Într-un fost golf maritim ce includea teritoriul Deltei și al lagunei Razim-Sinoe s-a format Delta Dunării, tărâm de poveste, un adevărat paradis natural.

Delta a evoluat în strânsă legătură cu cele trei brațe, în ordinea existenței lor: Sfântu Gheorghe (cel vechi), Sulina și Chilia (cel mai recent).

Acest incredibil tărâm al apelor adăpostește peste trei sute de specii de păsări și nenumărate specii de pești, de la sturioni la crapi şi bibani, în timp ce varietatea de 1.150 de specii de plante cuprinde de la liane împletite pe trunchiurile copacilor în pădurile de stejar până la nuferi. UNESCO a desemnat Delta Dunării ca fiind o „Rezervaţie a Biosferei“.

Dacă vă opriţi într-un sat de pe malul apei veţi descoperi pescarii gătindu-şi propria versiune a borşului rusesc la foc în aer liber

Dunărea se desparte în cele trei brațe principale astfel: prima bifurcare se produce la vest de Tulcea (la Pătlăgeanca), despărțindu-se spre nord brațul Chila. La est de Tulcea, cursul Dunării se bifurcă pentru a două oară în brațele Sulina și Sfântul Gheorghe. Brațul Chila, în nord, are lungimea cea mai mare (120 km) și debitul cel mai ridicat – aproximativ de 60% din volumul fluviului e brațul Chilia – alternează sectoarele cu un singur curs (în dreptul grindurilor: Stipoc, Chilia și Letea) cu sectoarele de bifurcare (în mai multe cursuri secundare), între grinduri.

Brațele secundare sunt: Tătaru, Cernavodă, Babina. La vărsare în mare se creează în prezent o deltă secundară (delta secundară a Chiliei), care avansează în mare cu câțiva zeci de metri pe an (40-80 m/an). Porțiunea în formare nu este inclusă în teritoriul țării noastre.

Brațul Sulina este cel mai scurt (64 km), aproape drept, regularizat și canalizat, în urma cu aproape un secol. La vărsarea în mare are loc o depunere a aluviunilor (la contactul între apele dulci ale fluviului și apele sărate ale mării), formându-se o Bară (Sulina) care blochează cumva gura de vărsare. Pentru aceasta a fost construit un dig (cu o lungime de 10 km), care îndepărtează spre larg aluviunile aduse de curentul circular al mării. Totodată, are loc o dragare continuă a brațului pentru a-l păstra navigabil pentru nave maritime care au un pescaj de 7 m.

Brațul Sfântul Gheorghe (108 km) cu direcție dominantă spre sud-est formează la vărsare o acumulare de nisip sub forma unor insule (insulele Sacalin). Din brațul Sfântul Gheorghe se desprind spre sud canalele Dranov și Dunavat, prin care se realizează legătura cu laguna Razim.

Anca LĂPUȘNEANU

Trebuie să fii temerar și să ai fluviul în sânge ca să poți trăi în cătunele risipite printre apele Rezervației Biosfera Delta Dunării. Ca vizitator, este fermecător să stai un sejur, o vacanță, dar să exiști zi de zi, în condițiile deloc ușoare și mai ales lipsite de decentul material, ține, cu adevărat, de miraj. Bine, aceasta e o perspectivă din afară; pentru oamenii Deltei este vorba despre o statornicie experimentată în milenii de locuire pe aceste meleaguri. Ei se află fix la locul potrivit, cu toate vitregiile pe care cei din afară nu le înțeleg. Statutul de rezervație a biosferei din patrimoniul mondial al UNESCO, cu o conducere mai mult sau mai puțin inspirată, exercitată de un guvernator al Deltei Dunării, conferă o mulțime de constrângeri pentru a păstra habitatul intact. Dar, chiar și așa, în ultimii ani s-a construit. Și s-a construit deopotrivă bine și rău.

Două nume te urmăresc la granița brațului Chilia cu Ucraina: Chilia și Periprava. Da, ați intuit, facem referire la legendarul cântec „La Chilia-n port“, care te trimite cu gândul la supliciul imposibil pe care l-au suportat deținuții politici în coloniile de muncă de la Chilia Veche (formația 0600) și Periprava (formația 0830). Locul din urmă cel puțin e aproape bântuit de amintirile chinuitoare ale pușcăriei create întâi pentru cei închiși pentru infracțiuni de drept comun și, din 1959, transformată în lagăr pentru „dușmanii“ noii orânduiri comuniste. Dar o să vă mire că melodia – devenită celebră odată cu ritmurile triste din filmul „Cel mai iubit dintre pământeni“ – nu are nimic în comun nici cu Chilia și nici cu Periprava. Creatorul ei este un tulcean născut în Luncavița, Puiu Spiru pe numele său, fiu al unei familii cu rădăcini grecești, exmatriculat de la Conservator pe motive de „origini nesănătoase“ și încarcerat la Bicaz din vina de a fi chiabur. Acolo, în detenție, a compus linia melodică și versurile acestei piese care s-a chemat întâi „La Dobrogea“ și apoi „La Chilia-n port“, iar textul era cu totul altul, cu simț estetic, față de cel care circulă astăzi printre lăutari, mai ales. Acesta povestea despre dorul său de a tăia tunel prin munți și a trece Dunărea, spre draga lui Dobroge.

C. A. Rosetti

Dar să începem a vorbi despre comunele de la limita nord-estică a Deltei. De exemplu, Periprava chiar este dusă la capătul lumii, așa cum inspiră tragismul din cântec, fiind cel mai estic punct al României. Face parte, alături de satele Cardon, C.A. Rosetti, Letea și Sfiștofca, din comuna C.A. Rosetti, una dintre cele mai izolate așezări umane din Rezervația Biosferei Delta Dunării. Localitatea este una foarte veche, cu urme ale locuirii pe grindurile de la Letea și Caraorman de prin sec. 6 în. Hr. Comuna – prima așezare permanentă din Deltă – cu o populație de 910  locuitori, este întemeiată de români (păstori moldoveni), dar aici se stabilesc, după prigoana creștinilor ortodocși, mulți ruși lipoveni (34% din populație). Locurile sunt absolut fascinante, începând de la herghelia de cai sălbatici și terminând cu Pădurea Letea (2.285 ha), monument al naturii, declarat rezervație a biosferei UNESCO. Aceasta este  asemănătoare unei păduri tropicale cu stejari argintii amestecați cu liane, ulmi, plopi etc., unde trăiesc șoimi, bufnițe, rațe sălbatice, vulturi cu coada albă, râși, șerpi, în jur de 1.800 de specii de insecte, iar pe dunele de nisip din exterior, țestoase și șopârle. Apoi trebuie să amintim de Priprava, cu o ornitofaună foarte bogată, aici fiind una dintre cele mai mari zone de cuibărit a gâștelor din toată Delta Dunării. Și neapărat nu trebuie să uităm de ruinele temutului lagăr comunist de muncă silnică pentru deținuții politici, cu istorii teribil de triste, care parcă planează și azi în tot aerul. Locuitorii se ocupă cu agricultura, pescuitul, creșterea animalelor, exploatarea stufului și silvicultura. Caracteristica de bază este, în afară de casele pitorești, sărăcia locuitorilor! În Strategia de dezvoltare a localității, dincolo de infrastructura edilitară, navală, rutieră, educațională și sanitară – și au fost și sunt proiecte inclusiv de apă/canal – se specifică faptul că punctul forte al așezării ar fi potențialul turistic. În special turismul rural și de agrement. Dar nu că se ridică niște pensiuni sau cabane pescărești este relevant; important ar fi ca ele să nu aducă avantaje numai deținătorilor, ci să răspândească un pic de mai bine pentru locuitori. Ori asta nu se prea întâmplă. Imaginați-vă, apropo de dificultăți, numai un lucru: în caz de urgență sanitară, dacă omul nu nimerește cele două zile în care medicul de familie este prezent în cele două dispensare de la Letea și C.A. Rosetti, singura cale de a ajunge la spital este transportul fluvial...

Chilia Veche

Comuna Chilia Veche (cu satele Câșlița, Chilia Veche, Ostrovu Tătaru și Tatanir), cu o populație de 2.200 de locuitori (90% români), este așezată în oglindă cu orașul Chilia Nouă, vechi teritoriu românesc, intrat, rând pe rând, sub jurisdicția imperiului Rus, primei Republici Moldovenești, României, Uniunii Sovietice și Ucrainei. Sunt două avantaje pentru care Chilia Veche este mai accesibilă: în toate localitățile se ajunge și pe cale terestră, pe drumul comunal DC 1, de-a lungul brațului Chilia, legătura cu comuna realizându-se cu ajutorul unui bac; suprafața arabilă este una extinsă, oferind o oportunitate în plus locuitorilor. Bineînțeles, patrimoniul de bază îl reprezintă cele 16 rezervații naturale, dintre care amintim câteva care se întind și pe teritoriul Chiliei: Rezervația Roșca-Buhaiova-Hrecișca (15.400 ha), unde cuibărește cea mai mare colonie de pelicani din Europa, dar și colonii de egrete, lopătari, stârci galbeni; Rezervația Perișor-Zătoanele (14.200 ha), unde cuibăresc cele mai multe lebede și pelicani creți; Rezervația Periteasca-Leahova (3.900 ha), cea mai populată cu păsări de pe coastă. Locuitorii dispun de infrastructura de bază: 1 școală gimnazială, 2 școli primare, 1 grădiniță, bibliotecă, cămin cultural, cabinet medical, cabinet stomatologie și farmacie, cabinet medical veterinar, o biserică parohială ortodoxă și o biserică de rit vechi. În anii din urmă s-au reabilitat străzi, s-a modernizat sistemul de iluminat public, se construiește un dispensar, există proiecte pentru modernizare rețea apă, unul pentru canalizare, iar cel mai nou, finanțat prin POR 2014-2020, în valoare de 17,8 mil. lei, vizează realizarea unei infrastructuri de agrement cu facilități de acostare în Portul Chilia Veche, port dezafectat după toate tranzițiile noastre de ieri și de azi. Infrastructura turistică este mai dezvoltată, existând mai multe hoteluri, pensiuni sau cabane pescărești. Dar să nu vă închipuiți că pe localnici îi ajută prea mult lucrurile pe care noi punem accent în Deltă, ciorba pescărească sau plimbările pe canale; aceștia au nevoie de viață de calitate, iar faptul că, în 20 de ani, comuna a pierdut aproape 1.400 de locuitori (de la 3.600, la 2.200), spune că lucrurile nu merg așa cum ar trebui. Și Chilia Veche poartă umbrele vechiului lagăr de muncă forțată a deținuților politici, iar mai nou, numele comunei este legat de „experimentul Tătaru“, proiect realizat cu fonduri norvegiene, după modelul închisorii Bastoy, din Țara Fiordurilor, gândit ca un fel de reintegrare și alfabetizare a deținuților în sistem deschis.

Maria BOGDAN

Până în acest an nu am intrat niciodată în inima Deltei Dunării. Și nici acum n-aș zice c-am făcut-o, de vreme ce am mers doar pe unul dintre cele 19 trasee turistice, Murighiol – Sf. Gheorghe. Așadar nu cunosc nici pe departe nestematele Rezervației Biosferei Delta Dunării, aflată sub înaltul patronaj al UNESCO. Însă aș prefera să nu-mi pervertesc impresiile de călător cu idei străine, ci pur și simplu să le păstrez pe cele de la prima vedere.

Misterioasa Deltă

Iar prima impresie este că avem o țară fascinantă. Pe alocuri stranie. Delta este misterioasă. Dunărea este misterioasă așa cum se întinde, ca un uriaș tăcut, și-apoi desenează peisaje care n-ar putea fi reproduse de penelul celor mai mari pictori ai lumii. Dar din toată frumusețea asta mi-a lipsit ceva: cormoranul! Păsările, în general. Chiar așa, unde sunt păsările? Vreme de trei zile, străbătând totuși suficient spațiu, n-am văzut mai mult de 25-30 de păsări, atâta când am stat cu ochii după ele. Și-am stat, dat fiind faptul că sunt pasionată de fotografii cu ele! Am întrebat, cu oarecare ironie, recunosc, unde-s cormoranii ăia care mănâncă peștele de la gura bietului pescar român? Mi s-a răspuns în două feluri: că păsările cuibăresc departe de zgomotul ambarcațiunilor de pe brațul Sfântul Gheorghe, ceea ce înseamnă că le-am stricat și ăstora habitatul cu turismul nostru alandala; printr-o ridicare discretă de umeri și un cuvânt, „braconaj“. Ultima variantă o cred pe jumătate fiindcă totuși litoralul e plin de păsări... Și acelea nu se mai tem de zgomot, cum se sperie speciile din deltă. N-am văzut așadar pelicani, fie el comun sau creț, n-am văzut rațe, n-am văzut gâsca cu gât roșu, n-am văzut cormorani, n-am văzut lebede. Am zărit, în schimb, vreo doi-trei stârci de baltă, berze, pescăruși și... vrăbiuțe. Totuși, Delta Dunării tocmai prin fauna ornitologică este renumită. Din 362 de specii să nu văd măcar ceva stoluri zburând dintr-un minihabitat într-altul? În fine, să zic că n-am prins sezonul care trebuie, primăvara, toamna și iarna, când au loc migrația sau iernarea.

A doua impresie este legată de standardul de viață al locuitorilor. Nu mi-am putut da seama de el fiindcă am străbătut o zonă cât de cât dezvoltată, mă rog, cât poate să fie dezvoltată o deltă, cu specificul ei de trai. Adică este exact ca atunci când străbați centrul comunelor, pe șoselele asfaltate, pleci de-acolo cu păreri excelente, dar n-ai habar că dincolo de ele e posibil să te afunzi în cărări din pământ sau în sate de secol trecut. Așa și aici: am văzut centrul, nu și periferii. Din ce-am întrebat însă am aflat că sunt cătune vai mama lor, prăbușite pur și simplu în economia asta de piață care n-a ajuns și-n rezervație. Sau, dacă a ajuns, a fost distribuită ca și afară, 90% la 2-3 persoane și 10% către restul.

Despre investiții în turism n-aș prea vrea să povestesc. Ele sunt dominate de oameni conectați la funcțiile publice. Sau grupuri de interese. Pe urmă nici nu-mi dau seama dacă pensiunile, hotelurile sau ce-or fi ele respectă normele de neagresiune a naturii (în rezervații sunt reguli speciale) sau specificul locului. E  mai degrabă o amestecătură... Să vezi acoperișuri de stuf și geam termopan pică, deh, ca naiba! Însă recunosc că unele mi-au plăcut, e totuși ceva adăugat, nu distrus. E o plus-valoare, habar n-am. Dar apropo de adăugat... Chiar așa: să nu fie ditamai România capabilă să construiască un pod la Galați sau Brăila, astfel încât să nu mai treci Dunărea cu bacul? Și aici am auzit una care ține de... folclor: cică ar fi niște interese în industria asta, cât a mai rămas – fluvială, de-aia nu se face un pod, că le strică unora ploile.

A treia sau a patra impresie, le-am pierdut șirul, este legată de natură. În vreme ce restul țării a fost udat cât pentru cinci ani, în nordul județului Tulcea – de la Măcin la Murighiol – nu dăduse o picătură de două luni. Vegetația era pârjolită, iar floarea-soarelui nu atingea 50 cm. Ce blestem, mi-am zis, pe oamenii ăștia: să aibă atâta imensitate de apă lângă ei și totuși să sufere de secetă!

Și-ar mai fi ceva, o retorică sau o constatare personală: o putea oare Bucureștiul să numească vreodată vreun guvernator care să aibă habar de Delta Dunării?!!

Rezervația Biosferei Delta Dunării

– a doua ca mărime din Europa, după Volga;

– a intrat în patrimoniul mondial al UNESCO în 1991;

– situl Delta Dunării (începând din 21 mai 1991) este protejat prin Convenția Ramsar (The Ramsar Convention on Wetlands) ca zonă umedă de importanță internațională;

– parcul național include rezervațiile naturale: Capul Doloșman, Cetatea Histria, Complexul Vătafu – Lunghuleț, Complexul Sacalin Zătoane, Grindul și Lacul Răducu, Grindul Chituc, Grindul Lupilor, Insula Popina, Lacul Potcoava, Pădurea Caraorman, Pădurea Letea, Roșca – Buhaiova, Corbu-Nuntași – Histria, Lacul Belciug, Lacul Rotundu, Arinișul Erenciuc, Complexul Periteașca – Leahova, Lacul Nebunu, Pădurea Babadag – Codru, Dealul Ghiunghiurmez și Sărăturile Murighiol;

– suprafață: 5.762,16 km;

– 29 de tipuri de habitate de interes comunitar;

– flora din RBDD este reprezentată de 2.391 de taxoni, iar circa 70% din vegetația deltei este dominată de stuf (Phragmites australis), papura (Typha angustifolia), asociațiile de Scirpetum și de vegetația de stuf de pe plaiuri;

– 5.622 de specii de nevertebrate;

– 136 de specii de pești;

– 10 specii de broaște;

– 362 de specii de păsări: cea mai mare parte a populației europene de pelican comun (Pelecanus onocro­talus) și pelican creț (Pelecanus crispus), 60% din populația mondială de cormoran mic (Phalacrocorax pygmaeus), 50% din populația mondială de gâscă cu gât roșu (Branta ruficollis) pe perioada iernii;

– 55 de specii de mamifere.

Maria Bogdan