenția Națională pentru Resurse Minerale), acesta neaflându-se pe o arie naturală protejată“. Cu alte cuvinte, proprietarii fabricii de ciment, care întâmplător sunt reprezentanții unei companii din Germania, n-au venit de capul lor la Slănic și nici prin abuz de putere, ci cu voie de la stăpânire. A se citi reprezentanți ai statului român. Deocamdată, la presiunea oamenilor, șefii administrației locale, dar și firma, care și-a retras utilajele, au făcut un pas în spate. Primarul chiar a promis că va solicita Consiliului Local rezilierea înțelegerii, dar într-un fel le-a scos ochii localnicilor, amintindu-le posibilele consecințe ale unei atare acțiuni: „Trebuie să ne așteptăm la o luptă grea, pentru că rezilierea contractului presupune deschiderea unui litigiu în instanță și să dăm înapoi banii pe care i-am încasat de la companie.“

De ce țin oamenii atât de tare la Muntele Verde?

Pentru că s-au născut cu el. Pentru că străjuiește orașul de secole. Pentru culoarea stranie a pietrelor. Pentru că au descoperit că stâncile formează un chip care se asemuiește unui dac, de unde și denumirile de sfinx sau „dacul adormit“. Pentru că tuful (piatră sedimentară) vulcanic de la Slănic a căpătat prin procesul de zeolitizare proprietăți deosebite care îi conferă utilități variate, mai ales în procesele de depoluare a apelor, de îndepărtare a ionilor radioactivi din sol etc. Importanța economică a acestor minerale supranumite „pietre ale viitorului“ – susțin reprezentanții societății civile din oraș – nu este pe deplin înțeleasă în economia românească, de la Piatra Verde exploatându-se doar material de construcții și gips. În 2016, slănicenii au inițiat o petiție pentru salvarea Muntelui Verde și pentru declararea perimetrului drept rezervație geologică sau monument al naturii. Orice, numai să nu fie distrus. Credeți că vreo autoritate s-a preocupat de acest lucru? Nu! În Prahova găsim în situl Natura 2000 zone care nu au nici pe departe valoarea „Dacului adormit“, cum ar fi câmpiile din sudul județului, dar nicio acțiune nu s-a consemnat pentru Slănic.

O rază de speranță tot ar fi...

Direcția Județeană de Cultură Prahova a transmis că lucrările în zona sitului arheologic „Așezarea din epoca fierului de la Groșani-Piatra Verde“ nu au avizul acestei instituții, ca atare a cerut imperativ sistarea lucrărilor: „Lucrările sunt efectuate fără avizul Direcției, cu încălcarea prevederilor Legii 50/1991 și OG 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național. Vă rugăm, în conformitate cu atribuțiile ce vă revin, să luați măsurile ce se impun pentru SISTAREA lucrărilor neautorizate.“

O imagine de dată recentă a sensibilizat toată țara. Cu tricolorul în brațe, oamenii au făcut lanț uman în jurul Muntelui Verde, considerată comoara lor naturală, jurând că n-o să dea voie nimănui să le ia „dacul adormit“: „Vor să ne bage istoria în saci și să o vândă ca ciment! Nu vom permite așa ceva!“

Maria Bogdan

În lucrarea Sarea în preistoria României, semnată de dr. Dan Monah, una dintre personalitățile marcante ale arheologiei preistorice, se afirmă că geologii români au inventariat în țară peste 300 de mari depozite de sare, ce acoperă o suprafață de circa 30.000 kmp. Acestea sunt grupate în două mari zone salifere: prima, în exteriorul arcului carpatic, se întinde din nordul țării (Suceava) și până prin Valea Jiului, trecând prin Carpații de Curbură, pe o bandă care ar însuma 1.500 km și o lățime de câțiva kilometri; a doua, în Transilvania, care ar ocupa în jur de 16.200 kmp. În afara acestora mai sunt câteva zăcăminte importante în Maramureș și în Moldova, în afara Carpaților, la Ibănești – Dorohoi și la Hârlău.

Sarea se pare că ar fi exploatată pe teritoriul României de azi de prin anii 6000 î.Hr. Două situri de valoare excepțională din județul Neamț stau mărturie: Lunca (Vânători) și Țolici (Petricani); pentru primul, așezat pe linia zăcământului de la Oglinzi, cercetătorii de la Muzeal Județean Neamț și Universitatea din Regensburg (Germania) au stabilit vechimea prin anii 6050 î.Hr., iar pentru al doilea datarea este localizată în perioada 6.000-3.500 î. Hr. De asemenea, cercetările de la Băile Figa (Bistrița-Năsăud) au scos la lumină, conservate ideal, instalații de lemn de acum 3.000 de ani, jgheaburi mari, troace, lopeți, baroase decupate din trunchiuri de copac, vase de lemn și ciocane masive de minerit realizate din piatră, toate utilizate la exploatarea sării. Evident că dacii exploatau sarea înainte de cucerirea romană. Dar aceștia au venit cu un plus de tehnologie, atât cât putea fi, în acele vremuri, iar urme ale salinelor romane s-au găsit la Ocna Sibiu, Ocna Mureș, Cojocna, Sic, Ocna Dej, Domnești, Mărtiniș, Ocnele Mari, Mănastur, Bata, Reteag, Ciceu, Cristur, Arpas, Beclean etc.

Sarea, azi

Venind în zilele noastre, Societatea Națională a Sării-Salrom are în exploatare 7 saline, corespunzătoare sucursalelor din subordine: Slănic (Prahova), Râmnicu Vâlcea (Vâlcea),Târgu Ocna (Bacău), Praid (Harghita), Cacica (Suceava), Ocna Dej (Cluj) și Ocna Mureș (Alba). Alte saline și-au pierdut interesul pentru exploatare (închise), dar nu și din punct de vedere turistic: Turda (Cluj), Coștiui (Maramureș), Ocna Șugatag (Maramureș), Rona de Sus (Maramureș), Ocna Sibiului (Sibiu), Cojocna (Cluj), Sic (Cluj), Doftana (Telega, Prahova). Dincolo de importanța economică a exploatărilor de sare, că mai sunt sau nu active, acestea au avut două efecte majore de-a lungul timpului: pe lângă saline s-au consolidat și dezvoltat localități urbane importante; proprietățile curative inclusiv ale apelor sărate au transformat aceste așezări într-o reală industrie turistică. În cele ce urmează vom scrie, pe scurt, despre exploatările active.

Slănic Prahova

Zăcământul, cu vârsta fixată prin Tortonian Superior, se întinde pe o suprafață de 10 kmp. Începuturile istoriei salinei datează din jurul anului 1685, când spătarul Mihail Cantacuzino, realizând potențialul zonei, a cumpărat moșia Slănic, deschizând mina Valea Verde (1688), apoi Baia Baciului (1689-1691). Ulterior, aproape până în zilele noastre, s-a exploatat sare din minele Mihai, Carol, Unirea și Victoria. Minea Unirea (208 m adâncime) a devenit, după ce s-a închis, cel mai important obiectiv de vizitat din stațiune, având în adâncuri camere amenajate, busturi în sare ale lui Burebista, Traian și Decebal, Mihai Viteazul și Mihai Eminescu, terenuri de sport, locuri de joacă pentru copii, carting, jocuri mecanice, spațiu delimitat pentru tratament. Dar la fel de căutate sunt, în ordine, Baia Baciului și Baia Roșie, ambele concesionate, Baia Verde (domeniul public) și Muntele Verde, precum și baza de tratament.

Râmnicu Vâlcea (Ocnele Mari)

Conform descoperirilor arheologice, pe aceste locuri s-a aflat vestitul centru tribal „Buridava“, despre care a scris istoricul grec Ptolemeu. Exploatarea de la Ocnele Mari este cumva localizată în timpul domniei lui Constantin Brincoveanu. Primele „găuri“ sunt săpate la Cărpiniș, dar acestea se surpă, lăsând loc lacului „Din Brazi“. Mai târziu se efectuează altele, din care se exploateză 15 ani, dar și acestea se prăbușesc, formând „Balta Roșie“. Apar, cu timpul, minele Sf. Ioan Vechi, Sf. Ioan cel Nou, Pavel (1 Mai). Din 1993 au început lucrările la mina nouă din punctul Cocenești. Salina Ocnele Mari oferă condiții de relaxare, agrement și tratament (sport, spații de joacă, restaurant și cramă, un magazin de souveniruri și de băuturi răcoritoare, fast-food, tratament), dar foarte vizitată este biserica cu hramul Sf. Varvara și Sf. Gheorghe. În afară se găsesc, foarte cătate și acestea, ștrandurile Ocnele Mari și Ocnița.

Târgu Ocna, Bacău

Cea mai veche mărturie scrisă despre zăcământul de sare de la Tg. Ocna datează din anul 1380. Este, de fapt, un hrisov domnesc din care rezultă plata unei catități de 2.000 ocale de sare pentru construcția unui pod de piatră. Dezvoltarea exploatarii este pusă apoi pe seama domnitorului Ștefan cel Mare, acesta întărind privilegiul acordat ctitoriei de la Putna de a se aproviziona cu sare de la Târgu Ocna. Prin secolul al XVIII-lea, ocnașii condamnați la muncă pentru grave delicate stăteau în adâncul minei zile în șir; Grigore Ghica a fost atât de impresionat de soarta acestora încât a luat primele măsuri de cazare a lor în afara ocnei. Exploatarea s-a realizat în minele Moldova Veche (mina Carol I), Moldova Nouă (mina Carol II), Pilot (aici a funcționat, în perioada 1974-2005, un sanatoriu), Trotuș și Unirea. Din punct de vedere turistic, este exploatat orizontul IX al minei Trotuș, amplasat la 240 m adâncime și desfășurat pe 13.000 mp. În adâncuri se găsește o biserică ortodoxă, spații pentru activități sportive și de joacă, jocuri mecanice, punct de prim ajutor, lac cu apă sărată și cascadă, iar în afară, baza de tratament a fost completată cu ștrand, un muzeu al sării etc. (Va urma)

Primele atestări documentare

În analiza „Exploatarea zacămintelor de sare din România”, prof. univ. dr. ing. Dumitru Fodor, membru titular al Academiei de Științe Tehnice din România, scrie că primele documente care semnalează existența unor ocne de sare s-ar referi la Turda (1075), Rona și Ocna Șugatag (1191), Ocna Dej (1236), Cojocna (1291) și Ocna Sibiului (1326) – în Transilvania și Maramureș și Tg. Ocna (1380), Trotuș (1.570), Ghitioara (1557), Ocnele Mari (1408), Ocnele Mici (1517), Telega (1563) – în Moldova și Țara Românească. Mai târziu apar exploatări la Praid, Vișeu, Câmpulung pe Tisa, Teișani, Sărari, Grozesti, Ibănești etc. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Transilvania se produceau anual 100.000 tone de sare, în Țara Românească – 8.000 tone, iar în Moldova, în jur de 13.000 tone. În anul 1938, producția României Mari se ridica la 350 000 de tone sare, iar prin anii 1990-2000 cantitatea de sare solidă era de 2 milioane tone/an, iar cea de sare în soluție depășea 3 milioane tone/an.

Maria BOGDAN

Fac parte dintre cei care nu se omoară cu Valea Prahovei. Este atât de aglomerată încât numai de relaxare nu poate fi vorba; pleci din sufocarea orașului ca să dai de altă sufocare... Plus că mi se face rău fizic atunci când văd pet-uri și pungi în creierul munților. Cu asta nu o să mă împac niciodată și nici n-o să-i înțeleg în veci pe cei care murdăresc natura. Așa că în Prahova, chiar dacă ratez acel sentiment maiestos pe care ți-l dă acoperișul Bucegilor, prefer zone mai potolite și mai puțin atinse de un anumit fel de turiști. Dar și aici parcă nu mai simt că pământul e și al meu, natura e și a mea...

Așadar, zic să încercăm o plimbare la Slănic-Prahova, cu trecere prin „vestitul“ Plopeni. Apropo: pricepe cineva de ce a fost nevoie, pe 1 km distanță, poate nici atât, să fie trântite trei sensuri giratorii, de câte o jumătate de milion de lei fiecare? În fine, la Plopeni este exclus să găsești vreo zonă agreabilă. Scuze, de agrement am vrut să zic. Păcat că nu le vine administratorilor prin minte să pună în valoare stejarii seculari care umplu pădurile sau micile spații verzi de la intrarea în orășel. Să privești coroanele seculare e mai... productiv (???) pentru spirit decât, știu și eu, să joci table sau să stai la plajă pe bloc, cu mintea golită de caniculă. Mai departe... Mie Slănicul îmi place și nu-mi place. Îmi place fiindcă a fost dăruit cu de toate de la natură, nu-mi place fiindcă economia asta a pus stăpânire pe darul naturii și l-a transformat în afacere privată. Cândva simțeam Mina Unirea că este și a mea, Grota Miresei că e și a mea, băile Baciului, Verde și Roșie etc. ale mele. Acum sunt străine, foarte străine. Reci. Pe undeva le percep ca pe o pâine pe care trebuie s-o cumpăr sau ca pe oricare alt bun. Plătesc pentru a mă bucura de darul naturii. Bine, accept, în Mina Unirii e mâna de om care a făcut minuni, dar dacă n-ar fi fost sarea... Bun. M-am oprit la Baia Roșie. Incredibil de scumpă cazarea, pe condiții nu cine știe ce! Recunosc însă, în preț intră piscina, spa-ul, baia din lacul sărat și... privitul. A privi costă. A medita costă. A te bucura costă. Ei da, incinta este frumos amenajată, poate prea densă în compoziții, dar este frumoasă! Una peste alta mi-a plăcut, dar nu m-a dat minunăția afară din suflet. În oraș încă sunt maidanezi. Mulți. Unii stau la masă cu tine, dacă-ți vine prin cap să iei prânzul la vreo terasă. Dacă e curățenie? Noroc că la plimbarea noastră plouase cu găleata două zile la rând! La plecarea de pe Valea Slănicului înspre Valea Teleajenului, prin Teișani, drumul este prost încă din oraș, foarte prost la Muntele Verde și iar prost până la intrarea în Teișani. Peisajul este frumos, dar la Muntele Verde e atâta mizerie prin boscheți încât îți trece și mama poftei de natură. La fel și în poiana dintre Slănic și Teișani; au dispărut țăranii care iubeau glia și au apărut alții, fie ei și orășeni sau mai ales orășeni – ori poate nu? – care simt nevoia să murdărească tot ceea ce ating.

Pacea din vârful muntelui

De la Teișani am mers la Homorâciu, Schiulești și apoi la Crasna de Prahova. Satul Schiulești a înflorit pur și simplu. În 30 de ani s-a modificat absolut cu totul, seamănă mai degrabă a cătun austriac, nu știu ce să zic. Poate exagerez, însă mi-a plăcut bună­starea afișată prin dimensiunea sau designul caselor. Nu-s hardughii din acelea, am eu o vorbă din popor, de Mălai Mare, alde palate cu turnulețe sau vile care nu se mai sfârșesc, ci-s niște case medii spre mari, bine îngrijite, cu garduri pline de trandafiri urcători. Odihnitor de frumos, am să zic. Pe urmă, drumul de la capătul Schiuleștiului înspre Mănăstirea Crasna a fost pe jumătate betonat. Nu există parapeți, cărarea auto e chiar așa... cărare, abia dacă au loc două mașini să treacă una pe lângă cealaltă, dar nu pe toate porțiunile, însă... în fine, e bine că poți merge cu auto de la o vârstă încolo. O altă porțiune de drum a fost pietruită și autoturismele chiar pot ajunge – și pe o ploaie torențială, cum am nimerit noi – până aproape de gârla Crasnei. Partea de mers pe jos mie îmi place enorm, o asimilez cu un canon voluntar. Practic, se coboară un pic înspre gârlă și apoi se urcă un piept de munte, pe o cărăruie amenajată, care-ți scoate inima! Însă, când te gândești ce te așteaptă... O mare de flori, o mare de liniște, o mare de cer, o mare de verdeață. Și tu, omul mic, venit să ceară... ce? Niciodată, dar niciodată, nimeni n-o să găsească mai multă liniște bună sau pace bucuroasă, ceva de parcă ar fi de la facerea lumii, ca într-o biserică de mănăstire din vârful muntelui. Nu știu cine a încercat un ase­menea sentiment, dar merită să străbați tot globul pentru câteva ceasuri de tihnă desăvârșită. De topire a ta în Univers, de întâlnire cu Dumnezeu, de, de, de... Că avem această oază la noi, acasă, la ce bun să cauți altceva? Of, și iar era să uit, la mănăstire te bucuri de splendoare fără să plătești. Cum faci la Slănic, de pildă. Sau în oricare altă stațiune ori oraș turistic. Faci asta doar dacă vrei...

Maria BOGDAN

De când avem acces în Uniunea Europeană, ba chiar dinainte, de pe vremea fondurilor de preaderare, ne-am însușit noi, românii, o sintagmă pe care o folosim la orice investiție, mică sau mare, utilă sau mai puțin utilă, costisitoare sau nu: „la standarde europene“. Avem sate la standarde europene, săli de sport și școli la standarde europene, poduri și drumuri, dispensare comunale, sensuri giratorii suspendate, ba chiar am auzit, la o inaugurare, și de toalete la standarde europene. Pesemne acesta este etalonul suprem de raportare sau reflexul de a da greutate unei investiții. Ei bine, așa întrebăm și noi astăzi: o fi stațiunea prahoveană Slănic la standarde europene?

Prahovenii și mai cu seamă autoritățile județene și locale se mândresc cu Salina Slănic, de fapt, cu Mina Unirea. Și au și de ce. Plasată la vreo 200 m sub pământ, mina este ceva extraordinar. Numai că ea a rămas așa cum au realizat-o – ei da, n-o să vă convină! – comuniștii. Ba, în ultimii 28 de ani, am reușit (în fine, „au reușit“ cei care au dirijat treburile locale sau centrale, având în vedere că mina aparține de Salrom) să radem toate construcțiile de deasupra (unități de cazare) și să lăsăm acolo, un loc viran complet neatrăgător. Pe urmă, de câțiva ani, ditamai România nu poate înlocui un lift; accesul se face cu microbuzul, prin galerii. Doar că, acum ceva timp, a avut loc un incident, adică s-a răsturnat un mijloc de transport cu turiști, iar vizitarea a fost suspendată un timp. Pe urmă am aflat că administratorul nu poate găsi o firmă care să construiască liftul! Și tot de câțiva ani, Consiliul Județean Prahova se află în corespondență cu autoritățile centrale, pentru a lua mina în administrare, considerând că dispune de mai mulți bani pentru a da strălucire acestui obiectiv, măcar pe măsura Salinei Turda. Cu toate aceste inconveniente, Mina Unirea, a doua cea mai mare din Europa, are o grămadă de vizitatori; toată vara sunt acolo cozi imense la microbuzul care-i duce pe turiști în adâncuri.

Ce mai are Slănicul? Mai are Baia Baciului, integral privatizată, ca de altfel și cel mai mare hotel din zonă, gestionat de peste 20 de ani de un om de afaceri, cu tot cu baza de tratament. Dar nu mai are Muntele de Sare, cu vestita Grota Miresei, ambele fiind roase de vreme și de vremuri... Grota s-a surpat în urmă cu 15-16 ani. Mai are Baia Verde, administrată de Primăria Slănic, unde s-a investit o căruță de bani. Practic, spațiul a fost reabilitat în perioada 2008-2010, costurile ridicându-se la 3.117.385 euro, din care 2.805.738 euro din fonduri europene (Programul Phare 2004-2006). Investiția a presupus amenajarea unui parc balnear pe o suprafață de 3 ha, cu o clădire administrativă, dotată cu birouri, cabinete medicale, sală pentru activități recreative, un amfiteatru în aer liber cu gradene pentru 300 de spectatori și lacul sărat propriu-zis. În fiecare an autoritățile se chinuie să închirieze, pe bucăți, parcul balnear, dar acesta nu funcționează unitar, ci cam după ureche. Dacă e să punem și muzica alandala care urlă pe-acolo... Ultimul obiectiv de vizitat la Slănic ar fi Muzeul Sării, găzduit de Casa Cămărășiei, clădire monument istoric construită la începutul secolului al XVIII-lea, reședința funcționarului domnesc care se ocupa cu strângerea taxelor pe sare, monopol domnesc. Acesta a fost deschis în 2003, iar în 2018 a fost adăugat expoziției un concept inedit, o călătorie virtuală 3D; așezați  într-un vagonet cu patru locuri, turiștii vor putea, prin intermediul ochelarilor VR, să coboare în salină, printre mineri, urmărind cum este extrasă sarea...

Maria Bogdan

Din Grota Miresei a mai rămas doar numele. Rezervația naturală geologică și geomorfologică din Slănic-Prahova a parcurs, în trei decenii, drumul de la monument unic al naturii la ușoare urme de valoare naturală: un firicel de apă în loc de lac și trei colți de stâncă în loc de un munte întreg de sare.

Muntele de Sare și Grota Miresei au la origine acțiunea omului. În urmă cu sute de ani, prin 1689-1691, au fost deschise primele exploatări de sare de tip clopot, de la Baia Baciului. De fapt, se numeau corect salină verticală sau exploatare descendentă în formă de clopot, în care accesul se realiza prin două compartimente, unul vertical, pentru scoaterea sării cu crivacul, și al doilea oblic, pentru intrarea și ieșirea lucrătorilor din ocnă. În 1865 soluția tehnică a fost abandonată, trecându-se la exploatarea cu mai multe camere. În 1914, prin prăbușirea unei astfel de mine, s-a format Grota Miresei, în suprafață de 425 mp și cu o adâncime de 20 m. Numele a apărut însă în anul 1920 când, potrivit unei legende, la patru zile după nuntă, o mireasă s-a aruncat de pe vârful muntelui în lac pentru că tatăl ei, crescător de oi, poate de aici și numele Baia Baciului, a obligat-o să se mărite cu un fecior avut, deși fata iubea un cioban frumos, dar sărac. În 1954 întregul complex întins pe 2 hectare a fost declarat rezervație naturală geologică și geomorfologică. Cutremurul din 1977 a creat fisuri mari și adânci pe latura estică a muntelui, având de suferit și tunelul de acces de la bază înspre apa lacului din interiorul grotei. Administrația salinei a încercat să oprească fenomenul de fisurare a aflorimentului  prin turnarea unor stâlpi de beton în sare și prin montarea unor ancore cu cabluri de oțel, dar metoda nu a fost eficientă. În jurul anului 2000, complexul Baia Baciului, din care fac parte Muntele de sare, Grota și Lacul Miresei, băile Baciului și Porcului, a fost concesionat către o firmă. Faptul că o arie protejată de interes național a făcut obiectul unei asemenea tranzacții a provocat multe controverse la vremea respectivă, dar nimeni și nimic n-a schimbat decizia. Deși nu se cunoaște în ce fel s-ar fi putut proteja această rezervație unică în România, există cumva tentația de a pune totul în seama lipsei de interes ori a necunoașterii pentru ocrotirea unui monument  al naturii.

În 1993 s-au produs alunecări pe latura sud-vestică a muntelui, în 1999 precipitațiile abundente au condus la surparea masivă a laturii sudice și estice, iar în 2005 o parte din versantul de sare s-a prăbușit în Grota Miresei. Practic, muntele a curs văzând cu ochii. Astăzi, din faimosul monument al naturii au mai rămas ușoare urme: un firicel de apă și trei colți de sare. Restul complexului a primit exclusiv utilitate de agrement, baza fiind bine îngrijită.

Maria Bogdan

Cine n-a fost până acum la Slănic Prahova merită să o facă! Oraş staţiune balneoclimaterică, aflat în zona de curbură a Subcarpaţilor sudici, situat pe malurile râului omonim, la 413 metri altitudine, la 45 km de Ploieşti şi la circa 100 km de Bucureşti, cu o suprafaţă de 40 ha şi cu 7.200 locuitori, înconjurat de dealuri înverzite şi de patru păduri de foioase, dar şi de livezi de pomi fructiferi este, deopotrivă, un loc unic de petrecere a vacanţei, dar şi de tămăduire a multor afecţiuni, între care şi cele reumatismale, pe tot timpul anului. Fie la Complexul balnear ori la cele trei lacuri sărate: Baia Baciului, Baia Roşie şi Baia Verde, fie la Complexul Minier Unirea, unde tratamentele se fac la o adâncime de peste 200 metri. Toate acestea, dar şi climatul său subalpin conferă azi oraşului Slănic Prahova o faimă unică în ţară, o localitate turistică de excepţie din România.

Toate drumurile duc azi la… Complexul balnear

Istoria scrisă a Slănicului de Prahova începe cu prima ocnă de sare deschisă aici de către Spătarul Mihail Cantacuzino în anul 1685. În zapisul din 1685/7193, aprilie 20, prin care moşnenii vând spătarului Mihail Cantacuzino „jumătate din tot hotarul, cu tot locul cu sare, unde este a se face ocnă… cu 700 de taleri“. El este acelaşi boier care a zidit şi Mănăstirea Sinaia, căruia concitadinii din Slănic Prahova i-au ridicat un bust pe una dintre străzile principale ale localităţii. De-a lungul vremii, oraşul s-a dezvoltat mai mult pe seama sării, element care este prezent şi azi în viaţa urbei. După ce Mina Unirea din anul 1970 a fost deschisă publicului şi a devenit un loc preferat de tot mai numeroşi turişti, mai apoi şi de cei veniţi la tratamente balneare complexe, de mai bine de 45 de ani, locul său a fost luat de o nouă mină de sare, cea care lucrează şi astăzi.

Noua mină asigură sarea în bucate pentru populaţia din mai toate judeţele Ţării Româneşti, dar şi pentru parteneri din spaţiul balcanic. Potrivit unor surse, Salina Slănic Prahova ocupă azi unul dintre primele locuri în activitatea de producţie din cele şapte unităţi de profil existente acum din România.

Important este faptul că mina asigură un număr important de locuri de muncă şi, în ciuda crizei din industria extractivă, ea dă semne evidente de înviorare a activităţii. Păcat însă că veştile de aici ajung cu foarte mare greutate la ştirea publicului, dat fiind un embargo de neînţeles stabilit de Centrala sării de la Bucureşti. 

Proceduri medicale diverse şi personal competent

Peste drum de salină, pe un platou înconjurat de mulţime de conifere, se află Complexul balnear, un loc către care urcă, zilnic, zeci şi chiar sute de oameni, veniţi aici, mai ales din satele ţării, în căutarea tămăduirii…Oamenii sunt întâmpinaţi la gară şi autogară de microbuze şi transportaţi la băile sărate şi la Complexul minier Unirea.

Directorul complexului, unitate administrată de către Societatea Valdor, doamna Liliana Manolescu, ne spune că aici vin la tratamente, pe serii de câte 18 zile, oameni din toată ţara, mulţi dintre aceştia din mediul rural. În incinta complexului există un hotel încăpător, cu şase etaje, precum şi o mare bază de tratament balnear. Aici pot fi tratate afecţiuni reumatismale degenerative, dar şi spondiloză, artroză şi poliartroză, pornind de la băi minerale calde, la cadă, băi de plante, băi galvanice, masaj, precum şi multe alte proceduri, între care şi cele cu parafină, gimnastică medicală, ca să nu menţionăm decât o parte dintre aceste proceduri ale tămăduirii.

„Cei care vin odată aici revin cu siguranţă şi în anul următor, mai adaugă directorul complexului. Asta pentru că baza noastră de tratament dispune de personal medical competent şi amabil. În acelaşi timp, complexul balnear mai asigură şi o alimentaţie consistentă şi de calitate, în regim de restaurant. Toate acestea ca şi aerul puternic ozonat, dar şi liniştea din zonă fac din această unitate una dintre cele mai căutate, de profil, din ţară.“

Braţ la braţ prin oraşul staţiune

Urbea balneară de azi a fost la origine… două sate, curate şi chivernisite, de munte, sate vecine, Prăjani şi Groşani, devenite între timp două mari cartiere, dar care şi astăzi îşi mai păstrează parfumul de altădată. Case cu muşcate la fereastră, livezi de pomi şi grădini cu flori, multe dintre aceste case fiind astăzi pen­siuni agroturistice de mai multe crizanteme! Dar urbea are azi şi multe hoteluri în funcţiune sau în construcţie. Există cel puţin 20 de locuri de atracţie pentru turişti. Pe lângă acestea ar merita menţionate Baia Baciului şi Baia Roşie ori Baia Verde, ultima fiind administrată de către Consiliul local (o unitate cochetă şi deosebit de atrăgătoare, devenită loc preferat şi de localnici, unde pot face băi sărate ori alte tratamente, potrivit recomandărilor medicilor balneologi).

Un mare punct de atracţie este şi Casa Cămărăşiei, care găzduieşte Muzeul Sării, cu exponatele sale originale, între care şi colecţia de mostre de diverse minerale, fotografii şi documente care prezintă evoluţia mineritului din această zonă. Turiştii se mai pot opri şi la Fântâna rece ori la un alt veritabil monument al naturii – Piatra verde. Cei care vor să rămână peste noapte pot să se cazeze şi la Pensiunile portocalii ori să soarbă cafeaua la… Marele moft. În acelaşi timp, vizitatorii mai pot să se reculeagă ori chiar să asiste la slujbe la cele două biserici – Sf. Trei Ierarhi şi Naşterea Maicii Domnului, interesante şi vechi monumente de arhitectură românească.

Atracţia urbei rămâne Complexul minier Unirea

Fosta mină de sare, deschisă publicului încă din anul 1970, este poate cea mai atrăgătoare invitaţie pentru oricare turist venit azi la Slănic Prahova, mină cunoscută drept „Complexul minier Unirea“, deschisă în tot timpul anului, cu excepţia zilelor de luni. Vechea exploatare de sare se află la adâncimea de 208 m, temperatura fiind constantă… 12°C. Accesul se face cu două lifturi, care asigură transportul. Mina este formată din 14 camere, foste galerii, a căror înălţime este de 50 m. Impresionează mult camera numită „Sala Genezei“, cu statuile lui Decebal şi Traian, sculptate în sare, dar şi cu basoreliefurile lui Mihai Eminescu şi Mihai Viteazul. În unele dintre încăperi sunt amenajate saloane, utilizate ca sanatoriu subteran, unde se fac şi tratamente pentru bolile respiratorii. Şi nu numai. Tot la adâncime, la peste 200 m, mai există amenajate terenuri de sport, o sală de biliard, o sală de mese, dar şi locuri de joacă pentru copii şi alte spaţii de relaxare.

Dacă nu aţi ajuns încă aici, dar intenţionaţi să o faceţi nu uitaţi să vă echipaţi corespunzător pentru a face faţă temperaturii de… 12°C.

Cristea BOCIOACĂ